După luni de voluntariat, prin generozitatea unor oameni cu suflet mare şi printr-un efort conjugat al cluburilor ROTARY Baia Mare, Rotary Baia Mare 2005 şi Rotary Târgu Lăpuş, Rotaract şi Interact, s-a reuşit astăzi finalizarea achiziţiei şi donarea către secţia de Terapie Intensivă a Spitalului Judeţean de Urgenţă „Dr. Constantin Opriş” Baia Mare a două aparate de ventilaţie şi monitorizare respiratorie marca Mindray SV 300.

Donaţia s-a realizat în urma derulării proiectului „Uniţi pentru sănătate”, demarat în luna martie 2020, prin care s-au strâns peste 258.000 de lei destinaţi achiziţionării de echipamente de protecţie şi aparatură medicală pentru cadrele sanitare din Spitalul Judeţean de Urgenţă Baia Mare şi Spitalul Orăşenesc Târgu Lăpuş.

Achiziţia şi donarea celor două aparate de ventilaţie şi monitorizare respiratorie reprezintă încununarea eforturilor susţinute din cadrul proiectului „Uniţi pentru sănătate” care a mobilizat membrii Rotary din întreg Maramureşul, fiindu-ne alături rotarienii din Sighetu Marmaţiei, Vişeu de Sus şi Borşa, cât şi comunitatea băimăreană, care au contribuit cu donaţii substanţiale în acest demers de a fi alături de cadrele medicale din Maramureş în lupta lor împotriva noului coronavirus.

„Se cuvine să mulţumim partenerilor internaţionali din proiect: Rotary Club Niskayuna USA, District Rotary 2240 Cehia si Slovacia si District 2848 Grecia de Nord, cu ajutorul cărora a fost posibilă accesarea unui Global Grant în sumă de 17,400 USD de la Fundatia Rotary International. Totodată, mulţumim şi districtului Rotary International 2241 Romania si Moldova” a spus Florentin Tuș, Presedinte 2019-2020 al Clubului Rotary Baia Mare 2005

„E un prilej de bucurie pentru toţi rotarienii maramureşeni, a căror recunoştinţă se îndreaptă spre cei 75 de băimăreni care au crezut prin donaţii în proiectul „Uniţi pentru sănătate”, precum şi cele 16 firme din Baia Mare cu un aport financiar deosebit: ONE IT SRL, SESSLER IMPEX SRL, RESTART SRL, UNA SRL, GRADINITA GABI, BERCU IOAN PFA, FUNDATIA SF. ANTON, ANGHEL DANA PFA, GREENIT SRL, MESTER PAVEL SRL, BNP CRISTINA VACLA, CORALEMI STAR, DENTART SRL, HOUSE KEEPING CLEAN SRL, MICANDI MOBILA SRL, CABINET MEDICAL BORZ.”

„Cea mai frumoasă şi sensibilă parte dintr-un proiect e să-i vezi finalitatea, să simţi că ai contribuit la salvarea de vieti omenesti, să vezi beneficiarii recunoscători şi mulţumiţi”, a declarat Mihaela Vlad, preşedintele Clubului Rotary Baia Mare.

„Aducem cele mai sincere și calde mulțumiri cluburilor Rotary Baia Mare, Baia Mare 2005 și Rotary Târgu Lăpuș, dar și tuturor celor care au ales să vină în întâmpinarea acestui proiect frumos care, în final, duce la salvarea de noi vieți. Mulțumim, totodată, tuturor celor care, în aceste luni de grea încercare pentru sistemul medical au donat din puținul lor, arătând că respectă munca medicilor din Spitalul Județean de Urgență și, totodată, că le pasă de semenii lor”, a declarat managerul interimar al Spitalului Judeţean de Urgenţă, dr. Vasile-Ioan Pop.

Cluburile Rotary sunt organizaţii non-guvernamentale care de-a lungul timpului au iniţiat, dezvoltat sau sprijinit financiar un număr foarte mare de proiecte, în multe cazuri în parteneriat cu cluburi rotariene din alte ţări. Beneficiarul acestor proiecte a fost întotdeauna COMUNITATEA, fiind vorba de proiecte realizate în beneficiul copiilor, persoanelor cu neajunsuri şi seniorilor.

Comunicat de presă
3 august 2020

ROTARY CLUB BAIA MARE
Bulevardul Unirii, nr. 11
www.rotaryclub-baiamare.ro

S-a trezit, pentru a nu știu câta dimineață cu nasul complet înfundat, ca și cum ar fi fost răcită deși știa aproape cu siguranță că nu este. Iar mă simt nașpa în propria mea viață, și-a spus. De multe ori se întâmpla să fie luată prin surprindere de propriul ei corp. Ca și cum ar avea o ținere de minte personală și ceea ce și-ar aminti ar fi că nu-i place de el în camera gri cu perdeluțe crem care probabil ar trebui spălate mai des. Nu-i place să fie frig atunci când se dă jos din pat și caută prin dulapuri cafeaua, atunci când trebuie să se spele în baia rece și să se îmbrace cu aceleași haine pentru a merge la un serviciu necesar și în același timp inutil.

Nu a fost tot timpul așa dar oamenii își doresc diverse lucruri și cad în numeroase capcane. Viața te învârte cu 180 de grade și te întoarce rapid cu capul în jos, zicea bunicu-său și poate știa el ceva. Cine ar fi crezut că vor ajunge în situația asta, totul mergea bine până când au scăpat hățurile și el…. Nu are rost să-și mai aducă aminte, oricum e trecut, nu mai poate fi schimbat și își face mai mult rău bătând aceleași drumuri cunoscute prin mintea ei.

A ieșit din scară proptindu-se cu șoldul drept în ușa cu arc care se închide singură și docilă în urma ei. Aerul transparent era ușor de inspirat. Intra în plămâni fără dificultate, ca un fuior invizibil și binefăcător al unei zâne bune. Era ziua ei liberă și totul în jur i se părea emoționant, ca unui copil care așteaptă și nu așteaptă prima zi de școală. Copacii din curtea învecinată blocului aveau mugurii pregătiți să-și descopere albul sau rozul sau galbenul, pământul respira umed și verde iar oamenii închideau cuminți ochii pe bănci la soarele de martie. O așteptau Carla și ceilalți, era în întârziere, știa asta, dar totuși nu s-a putut abține și a rămas câteva minute nemișcată, visătoare, cu impresia că totul se putea opri câteva clipe dacă se oprea și ea.

– Ia dă-te la o parte că nu poate nimeni intra în scară! auzi o voce feminină răgușită probabil de la prea mult tutun.

Deschise repede ochii sau poate mai întâi se mișcă din loc, încetinită de revenirea simțurilor.

– Scuze, reuși să articuleze după vreo 20 de secunde, timp în care femeia cu părul mov și cu o plasă voluminoasă deschise ușa de la scară vorbind cu ea sau nu.

– Ce ți-e și cu fițele tineretului din ziua de azi! Parcă vor fi tot timpul tineri și frumoși! În loc de muncească stau în drumul oamenilor, mai auzi înainte să se închidă ușa.

Sâmbătă, sfârșit de martie. Azi nu merge la fabrică, e liberă și tocmai azi, după 5 zile de trezit la ora 5 și alergat cu ochii pe jumătate închiși la stația de autobuz se găsește cineva să-i facă observație că nu muncește și că este prea tânără, mda, fain să ai 30 de ani, să te doară diverse chestii, să suferi de insomnie 6 nopți din 7 și să ți se arunce în față, în singura zi cât de cât bună, că nu muncești cât ar trebui. S-a întors cât ai clipi, nici nu apucase vecina cu părul proaspăt vopsit cu violet de gențiană să închidă ușa. Din două salturi a fost lângă ea făcând-o aproape să scape plasa de spaimă.

– Ce ați spus? Credeți că știți mai bine ca mine ce se întâmplă în viața mea? Ce dracu ați vrea să fac sâmbătă dimineața? Să bat la ușa fabricii să mă primească și azi la lucru? Să fac șnițele toată dimineața? Să mut mobilele prin casă sau să îmi găsesc o mătușă care stă la casă și să-i sap grădina? Fir-ar să fie de treabă! și dădu cu pumnul în ușă mai tare decât ar fi intenționat.

Vecina cu părul mov nu a mai spus nimic ba chiar a luat-o la picior pe scări în sus, cam speriată de izbucnire și tot uitându-se în urmă, să nu o apuce ceva pe nebună.

Nebuna, căreia lumea îi spunea Aura, lăsă moale ușa să se închidă și se întristă. A fost dură și de acum înainte, când se va întâlni cu vecina pe scara blocului sau în oraș va simți aceeași rușine de a fi fost prea temperamentală, de a fi spus lucruri care i-au scăpat de nesomn, de tristețe, de singurătate, de suprasolicitare. O obosea groaznic viața din cartier, ar fi vrut să fie oriunde altundeva. A grăbit pasul uitând de primăvară, soare și aer, pregătindu-și o mască chirurgicală albastră pe care o mai purtase și ieri. Carla o aștepta deja lângă librărie.

– Hai odată, iar întârziem, te-am sunat de cinșpe ori, unde dracu îți ții telefonul?

Fir-ar. Și-a uitat telefonul.

– Carla, te rog să nu strigi, și-așa părea o dimineață bună dar nu prea este.
– Dar ce s-a întâmplat? se calmă Carla brusc.
– Hai să mergem. Întârziem mult?
– Eu te-am așteptat vreo 20 de minute.
– Așa de mult? Vai, îmi pare rău.
– Hai să uităm și să ne grăbim, ne așteaptă ceilalți, cu siguranță au băut deja două cafele.
– Mor și eu după una.

Au grăbit pasul. Oamenii erau mai numeroși decât de obicei și unii purtau măști, se anunța un nou virus, altul, diferit de ultimele două, Covid 19 și Covid 20. Unii refuzau cu încăpățânare să le poarte, sătui deja de situație, parcă o dată la doi-trei ani se repeta aceeași teroare. Mulți nu credeau că se moare din asta deși cimitirele erau pline. Făceau cumpărături și se opreau circumspecți pe trotuare, câte doi sau trei dezvoltând teorii ale conspirației și îndepărtându-se brusc unul de altul după câteva minute bune de socializare. Carla spunea că lumea se va schimba, de data asta chiar se va întâmpla, deși tot asta spusese în ultimii ani și nu se schimbase nimic, zicea că a treia oară e cu noroc dacă se poate spune asta. În primele două cazuri, după ce trecuse pericolul și se descoperise un vaccin, toată lumea se purtase ca și cum virusul nu ar fi existat niciodată. Aura o privea în tăcere când spunea asta, cel mult o maimuțărea puțin și începeau amândouă să râdă. Ele își purtau cuminți măștile, deveniseră un accesoriu obligatoriu pe care îl regăseau în orice geantă și în mai toate buzunarele.

