Sighetul are câțiva meșteri populari cuprinși în baza de date a Centrului Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș. Ce se întâmplă cu ei, cum se descurcă în această perioadă pandemică nu este greu de imaginat. Au fost anulate târgurile, festivalurile, evenimentele etnofolclorice astfel încât micile surse de venituri ale meșterilor populari s-au…  evaporat  în plină vară, în plin sezon turistic (mai ales pentru zona noastră).

În apropierea Primăriei, în centrul Sighetului, str. Bogdan Vodă nr 4, pensionara Țurcan Ghizela, meșter popular cu patalama, încearcă să atragă atenția puținilor turiști asupra obiectelor artizanale, figurinelor îmbrăcate maramureșenește, cu piese confecționate din deșeuri și diverse resturi textile dar… șansele sunt reduse.
Doamna Ghizela, care a fost mulți ani profesor de română – franceză și bibliotecar la Putna, apoi o îndelungată perioadă angajată la EGCL, Acaterm și Maranord din Sighet continuă, consecventă, să-și prezinte micile obiecte de artizanat trecătorilor, turiștilor cu speranța că exponatele nu vor fi doar admirate ci și… achiziționate.

Oare ce se poate face pentru acești meșteri populari pentru a le asigura existența și subzistența?…
Cei „îndreptățiți” să ofere idei, soluții etc sunt invitați să o facă!…

Salut, Sighet!

Cana violet

parcă nu-i convine linguriței
să se dezlipească
de dulceața albului
în abisul fierbinte de cafea

plutește abur
cu gust de apusuri de soare
și strânsoare de mână

se topesc inimile noastre
într-un întuneric colorat
amestecat cu lapte
se topesc despărțite
înstrăinate de ceva timp

dimineața mi-e alinare
și se scufundă tăcută
în cana mea
atinsă de liliac

*****

Exil

mestec nimicul
în aroma sa de negru
și în mirosul său de alb

se răsfrânge prăpastia
sub tălpile mele goale

aș vrea să cred
că nimicul e dulce
cu un vag gust de scorțișoară
în acest fel
îmi pot lăsa gândurile
să alerge spre tine

ai fost alungat
și deși ești captiv
în cel mai întunecat cotlon al temniței
razele tale iluminează cărarea

dacă fac vreo greșeală
mă rătăcesc
și ajung din nou la tine

Anastasia HERBIL
Clasa a IX-a
CNDV

1990 – Turneu în URSS, încă, peste Tisa în zona românească. De când sunt la Ansamblul MARA, este prima oară când ne însoțește într-un spectacol sau turneu marea artistă Titiana Mihali. O știam încă de când activa la Ansamblul Național Transilvania din Baia Mare. Acum, parcă i-a dispărut misteriosul zâmbet din colțul gurii, părea abătută și doinele de jale erau nelipsite în spectacole. După dramele trăite în afara scenei, un an mai târziu după acest turneu, avea să plece cu cântecul dincolo de stele.

Suntem primiți cu mare fast de către mai marii comunității românești de dincolo de Tisa. Îmbrățișări, emoții reciproce, scurte povestiri, totul în limba strămoșească. De aici și marile trăiri. Ne este stabilit programul de spectacole, vizite la diverse obiective dar și mesele festive care conțineau o mâncare specifică locului – șașlâc – carne de porc preparată după o rețetă numai de ei știută. Prin culisele sălii de spectacole ale Căminului cultural din Slatina, dominau cam multe busturi de-ale lui Lenin. Noi, descătușați nu demult, ne încingem la o batjocură cam gălăgioasă. Ne atenționează cineva în civil, în limba română – “Vă rog să vă stăpâniți, aici încă nu s-a terminat povestea!”. Ne conformăm. Insistăm și-l întrebăm mai multe decât se aștepta. Ne simțim liberi, fără să realizăm, pe moment, că nu suntem la noi. Ne răspunde, cu reținere, că face parte din Securitatea URSS și este din Chișinău. I-am mulțumit, cu admirație, pentru atitudine.

Un moment impresionant a fost vizita în satul Peri. Aici a fost ridicată cea mai veche mănăstire cu hramul Sf. Arhanghel Mihai, atestată documentar în anul 1391, deși – se presupune – este chiar mai veche, fiind ctitorită de Sas Vodă, fiul lui Dragoș, descălecătorul Moldovei. Mănăstirea se afla pe malul de nord al Tisei, între Taras și Apșa de jos. Doi voievozi români maramureșeni, pornesc spre Constantinopol pentru a închina mănăstirea Peri Patriarhiei. Astfel, în acel an, patriarhul Antonie ridica mănăstirea Peri la Rangul de Stavropighie, făcând-o dependentă direct de scaunul patriarhal. Scopul a fost atins: de a apăra mai bine credința ortodoxă din ținuturile expuse prozelitismului – cum era și cazul Maramureșului în sec. XIV. Aici a funcționat și prima tiparniță din Maramureș, tipărindu-se pentru prima data în limba română, în 1696, “Sfânta Scriptură”. În sec. al XVII-lea, mănăstirea Peri este distrusă și averile confiscate de principele M. Apaffi. (Viena – Revista Asociației “ Unirea – Prietenii României în Austria”).

Ne deplasăm cu autocarul pe conturul URSS-ului până în zona Siretului și oprim într-un sat, Tereblecea, localitate cu circa 80% români. Aici avem programat un spectacol. Pentru mine și fratele meu Vasaluc a fost o surpriză extraordinară. Aici s-au refugiat părinții noștri cu întreaga familie după cedarea Ardealului din 1940. Nu intru în detalii. La solicitarea noastră, am fost înțeleși de către diriguitori și nu am intrat în spectacol acolo. Facem o scurtă plimbare și vedem un peisaj cunoscut din povestirile părinților. Îi salutăm creștinește pe cei întâlniți, intrăm în vorbă cu două – trei persoane pentru a afla cât de cât ceva despre viața de acolo. Îmi par cunoscute ulița, pârâul și moara, precum și biserica din centru. Seamănă întrucâtva cu Șieul meu. Am intenționat să vizităm cimitirul unde-și doarme somnul de veci Gheorghică, primul Gheorghică al familiei, rămas “zălog” acolo, la vârsta de un an și șapte luni, după ce tata a fost luat prizonier, iar restul familiei s-a întors în satul natal, acolo unde tata, după întoarcerea sa și-a completat bucuria cu nașterea mea, a celui de-al doilea Gheorghică. L-am întâlnit pe unul dintre mai marii bisericii, preotul nefiind în localitate, i-am spus povestea și ne-a înlesnit intrarea în biserică, pentru o rugăciune și o pomenire la slujba din duminica următoare. A fost un moment de pioșenie.

