Mai mult de două treimi din românii care are au un cont Facebook, îl folosesc și pentru a citi știri. Dacă până acum zece ani deschideam televizorul să vedem ce se mai întâmplă în lume, acum intrăm pe Facebook pentru a face același lucru. Deși de multe ori ne imaginăm că doar tinerii „stau pe Facebook”, acest lucru nu mai e valabil de mult timp. Persoanele între 45 și 60 de ani, sunt din ce în ce mai prezente în rândul utilizatorilor fideli ai platformei. Tinerii sunt pe Instagram și, mai nou, pe TikTok. O dată cu răspândirea virusului COVID-19 în lume, platformele de socializare și media online au devenit iar o țintă de atac a criticilor care susțin că, datorită lor, dezinformarea se răspândește necontrolat. Dar sunt aceste platforme mai nocive decât clasicul „tembelizor”? Ce soluții au fost propuse pentru a reglementa spațiul online? Dar nu cumva sunt aceste soluții mai nocive decât platformele în sine?

O dată cu răspândirea coronavirusului pe teritoriul României, Președintele Iohannis a declarat starea de urgență printr-un decret prezidențial care atingea și problema dezinformării, printre multe altele. Astfel, orice publicație online care publica informații false despre pandemie risca să fie închisă, dacă nu răspundea la cererea autorităților de a da jos conținutul fals. Problema cu această abordare a guvernului este că, de multe ori, producătorii de știri false sunt anonimi, publică din locații necunoscute, deci sunt imposibil de găsit. Pentru că este ușor să deschizi un domeniu nou și să îl înregistrezi într-o țară oarecare, rețelele de socializare au un rol vital în a ține publicul unor site-uri de dezinformare conectat. În România, cazul acum notoriu al site-ul ortodox.info.ro, care blocat de autoritățile române în timpul stării de urgență s-a transformat peste noapte în ortodoxinfo.ro, arată cât de ușor e să reanimezi un site de știri false. Fără Facebook aceste publicații și-ar pierde din cititorii, care nu ar ști unde să acceseze noul domeniu.

Astfel, rețelele de socializare facilitează crearea de comunități care consumă și răspândesc informații false, conspirații, știri senzaționale. Dar aceleași rețele creează comunități care consumă și răspândesc soluții, care se organizează pentru activități sociale și politice. Dacă acceptăm că, pentru români, platforma Facebook este principala sursă de trafic pentru informațiile false, este și principala sursă de trafic pentru informații corecte. Separarea grâului de neghină este, istoric vorbind, o trudă complicată. Cum facem să combatem răspândirea informațiilor dăunătoare, fără să atentăm la integritatea unor drepturi fundamentale precum dreptul la liberă exprimare? În ciuda aparențelor, a separa informația în „bună” și „rea” nu e tot timpul ușor. Și nu e evident cine ar trebui să o facă. Vom avea o „comisie a adevărului” care cataloghează informația? Vom lăsa platformele de socializare să ia această decizie? Suntem noi, publicul, calificați să hotărâm întotdeauna dacă citim informații false sau adevărate?

Kate Coyer, cercetător afiliat Universității Central Europene din Budapesta și Universității Harvard din SUA, declară pentru CJI că măsurile de control ale răspândirii știrilor false nu trebuie să limiteze drepturile fundamentale ale omului, precum dreptul la liberă exprimare. Soluțiile luate de autoritățile din România și din alte state ale lumii trebuie să răspundă unor probleme precum lipsa de transparență a giganților tehnologici, dar și lipsa de cunoștințe tehnice ale persoanelor care reglementează acest domeniu. „Avem nevoie de un sistem care susține interesul public și nevoile publicului. Nu avem acest sistem la nivelul presei scrise, audiovizuale și în mod sigur nu avem acest sistem la nivelul platformelor de socializare. Cred că nu ar trebui să permitem schimbarea legislației privind libertatea de exprimare în timpul stărilor de urgență. Aceste legi nu ar trebui schimbate în perioade în care abuzurile asupra drepturilor la viața privată și înclinația de a controla populația sunt tendințe foarte îngrijorătoare. Știm că, o dată ce deschidem cutia Pandorei, e greu să o închidem la loc”, declară Coyer.