Era o perioadă ciudată, oricum, nu că pentru Aura ar fi existat perioade foarte normale. Nu că ea s-ar fi simțit foarte normală. Și tot ce se întâmpla în ultima vreme îi dovedea asta. Călin. Fabrica. Ceilalți. Avea din ce în ce mai mult impresia că tatăl ei avea dreptate când spunea că infernul sunt ceilalți. Tatăl ei citea mult, fusese profesor universitar, pe urmă nu a mai fost nimic pentru că a făcut infarct cu 2 zile înainte de pensionare. Și nu orice fel de profesor. Unul bun. Ea în schimb se dădea repede bătută, așa credeau toți. O enerva amintirea lui, o enervau teoriile pe care le avea, o enerva de fapt toată familia ei, cu toate mătușile care știau mai bine, cu frații ei care reușiseră în viață și o priveau superior.

– … așa tâmpiți? Tu ce crezi?
– Cine?
– Iar nu mă asculți! Că vorbesc cu tine sau singură pe stradă e același lucru! Ai mai fost la cimitir?
– Normal.
– În curând nu vei mai putea ieși din casă, trebuie să te dezobișnuiești. Morții cu morții.
– Auzi, vrei să termini cu asta? Am avut o săptămână de coșmar. Și în plus, măștile asta, de vreo 5 ani tot le purtăm, e mai rău de fiecare dată dar nu ne dăm bătuți, ca niște Sisifi vrednici de milă. Apropo, mie îmi face coșuri.
– Asta e, nu se vede când mor de râs de unii cât sunt de fraieri, zise Carla de sub mască. Dar nu schimba subiectul, dear. La ce i-a folosit lui Călin că s-a spetit muncind?
– Mie la ce-mi folosește că m-am lăsat de școală pe ultima sută de metri și lucrez într-o fucking fabrică? Mă lași cu prostiile? Iar el a murit pentru că așa a ales.
– Călin nu dădea niciun semn că ceva este în neregulă cu el, să nu cumva să te mai învinovățești, ai făcut-o destul! Și o să vezi tu, Aura, lumea se schimbă în sfârșit, mâine nu va mai fi la fel.
– Nu mai e nici azi la fel. Carla, nu cred să mai rezist în apartament, am vândut casa să-i plătesc datoriile și tot sunt până în gât. Singura diferență este că stau într-un loc pe care îl urăsc.

Nu poți rezista să nu-ți dorești mai mult. Oricât și orice ai avea. Dopamina spune mereu mai mult. Iar tu nu ești în poziția în care ai putea să o ignori, își zise Aura. Așa a fost cu Călin, așa e cu toată lumea. După prima cafea a mai vrut una pentru a prelungi senzația de câteva secunde că e o cafea ideală, destul de dulce, destul de fierbinte, apoi se răcește, devine călduță și dacă o lași, chiar rece, ca o femeie superbă care e așa până se demachiază, își dă joc peruca și implanturile. Apoi au mai stat și au povestit până i s-a făcut somn de tot și s-a gândit că nu are nici un sens, cafeaua e călâie și dulceagă, ceilalți vorbesc de planeta care își va cere dreptul ei, de liniște și nepoluare, toată lumea prevestește din nou vremuri dure. De parcă până acum au fost calme și bune.

– Vreau să reiau școala de asistenți pe care am întrerupt-o la un moment dat.

Nu și-a programat să spună asta, nici nu era prea sigură că așa va face, dar nu mai putea da înapoi. A obținut o liniște totală, parcă și muzica din cafenea s-a întrerupt un moment.

– Așa zici tu? a luat-o peste picior Augustin care era asistent. Întrerupt? Ai făcut-o pe toată, fiecare curs, fiecare oră de practică, fiecare examen, examenele finale, practica finală, examenul scris. Apoi nu te-ai prezentat la licență.
– Mda, așa o fi. Ideea e că vreau să o termin, îmi bag picioarele în ea de fabrică și trezitul la 5 în fiecare zi. Mă termină.
– Vin vremuri aiurea, a zis și Doina, profesoară de biologie la un liceu din oraș. Eu în locul tău nu aș face acum schimbarea. Virusul vine către țara noastră, e o chestiune de timp. Iar va fi jale.
– Eu cred că te înșeli, spuse Țocu, cel mai fioros ca înfățișare dintre toți dar de fapt cel mai sentimental. E departe toată nebunia, din America până la noi mai are un ocean de traversat și apoi americanii vor descoperi rapid un vaccin. Nu va mai fi cazul să ne stresăm, eu nici nu înțeleg de ce purtați iar măști.
– Tu vorbești serios?! Dar cu celelalte două virusuri cum a fost? s-a rățoit Doina la el. Și să nu mă iei cu teorii ale conspirației, am văzut oameni care chiar au murit, și Călin a văzut mulți, prea mulți, întreab-o pe Aura.
– Nu mă întreba, a muncit ca orbul, aproape nu ne mai întâlneam, cred că ar fi avut nevoie de un psiholog, de fapt sunt sigură, cretinii dracului, au văzut că medicii erau terminați, credeau cumva că sunt mașinării? A clacat, a clacat iar eu nu am văzut asta, ocupată cu școala mea și cu manichiură, coafor, toate prostiile astea, vai, cum am putut? Și începu să plângă de-a binelea.
– Aura, nu te mai gândi, termină școala aia dacă asta vrei, noi te ajutăm, suntem prietenii tăi, i-a spus blând Carla nepăsându-i de lume și strângând-o în brațe.
– Nu puteam gândi, zău dacă puteam. Dacă gândeam, apăreau întrebări și îl revedeam pe Călin cu ochii deschiși în vana plină parcă de suc de roșii. Eu credeam că e ok dar el nu era deloc ok. Și-a tăiat venele și m-a lăsat cu o căruță de datorii. Și în plus nici nu cred că știa ce pariază, făcea asta doar ca să nu se mai gândească la toți oamenii care mureau sub ochii lui.

Nimeni nu a mai spus nimic. Era prima dată după un an când Aura vorbea despre asta. Covid 20 fusese mult mai dur decât Covid 19. După înmormântare toți au încercat să o ajute dar ea nu prea îi lăsa, nu răspundea la telefon, nici la ușă, se ferea de toată lumea. A vândut casa, a plătit mare parte din datorii, și-a închiriat un apartament și s-a angajat la fabrică. S-a schimbat. Din tipa fardată, veselă și aranjată tot timpul, cu rochii vaporoase, pantofi cu toc și genți multicolore s-a transformat într-o femeie cu vârsta incertă care poartă aceeași pereche de blugi și teniși, părul prins cu un elastic și mâinile cu unghii roase până la carne. Ea s-a schimbat cu siguranță dar lumea părea la fel, cu aceleași reguli nescrise, aceleași apucături, aceleași metehne, ca un uriaș cu vreo zece miliarde de personalități diferite dar formând totuși același colos care nu se schimbă niciodată.

S-a întâlnit cu Augustin după câteva luni în care situația devenise critică, se înmulțeau cazurile de infectare, acum se numea Covid 21 și ataca în primul rând rinichii urmând și celelalte organe.

– Ei, zise el transparent de oboseală, am auzit că muncești pe rupte.
– Da, e mai bine să fiu asistentă decât muncitoare în fabrică.
– Cum mai bine? E iadul în spitale.
– Da, este, dar măcar sunt acolo până cad de oboseală, dorm pe unde apuc, un somn fără vise, de piatră. Nu mă mai gândesc la nimic, nu mă mai doare nimic, nu mai am probleme de respirație, nu mă mai trezesc cu nasul înfundat. Mă rog doar să nu mă îmbolnăvesc, să pot s-o duc așa cât mai mult, până la capăt.
– Nu știu unde e capătul. Și la mine e jale, mai ceva ca la Spitalul Sfântul Spiridon, am înțeles că totuși sunteți mai bine organizați. Și de acum înainte vine greul. Nu am mai dormit de 48 de ore dar știi ce mi-aș dori cel mai mult acum?
– Să dormi? zâmbi ea printre cearcăne.
– Pffff, cred că mai rezist. Aș vrea să petrec o zi pe plajă, undeva la o mare unde nu are nevoie nimeni de mască, unde copiii fac castele de nisip pe plajă și câinii lor aleargă după bețe aruncate aiurea. Aș vrea să beau o halbă rece după o baie în valuri, să mă întind pe un prosop direct pe nisip și abia apoi să dorm.
– O lume normală. Când a fost asta? Eu nu mai țin minte. Cafeaua aia de acum câteva luni pare lucrul cel mai aproape de normalitate.

S-au despărțit fără să se salute, ca și cum nu ar mai fi avut energie pentru un lucru atât de superfluu, siluete obosite fără griji mici, doar cu griji mari, Sisifi îndurând trecerea zilelor fără să se plângă prea mult, stăpâni pe propria lor viață, fericiți în tristețea lor nemărginită.