Ne îmbarcăm în autocar și ajungem pe firul Prutului până în capitala istorică a Bucovinei – Cernăuți. Se derulează programul stabilit de spectacole, celelalte oficii și… program de voie, de vizite. Un punct turistic important a fost casa unde a locuit unul dintre profesorii lui Mihai Eminescu, mentorul lui – Aron Pumnul. Vizităm și cimitirul. Parcurgem toate zonele, le admirăm, citim câteva epitafuri și ajungem în zona românească. Toate celelalte erau ordonate, bine îngrijite spre deosebire de dezastrul din zona românească. Multe bălării, cruci sparte, capace de mormant mișcate de se vedeau rămășițele defunctului. Ce mai, un tablou lugubru. Totul părea devastat, uitat de lume. Grupul nostru a fost însoțit de un român de acolo, profesor universitar. Ne-am exprimat nedumerirea, neîmpăcarea cu un astfel de peisaj. Măcar am obținut o promisiune de la el, cum că se va ocupa de această problemă cu studenții lui români.
La marginea aleii centrale zărim printre buruieni și mici copăcei, mormântul lui Aron Pumnul. Colegul de grup, instructorul metodist, poetul Echim Vancea, ne-a amintit de doliul Bucovinei de atunci, când Mihai Eminescu a scris elegia – “ La mormântul lui Aron Pumnul”.

Ne îmbarcăm în autocar și ne despărțim de Mica Vienă de pe Prut – frumosul Cernăuți, cu gândul la promisiunea profesorului și a revederii.

Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Internet

* S-ar putea spune că lumea e construită mai ales din contraste, care se manifestă, oarecum, peste tot. În contrastele legate direct de viață, avem mereu prezente în existența ei: binele și răul, frumosul și urâtul, iubirea și ura, hărnicia și lenevia, bogăția și sărăcia, inteligența și prostia, libertatea și întemnițarea ei, Legea și Fărădelegea, virusul care ucide și vaccinul care îl ucide și atâtea altele. În unele, o parte este în favoarea vieții, iar cealaltă în disconfortul ei, în fiecare dintre acestea manifestându-se lupta pentru întâietate sau pentru univocitate absolută a uneia, ceea ce este foarte greu de obținut și, chiar dacă se realizează, de moment, partea care pierde regenerează, pentru că există sămânța ambelor părți, viabilă și, oricare dacă „moare”, putând „regenera”, amândouă fiind cuprinse în structura existenței, în parcurgerea ei, cât este ea și pot dispărea, ambele, numai odată cu ea, cu viața. Sunt unele ce nu-și au dezvoltarea în ființa umană, dar care i se alătură și sunt căutate sau respinse, cu satisfacție sau în disconfort; de exemplu, contrastul dintre coloritul florilor, între diferitele nuanțe de culori în pictură, acela ce armonizează atât de bine costumațiile așa de frumoase, maramureșene, albul și negrul sau albastru, în scris, dar care pot avea și alte inerpretări: curat și murdar, drept și nedrept, speranță ș.a.

* În temnițele și detențiile comuniste, cu toate atributele lor, cu multiplele forme de chinuire, de o cruzime ce depășește imaginațiile umane, a unei enorme mase de oameni, din care șiruri multe si pline au fost desprinși și au luat drumul subteran spre veșnicie, în saturația suferințelor acestora și bucuriei demente a torționarilor. Contrastul acestei vieți cu aceea de „libertate”, așa cum a fost ea atunci, este enormă, într-o discriminare cumplită. Drumul spre acele locații de distrugere umană, înfiorătoare, se făcea printr-o poartă sinistră, cu mult mai multe intrări decât ieșiri, plusul rămas pe acolo fiind „hrana” diabolicelor ființe ce le administrau. Cele petrecute în acele spații ale suferințelor, nu pot fi redate în intimitatea, esența și cursivitatea lor, nici de cei ce le-au îndurat, chiar și atunci când aceștia au o calitate deosebită în a reda evenimente, acțiuni, fenomene. Ele rămân acolo unde s-au petrecut, iar în locul și plinătatea lor mai departe mergând ecourile, care fac diferența între cele două situații, ca între o durere greu simțită, trăită și vaierul ei ce se aude, ca o reverberație, până departe, în timp. Prin acele locuri, cele 3 dimensiuni terestre îți erau restricționate de strânsoarea celulei ce te „găzduia”, iar pe spațiile muncilor de exterminare doar una nu-ți putea fi suprimată, cea spre „Înălțime”, Cerurile fiind mereu prezente cu proscrișii, pe oriunde se aflau.

De aceea, scăpând și trecând de acea sinistră poartă, parcă îți venea să te învârți puțin în loc, precum o sălbăticiune, când o eliberezi din cușca ei, luând apoi o direcție și „fugind” spre a te depărta de colivia ce te-a ținut atâta, la așa mare greu. Te uiți în jur, dacă nu vin totuși după tine acele ființe apocaliptice, care-ți vor rămâne, obsesiv, mult timp în amintiri. Contrastul între cele două stări se manifestă sub multe aspecte și le putem acoperi pe toate, spunând că Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, într-o largă desfășurare.

* Îmi vine în minte prima zi de ieșire din detențiile celulare, cu restrângerile dimensiunilor spațiale, în variate realități, unele mai demonice ca altele. După o noapte de călătorie cu trenul „fantomă”, în mers prioritar, fără opriri, înghesuiți ca sardelele în vagoanele de marfă, care aveau o mică deschidere, cu gratii (?) în partea de sus, am străbătut Câmpia Bărăganului în toată lungimea ei, într-o căldură sufocantă și aproape asfixiați. Ajungând în zona Canalului, garnitura se oprea din când în când, pentru a descărca la „vrac” osândiții, vii și morți la un loc, în lagărele muncilor de exterminare, deschise pe acele spații dobrogene. Ultima oprire, la Capul Midia, unde ocupanții ultimelor 3 vagoane, printre care eram și eu, urmau să-și îndure chinurile și suferințele, sub teroarea criminalului Borcea. Am fost cu repeziciune îmbrânciți de securiști, de pe malul stâncos, udat de valurile spumoase ale Mării, spre platoul mai de jos, din spate, unde ne aștepta, „cu drag”, lagărul de muncă, Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc.