Aceste măsuri sunt ineficiente când proprietarii site-urilor sunt necunoscuți și au efecte negative mai ample, cum ar fi intimidarea jurnaliștilor, care ar putea vedea cenzura ca o potențială armă îndreptată împotriva lor. “Un lucru pozitiv pe care l-am observat este promovarea informației bune pe platformele de socializare. De exemplu, dacă cineva caută fraza “Ar trebui să beau dezinfectant împotriva coronavirusului?” Google îți va sugera să accesezi pagina Organizației Mondiale a Sănătății sau a altei organizații de sănătate care promovează informații de încredere. Aceasta e o soluție la dezinformare care te protejează de problemele legate de limitarea dreptului la liberă exprimare”, afirmă Coyer. Alte inițiative, precum platformele de indexare a site-urilor false, campaniile de conștientizare și campaniile de educare a populației privind modul de operare a site-urilor de dezinformare pot fi mai eficiente în combaterea dezinformării și mai respectuoase față de libertatea de exprimare.

Dumitrița HOLDIȘ
Centrul pentru Jurnalism Independent

Ce ne spune știința despre știrile false

În timpul unor situații de forță majoră, când informațiile corecte sunt vitale, răspândirea informațiilor false poate fi devastatoare și pentru individ, și pentru comunitate. Este încă prea devreme pentru studii extinse despre cum s-au răspândit informațiile false în timpul pandemiei de COVID-19. Dar, în mod surprinzător, unele studii preliminare arată că în fazele timpurii ale pandemiei, informațiile corecte au prevalat pe unele rețele de socializare. Studii mai extinse din perioda pre-pandemică, ne arată însă contrariul. Deci, care e adevărul despre răspândirea informațiilor false?

O echipă de cercetători din Spania a analizat o mostră de 1000 de „zvonuri” despre COVID-19 postate pe rețeaua de socializare Twitter, în februarie 2020, când virusul era în plină desfășurare în China și părți din Asia. În restul lumii, primele cazuri de abia își făceau apariția, iar în România mai aveau să treacă 2 săptămâni până la primul caz. În mod surprinzător, cercetătorii spanioli au constatat că deși informațiile false sunt postate într-un număr mai mare, cele adevărate sunt distribuite mai des. Aceasta demonstrează că oamenii au discernământ atunci când distribuie informații postate de alte persoane. Re-postările cele mai populare și cu un număr ridicat de interacțiuni (comentarii, like-uri)  au fost cele în care utilizatorii prezentau dovezi credibile. Aceste rezultate pot părea surprinzătoare, având în vedere că Organizația Mondială a Sănătății (OMS), a caracterizat pandemia de COVID-19 drept „infodemie” – o cantitate enormă de informație răspândită în spațiul public. Acest fenomen face dificilă identificarea unei soluții.

Datele studiului spaniol sunt coerente cu alte studii care arătau vedeam un trend similar în timpul fazelor incipiente ale epidemiei de Ebola. În iulie 2014, în prima săptămână după anunțul făcut OMS prin care declara Ebola o „urgență pentru sănătatea publică de îngrijorare internațională” , doar 2% din informațiile răspândite pe Twitter și Sina Weibo (echivalentul chinez al Twitter) despre Ebola erau calificate drept știri false. Câteva luni mai târziu, în septembrie-octombrie 2014, un alt studiu arăta că proporția dezinformării despre Ebola ajunsese undeva la 10% din informația circulată. Studiul din urmă a luat în considerare doar mesajele scrise în limba engleză.

Studii de lungă durată

Dacă ne uităm la studii de durată mai lungă, situația privind răspândirea știrilor false online este mai îngrijorătoare. În 2018, un grup de cercetători de la Institutul de Tehnologie din Massachusetts  (MIT) publica rezultatele celui mai mare studiu despre știri false făcut vreodată. Cercetarea acoperă întreaga durată de viată a rețelei de socializare Twitter. Din 2006 până în 2017, au fost analizate 126.000 de „zvonuri” distribuite de 3 milioane de utilizatori. Rezultatele au arătat că informațiile false se răspândesc mai repede și mai larg decât informațiile adevărate. Dacă informațiile false sunt distribuite de 1000 până la 100.000 de utilizatori, informațiile adevărate rareori se răspândesc doar la aprox. 1000 de utilizatori. Știrile false sunt re-postate pe Twitter de până la 70% ori mai mult.