Crina VOINAGHI

sursă foto: bittv.info

Capitolul IV – Reflecţii

Seara m-am retras în birou, invocând pretextul că am de lucru într-un dosar urgent, simţeam că somnul mă evită, devenise un inamic, de fapt aveam o minte prea activată, prea efervescentă, sediul minţii mele era invadat de imaginile întâlnirii de azi, nu mă puteam elibera de privirea ei de jad, de chipul ei mirobolant, de zâmbetul ei balsamic. Eram convins că întâlnirea noastră fusese pregătită de destin, că fusese programată încă înainte de a fi noi pe lume, că mitul întregirii celor două sfere, relatat de Platon în Banchetul, are sămânţa de adevăr şi de legitimitate, iar această credinţă mă bucura nespus de mult, mă aşezase în matca mea primordială, în leagănul existenţial în care reuşeam în sfârşit să-mi identific o personalitate completă, senină, integrantă.
Stăteam întins pe fotoliu, într-o poziţie letargică, răsfirând gânduri pe albul tavanului şi scotocind imaginar în înţelepciunea profeţilor, istoricilor, filosofilor crâmpeie de lumină care doreau să-mi alunge întunericul din căutările şi explorările mele metafizice.
Omul prin natura sa nu poate trăi singur, e o fiinţă duală, din fragedă pruncie tinde spre socializare, spre integrare în şi cu altul, îşi cauta dublura, alteritatea, eul. E damnat să-şi caute persoana cu care să rezoneze pe aceeaşi lungime de undă pentru a nu se simţi singur; a te simţi singur nu înseamnă a împărtăşi o solitudine absolută, lipsită de relaţii interumane, de spirit gregar, a te simţi singur este o paradigmă în care, deşi trăieşti într-o colectivitate, fiinţa ta nu se poate proiecta în altul sau alţii, nu găseşte solul fertil, chemarea, compatibilitatea să o facă, este blocată într-o entitate incompletă, amputată, nefuncţională întru totul. În aceste condiţii omul doar rătăceşte, nefiind el însuşi, integral, sperând în regăsirea, completarea şi fuzionarea cu alter-ego-ul hărăzit prin destin, prin fatalităţi cosmice, partea lipsă din tine, colectorul ecourilor sufletului tău.
Cuplul social nu înseamnă neapărat entitatea bicefală ideală, optimă, este mai degrabă un parteneriat, o relaţie umană, menită să reprezinte desueta sintagmă „celula societăţii”, dar omul, în splendoarea sa, în scânteia descinsă din fiinţa universală, nu e un mecanism care doar trebuie să asigure funcţionarea societăţii, o funcţionare mecanicistă, convenţională, ci e un spirit, o energie, o conştiinţă care tinde să vibreze pe o frecvenţă la care doar o altă individulitate, complementară, are acces. Disonanţa frecvenţei denotă lipsa compatibilităţii între unii oameni şi de aici absenţa unei armonii dătătoare de fericire. Dar câţi oameni înţeleg fericirea întocmai? Câţi oameni substituie sensul fericirii prin acumulări materiale sau poziţii sociale, fără să realizeze imensul gol din sufletul lor! Se întâmplă însă, în cazul unor fiinţe dotate cu luciditate, să se identifice lipsa de armonie, disonanţa frecvenţei, absenţa afinităţilor, congestia rezonanţei, proces care duce la conturarea sentimentului tragic al existenţei, la perceperea vidului existenţial, la conştientizarea chinuitoarelor şi angoasantelor nelinişti metafizice.
Teoretic, salvarea noastră ca fiinţă pare simplă, precum remediul pentru combaterea şi eradicarea neliniştilor şi angoaselor existenţiale, trebuie doar să îţi descoperi partea lipsă, adică pe celălalt, „jumătatea de sferă”, alter-ego-ul cu care reuşeşti să rezonezi şi să te completezi. Dar de aici începe nodul gordian, obscuritatea demersului, nesiguranţa căutării, această întâlnire, definitorie, providenţială, nu se află pe tarabe, nici în marile lanţuri comerciale şi nici pe platformele online, e, mai bine zis, poate fi, pur şi simplu, rezultatul unui hazard, încăpăţânat, viclean, codificat, care vine când nu te aştepţi şi poate pleca în cel mai subtil şi neprevăzut mod. Atunci luciditatea trebuie să dea mâna cu potenţialitatea revelaţiei şi să „oprească”, să „achiziţioneze” pentru totdeauna, indiferent de sacrificii, oferta destinului. Să te laşi dus de mâna acestuia, de seducţia lui, căzând în plasa oportunităţii momentului.
Iar această întâlnire, descoperire, înseamnă germenele unei iubiri care te salvează ca fiinţă şi care îţi pavează calea spre cel mai pretenţios deziderat uman: fericirea.
Cu siguranţă, gândeam, Simona a apărut pentru a mă salva ca fiinţă legitima şi din ghearele vieţii inspide şi a neuroasteniei. Eram conştient că mă îndrăgostisem de Simona, mă îndrăgostisem brusc şi definitiv (era să spun şi executoriu…), nu era nici un dubiu că femeia aceasta nu a aterizat întâmplător ca un meteorit, fusese scoasă de după paravanul vieţii pentru a lăsa să mă pătrundă lumina, soarele, de ce nu – fericirea. O, de când o aşteptam! Câte scenarii îmi desenasem eu în tot timpul maturităţii mele, aşteptând să cunosc personajul împreună cu care să cucerim absolutul în iubire! Ce însemna, de fapt, acest absolut? Absolutul, în accepţiunea educaţiei şi experienţelor mele, însemna o reprezentare a perfecţiunii, a desăvârşirii, ceva ce îşi este sieşi îndeajuns. Mi se părea că năzuinţa către aceasta perfecţiune, desăvârşire, nu e doar o formulă ideatică seducătoare, ci reflectă inerent nevoia omului spre ceva superior, total, esenţial, spre o sferă care, prin analogie cu Absolutul divin, depăşeşte imanenţa, e un atribut al naturii profunde umane, al spiritului ei. Absolutul în iubire presupune jertfirea tuturor nimicurilor vieţii, recurgerea la sacrificii, despărţirea de materialitate şi trăirea într-o spiritualitate pură, aşa încât să poţi urca în sferele înalte, tangenţiale transcendenţei. Nu ştiu de ce, poate alimentându-mă cu diverse lecturi ezoterice, concluzionam că, prin impregnarea în absolutul iubirii, puteam trăi, simţi dimensiuni mistice, o stare în care eul putea atinge înalte vibraţii, extazice chiar. Adulmecam că, pe calea iubirii, a iubirii absolute, puteam fugi de lumea aceasta pământescă, plină de orori şi de absurd. Iubirea totală constituia evadarea, marea evadare, din temniţa banalităţii, a plictiselii şi a nonsensului. Iubirea absolută mă făcea să uit de toate, de mine, ca exemplar condamnat la o condiţie umană limitată şi pasageră, şi de lume, ca sursă de netrebnice necesităţi, obligaţii, restricţii, interdicţii şi privaţiuni. Aşa e, prin iubire reuşeam să uit de conştiinţa precarităţii noastre ca fiinţă şi de moara timpului care te macină înspre moarte. E un lucru mare, extrem de valoros, să găseşti pe cineva, cu care, rezonând pe aceeaşi frecvenţă, potrivindu-te şi integrându-te într-o individualitate duală completă, să poţi scăpa de teroarea ideii că viaţa e, pe cât de tristă, pe atât de scurtă. Printr-un astfel de tip de iubire, totală, absolută, intuiam că pot sparge barierele condiţiei umane şi configura noi parametri existenţiali; mai mult ca atât puteam găsi fericirea, o fericire – ca ipostază temporară – vremelnică, dar ca trăire – eternă.
Continuând să mă leagăn în fotoliu, meditam că întâlnirea cu Simona îmi transcria pe scala sufletului şi a raţiunii toate aceste sentimente şi idei.
Curând, ochii mi se aruncară spre bibliotecă, îmi sărise în vizorul lor, interesant, o carte despre Apostolul Pavel, am luat-o în mână şi am deschis-o; la o anumită pagină, ochii mi se oprise pe o subliniere brutală de creion:
„De-aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval zăngănitor. Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea credinţa toată încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte.” – spunea providenţial Sfântul în Epistola întâia către Corinteni.
Zâmbisem când citisem acest paragraf, apoi îmi amintii o parafrazare a principiului descartian – „Ama, ergo sum”, pe care imediat o completasem cu îndemnul Sfântului Augustin „iubeşte şi fă ce vrei!”. Deci nu puteam face altceva, decât să iubesc…
Ce-aş fi eu fără iubirea Simonei şi fără iubirea mea pentru Simona?! De ce această femeie a apărut doar acum? De ce destinul rezervă surprize într-un complex de circumstanţe alambicat? Nu e o provocare? Nu era prea banal ca Simona să fi apărut când eram flăcău, când libertatea mea nu cunoştea constrângeri? Fericirea stă ascunsă şi nu se oferă în mod simplist şi nici premeditat. Urmează-ţi inima, mai spune un dicton!

(fragment din romanul „Ploaie de noiembrie”, Editura Grinta, Cluj – Napoca, 2020)

Vasile Mîrza

Vasile Mîrza s-a născut în comuna Rozavlea, Maramureș. Este absolvent al Facultății de Istorie a Universității din București, licențiat în drept, Facultatea de Drept – Universitatea Bogdan Vodă, Cluj Napoca și doctor în filosofie, Școala Doctorală de Filosofie din cadrul Universității Babeș – Bolyai din Cluj Napoca.
A colaborat de-a lungul timpului la diverse periodice și publicații cum ar fi Opinia, Jurnalul de Vineri, Estrada, Școala Maramureșeană și Tribuna. A coordonat o serie de proiecte în colaborare cu Academia Română și Ministerul Culturii și al Cultelor.
A publicat volumele de autor: Vremurile după eclesiast, 2004, Ed. Proema, Baia Mare; Regina nopții, 2010, Ed. Eurotip, Baia Mare; Regina nopții (ediția a II – a), 2014, Ed. Grinta, Cluj – Naoca; Femeia ca fake news și alte zădărnicii filosofice, 2019, Ed. Grinta, Cluj – Napoca; Ploaie de noiembrie, 2020, Ed. Grinta, Cluj – Napoca.

NR: Volumul „Ploaie de noiembrie”, apărut recent la Editura Grinta din Cluj Napoca va fi lansat și la Sighet în luna septembrie a.c.

O echipă nu înseamnă 11 viori și nici 11 piane. O echipă înseamnă o orchestră. (Alfredo di Stefano)

10 Septembrie 2019.… Am început timid… Un board format din 7 tineri devotați și bine ancorați în principiile lor și alți 23 ce completau atât de frumos puzzle-ul INTERACT. Nu știam ce va urma, dar eram convinși că împreună vom reuși. Și așa am pornit la un drum pe alocuri presărat cu petale de trandafiri, dar nelipsit și de cărbuni încinși.
1 Octombrie 2019 – 5 ani de Interact la Sighetu-Marmației. 5 ani în care cu toții am învățat că fiecare persoană e capabilă, implicată, atentă, creativă, puternică, și că doar împreună devenim imbatabili. 5 ani de când Interact-ul ăsta fain a început ca grup și a ajuns să devină o echipă, o familie, locul preferat de creat proiecte și povești.

Eu –
Noi +.

Așa am învățat ca visând singuri e posibil să rămână doar un ideal greu de atins. Însă primul pas spre realizarea lui l-am făcut visând cu toții. Am învățat că un grup devine o echipă doar atunci când fiecare membru e atât de sigur pe sine încât laudă și nu măgulește abilitățile și contribuția celorlați.

Lunile au zburat parcă mult prea repede….. Cu ședințe finalizate mai târziu decât era în plan, sute de idei, analizări ale tuturor perspectivelor, echipe de proiect lucrând intens, divergențe, zâmbete, oboseală, stres, planuri, lacrimi, împliniri… nici nu am realizat că deja suntem la final de mandat.

Party Halloween, Galeria de Talente, Escape Room, Secret Santa, O zi la Centrul Școlar de Educație Incluzivă, Spectacol caritabil Poveste de Crăciun, Seara jocurilor de Societate, Pe clapele excelenței, The day it Rain Hearts, Club de carte Interbook, Proiect 8 Martie, Campionat LOL și CSGO, activități interne-extra și toate acestea doar cu 96 mâini, 48 minți creative și tot atâtea suflete care să strige cu tărie SERVICE ABOVE SELF. Lista ar fi putut continua, dar un timp deosebit de neobișnuit a oprit echipa fantastică de la atâtea proiecte frumoase, determinându-ne să analizăm întreaga situație și, sperând spre vremuri mai bune, să mutăm încet o parte din idei în mediul online.