Cu repeziciune am fost repartizați pe barăci, ni s-a înmânat gamela și lingura și, cu o viteză uluitoare, ni s-a servit „un dejun” rapid și am fost încadrați provizoriu într-o brigadă, pentru o zi plină de muncă, într-o „ecluză”. Foarte obosit de drumul lung, de nesomn și foame, de toate suferințele îndurate, cu afecțiuni pulmonare grave ce nu mi-au fost comunicate, am început munca brută în ecluză, într-o frenezie uluitoare. Așa decurgea munca pe acolo, una apocaliptică, în praf, fum și detonări, cu înjurături și „îndemnuri” bine simțite. Abia ne târam spre ieșire, în final, pe o scăriță săpată oblic în peretele ecluzei, cu o bordură din rude de lemn pe margine; fără acestea, eu mă prăbușeam în gol, de oboseală, de nesomn și boala. În capul scării ne aștepta adjunctul coloniei, Bogdan, care-i plesnea cu biciul peste spatele gol, cu care-și mâna căluțul ce-l plimba cu caleașca, în urma căreia picături de sânge, mărgăritare roșii, cădeau pe solul care le absorbea cu o lăcomie însetată. Urgia și greutatea muncii, sălbăticia tratamentului aplicat de torționari, în aceste săpături ale pământului, cu multe mii de morți rămași în adâncurile lor, peste care trec apele „Magistralei Albastre”, din adâncuri până la suprafață, nu se poate exprima în plinătatea ei și-i rămâne consacrată întreaga netrebnicie, prin expresia: „fără cuvinte”.

La peste 64 de ani, în turnura ce a luat-o viața, regimul de teroare comunistă fiind destrămat, formal, am fost pus în situația de a zbura peste țări, mări și oceane, în State, la fiica noastră, de unde, plecând într-o excursie în Arizona, am vizitat „Marele Canion”; o minune a lumii, mai exact, una din cele șapte minuni ale ei. Râul Colorado a produs o erodare a solului, la o adâncime de 1600 m, în aproximativ 17 milioane de ani și se mai vede și acuma un firicel albastru jos, în adâncuri, cu aceeași răbdătoare activitate. Am intrat prin mai multe „ferestre”, privind spre malurile consolidate ale acestei uriașe săpături, cu pereți sculptați în variate forme și culori, cu acei stâlpi masivi, mai rezistenți, crescuți parcă din adâncul abisului, într-o arhitectură de o frumusețe de nedescris. Am rămas prin împrejurimi două zile și rămân la concluzia unanim recunoscută, că această minune nu o poți relata în strălucirea și forma ei fenomenale, în atmosfera ei, rămânându-i consacrată expresia: „fără cuvinte”.

Dar și comparația între urâțenia acelor două săpături: săpături-ecluze, adânci, acele morminte masive umane, la grămada, create până la exterminarea victimelor, impuse de vietăți umanoide criminale și uriașa muncă rodnică a acelui fluviu, Colorado, care, răbdător, în milioane de ani, a creat acea adâncă și largă săpătură, de o extraordinară frumusețe, o minune a pământului, o creație a naturii înseși, rămâne tot: „fără cuvinte”, dar într-un contrast total. Contrastele între cele două stări, le înglobează pe cele dintre moarte și viață.

* Am adăpostit un fugar, un urmărit al securității, legat de Decretul de desființare a cultului greco-catolic, spunea el, pe care l-am protejat și tăinuit, în casă la noi, 3 ani, o lună și o săptămână, cu toate cele necesare, în posibilitățile vremii, cu mari greutăți, pericole, îndurări grele și sacrificii, până când nu s-a mai putut. El a ajuns la noi printr-o păcăleală, un fel de înșelăciune a cuiva, pentru a scăpa de el. Dar n-a mai plecat, de teama prinderii lui și a prigoanei, cu cine știe ce final, iar problema predării, a denunțului de către noi era exclusă, nu se punea. Acesta manifesta o pronunțată spiritualitate și mergea des la preotul greco- catolic din vecinătatea noastră, care a refuzat îmbrățișarea noului cult și venea și dânsul pe la el, pentru cele spirituale. Dar casa acestuia era în supraveghere și dânsul lăsat ca momeală până la arestare, după cum mi-a spus preotul.

A descins securitatea la noi și la preot, o „păcăleală de vineri, întâi aprilie” 1949, la orele 01 din noapte. Fugarul era în casă, într-un adăpost construit de acesta inginerește, dar nu l-au gasit și credeau că-l vor gasi la preot; dar acolo au dat peste 3 studenți, înarmați; 2 au sărit pe geam cu arma în mână, cu îmbrăcăminte ușoară. Milițienii, în paza pe afară, speriați, au tras târziu și imprecis și i-au scăpat; pe al treilea l-au prins și a petrecut grele suferințe, fiind puternic mutilat. Au venit să prindă 4 bandiți și au plecat cu unul singur. Inginerul a rămas în continuare la noi, fără a-și da ghes cu plecatul, tăinuit și protejat la noi în continuare și, începând cu acea dată, am fost urmăriți la fel, eu și tatăl meu. Am mai umblat pe dealuri, mai în adăpost acasă, unde ne-am stabilizat. Nici prin gand nu le-a trecut la securiști că am putea fi „dosiți” într-o casa în supraveghere, judecată pe care ne bazam și noi. După peste 3 ani de ascundere și protejare la noi, l-a preluat aceeași persoana care l-a și adus și, cu multă grijă, l-a predat părinților lui, stând ascuns acolo precum la noi; au urmat apoi arestarea, detenția, eliberarea, cu toate ale lor, petrecute în timp.

Eu și tata ne-am prezentat de îndată la Securitatea din Vișeu; tata a fost eliberat, cu condiția de a se înscrie în CAP, în formare atunci, fiind un agricultor de mare apreciere. Mie mi s-a propus „să-l ajung din urmă pe tatăl meu”, cu condiția să colaborez cu ei pentru a-l prinde pe Pașca, renumitul partizan maramureșean. A urmat primul meu refuz categoric de colaborator al securității, după care, înjurându-mă mi-au strigat: „ai să-ți petreci viața prin pușcării, banditule!”. A urmat detenția și m-am eliberat după 29 de luni, trecerea și petrecerea cărora le-am relatat. Îmi părea bine că am rămas singur, pentru că au fost implicate 5 familii în tot acest demers și nu știu dacă tata ar fi rezistat, pentru a tăinui totul, ferind pe mai mulți de arestări, probabil și de mai mult. Au condus securiștii anchetele, dar eu le-am dominat, de la un capăt la altul. Am dus tot greul singur, în beciuri cu întuneric beznă și șobolani, în celule înghețate, pe unde am contractat grave afecțiuni pulmomnare (pleurită, TBC pulmonar), muncile de exterminare de la Canal, unde abia mă târam, cu o greutate de 37 kg. Am salvat pe 7-8 persoane de detenție, pe unii cu viață și nimeni din cei implicați în caz nu a fost chemat să dea vreo declarație. Cercul s-a închis !