Ce înseamnă INTERACT pentru unii dintre noi, vă invit să aflați chiar acum:

Pentru mine, Interact este unul dintre cele mai frumoase lucruri în care am investit în ultimii ani. Toate lucrurile pe care le-am clădit cu echipa, oamenii pe care i-am cunoscut și modul în care m-a ajutat să-mi dezvolt abilitățile au adăugat VALOARE adolescenței mele! Chemarea mea pentru fiecare tânăr/licean este să se implice în voluntariat onorând principiul: „Service above self!”. Și mai știu că… Sighetul are un potențial pe care încă nu l-am exploatat la maxim (iar de asta suntem toți responsabili)! Tocmai de aceea sunt încrezătoare în echipa căreia i-am predat ștafeta pentru că știu că au acest lucru în minte! (Semeniuc Raisa)

De atât de puțin timp și deja m-am atașat așa de tare…. asta aș zice despre Interact Club în care mă simt așa de bine și doresc să mă implic cât mai mult. Atmosfera în care mă simt în largul meu și mă ambiționează să devin din ce în ce mai bună, să mă dezvolt alături de astfel de oameni. Sunt așa de entuziasmată că am ajuns să fiu secretară în mandatul 2020-2021 și chiar dacă, anul acesta cu siguranța va fi mult mai greu, vom reuși împreună să avem multe proiecte reușite. (Coroian Andreea)

Începând cu 1 iulie 2020, noi – board-ul mandatului 2019-2020 format din Semeniuc Raisa (președinte), Kosa Sonia (vicepreședinte), Fernea Tudor (vicepreședinte), Mich Gabriela (secretar), Vălean Mara (trezorier), Derșidan Diana (PR), Ivanciuc Dragoș (sergeant-at-arms), Spaczai Carla (past president) – predăm ștafeta celor 6 fete fantastice: Covrig Larisa (președinte), Șofron Giulia (vicepreședinte), Coroian Andreea (secretar), Tămaș Iulia (trezorier), Boroica Denisa (PR), Semeniuc Raisa (past president).

Dragile mele, sunteți la început de drum, dar aveți atât de multă voință încât puteți muta munții din loc. Începeți prin a vă pune întrebarea Cum devin eu însumi un om de echipă mai bun? și după ce ați răspuns, puneți în aplicare. Nu încetați niciodată să puneți întrebări, să credeți în echipa voastră, dar mai ales în voi. Fie ca toate visurile să devină realitate! Noi vom fi aici să vă susținem!

Vouă, board-ul mandatului 2019-2020, pot doar să vă spun MULȚUMESC și să vă îmbrățisez cu toată căldura. Ați fost fantastici și ați demonstrat că puteți face față oricărei situații!

Voi, membrii clubului, nu uitați niciodată că pentru un atotputernic e greu să lucreze în echipă. Sunt sigură că sunteți tineri dornici de aventură, distracție, entuziasm, dar știu cu adevărat că fără pasiune, implicare, respect, devotament, responsabilitate, creativitate, fiecare râs va fi doar goană după vânt. Fiți sprijin unul pentru altul! Voi, interactienii anului 2020, fiți la fel ca o casă clădită pe stâncă!

Pe voi, dragi sigheteni, vă respect pentru că aveți încredere în noi și ne dați aripi să putem zbura! Mii de mulțumiri și cluburilor Rotaract și Rotary pentru ceea ce sunteți și pentru ceea ce ne ajutați pe noi să devenim!

Interact, ca secretar și membru activ, mulțumesc pentru că m-ai făcut de atâtea ori să îmi depășesc limitele!

30 am fost.
Suntem 48.

Mâine…… mâine nu știm ce va fi. De aceea vă invit să ne urmăriți pe noi- familia Interact- într-un mănunchi de proiecte.

Gabriela MICH
Secretar Interact, 2019-2020

În fotografie, unul dintre cele câteva automobile înregistrate la Sighet (plăcuța de înmatriculare 8 – Sgt), în perioada de sfârșit a Primului Război Mondial. Putem identifica ușor și „decorul” ales, un loc de mare impact pentru a imortaliza momentul: Palatul Cultural!

Salut, Sighet!

N. R.: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului, Sighet

Trecutul nu se lasă ușor uitat, ci prinde rădăcini adânci în sufletul unei persoane, și nu ezită să mai bântuie din când în când, readucând la viață atât amintiri plăcute, dar mai ales dezamăgiri, regrete, dureri. Acesta este unul dintre principalele defecte ale trecutului (ale celui personal, căci cel istoric se lasă, din păcate, foarte ușor uitat). Celălalt defect ar fi acela că nu poate fi schimbat. Auzind însă de atâtea ori pleonasmul „planuri pentru viitor”, mi-am pus întrebarea: oare nu am putea face și „planuri pentru trecut”? Iar dacă am putea, ar fi în interesul nostru să schimbăm ceea ce s-a întâmplat deja?

Ce este de fapt trecutul? Trecutul reprezintă distanță deja parcursă din lungul și imprevizibilul drum al vieții. Dacă zăbovim și revenim, riscăm să nu mai ajungem cu bine la destinație. Trecutul reprezintă punctele deja bifate de pe o uriașă listă de cumpărături pentru supermarketul virtuților. În momentul în care cumpărăm ceva ce avem deja în coș, nu ne mai rămân bani pentru celelalte produse necesare. Trecutul reprezintă petalele deja căzute ale unui trandafir roșu și nobil, care este viață noastră. Dacă ne uităm doar la petalele ofilite, și nu la cele încă vii, nu vom mai observa frumusețea florii.

Trecutul trebuie să rămână trecut, pentru că trecutul nu cuprinde doar timpul scurs până într-un anumit punct, ci și sentimentele, gândurile, bucuriile și supărările, luptele interioare sau exterioare, deciziile bune sau rele, care au schimbat viziunea noastră asupra lumii și care ne-au făcut cine suntem acum. Iar noi nu trebuie să rămânem la stadiul de acum, ci să evoluăm în permanență, să răspundem cu entuziasm la noile provocări pe care ni le dă viața zi de zi. Așa cum zicea Albert Einstein, „Viața e ca mersul pe bicicletă: ca să-ți menții echilibrul, trebuie să te miști în permanență”. Dacă ne uităm tot timpul peste umăr, ne imaginăm că am putea schimba ceea ce am făcut sau am spus, retrăim toate momentele grele, ne lăsăm stăpâniți de regrete, atunci viața va trece pe lângă noi, iar tot ce ne va rămâne vor fi părerile de rău și gândurile reexaminate de sute de ori.

Totuși, trecutul ne este prieten sau dușman? Trecutul poate readuce la viață momentele dificile, amintirile dureroase, oprindu-ne din a merge mai departe pe drumul vieții. Sau, trecutul ne poate învăța lecții importante, ne poate face mai puternici, ne poate arăta că uneori trebuie să pierdem ceva pentru a câstiga altceva mai bun în schimb. Depinde doar de noi dacă facem pace cu trecutul sau dacă îl lăsăm să ne controleze. Depinde doar de noi dacă realizăm cât de benefice au fost toate „bunele și relele” prin care am trecut sau dacă alegem să ne plângem de greutățile întâmpinate. Depinde de noi dacă acceptăm ceea ce ne da viață și mergem tot timpul înainte, sau dacă ne dăm bătuți după prima bătălie pierdută.

Nu putem schimba trecutul, dar am putea schimba felul în care îl percepem, ne-am putea schimba pe noi înșine, dacă am vedea partea bună în orice încercare, ușoară sau dificilă, pe care ne-o dă viață, și dacă am înceta să ne mai facem „planuri pentru trecut”.

Vasile Gabriel VOUCIUC
clasa a X-a E, C. N. „Dragoș-Vodă”

sursă foto: www.gettyimages.com/photos/uccia_photography

S-a stins pâlpâind ca o candelă pe sfârșite, cel care a fost prof. dr. Mihai Dăncuş, eminent cercetător, muzeograf şi etnograf, etnolog şi om de cultură, timp de peste patru decenii director al Muzeului Maramureşului din Sighet, întemeietor şi promotor al Muzeului Satului din Sighet, acesta fiindu-i corolar al operei în peste cinci decenii de activitate, «primar al satului primordial», așa cum inspirat s-a spus despre el.

Maramureșean plin de dârzenie, a luptat cu toate vicisitudinile vieții pentru a realiza biruința spiritului asupra materiei. A cheltuit pentru aceasta suflet, sănătate si credință pentru propășirea nemului nostru românesc și a Bisericii greco-catolice, în mijlocul căreia trăia ca un bun urmaș al Episcopului unit Atanasie Rednic.

Om bun, cu dragoste de semeni, Mihai Dăncuş a fost un împătimit slujitor al tradițiilor populare maramureșene, al cuvântului scris căruia i-a dat viață făcându-l cuvânt rostit, în atâtea memorabile ocazii atât în mediul științific, cât și de la catedră, fiind un dascăl plin de râvnă și ardoare, cum puțini cărturari au trudit în atâta discreție și modestie ca el. Înzestrat cu o judecată ageră, o memorie proverbială si cu o rară capacitate de ordonare și sistematizare a științei de carte căreia i s-a dedicat, s-a bucurat de prețuire unanimă, ca unul dintre cercetătorii cei mai prestigioși ai culturii populare maramureșene, pentru care a lucrat cu spor și pilduitoare tragere de inimă … Iar opera pe care ne-a lăsat-o stă mărturie.

În fața destinului suntem nepurincioși, vâzând cât de severă și de implacabilă este legea firii: „pământ ești si în pământ te vei întoarce”. Nici spiritul său dârz și atât de dinamic, nu l-a putut scoate de sub povara acestei legi … Acum, când trupul său se coboară în noaptea țărânei din care s-a zămislit, înfrânt de anii strânși în lunga sa viață, de munca ce nu a cunoscut osteneală, de suferința fizică, sufletul său trudit se ridică, pentru a se odihni la dreapta Tatălui, în liniștea veșniciei.

Prin rostirea mea smerită și săracă în cuvinte, îi aduc omagiul, mulțumirea și recunoștința pentru că a existat și că i-am putut fi în preajmă.
„Fie-ți țărâna ușoară și memoria binecuvântată„, dragă Mihai
Rămas bun …

Arh.Bogdan VANCEA
[de Oncești și de Buteasa]
București, 1 august 2020

IN MEMORIAM DR. MIHAI DĂNCUȘ,
muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al
Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației

Cu profunde regrete, tristețe și amărăciune vă aducem la cunoștință decesul Domnului Dr. Mihai Dăncuș muzeograf, etnograf, etnolog, profesor și cercetător, director al Muzeului Maramureșan din Sighetu Marmației, vreme de aproape 35 de ani.