În urma exmatriculării din facultate, mă aflam la munca de jos, pe șantierul Brazi- Ploiești, muncitor necalificat. Elevul care altădată aducea mâncare banditului ascuns la noi, cei ai casei fiind pe câmp, împreună cu mine, la recoltări, era atunci șeful sectorului energetic de pe șantier. Mă bucuram când îl vedeam și mă gândeam că am și eu un mic merit în această devenire, pentru că am tăcut totul și l-am scăpat de închisoare sigură, cu mari jertfe; era student atunci și ajungea pe la Pitești, cu cine știe ce continuări. I-am făcut o vizită într-o seară (eu am fost cazat la o baracă pe șantier, apoi la o gazdă în comuna Brazi) și, pe neașteptate, soția lui îmi spune, răspicat, în față: „Tu și cei ca tine nu trebuiau lăsați să iasă afară de pe unde ați fost, chiar dacă vă mitraliau, pentru că ai fost și ai rămas dușman al țării!”… Ea îmi era străină și nu-mi cunoștea istoria, fiind purtătorul de cuvânt al soțului, care era și laș! Am rămas împietrit, simțeam că ochii au produs lacrimi, dar n-au curs pe obraz (!), vertical și mă sufocam. El credea, probabil, că am tăinuit atunci nu pe un „bandit”, ci pe bolșevicul de azi. Am plecat de acolo împleticindu-mă, cu rău la stomac. Cea mai inumană și grotească răsplătire pentru așa mare bine, cu un sacrificiu atât de greu, care putea fi total; bine că n-aveau permis de port-armă, cine știe…. Era contrastul murdar dintre viață și moarte, dintre ideologia comunistă, bolșevică și cea firească, umană. Era de-ajuns un simplu mulțumesc de pronunțat, care a fost însă substituit „ideologic”, cu acea cumplită „dojană”.

Și tu, Brutus?!

Demniățile, ca și micimile cele mai mici, se produc și mai pe jos.

Sau, cum spune o zicală maramureșeană: „Cui îi dai a si, îți dă a muri!”

Nici eroului principal n-ar merita să-i spun: „jos pălăria!” Decepția a fost ca la niște intersecții, unde în loc de strălucirea diamantină ce credeam că o să întâlnesc, am dat peste un ciob de sticlă, sau larva unui licurici!

Cu toate acestea, nimic nu scade meritul celor îndurate, ci îl întărește, rămânând mereu în ținuta ce mi-am format-o, indiferent de situații; au fost câțiva care au meritat sacrificiul, iar pentru ceilalți nu eram eu responsabil pentru devenirea lor, pentru influența bolșevismului, la care au aderat; se vede și de aici pericolul acestei ideologii, care nu face diferența între moarte și viață!!

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

foto: Marian Nichifor

Motocicliști la plimbare prin Sighet, în anii Primului Război Mondial. Pe lângă birje și biciclete, sighetenii
mai puteau admira și motocicletele la modă la început de secol XX.

Salut, Sighet!

NR: Fotografie din arhiva Muzeului Maramureșului Sighetu Marmației.

Vai vouă, oameni fără de respect,
Noi am ajuns al vostru viu model.
Priviți-ne, comportament corect,
Păstrăm distanța: vrem primar cățel!

Am fost lăsați mai mult de ornament,
Pe străzi suntem mai liberi și frumoși
Trăim în lumea voastră de ciment
Și nu suntem deloc prea fioroși.

Vom merge mai departe printre voi,
Suntem de-acum, pe bune, parteneri,
Avem aceleași ținte și nevoi,
Noi vrem progres și noi afilieri!

Prin pactul ce-l dorim, comunitar,
Ne mai dorim să vă vedem la muncă,
Să nu ne mai discriminați rudimentar:
Ce vom „lătra” la Sighet, fie-vă poruncă!

Ras Publica

Preotul dr. Nicolae LAURUC este autorul unei lucrări interesante, „Să învie Dumnezeu”, care a fost tipărită recent și semnalată pe site-ul nostru (aici). Preotul Nicolae Lauruc este autorul mai multor cărți de învățătură ortodoxă dar, pe lângă darul scrisului, părintele are și darul… filantropiei.

Din suma încasată din vânzarea ultimei cărți publicate, părintele a decis să direcționeze o parte din bani spre Spitalul Municipal Sighet – secția de terapie intensivă (3.250 lei) și o altă parte spre Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (750 lei). Astfel, părintele Nicolae Lauruc, respectat de către înteaga comunitate sigheteană, a trecut de la „vorbe” la fapte, de la pildele „teoretice” la concretul milostivirii, iar dacă din banii donați secției ATI s-a achiziționat lenjerie de pat, din suma donată Centrului de Educație Incluzivă se va achiziționa o tabletă pe care o va utiliza unul dintre școlarii cu CES (cerințe educaționale speciale).

„Dăruind vei dobândi” este pentru părintele Lauruc mai mult decât un îndemn creștinesc, este și trebuie să fie un atribut moral al oricărui cetățean responsabil. De altfel, părintele Nicolae Lauruc și Parohia Ortodoxă Ucraineană Sghetu Marmației au sponsorizat și alte activități școlare și extracurriculare ale elevilor cu CES.

Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighetu Marmației (director, prof. Marfici Oresia Aurora) a derulat până la această dată un proiect foarte generos „Îmi pasă”, care a avut deja trei ediții. Chiar dacă pandemia a adus întregii lumi distanțare și socializare… virtuală, chiar dacă online-ul se instalează insidios în viața noastră, putem să ne apropiem prin fapte caritabile, firești, de cei care simt acum, mai mult ca altădată, lipsa apropierii și-a comunicării live.

Părintelui Nicolae Lauruc îi pasă și nouă ne pasă! Să (re)învie… milostivirea!

Ion MARIȘ

NR: Fotografie din arhiva Parohiei Ortodoxe Ucrainene Sighet.

În sesiunea a II-a de finanțare AFCN, Muzeul Maramureșan a câștigat proiectul cultural „meșteșugART”, aria Patrimoniul cultural imaterial.

Proiectul meșteșugART își propune prezentarea și promovarea patrimoniului cultural imaterial, în cazul nostru meșteșugul sculpturii în lemn, dar și a meșterilor populari care continuă acest meșteșug, să contribuie la îmbunătățirea cadrului și a mijloacelor de acţiune pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural imaterial din Maramureșul istoric.

Scopul acestui proiect este promovarea patrimoniului cultural imaterial în rândul elevilor, prin învățarea tehnicilor tradiționale de sculptură în lemn de la meșterii populari implicați în proiect și valorificarea acestora. Obiectivul general este protejarea, promovarea și valorificarea patrimoniului cultural imaterial în rândul elevilor.

Proiectul se va derula pe parcursul a 4 luni, iar rezultatul final, expoziția tematică temporară, cât și workshop-urile cu meșterii talentați, realizate în cadrul proiectului, vor putea prezenta publicului larg și vizitatorilor aspecte importante din această parte a patrimoniului cultural imaterial, lărgindu-se astfel aria de promovare a proiectului și rezultatele acestuia.