Mihai Dăncuș s-a născut la 10 februarie 1942 în localitatea Botiza, județul Maramureș, într-o familie de preoți greco-catolici cu ascendenți în nobilimea maramureșeană încă din secolul al XIV-lea.

Studiază la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca, Facultatea de Filologie, iar din 1998 este doctor în etnografie și folclor în cadrul aceleași universități.

Din 1969 este muzeograf la Muzeul Maramureșean din Sighetul Marmației, iar din 1977 director până în anul 2011. Imediat după încadrare a făcut cursurile postuniversitare şi apoi de atestare ca muzeograf-etnograf, iar lucrarea de absolvire a avut ca temă: „Tematica muzeului Arhitecturii populare maramureşene”, Bucureşti, 1974.

În tot acest timp a lucrat la evidenţa ştiinţifică a obiectelor muzeale, a organizat şi sistematizat colecţiile muzeale. Împreună cu Francisc Nistor şi un colectiv de la Muzeul de Artă Populară, Bucureşti, a elaborat planul tematic al expoziţiei de bază (care s-a deschis în iarna anului 1971). Paralel cu această muncă, până în anul 2010, a investigat permanent zona Maramureșului făcând achiziţii de peste 12.500 de obiecte muzeale, campanii de achiziţii, dar şi o serie de cercetări adunând un bogat material documentar (clişee fotografice alb-negru, diapozitive color, filme etnografice, fişe de teren etc.).

După deschiderea expoziţiei de bază a muzeului şi organizarea ştiinţifică a colecţiilor, împreună cu Francisc Nistor a trecut la investigarea zonei pentru înfiinţarea secţiei de arhitectură populară în aer liber. În urma cercetărilor întreprinse a fost identificat un bogat fond de monumente de arhitectură populară din care a reuşit să achiziţioneze peste 87 de obiective. A reuşit să materializeze acest grandios proiect prin montarea primelor 27 de obiective mari de arhitectură populară, până la 31 mai 1981, când s-a deschis muzeul în aer liber cu ocazia zilei Internaţionale a Muzeelor, în prezenţa ICOM (Consiliul Internaţional al Muzeelor), directori de muzee și specialiști.

În cadrul Muzeului Satului Maramureşean a reuşit să formeze o şcoală de conservare şi restaurare a monumentelor din lemn prin Prof. Aurel Moldoveanu. Pe lângă muncitorii noştri restauratori au fost specializaţi aici și alți conservatori de la alte muzee din ţară. Împreună cu echipa de muncitori restauratori a participat la restaurarea unor obiective importante pe plan național și internațional.

A fost Președintele Asociației Folcloriștilor și Etnografilor din Județul Maramureș, sub egida căreia se desfășurau marile festivaluri folclorice anuale: Tânjaua de pe Mara, Hora de la Prislop, Festivalul de datini și obiceiuri de iarnă MARMAȚIA, dar și numeroase manifestări științifice. Din anul 1997 a devenit membru de onoare al Asociației Europene a Muzeelor în Aer Liber, Elveția (ICOM-UNESCO), membru fondator și Președinte al Asociației Naționale a Muzeelor în Aer Liber din România, din anul 1990 Președinte al Asociațiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureș. A fost cooptat la Smithsonian Folklife Festival Washington, SUA, unde împreună cu restauratori ai muzeului a prezentat o biserică maramureșeană. A fost profesor asociat în cadrul Universității Babeș-Bolyai și a Universității de Nord Baia Mare, unde a condus zeci de lucrări de licență și masterat.

A elaborat tematicile științifice de organizare la Muzeul etnografic al Maramureșului, Muzeul satului maramureșean (împreună cu Francisc Nistor, fost director al Muzeului Maramureșean). A înființat și inaugurat Casa muzeu Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Muzeul culturii și civilizației evreiești din Maramureș – Casa muzeu Elie Wiesel, dar și muzeele sătești de la Săpânța, Vadu Izei, Giulești, Bârsana, Ieud.

În toată această perioadă a întreprins numeroase cercetări de teren în satele maramureșene și nu numai, dar și cercetări interdisciplinare în Maramureș: pe Valea Cosăului (sub conducerea Academicianului Mihai Pop), Poienile Izei, cercetările pentru realizarea Atlasului Etnografic al României, dar și în alte zone ale țării: Moldova, Caraș Severin, Oaș, Dobrogea. A participat la numeroase simpozioane naționale și internaționale (Franța, Italia, Olanda, Germania, Suedia, Ungaria, Elveția, Cehoslovacia, Ucraina, SUA, Austria etc.).

A publicat 14 cărți și sute de articole în reviste de specialitate din țară și străinătate. Este fondator al publicaţiilor Acta Musei Maramoresiensis (2002) şi Tradiţii şi patrimoniu (2001) şi al hebdomadarului Tribuna Marmaţiei (24 dec. 1989 – 1991).  A participat la numeroase conferințe naționale și internaționale (SUA, Italia, Anglia, Cehia, Ungaria, Elveția, Suedia, Olanda, Franța, Austria) pe teme de etnologie, folclor, muzeologie. A primit numeroase distincții și medalii: Medalia Jubiliară a Universităţii din Freiburg (Germania). Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Gheorghe Focşa” pe anul 2001; Premiul Patrimoniului Cultural Naţional „Tancred Bănăţeanu” pe anul 2002; Ordinul MERITUL CULTURAL în gradul de „Mare Ofiţer”, categoria H, „Cercetare ştiinţifică” (2004); Titlul de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Sighetu Marmaţiei, al comunelor Bârsana şi Bogdan Vodă; Medalia vizitei Papei Ioan Paul al II-lea (7–9 mai 1999), nenumărate medalii şi medalii jubiliare de la muzeele din ţară şi străinătate.

Muzeul sighetean a cunoscut, în dezvoltarea și evoluția sa, 8 etape importante, iar Etapa Mihai Dăncuș a fost cea mai înfloritoare, muzeul cunoscând cea mai amplă dezvoltare și recunoaștere atât pe plan național, cât și internațional. Mihai Dăncuș a fost una din figurile de intelectuali care s-a impus în a doua jumătate a secolului al XX-lea, ca unul dintre întemeietorii muzeologiei maramureşene, Directorul celei mai importante instituții de cultură și civilizație a Maramureșului istoric: Muzeul Maramureșan și cum frumos spunea Dr. Camelia Burghele, unul dintre ”patriarhii” etnografiei românești, iar noi îl putem numi simbolic ”Patriarhul satului primordial al Maramureșului”.

La împlinirea vârstei de 70 de ani, în anul 2013, Biblioteca Județeană ”Petre Dulfu” i-a realizat un documentar aniversar, intitulat  „Mihai Dăncuş: documentar biobibliografic aniversar”, în Seria ”Personalităţi maramureşene – aniversări”, realizat în cadrul Serviciului de Informare Bibliografică şi Documentară al bibliotecii de Aristiţa Borbei şi Liana Pop, prin grija directorului Teodor Ardelean, iar Muzeul Maramureșan, în anul 2017, i-a dedicat un număr al anuarului muzeului ACTA MUSEI MARAMOROSIENSIS, al cărui inițiator este, la aniversarea a 15 ani de la apariție.

Iată că, azi, Muzeul Maramureșan aduce un ultim omagiu muzeografului, profesorului, etnografului, cercetătorului MIHAI DĂNCUȘ, care a lăsat în urmă o viață de om și realizări pe măsură care îl vor consacra între cercetătorii Maramureșului, ai țării și, de ce nu, ai lumii. A lăsat în urmă o serie de lucrări în manuscris și proiecte, pe care, din păcate, nu a mai reușit să le finalizeze.

Profesorul Ioan Opriș spunea că un învățat nu poate fi omagiat decât prin cuvinte de laudă. Nimic mai adevărat. Iar noi, generația mai tânără, nu putem decât să respectăm memoria OMULUI Mihai Dăncuș, să valorificăm ce ne-a lăsat moștenire ETNOGRAFUL Mihai Dăncuș și să-l apreciem pe cel care a fost ÎNVĂȚATUL Mihai Dăncuș.

Pentru noi și pentru Maramureș va rămâne mereu unul dintre cei mai valoroși etnografi pe care România i-a avut.

Nicolae Iorga spunea că „ceea ce este interesant la muzeu nu este faptul, care e poveste ca oricare alta, ceea ce interesează este felul cum realitatea a fost văzută și interpretată, cum sufletul artistului s-a coborât în lumea aceasta, cum a înțeles-o, cum a reprodus-o, întrebuințând nota acea personală ce se găsește în sufletul oricărui om care este într-adevăr om”.

Dr. Mirela BARZ
manager interimar Muzeul Maramureșan

Înmormântarea Domnului Dr. Mihai Dăncuș va avea loc duminică, 02 august 2020, ora 15.00, în Cimitirul Central al municipiului Sighetu Marmației, la Capela mică Romano-Catolică.

Pentru un ultim omagiu, Muzeul Maramureșan pune la dispoziția celor care l-au cunoscut și apreciat o Carte de Condoleanțe la Expoziția de Etnografie, Str. Bogdan Vodă, nr. 1, zilnic, între orele 09-17 (luni, închis).

Lângă celula 74, la etajul doi al Muzeului Memorial din Sighet, (dedicată rezistenței maramureșene în general și „lotului Vișovan” în special) se află o celulă mică (identică cu majoritatea celulelor din clădire), destinată normal unei singure persoane, celula 72. Aceasta a fost prima celulă a lui Aurel Vișovan din cei 16 ani lungi de detenție comunistă… Să-l lăsăm să-și depene amintirile de atunci, împletite cu dureroase reflecții peste timp.

„În toamna anului 1948 am fost adus de la Securitate la închisoarea din Sighetu Marmaţiei şi introdus în celula 72 de la etajul doi. Privind de jur împrejur am observat doar două vase specifice unei celule de puşcărie. Nimic altceva. Atunci mi-am zis: Iată-mă la un început de drum pentru care mă pregătisem … Doamne ajută-mă!

Era straniu acel spaţiu atât de gol. Nici vorbă de pat, de scaun sau altceva. Doar o presupusă fereastră făcută cioburi (probabil din cauza vântului). Astfel că gratiile apărau mai mult de frig şi ploaie decât geamul care nu-şi merita numele. Iată-mă faţă în faţă cu mine însumi. Lipseau anchetatorii, de care scăpasem cel puţin pentru un timp. Trebuia să-mi fie frig, foame, dar nu simţeam nimic din toate acestea. Gândurile mele erau la prietenii mai tineri de prin celulele vecine. Mereu mă întrebam: De ce călăii securişti m-au chinuit atât, când ei deţineau – de nu ştiu unde – o listă cu nume şi date exacte?! N-am reuşit nici până astăzi să înţeleg (deşi am căutat mereu) cum de a fost cu putinţă ca într-o mişcare cu caracter subversiv să se lucreze cu date scrise, care să circule nu numai în ţară, dar şi peste hotare!

Rămas singur în mijlocul celulei m-am întrebat: Oare voi fi în stare să rezist aşa după cum aveam atâtea pilde ale înaintaşilor? Am rostit mai întâi o rugăciune Celui de Sus pentru a mă încuraja. Apoi încet am început să fredonez „Sfântă tinereţe legionară”!… Simțeam că-mi cresc puterile … La un moment dat ajung la versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…“ Înviorat, mi-am zis: Acesta trebuie să-mi fie îndemnul. Drept pentru care, cu un ciob din geamul presupusei ferestre, am zgâriat în vopseaua de deasupra uşii versul „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte…” Mi-am zis că cei dinaintea noastră care au trecut prin prigoană au reuşit să ajungă la această înaltă atitudine. Trecând prin „pădurea cu fiarele sălbatice” mi-a răsunat în minte acest cântec legionar, până când am ajuns la îngrozitoarea închisoare Piteşti.

Iată-mă ajuns în „mlaştina deznădejdii”, când puterile fizice şi psihice mă părăsiseră demult. Când îmi întindeam în disperare braţele spre cer strigând: „O, Doamne, unde eşti?” „De ce n-aprinzi minuni cereşti?” „O, Doamne, unde eşti?”. . . Mai târziu nu reuşeam nici măcar să mă rog în gând, întrucât urlam: „M-am rugat! M-am rugat!” . . . La urletele mele mi se administrau alte bătăi şi alte torturi din partea comitetului de tortură. Aceste versuri, „Nu-i temniţă să ne-nspăimânte”, mi se înfăţişau de acum ca un mare semn de reflecție.

Desigur, versurile au fost concepute într-un demers oarecum normal al … anormalului. Pe timpuri torturile aveau limitele lor, iar moartea şi atunci – şi poate mai mult acum – era o izbăvire. Sunt sigur că absolut toţi cei trecuţi pe la Piteşti şi supuşi acelor satanice metode doreau să moară. Ori la Piteşti – cu puţine excepţii – nu se putea muri. Nu te lăsau să scapi prin moarte.” (Aurel Vișovan, Dumnezeul meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Dar Piteștiul era încă departe… în august 1948, Aurel Vișovan avea încă moralul foarte bun (deși fusese bătut crunt la Securitate de către Stern și ai lui) și după 3 luni în celule separate (câte unul sau câte doi) din noiembrie tinerii deținuti vor fi grupați toți 18 în celula 74, ceea ce le va produce o mare bucurie. Împreună se vor ruga, vor cânta, vor ține conferințe improvizate pe diverse teme… și câteodată se vor juca (ca niște copii ce erau majoritatea dintre ei), asta a fost perioada frumoasă a detenției de la Sighet, vor îndura frigul, foamea și privațiunile cu seninătate tinerească. Și cu o dragoste profundă între tinerii camarazi care a rezistat temnițelor și trecerii timpului și o regăsim și azi, după 70 de ani…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Se împărțeau familiile localității, de către cei „mari” ai comunei, sau cu directive de mai sus, în clase sociale; moșieri nu erau pe la noi, dar familii bine înstărite erau, dar niciuna cu exagerări deosebite, precum prin alte părți. Îndurai multe dacă te treceau la categoria „chiaburi” și aici se proceda extrem de arbitrar, politic; oricum, localitatea era prea plină de chiaburi, de cum erau în realitate; era clasa „chiaburilor politici”, o altă categorie socială, fiind originali și aici. Mă refer la cazul nostru; am fost înregistrați cu 3,5 ha de pământ arabil (mai mult de jumătate tot la 2 ani fiind arat și semănat cu ovăz, pentru vite, fiind puțin rodnic) și în jur de 20 ha de fânețe. Tata, fratele Ion și cu mine, făceam tot fânul și executam singuri, în familie, toate muncile agricole. Singurul sector în care făceam asocieri era cel legat de oi și așa făceau aproape toți, afară doar de 2-3 familii, probabil; aveam doar în jur de 30 de oi și nu putea fi altfel tratată problema, decât prin asociere. Dar, imediat ce noi am fost urmăriți de Securitate, am și fost declarați chiaburi în noul concept, cu toate persecuțiile ce au urmat de aici, ca și pentru mulți alții, de altfel; chiaburilor politici li se fixau cote mari, la diferite produse, peste putința de a le achita și atunci trebuia să le plătești în bani, scump, sau să faci luni de închisore, proporțional cu cotele restante. Mama a vândut un loc în „Podul Stârcului”, pentru a scăpa de închisoare.

* S-au produs câteva evenimente în plină perioadă de totalitarism politic, când tot ce spunea Partidul era Lege și care preziceau, mai discret sau mai apăsat, că acest „monolit” se apropie de dezintegrare. Am să expun trei astfel de evenimente, semnificative, chiar dacă păreau banale, nu neapărat cronologic.

A venit de la raion o echipă cu reprezentanți ai partidului, pentru a instala Secretarul PCR pe comună; au adus și candidatul pregătit cu dânșii, un „CFR-ist” de la Vișeu de Jos. În prezența aproape totală a membrilor de partid, șeful de la raion propune candidatul, il caracterizează și, formal, întreabă dacă mai este vreo propunere. Se ridică o mână sus și o voce timidă se aude: eu propun ca Secretar PCR pe tov. învățător Grad Lupu, omul nostru din comună. Conducătorul raional a crezut, probabil, că s-a organizat și o altă propunere, doar pentru a evita banalitatea cu candidatul unic. În aceeași optică, supune la vot a doua propunere, mai întâi, tot formal. Doar că votul a fost unanim pentru aceasta și cealaltă propunere, prima, a căzut de la sine. Și-au strâns scriptele, deja făcute și au plecat înapoi, cu candidat cu tot, cu o înfrângere totală. Pare o victorie mică, banală, dar nu este așa. Este deosebit de semnificativă, pentru că s-a respins rolul conducător al partidului, de la centru. Oarecum, o fisură !

* La o sesiune de alegeri de deputați, la o circumscripție, pe lângă candidatul de bază, chiar Președintele CAP-ului, au mai trecut o persoană obscură, un bătrân, formal, tot pentru a evita candidatura unică, lucru care, de fapt, se manifesta în mod aproape exclusiv. Doar că la vot, marea majotitate a votului era pentru acea propunere obscură și aici se evidențiau două aspecte, dezastruoase: nu se suporta CAP-ul și nu se suporta aceeași unică hotărâre, a partidului, probabil nici candidatul acestuia. A fost o intenție de a falsifica alegerea, dar le era teamă de spiritul săliștenilor, sănătos, dovedit și cu alte ocazii. Aceasta a căzut chiar bine, prevestitor, pentru că în scurt timp, celălalt candidat a avut probleme grele cu Legea, cu o detenție de un an.

* Un alt eveniment, cu totul deosebit, s-a produs în Săliștea de Sus la care, indirect, am fost și eu prezent; o acțiune a săliștenilor, o revoltă, o răzmeriță mai neobișnuită, un „Brașov” mai mic, cu foarte largi ecouri în țara și în afara ei. Luni de zile s-a relatat despre aceasta la „Europa Liberă” și la „Vocea Americii”. Evenimentul a fost pe larg redat într-un înscris, redactat cu multe detalii în lucrările simpozionului, ce are loc anual în comună, în luna august, de mult timp, prin activitatea neobosit de fructuoasă a profesorului de istorie, Iuga Simion. Am să mă refer doar la unele aspecte ale acestei acțiuni, în măsura în care am fost și eu implicat, colateral.

S-a remarcat solidaritatea hotărâtă a întregii localități și atunci, la tragerea clopotelor celor două biserici „într-o dungă”, un anunț de mare pericol, de către fratele celui maltratat și lăsat în baltă de sânge, la postul de miliție. Șoseaua națională s-a umplut de oameni, de îndată, cu mic, cu mare, de la un capăt la altul al ei. Ulițele de pe lângă primărie erau înțesate de lume, care cereau pedepsirea „nemernicului”, a șefului de post al Miliției, plutonierul V. Gherghel, care a executat o ilegalitate, cu mare brutalitate, în spiritul lor de torționari. Lumea era gata să-l linșeze.

Acest individ era cunoscut pentru ticăloșiile lui; favoriza comerțul clandestin cu electronice din Banat, pentru unele țărănci. Se spunea că a batjocorit fete și femei, când veneau să-și schimbe buletinul; era bănuit și ca suspect în organizarea a două omoruri, a doi cetățeni cu care a avut conflicte; făcea „Pașa” ce voia! Unul dintre cei uciși a fost găsit mort în tunel, dar s-a constatat că murise mai înainte și avea o tăietură sub un genunchi, prin care i s-a scurs sângele. Al doilea, un tânăr ce urma să fie încorporat în câteva zile, a fost găsit mort, atârnat de un gard, aproape de casă, cu aceeași tăietura sub genunchi. Oamenii vorbeau că s-ar fi folosit de un personaj cu mintea puțină. Chiar și incidentul amintit l-a provocat tot el, în zilele de 5-6 mai 1981 . A vrut să încalce un obicei al locului, de a se servi un „aldămaș”, într-un târg cu valoare mai semnificativă. În cazul de față, a vrut să scoată afară din localul de consum de la gară un țigan, care a cumpărat un cal de la un țăran, spunând: ce cauți aici, „cioroiule”! Se spune că avea probleme cu el mai dinainte, l-a plesnit și a întins mâna să-l înșface; vânzătorul a pus mâna în față, în care avea și biciul de la cai, pentru a-l proteja și a spus: „este cu mine, la un aldămaș”, servim o țuică! Milițianul, ca om al Legii, trebuia să pedepsească discriminarea rasială și nu să o practice. Enervat de înfruntare, a chemat în ajutor un milițian din comuna Săcel, mai aproape de conflict, dar i-a venit în ajutor un milițian dintr-o altă comună, care se afla acolo, la Săcel. I-au urmărit cu mașina pe cei cu caii, a săltat vânzătorul și l-a transportat cu mașina la postul de miliție, lăsând căruța în seama altora, cu țiganul dispărut și el. L-au dus „la post”, la 3 km de gară, iar acolo l-a zdrobit în bătaie și l-a lăsat pe jos, în sânge și cu fracturi. Au rupt un scaun de capul omului. Milițianul venit îl lovea cu bastonul, acolo jos unde era, sărindu-i și părul de pe cap, iar celălalt ștergea cu un cearceaf sângele de pe jos. Auzind soția și fetița lui au intrat în post și strigau să nu-l omoare (!), dar au fost scoase pe hol. Fratele lui auzind, a mers la biserici și a tras clopotele într-o dungă, semn de mare pericol și șoseaua, ulițele s-au umplut de lume, cu miile. Simțind pericolul, el a început să amenințe cu arma, cu miliția, cu securitatea cu armata, apoi s-a ascuns în dulapul de fier, văzând pericolul iminent. Lumea s-a întărâtat și mai tare și autoritățile n-o mai puteau stăpâni. Au spart becurile și, pe întuneric, au forțat ușa și au pătruns în sediu, unde nu-și vedea decât fratele pe jos și „calaul” era lipsă. Celălalt milițian s-a lungit sus, pe soba de teracota, pitit și el. Un copil de la geam, „Gavroche” al revoltei din Săliștea, îi arătă dulapul unde s-a ascuns milițianul și, forțând ușa, i-a aplicat o singură lovitură peste cap, cu „hanfaul” greu de la căruță, lăsându-l jos, în comă. După ce și-a scos fratele afară, milițianul de pe sobă a coborât și, profitând de neatenție, a ieșit în curte, a trecut râul Iza, ud înainte de a intra în apă, trecând dealul speriat, spre Vișeu.