În cadrul acestui proiect sunt implicați elevii celor două licee de specialitate din orașul nostru, respectiv Liceul Forestier, care are și profil de prelucrare a lemnului și Liceul Tehnologic MARMAȚIA. Aceștia vor participa la workshop-urile interactive cu meșterii populari, iar obiectele realizate de ei în cadrul acestor ateliere vor face obiectul unor expoziții temporare organizate la Muzeul Maramureșan, Secția în aer liber, dar și la liceele partenere.

Proiectul nostru constă în amenajarea unei anexe gospodărești existente în Muzeul Maramureșan – Secția în aer liber, organizarea unor ateliere meșteșugărești, confecționarea de obiecte din lemn, sculptura în lemn, ce vor avea ca obiectiv reabilitarea elementelor culturale pierdute sau pe cale de dispariție (unelte, tehnici, motive). Atelierele vor urmări repunerea în valoare a meșteșugurilor locale, precum prelucrarea lemnului, prin aducerea elevilor de la cele două licee partenere în proiect, care vor învăța de la meșterii populari autentici implicați în proiect tehnici tradiționale de prelucrare a lemnului.

Maramureșul este recunoscut ca și țara lemnului, iar sculptura în lemn se remarcă printre meșteșugurile tradiționale. Acestea din urmă sunt expresia culturii noastre maramureșene, iar meșterii populari le practică la ei acasă, în atelierele lor. Meșteșugul prelucrării lemnului supraviețuiește și va continua să supraviețuiască și va reprezenta, în permanență, marca noastră de identitate în conceptul cultural național.

Dr. BARZ Mirela Ana, expert patrimoniul cultural mobil

sursă foto: meșteșugART MM

În fotografie, o altă „ipostază” muzicală a unei formații de succes, care era „vedeta” anilor ’70 la Sighet.

Componența formației (de la stânga la dreapta): Kucserik Zoltan (Sighet), Fox Iosif (Ungaria), Covacinschi Piști (Sighet), Molnar Gyuri (+).

Unii dintre foștii componenți ai formației – numită la un moment dat – SIGMA, având vârste onorabile, cântă și azi.

Salut, Sighet!

Nota redacției: Fotografie din arhiva d-lui Covacinschi Ștefan (Piști)

Sunt două luni de când Violeta m-a părăsit, dar, în fiecare dimineață, pentru câteva clipe, mă lasă să mă bucur că sunt mama ei. Nici nu am deschis bine ochii și deja năvălește în dormitor, face o piruetă, îmi zâmbește ca o școlăriță la spectacol și așteaptă o reacție. Observ că o altă bluză normală de-a mea a fost transformată într-una trendy: cu mâneci neașteptat de lungi și atât de scurtă în talie încât lasă buricul să tragă cu ochiul la lumea de dincolo de bumbac. Trec câteva secunde bune până să realizez că s-a tuns scurt. Îmi vine să plâng, nici nu știu dacă după frumosul ei păr castaniu, care-i cădea pe spate în valuri bogate sau pentru că sunt pusă în fața faptului împlinit, fără drept de a interveni, de a schimba, ca de atâtea ori în trecut, mersul lucrurilor. Dar e atâta aur în ochii ei căprui și a mânuit atât de bine foarfecele încât mă ridic din pat, o iau în brațe și îi confirm că îi stă foarte bine. Apoi mă cufund în rugăciune.

Camera ei e neschimbată. Cu jaluzelele trase, într-un semi-întuneric cu luciri de ametist, din tavanul alb atârnă fluturi mov de hârtie pe care îi confecționase în ziua morții sale. Dulapurile sunt atât de goale încât mă rănesc. Tocmai își donase o mare parte din haine în cadrul unui proiect de voluntariat. Patul destinat ei și prietenelor rămase peste noapte, lipit de perete, are în partea opusă două perne mari care aveau misiunea de a o descuraja în aventurile ei de somnambulă. Spre liniștea noastră, începeau să se rărească. Plictisit și solitar, pe etajera ce se întinde de-a lungul patului, cel mai nou prieten, un laptop de ultimă generație, primise numele artistului preferat din Hollywood Undead: Danny. Totul e aranjat, ascuns privirii, doar masa de toaletă e doldora de produse cosmetice pe care s-a așezat un praf dureros. Mă așez pe scaunul din fața biroului în formă de pian, iau de pe spătarul lui pijamaua galbenă, martora ultimului nostru Halloween petrecut pe stradă până la miezul nopții, o strâng la piept pentru a nu știu câta oară și mirosul de iasomie îmi pătrunde în nări și în ochii ce par un izvor nesecat. Mă așez pe patul ei și plâng până adorm.

Violeta îmi zâmbește din spatele șevaletului așezat pe holul de la etaj, sub velux. Toată strălucirea zilei e acolo, pe pânză. Tabloul cu restaurantul în formă de corabie de la malul apei e aproape gata. Îmi recunosc pălăria albă cu o floare albastră și pe puștoaica ce soarbe limonada cu umbreluță. La amintirea primei Irish coffee mă pufnește un râs amar. Suna atât de bine și de nou! Chelnerul, mirat în mod vădit de comanda mea la o oră atât de matinală, a preferat să mă creadă mahmură decât să-mi subestimeze cunoștințele, iar Violeta, văzându-mi dezamăgirea, mi-a întins paharul ei. De la distanță, chelnerul, pe ecusonul căruia scria Visarion, zâmbea discret. Prin gesturile de o eleganță desăvârșită, părea desprins dintr-o altă epocă, întocmai ca personajele din romanele mele. Aș putea sta ore întregi în fața șevaletului și să mă răsfăț precum tânăra lui Rubens servită de satir cu cele mai rafinate preparate culinare. Îmi place să privesc cum, din paleta de culori, le alege pe cele dătătoare de viață savurată la maxim și transformată în psalmi. Violeta pictează ca și cum s-ar ruga: cu sfințenie, cu respect pentru frumusețe. Pictează ca și cum ar coase și când coase e ca și cum ar picta un tablou: cu migală și sensibilitate. Mereu, dar mai ales acum, mă uit la ea ca la icoana din altar, apoi îi sărut repede părul de teamă să nu fie doar o fantasmă.

Trăiesc pentru aceste dimineți. În liniștea casei abia trezite, Violeta poate să crească, să își continue pasiunile, să fie. Dimineața, șterg oglinda mare din hol, cu rame din lemn sculptat, pentru ca frumusețea ei să îmi apară neștirbită, neatinsă. În miezul zilei, imaginile cu Violeta mutilată, întinsă fără suflare pe patul de la morgă peste care, de îndată ce am dat din cap afirmativ, s-a tras un cearșaf alb, se suprapun cu cele de la înmormântare, unde părea o păpușă gonflabilă în rochie de mireasă, cu chipul mult prea fardat. Toți prietenii și colegii de clasă erau prezenți, îngroziți de vestea căzută din senin într-o frumoasă zi de vacanță. Îndopată cu medicamente, singurul lucru pe care l-am înțeles din vorbele preotului a fost despre un trup care a fost adus la mal. În minte mi se perindau frânturi din piesele care răsunau de la duș: I know that life is short and living is the hardest part… After all this time you gave me butterflies. Când pământul a început să o acopere, pelicula s-a rupt în mii de bucăți și m-am trezit a doua zi, într-o lume complet nouă. O lume în care trebuia să reînvăț să trăiesc. De dragul cui?

Din cei trei pui de caniche ajunși pe lume în cartierul nostru, Violeta l-a ales pe cel care a venit singur spre ea, un ghem de lână albă cu pete cafenii. Au durat zile până a primit un nume: Marțipan. Au durat săptămâni până a învățat să își facă nevoile afară. Au durat luni până să înțelegem că orice poate fi ros, zgâriat, mirosit, lins, înghițit. Împreună am învățat să iertăm. Patru ani ne-a întâmpinat la sosirea acasă și, de bucurie, toată blana de culoarea untului îi tremura pe spinare. La patruzeci de zile de la moartea Violetei, după ce a umplut ușa camerei ei de zgârieturi, după coșmaruri și gemete, după zile în care l-am alimentat cu lingurița, Marțipan s-a stins de tristețe.

Violeta îmi zâmbește din spatele lui Danny pe care rulează, pentru a treia oară, serialul ei preferat, „Friends”. Ochii îi sunt senini și atât de inocenți la cei paisprezece ani! Ce vor fi meșterit în dimineața asta mâinile ei dibace? Marțipan iese de sub pat și îmi prezintă ținuta de sărbătoare: o cravată din mătase, în dungi, crem cu verde, care l-a transformat în gentledog. Îi iau în brațe pe amândoi în patul în care s-au cuibărit și îi îmbrățișez până se volatilizează.

Băiatul, înalt și slab, cu părul lung și creț, prins într-o coadă la spate, îmi părea un personaj deformat cu priviri extatice din El Greco. Atunci când l-au prins și ne-au pus față în față, vorbea incoerent și îmi zâmbea ca unei prietene. Am trecut ușor peste piercing-urile din nas, tatuajele ostentative, adidașii cu două numere mai mari, gesturile necontrolate cu mâinile și picioarele, însă zâmbetul acela de o familiaritate crudă, mi-a pătruns în toate mădularele. Polițiștii n-au scos nimic de la el, totul a fost dat în vileag de filmarea care a apărut la un moment dat în spațiul virtual. Nici până azi nu am reușit să o urmăresc până la capăt. Pe holul secției de poliție, prăbușită pe un scaun, o femeie modestă, plânsă și suptă la față: mama monstrului. Când a venit spre mine încercând să-și ceară scuze, i-am acoperit gura cu amândouă mâinile și am luat-o în brațe. N-aș putea spune care din noi două suferea mai mult.

În încercările mele de a imagina viitorul Violetei, o vedeam un fel de Goodrich al lui Musso sau o Amélie Poulain, gata să intervină în schimbarea destinului celorlalți, convinsă că e datoria ei de a-i face fericiți. În anul în care ultimul meu roman, Semne, a fost refuzat de editor, eram în pragul depresiei. Muncisem zile și nopți la el, era o mare parte din viața mea așternută pe hârtie și recenziile pe fragmente erau bune. Refuzul a fost atât de neașteptat încât nu-mi reveneam și nu aveam puterea de a căuta alte soluții. După câteva săptămâni, m-au abordat edituri cărora Violeta le trimisese romanul în complicitate cu Danny. Maturitatea ei, intuiția, naturalețea cu care rezolva situații pe care eu, din pudoare, din orgoliu sau din prostie, le consideram de nedepășit, mă uimeau și îmi dădeau mereu aceeași impresie: că mai fusese cândva pe pământ. Când îmi plângeam de milă, Violeta era copilul care, din țăndări, îmi făcea un curcubeu și mi-l punea deasupra capului.

*

Sunt la masa din bucătăria vopsită în verde, atât de luminoasă încât ai impresia că pajiștea a venit să ia micul dejun. Am cumpărat un espressor nou și, alături de Violeta, savurez cafeaua cu ochișori, sub privirile nesățioase ale lui Marțipan, în timp ce urmărim filmul „Pianul” pe televizorul suspendat. Ne promitem unii altora că vom învăța depănarea zilelor pe clapele albe și negre, mai mult albe. Pentru a nu fi doar un gând răzleț, îi căutăm pianului din lemn de trandafir un loc în noua sa casă: în sufragerie, sub crucea mare din sticlă de Murano. Pe coloana sonoră a filmului, transformăm lumea într-o păpușă rusească din care scoatem pe rând: un pod din Strasbourg, o gondolă din Veneția, o frescă din Padova, o lagună din Malta, un lacăt al iubirii din Ljubljana… Când soneria țârâie prelung, două lacrimi grele picură în cafeaua care s-a răcit.

De două luni, nu mai aștept pe nimeni. Și totuși, îmi pun capotul peste pijama, îmi aranjez puțin părul rebel și deschid ușa. Pe prag se află un bebeluș într-un coș îmbrăcat în satin alb și un plic întredeschis. Mă uit pe casa scării, dar nu zăresc pe nimeni. Iau coșul, las ușa metalică să se închidă după mine și fug la geam. O bătrână cu umbrelă de soare și-a scos câinele la plimbare. Un domn cu servietă se îndreaptă grăbit spre un taxi. O tânără cu două cozi împletite așteaptă pe banca din stație să ia următorul autobuz. Gândul de a coborî pentru câteva explicații îmi e alungat de revederea plicului. Înăuntru se află o sumă importantă de bani și o scrisoare:

Cum să începi să scrii despre ceva fără de-nceput? Iubirea noastră nu s-a scris și nu s-a rostit. Cum ai putea scrie cu penița o poveste de dragoste între doi zei? Căci, îmbătați de ambrozie și nectar, zei am fost unul pentru celălalt, îndepărtați de ceruri prea înalte. Și cu ce glas ai rosti povestea? De fulger, de naiadă, de flacără, de rai? Lucrurile importante se întâmplă în taină.

Din prima zi, când te-ai așezat în corabia mea, de la primul zâmbet și prima mirare, am știut că nu te voi uita. Nu-mi doream decât să mă privești cu dragostea pe care i-o arătai fetei tale. Să aruncăm pietre în lac și să râdem. Să închidem ochii și să ne imaginăm cutreierând lumea până la insule de corali și insule cu foci în care se respiră aerul împăcării. Să descoperim vara între dinți. Nu visam decât să fii femeia mea, mama copiilor mei. Zi de zi mă rugam să revii, să mă cerți, să mă alungi, să mă dezamăgești. Simțeam când apăreai, corabia începea să se legene pe raze de argint. Când lăsai lacul în urmă, tristețea din ochii tăi îmi dădea speranța reîntâlnirii.