Aveai impresia că toată comuna era prezentă (mii de oameni!) și stătea nemișcata, pe poziții, având „armele agricole” cu ei, furci, bâte, securi. Șoseaua națională era înțesată de lume, de la un capat la altul al ei. „Trupele”, de la margine de comună, verificau mașinile și nu lăsau să treacă milițieni; cei găsiți erau dați jos, cu cale întoarsă, pe jos sau cu mașina. Nu puteau forța lucrurile, pentru că lumea multă dezlănțuită, era de neoprit, îi călca în picioare, chiar cu unele victime. Pe ulițele din jurul Primăriei era atâta lume, că nu puteai pune „nici acul”, cum se spune! Printre aceștia, în mulțime, s-a întâmplat să fie și un maior de miliție, cu misiune de reconciliere probabil, rătăcit pe acolo. Se spune că o femeie i-a dat cu traista peste cap și a căzut jos. Dar, se pare că femeia avea în traistă și un „ceaon”! (o oală rotundă din fier cromat, în care se făcea mămăligă, mai ales).

Lumea a refuzat salvarea ce venea să-l duca pe milițian, care s-a întors la Vișeu și a permis doar doctorului Vlad Ioan, din localitate, directorul Spitalului Vișeu, la o revenire, să treacă și să ducă sălișteanul rănit. Pe milițian l-au scos cu pături, strecurându-se pe lângă pereți și l-au dus într-un birou spunând că e mort și l-au transportat mai apoi la Spital la Dragomirești, pe ferite. Mai multe femei voiau să intre și să vadă dacă e mort, pentru că acel nemerrnic nu merita să trăiasacă; probabil erau din acelea batjocorite de el. Au intrat și l-au vazut plin de sânge, leșinat, ieșind apoi împăcate. A rămas inapt, cu oasele capului sparte și a fost încadrat în Baia Mare, la ceva munci ușoare, după recuperare.

S-a stat toată noaptea pe șosea și pe ulițe și a doua zi plină, strigând schimbarea conducerii Miliției, a Primăriei, a CAP-ului și Cooperației. S-au tras și a doua zi clopotele în dungă și centrul comunei, drumurile, erau în stăpânirea răzvrătiților. Dar, după acalmie, doar la miliție s-a adus un alt șef, mai mare în grad. Pe omul bătut l-au dus și pe la Cluj, dar a rămas inapt pentru muncă, toată vara stând mai mult la pat (unul Șofrac, a lui „Ciopac”).

Practic, a fos o confruntare cu Miliția, o Instituție Opresoare a Statului și cât de multe exemple, mult mai grave ca acesta, s-au întâmplat în comună, ucideri destule, când a lipsit o astfel de reacție; erau alte vremi, partidul cu Instituțiile lui de forță, opresoare, era în ascensiune atunci, iar acuma se aflau în declin, lumea fiind saturată de rele, de impilare și nu mai putea ține capul tot plecat. A fost ca un fel de prevestire, pentru ce avea să vină.

A venit și procurorul șef regional pentru a potoli starea de agitație și evenimentul a avut răsunet și la cele mai înalte foruri, la București. Oamenii au spus că în cazul în care cineva va fi pedepsit pentru un ticălos, vor arde toată comuna, așa cum au și făcut-o, tot ei.

Nu s-a lua nicio măsură împotriva nimănui și au fost împăcați că nu s-au legat de însemnele Partidului, o motivație formală, că doar nu puteau încercui toată comuna cu garduri de sârmă ghimpată. Aceste însemne nu le făceau rău oamenilor și nu salvau nici partidul; erau niște lozinci, pe care milițienii le purtau și pe frunte. Dacă avea milițianul și chipiul pe cap, în mod sigur că și acestea erau aruncate pe jos, când l-a lovit, cu toate însemnele de partid. Au rămas oamenii pe locuri două zile și o noapte. Dacă se intervenea în forță, cu armata, era un carnagiu și, probabil, comuna era distrusă, nemulțumirea și opresiunea fiind prea mare, de neîndurat, de neoprit, ajunsă la un punct critic. Mai mult, începeau să se agite și comunele învecinate, în spirit de solidaritate, sau pentru problemele lor, situația, dacă se ambala, putând deveni extrem de periculoasă. Mi s-au relatat evenimentele mai apoi, eu nefiind prezent și le-am rezumat.

În a doua zi a răzmeriței am fost plecat la Sighet, cu soția și la întoarcere am trecut pe la Săliște, să vedem pe mama și să-i mai aducem câte ceva, așa cum făceam de regulă. Mirarea m-a cuprins când, în drum spre Săliște, după comuna Vad, tot ieșeau 2-3 milițieni în stradă și, când treceam, tot notau ceva pe un carnet. Cum gestul se tot repeta, am coborât de câteva ori din mașină și am vericat semnalizările, tot ce trebuia și n-am găsit nimic în neregulă. În Bogdan Vodă și Dragomirești, aproape au sărit pe mașină, să mă vadă; nu știam ce, dar ceva era. Când m-am apropiat de Săliște, drumul era blocat de lume, cu bâte, cu furci și-mi fac semn să opresc. Se vedea că cetățenii comunei făceau controlul circulației, în locul milițienilor, care erau alungați! S-au apropiat de mașină și, cunoscându-ne, au dat verdictul: lăsați-i să treacă, e dl. profesor Bărcan cu soția. Înaintam și masa de oameni se tot despica și ne făceau loc. Nu ne-au spus despre ce-i vorba și nici n-am întrebat, dar bănuiam că ceva nu e bine, sau e bine, speram. Spre primărie și mai departe mergeam încet, încet de tot, oamenii fiind foarte înghesuiți. Am ajuns acasă, unde ne-au relatat de revoltă și am plecat repede, pentru a nu fi învinuit ca instigator, cu pericol, în situația mea.

Am ajuns cu bine la Vișeu și dimineața, înainte de orele opt, mergând spre școală, întâlnesc pe drum pe căpitanul de Securitate, Dunca, fost elev de al nostru, care mă întreabă: ași fost ieri la Săliștea, d-le profesor? Am fost la Sighet și m-am întors pe la Săliștea, să văd pe mama și să-i aduc câte ceva. Am auzit, mi-a raspuns el, puțin zâmbind. Deci asta era: am fost urmărit pe tot traseul, cu timpii parcurși.

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „DragoȘ- Vodă”, Sighet

Emil Kabat un fotograf sighetean, activ la începutul secolului XX, a lăsat posterității interesante imgini cu locuitorii Maramureșului din acea perioadă, cu frumoasele costume populare din Sighet și satele din împrejurimi.

Din informațiile pe care le-am primit, se pare că Emil Kabat a avut un atelier foto situat pe actuala stradă Iuliu Maniu, funcțional în perioada 1900 – 1930. Foarte multe fotografii semnate Emil Kabat se află în arhiva Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea reprezintă o alăturare (colaj) a două fotografii distincte aparținând lui Emil Kabat, fotografii din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.

Oricât am vrut să cred că ne alegem destinul, că ni-l construim conștient, viața mi-a dovedit contrariul. Undeva s-a scris în stele tot ce voi avea de pătimit și ițele încurcate ale Moirei m-au purtat sinuos către ce-mi era ursit.

M-a urmărit de-a lungul vieții fantasticul, straniul din „La țigănci”. Asta pentru că nu-mi puteam lămuri clar ce se întâmplă în poveste și mă bântuiau obsesiv niște elemente din grădina umbrită de nuci. Peste drum de mine, locuia de când mă știam o țigancă cu o familie colorată ca personalitate, și extrem de vocală. Vara, bătrâna țigancă, asemeni unui Cerber își lua locul sub nucul uriaș care-și întindea umbra până-n mijlocul străzii, și stătea nemișcată, ore în șir, cu privirea fixă. În urechi îi atârnau niște cercei enormi, ca niște polonice de aur, care-i lăbărțau dizgrațios lobii. Nu știu de ce mă gândeam la Eliade, pentru că acolo, cea care-l învită pe Gavrilescu în grădină e o țigancă tânără și îmbietoare. Asta era un coșmar hipnotic.

„Carpe noctem” am citit undeva… Cum aș fi putut să-mi schimb destinul în noaptea aceea? Când pășeam într-o maturitate oficială, deși a mea venise demult, odată cu traumele necerute ale copilăriei? Oniricul coșmaresc avea să mă bântuie întreaga viață. Împlineam 18 ani, și mi se oferise o petrecere monstruoasă la care erau invitați toți colegii de clasă și prietenii apropiați, dar la care apăruse neîmbiat jumătate de oraș. Erau acolo cei trei bărbați importanți din viața mea, tot ce mi se ursise să iubesc vreodată. Trecut. Prezent. Viitor. Dar nu realizam asta atunci. Trecutul îl vedeam clar. Prezentul îmi scăpa mereu printre degete, ca nisipul, iar viitorul căsca hidos gura spre mine, fără să știu, fără să-l bănuiesc măcar o clipă.

Asemenea lui Gavrilescu, am fost năucă, învârtindu-mă inconștient printre voaluri, mătăsuri care alunecau pe pielea mea, cuprinsă de muzica ce se auzea estompat în capul meu confuz. Alege: o țigancă, o grecoaică, o ovreică. Ghicește-le! Ghicește-le! Ghicește-le!

Zâmbetul perfid al Cerberului îmi întuneca percepțiile. Știam deja ce iubesc, dar era o otravă care-mi inunda venele, care-mi cotropea rațiunea și simțurile deopotrivă. Sufletul meu tânjea după liniște și armonie. După fericire clară și senină la lumina zilei. Uram clar-obscurul și nesiguranța. Mi-era frică să aleg. Știam că voi greși.