Apoi, într-o zi, ai plecat. Vacanța se terminase. Cu puțin înainte, Violeta mi-a strecurat în palmă adresa și numărul tău de telefon. Luni întregi te-am urmărit, chiar și după ce m-am căsătorit, fără a avea curajul de a te aborda. Uneori, aveam impresia că mă vezi și îți place acest joc de-a v-ați ascunselea. Mi s-a părut?

Și acum ce nu știai: Irina a murit la nașterea lui Miriam. În plic sunt toate economiile mele. Pornesc pe mare spre insula mea cu foci. Dacă nu mă întorc, sunt sigur că, așa cum ai crescut-o singură pe Violeta, o vei face și cu Miriam. Dacă mă regăsesc, te voi căuta. Vreau să fiu bărbatul pe care îl meriți.

Visarion

prof. Luminița COLOPELNIC

Eliza POP s-a născut în Sighetu-Marmației, la 26 februarie 1975. Și-a petrecut verile copilăriei la Desești, iar cursurile primare și gimnaziale le-a absolvit la Școala Generală nr. 14 din Baia Mare (azi Școala Gimnazială „George Coșbuc”). Și-a continuat studiile la Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” din Baia Mare, profil Limba franceză. În 1998 a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Nord Baia Mare, specializarea Limba și literatura română – Limba și literatura franceză, completându-și formarea la Universitatea „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca, Facultatea de Litere – studii aprofundate, specializarea „Langues et littératures francophones”, încheiate în 1999.

În prezent, este profesor de Limba franceză la Școala Gimnazială „Alexandru Ivasiuc” din Baia Mare.

A colaborat cu revista trimestrială „Cronica Satului Desești” și a mai publicat și în „Graiul Maramureșului”.

*****

Singurătate

mi-am suspendat
ofurile de crengile
ciufulite ale cireșului
și-aștept
o pasăre lacomă
să le culeagă
și-apoi
să le rostogolească
în triluri
până la marginea
vreunui gând
stingher

număr în neștire
bătăile vântului
pradă atacului
de singurătate

Azi

azi
mâzgălesc fericiri
pe toate ferestrele
șiroind de lacrimi
pe toți pereții
prăbușiți peste inimi frânte
pe caldarâmul strivit
sub pași grei de dureri
și culeg curcubeie
de la gâtul primăverii
de șapte ori câte șapte
le descânt
de mulțumire și
le arunc la picioarele
Timpului

Nedumerire

ca un uriaș
pământul se scutură
de nimicnicia noastră
atunci durerea mută
ne țintuiește
și mâinile sapă
frenetic
în căutarea inocenței
uitate
o vreme
ne plecăm capetele
a rugăciune
apoi
așezând piatră peste piatră
ne punem iar smerenia
la zid
avântându-ne în lume
până când?

Așteptare

nu merg
și totuși sunt departe
mă-mbrac în așteptare
albă
precum o undă de speranță
străbat în liniștea uitării
cărări închipuite
desenând naiv
lumini
iubiri
iertări
pe chipul zilei care crește
nemăsurat
din mine

Eliza POP

Foto: Ion Mariș

* Plouă şi plouă, fără sfârşire… Estimp, pe o bancă, la intrarea pardosită cu petale roşii din bloc, nişte bărbaţi tineri îşi strigă curajul în abstract, iar în centru, o gaşcă de fete râd gălăgios în soarele din vitrina magazinului de lenjerie intimă…
* Trei turiste vopsite blond se plimbă spre Grădina Morii: „…Jaj, de szép ház!… Nézd meg milyen egy rózsat!… Itt volt egy régi ház, amikor nem voltak bolţari… Az ablakok kicsik… Semmi baj, kevesebb lesz látható!…”
* Cei care par, zilele astea, mai tineri cu mască decât fără, înseamnă că au suflet bun. Pentru că ochii-s oglinda…
* O mămică pe bicicletă. Fetiţa de pe scăunelul din faţă se smiorcăie: „C-am vrut să te iubeesc!” Cea din spate habar n-are…
* Baschet, ciclism, alergări, role, taste, chitare, plimbări, în parc, pe dig, la râu… – tineri mai mici şi mai mari. Printre ei, o samă de imberbi tolăniţi cu orele în hamace întinse între castani râd întruna, de orice şi… Între timp, colegele lor, singure, nu mai înving cu selfie-urile…
* A trecut şi „Evaluarea” şi „Bacul”… La cârciumioara din colţul străzii adolescenţi uşor întârziaţi la bere. Deja îşi amintesc, în gura mare, anii de liceu, de generală…
* Învăţător trecând pe lângă biserică. Se opreşte oleacă şi îşi prezintă creştetul argintat Logosului întrupat.
* Gata cu Iunie! Un bătrân urcă spre podul de la La Grădina Morii chitilin, relaxat… „Uite, mami, nenea merge beat!”
* „Să stăm şi la colţul acela!” – îşi târăşte o nespălată copilul spre „Tisa”, de-a lungul Centrului. Şi mai poartă unul, la sân.
* O stradă în oraş. Cineva bate şi bate coasa în adâncul unei livezi – de cât dor a adunat, până să i se strice maşina de tuns iarba.
* „Ce frumoase-s! Ioai, frumoase-s!” – ciuperci la vânzare.

*****

(Nomenclator de sezon)
„Ciupercile îs: de stâjar, maro, grăsucă, albe pe dedesubt; bureţi albi sau „usturoi”, că ustură un pic, să pot face ca şniţelu’ sau fripţi cu usturoi, îi bine să arunci un pic de lapte pe ele; bureţi galbeni sau „crestăţăi”; la cele crescute mai adânc, în pământ, le zâce „vineţele”, să mănâncă aşe’ cum îs; hribe de fag – tot maronii, da’ galbene pă dos; de mesteacăn – tăt aşe, da’ mai micuţe; de tufă – mai negrii, mai moi, mai slăbuţă. Ce’ mai bună îi ce’e de stejar, după aceea de mesteacăn, apoi de fag şi tufa-i ultima, că-i mai slăbuţă şi neagră, ca mine… Ce poţi fa’ din ele: fripte de tocăniţă, servite cu tocană, cu maioneză, cu smântână; ori zacuscă ori pusă la uscat pentru la iarnă, de tocăniţă sau sarmale de post,…” (& M.T., 60 de ani).

(Ocoşii)
Badea nu poartă masca de protecţie: „Lasăă!… Io ştiu mai bine… Ştiim noi de unde vine!…”

(Politică)
– „Muzeul Memorial”, „Memorialul” – aşa se numeşte pe scurt, doamnă. Nu mai ziceţi „Memorialul durerii”! Aia o fost o emisiune…
– Pă noi nu ne interesează! Noi aşe’ ştim: Memorialul Durerii. Noi nu facem politică!