O voce prietenească din acea noapte halucinantă îmi picura adevărul în urechile surde. M-am scuturat îndărătnic și-am refuzat să ascult. Că durea prea tare. Și tot ce doare până-n străfundul ființei trebuie îngropat adânc. Nu-i adevărat! Și dansul obsesiv „al țigăncilor” începe. Prezent, trecut și viitor. Suntem aici. Ghicește-ne! Alege-ne! „Ți-am fi cântat, ți-am fi dănțuit și te-am fi plimbat prin toate odăile. Ar fi fost frumos.”

Am ales și m-am trezit purtată prin odăi luminoase, unele stranii, câteodată fericite, de cele mai multe ori fericite… apoi am ajuns în cele în care mi s-a făcut frică. Că m-am simțit străină și a nimănui. Abandonată în văluri negre, îngreunate de timp. În cele triste, abisuri fără sfârșit în care sufletul cade în gol.

Când m-am trezit, trecuseră 20 de ani. Rămasă cu un puzzle incomplet, am regăsit ceva ce lăsasem demult, uitat în camera care mă îndemna „să trăiesc noaptea”. Era viitorul care-mi întindea o mână timidă. Pe care n-am știut cum s-o ating, de spaimă ca ar putea fi o altă iluzie. Fericită, m-am abandonat frenetic uitând gura hidoasă pe care o căscase demult, în noaptea aceea. Cioburile lipsă, care-mi completau neînțelesurile uriașe, continuau să apară. Încet, dar clar, voci binevoitare îmi șopteau iar adevărul în urechile surde. Dar, de data aceasta, eram și oarbă. Oarbă și surdă pentru că iluzia era neasemuit de frumoasă. Și acum nisipul nu avea să mi se mai scurgă printre degete. Era norocul fetei fără noroc. Meritat și mult așteptat. Cioburile se adunau să-mi arate iluzia răsturnată. Minciuna. Durerea camuflată în fericire. Familiaritatea care iar mă chinuia atât de dulce. Adu-ți aminte ce-ai văzut atunci! Ascultă! Trezește-te și ascultă! Vezi? Acuma vezi?

Unde a plecat Gavrilescu cu Hildegard era pentru mine un mister. Înțelegeam și nu voiam să înțeleg. Ce era trăsura condusă de-un dricar? Unde dispar?

Am chemat și eu trăsura. De atâtea ori… Să vină și să alerg de bunăvoie spre ea, să plec în locul neînțeles, care mi-a frământat adolscența. Acuma știu. Întotdeauna am știut. Dar am ales să fiu surdă. Și oarbă temporar. Cele trei năluci, prinse într-un dans hipnotic, îmi zâmbesc straniu, luându-mi mințile din nou… Ai înțeles acuma, Ilona? Ai ales?

Peste drum de casa mea glăsuiesc țigăncile. Altele acum. „Cerberul” trecuse Styxul cu luntrea lui Caron între timp. Țiganca atemporală a fost înlocuită de urmașele contemporane, guralive și stridente, dar lipsite de orice savoare. Nucul atotputernic ce umbrea jumătate de stradă e acum retezat. Senzația-i de „povestire în ramă”, alte personaje-oglindă într-un context similar. Durerea Ilonei e surdă și perpetuă. Alegerile au fost făcute cu sufletul, cu acea voce interioară care-i spunea să-și urmeze ursitul. Iubirea nu învinge tot. Bunătatea, încrederea, fidelitatea și curățenia sufletească nu mai sunt valori prețuite azi. Atâta amar și dezamăgire ar fi doborât un munte. Însă ea stă împietrită, conținând durerea nemărginită, deznădejdea, speranța îngenuncheată cu atâta brutalitate de oameni de nimic, fără Dumnezeu. Se simte învinsă și cheamă în gând trăsura… s-o ia și s-o ducă în lumea lipsită de durere. Îi vine-n minte o discuție avută cu un străin căruia-i spusese oful: „Știi… nu mai am încredere în nimeni. Ai fost vreodată atât de dezamăgit de cineva încât ești dispus să-l ierți dar în mintea și-n sufletul tău te detașezi complet? Cel mai teribil sentiment e acela de-a te fi înșelat în privința cuiva pe care ai crezut că-l cunoști și-n care ai avut încredere deplină.”

Ilona simțea că asta e ultima ei prăbușire. Ultima dată când își pusese toată încrederea, tot sufletul, toată ființa ei la picioarele cuiva care alesese din nou să o distrugă. Conștient. I se amestecau în minte frânturi de fericire, momente irepetabile, râsete necontrolate, zâmbete pline de pace, conversații prelungi, promisiuni și jurăminte și-i venea greu să-și ia rămas bun. Nu știa cum. Se simțea atât de goală și de pustiită, dezrădăcinată cu desăvârșire, plutind în derivă, vulnerabilă, cu certitudinea chinuitoare că n-a fost destul.

Cu lacrimi amare șiroindu-i pe obraz, cu inima frântă și zborul curmat, Ilona își privi mâna dreaptă, pe care-și înfierase dureros propria-i cutie a Pandorei, din care ieșiseră toate ororile pământului, dar ce păstra firav un cuvânt scrijelit pe piele, așa ca ființa ei vulnerabilă, „Speranță”…

Oana ȚÎNȚAȘ

Foto: Mara Țînțaș

Filosoful român Acad. Alexandru Surdu este un împătimit al Maramureșului. A descoperit această Țară mai întâi prin intermediul prietenilor săi, ambasadorul Ion Bălin și Acad. Valentin Ionel Vlad, fost președinte al Academiei Române, iar mai apoi și prin alți intelectuali originari din Maramureș. Apoi Acad. Alexandru Surdu a creat o Școală doctorală la Baia Mare, a venit frecvent în Maramureș și a fost fermentul unor evenimente academice de mare anvergură derulate aici, încât a părut ceva firesc ca să i se confere în timp titlul de cetățean de onoare al mai multor localități, precum și al județului Maramureș. De fiecare dată – fie că s-a aflat la Săliște, Dragomirești, Giulești sau Petrova – filosoful nostru și-a notat impresiile și reflecțiile, acestea constituind substanța unei cărți publicate recent, intitulată Ordinul Cavalerilor Marmațieni (Ed. Ardealul, Târgu Mureș, 2020).

De notat că, atunci când se referă la Maramureș și la maramureșeni, Acad. Alexandru Surdu preferă să folosească termenii mai vechi, de „Marmația” și respectiv „marmațieni”, ultimul poate uitat azi ca noțiune colectivă, dar în uz în documentele locale românești din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Vicarul Maramureșului Tit Bud de exemplu își adresa „Circularele” sale către preoții „marmațieni”, nu maramureșeni.

Cele patrusprezece eseuri din cartea domnului Acad. Alexandru Surdu se referă cu precădere, așa cum se vede și din titlu, la Ordinul „Bogdan – Dragoș” al nobililor români din Maramureș. Asociația „Bogdan – Dragoș” a urmașilor familiilor nobile române din Maramureș a fost înființată în anul 2015, din inițiativa fostului președinte al Academiei Române, regretatul acad. Ionel-Valentin Vlad, originar din Maramureș. Această inițiativă a fost preluată și dusă mai departe de către vicepreședintele Academiei Române Acad. Alexandru Surdu, care este și Președintele de onoare al Asociației. Considerăm că, aici, ar trebui să răspundem la întrebarea: de ce este necesară în prezent o astfel de Asociație?

În primul rând, este evident că Uniunea Europeană de azi este condusă la vedere de către birocrați obscuri și mediocri, numiți iar nu aleși, prizonieri mentali ai ceea ce se numește „political correctness”, nu de personalități politice puternice, exponente ale unor valori naționale și ale unor tradiții europene comune ale tuturor națiunilor care alcătuiesc Europa propriu-zisă. De aceea, există azi o nevoie reală de a ne întoarce (în plan imaginar desigur) spre Evul Mediu, spre unele valori comune anterioare apariției constelațiilor de valori naționale moderne, iar una dintre aceste valori comune medievale ar fi nobilitatea, caracterul nobil al elitelor conducătoare.
Multe personalități contemporane ridicate dintre diferitele popoare ale Europei își caută azi ascendențe nobiliare medievale, cu un sentiment justificat de mândrie, ca pe veritabile rădăcini identitare. Iar din acest punct de vedere noi, românii maramureșeni, nu suntem cu nimic mai prejos. Și noi avem o mulțime de familii nobile, recunoscute ca atare încă din timpurile vechi, din veacurile XIV – XV, recunoaștere făcută prin diplome nobiliare emise de către regii din dinastia de Anjou, mărturie în acest sens stând între altele prețioasa colecție de Diplome publicată de către Ioan Mihalyi la începutul secolului trecut.
O Asociație de acest fel are drept obiective precum: cunoașterea și aprofundarea istoriei medievale a Maramureșului, respectiv a Diplomelor Maramureșene, susținerea unei confrerii nobiliare bazată pe cultura nobililor români maramureșeni din Evul Mediu, educarea membrilor săi în spiritul valorilor nobiliare maramureșene, a onestității, a respectării cuvântului dat și a sacrificiului de sine pentru țară și pentru credință, realizarea unor publicații periodice referitoare la familiile nobile române etc. Trebuie avut în vedere că, la început de secol al XIV-lea, se știa că nobilii români din Maramureș erau mai vechi pe acest teritoriu decât locuitorii maghiari și că ei stăpâneau un număr de optzeci și patru de sate, în timp ce Regalitatea maghiară a înființat ulterior în Maramureș doar cinci localități, numite „orașe de oaspeți regali” (Hust, Vișc, Teceu, Câmpulung și Sighet). Apreciem că este cazul ca acest lucru să se cunoască documentat și ca nobilitatea românilor maramureșeni să fie acceptată alături de familiile de origine nobilă aparținând altor naționalități, de familiile nobile europene în genere.

În prezent Asociația „Bogdan-Dragoș”, în baza căreia ființează și Ordinul Cavalerilor Marmațieni, are o serie de participări notabile la multe activități de ordin cultural și academic, este implicată în organizarea de simpozioane, în editarea de reviste, în susținerea construirii unei biserici noi la Mănăstirea Dragomirești sau în ridicarea unei Cruci metalice de dimensiuni impresionante, luminată pe timp de noapte pe un deal din apropierea orașului Săliștea de Sus, un veritabil monument comparabil cu binecunoscuta Cruce a eroilor de pe Muntele Caraiman – toate acestea și multe altele fiind consemnate cu puternică dăruire afectivă în cartea de față a Acad. Alexandru Surdu, o veritabilă monografie a Ordinului de la înființare până în prezent. Scrisă de un om care (se vede clar din texte) iubește profund vechea Țară a Marmației, o Țară în care autorul mărturisește că și-a aflat partea sa de cer.

Prof. univ. dr. Nicolae IUGA