(Sfat medical)
„…Ei ce grijă să aibă? Ce specialist? Nuu te trimit nică’ri! Tu tre’be să te ce’i!… Îţi scriu nişte bumbd’i acolo… „Lasă să-i do’aie!”- aşe zic. “

(Bărbaţii…)
– Nu mai stropi casa, ţi-am spus de-o mie de ori! Vezi că-ţi dau două!… – se-aude după ploaie, de după un gard.
– Da’ nu dai două, tati! – vine răspunsul.

(Replici…)
Clientul, mulţumit: „OK!”
Chelneriţa: „Dacă e OK, atunci e bine!”

(Cauză)
– Ce braţe muşchiuloase ai, uau! Da’ burtica asta – cee-i cu ea, de ce??
– …De bucurie!

(Consult)
– …Da’ câţi ani ai, uncheşu’?
– Hia unu din 80, domn’ doctor!
– Noa! – Ş-atunci…!?
– Daa…, da’ uite, vecinu’ are 81 şi zice că poate…
– Zi şi dumneata!! (& I. A-P)

(Crăinicia tv Sport)
*„Un şut periculoos!…cu condiția să găsească poarta. Jucătorul s-a lăsat un pic pe spate şi aţi văzut finalitatea.”
* Acelaşi crainic: La egalare la 2: „O echipă robustă! De aia este campioana României” La 2-3: „Eroica Craiova!” .
* „Păcat că nu am numărat numărul paselor…!”
* „E drept că patronii ehipei au încercat să formeze un lot tare. Da’ nu-s mână spartă… Din ce-au luat pe mere au dat mai puţin pe pere!”
* „Şut al lui S., cu stângul, puţin peste poartă! N-a fost o lovitură rea, mai degrabă una stângace. „Şi viţăvercea: „M. pare să aibă numai piciorul stâng. Când trebuie să şuteze cu dreptul, o face ca din topor! …”

(În vuietul verii)
Două octogenare, chitilin, prin piaţa Sighetului:
– Marişca lu’… trăieşte? – întreabă cea mai înaltă, aplecându-se la urechea celeilalte, după care se îndreaptă:
– Trăieşte, da – răspunde cea scundă.
– …Trăieşte? – repetă înalta.
– Trăie’! – răspunde din nou scunda.
– …Da’ Mărişca lu’… trăie’? – se apleacă din nou înălţimea-sa.
– Cine?… Trăie’, dară!
– Atunci îi bine! – se îndreaptă întrebătoarea la loc, din nou.
După care, doamnele îşi continuă periplul de fiecare zi, împreună… ( & M. V.)

Consemnări de Marin SLUJERU

Nu s-a întâmplat niciodată să aveți senzația că nu sunteți centrul vieții voastre? Ca și cum ați sta deoparte și ați observa tot ce se întâmplă dorindu-vă să fie altcumva povestea.

La fel ca într-un film, apar mai multe personaje în momentele de acțiune, iar în cele de liniște, tot se aude o voce. Viața noastră e filmul, iar noi suntem personajul care apare în toate situațiile și vocea care apare în momentele de liniște… ei bine acea voce tot noi suntem. Iar filmul nu se termină când o persoană dispare. Filmul nostru se termină când viața noastră se termină, nu mai repede.

Problema este că, în momentul în care narațiunea noastră se întâlnește cu povestea altei persoane, putem uita că fiecare e personajul principal în propria poveste. Chiar și atunci când uităm să apreciem ce și pe cine avem lângă noi sau când uităm să ne bucurăm de lucrurile mărunte și decidem să le ignorăm, ajungem niște personaje oarecare în filmul nostru.

Așa că ar fi timpul să profităm la maxim de fiecare zi pe care o avem și să ne bucurăm de tot ce se întâmplă. Cine spune că nu ne putem bucura când plouă, de exemplu? Atunci când începe o ploaie de vară, cum ar fi să punem melodiile care ne plac și să dansăm prin ploaie? Din experiență pot spune că sentimentul de libertate pe care l-am primit a fost unul de neuitat, chiar dacă la început pare puțin ciudat. Și dacă nu plouă, putem da muzica la maxim și să dansăm prin cameră… să ne simțim bine în pielea noastră. Sau de ce nu putem aprecia la maxim o ieșire în oraș cu prietenii? Oricât ar dura, chiar și câteva minute care se pot transforma în ore cu persoane care te înțeleg, care îți aduc un zâmbet pe buze, te vor face să te simți bine și să observi că viața e scurtă și cel mai bine e să te înconjori de oameni care țin la tine și sunt acolo când ai nevoie de ei.

Avem o singură viață, iar ea merită trăită la maxim. Adică, fie că suntem adolescenți, sau mai vârstnici, cum ar fi să încercăm să apreciem fiecare zi pe care o avem? Am putea încerca să nu ne mai pese de ce zic ceilalți, chiar dacă fiecare are propria opinie, asta nu înseamnă că trebuie să ne afecteze și să vrem să ne schimbăm din vina unei păreri. Ar trebui să riscăm (bine, totul cu o limită aici), să nu ne mai stresăm de ce va urma. Am remarcat mai demult un citat care spunea așa: „Va mai conta în 5 minute? Dar în 5 zile? Dar în 5 ani? Atunci nu merită să riști?”… și chiar mi-a deschis ochii, pentru că, probabil, în capul nostru atunci când vine vorba de riscuri, mintea noastră creează cel mai prost scenariu. Dar totuși… dacă este și cea mai mică șansă să reușim, nu se merită să mergem după ea? Iar trecutul… ei bine, e trecut. Nu putem rămâne blocați pe o pagină, pentru că uneori nu există sentiment mai bun decât să întoarcem fila. Adică… să o luăm așa, când se termină un capitol dintr-o carte, ce facem? Închidem cartea și nu o mai citim niciodată? NU. Trecem mai departe. Iar când o poveste se termină? Putem rămâne la fel, sau putem deveni niște persoane mai bune.

Trebuie să profităm de fiecare răsărit și apus de soare pe care îl avem și să nu uităm că fiecare zi este o șansă să o luăm de la capăt și poate să reparăm ceva ce am stricat.

În concluzie, avem mereu șansa să devenim protagoniștii vieții noastre și, în fiecare dimineață când deschidem ochii, trebuie să luăm o decizie, aceea de a exista sau a trăi. Și chiar dacă în dicționar sunt sinonime, în viață nu putem spune că sunt. Alegem să existăm și să devenim personaje secundare în propria poveste și mai bine să mergem mai departe cu întrebarea „ce ar fi fost dacă…” ? Sau alegem să trăim, să profităm de fiecare ocazie și să avem parte de viața pe care ne-o dorim?

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
clasa a X-a B
Colegiul Național „Dragoș – Vodă”