De ce sunt știrile false atât de populare? Cercetătorii de la MIT susțin că elementul de noutate este cel care contează. În plus, sentimentele de șoc și dezgust provocate de știrile false sunt mult mai puternice decât sentimentele asociate cu informațiile adevărate, precum bucuria, încrederea, tristețea.  Roboții (bots), sau acei algoritmi care răspândesc postările automat, au și ei o contribuție majoră la obținerea acestor numere mari, în special în ultimii 4 ani. Dar, chiar și atunci când postările reproduse de boți sunt eliminate din analiză, rezultatele rămân valide. Oamenii sunt cei care răspândesc informațiile false.

Sunt aceste studii relevante?

E important totuși să ne uităm la metodologia de cercetare a acestor studii. O mare parte a studiilor despre dezinformare, știri false și propagandă sunt făcute utilizând datele disponibile online. Nu e surprinzător că cea mai mare cercetare făcută vreodată privind știrile false a folosit Twitterul ca teren de cercetare: e vorba de o platformă cu conținut public, spre deosebire de Facebook sau Instagram unde o mare parte din conturi sunt private și accesul la conținut poate fi restricționat. Adică e vizibil doar „prietenilor”. Unele studii avertizează că utilizatorii Twitter nu sunt reprezentativi pentru populația generală, iar acest lucru este cu atât mai evident în Europa Centrală și de Est, unde Facebook este de departe cea mai folosită rețea de socializare. De asemenea, dacă ne uităm la cazul României, unde televizorul este principala sursă de informare a populației, trebuie să ne întrebăm dacă nu e nevoie, mai degrabă, de o atenție sporită la cum se difuzează informația în media tradițională.

De multe ori informațiile trunchiate, părerile personale prezentate ca fapte sau ignoranța stau la baza răspândirii informațiilor false. Distribuitorii pot fi bine sau rău intenționați. Informațiile false pot veni chiar de la surse de încredere care fac greșeli, intenționat sau nu. Așa cum ne arată studiile descrise mai sus, viața informațiilor false e complexă, are atât stadii latente, cât și momente de glorie. Cu cât vom înțelege mai bine fenomenul, cu atât vom reuși să identificăm mai ușor situațiile în care informația care ne este prezentată nu este neapărat una corectă.

Dumitrița Holdiș
Centrul pentru Jurnalism Independent

Începând cu luna iulie 2020, Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș are în derulare un nou proiect menit să evidențieze patrimoniul cultural material al județului: Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale, co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul urmărește cercetarea și promovarea a 32 de biserici cu statut de monument istoric din Ţara Maramureșului, „piesa de rezistență” din lista de activități fiind realizarea de tururi virtuale, care, începând cu luna noiembrie a acestui an vor putea fi vizualizate pe portalul web www.culturamm.ro.

De ce un proiect dedicat bisericilor de lemn din Țara Maramureșului?

Cu 32 biserici de lemn aflate în lista monumentelor istorice, dintre care 31 din grupa A (monumente istorice de valoare națională sau universală) și cinci incluse în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO (Bârsana, Budești Josani, Desești, Ieud Deal și Poienile Izei), zestrea patrimoniului cultural din Țara Maramureșului merită toată atenția. Bisericile vechi de lemn sunt reperele arhitecturale ale acestei regiuni, reprezentând cele mai importante construcții ale satelor, atât pentru localnici, cât și pentru vizitatorii veniți de departe. Dincolo de valoarea lor artistică indiscutabilă, aceste clădiri sunt grăitoare în privința trecutului locurilor, având încrustate în lemn secole de istorie. Despre bisericile de lemn din Maramureș s-a scris mult, acestea bucurându-se de tot mai mare popularitate mai ales după momentul 1999, anul în care opt biserici din județ (cinci din Țara Maramureșului) au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Și totuși, până în prezent, instituţiile de cultură județene au cercetat doar fragmentar acest patrimoniu (vizând doar latura specifică fiecărei instituţii), iar rezultatele documentării au fost valorificate doar în lucrări de specialitate, de multe ori neaccesibile publicului larg. Cu toate că prin cercetările dendrocronologice, s-a risipit controversa privind datarea unor biserici maramureșene vechi de lemn, circulă încă, în numeroase medii, informații eronate. Proiectul Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale își propune, în acest context, să pună la dispoziția publicului informații actualizate, obținute pe baza celor mai recente cercetări aparținând instituțiilor abilitate.

Parteneriatul solid: suprema tărie a proiectului

Noul proiect urmărește să valorifice informațiile din arhive, precum și expertiza unor instituții și organizații cu activitate în domeniul conservării patrimoniului cultural, al arhitecturii, al educației, al dezvoltării durabile și promovării turistice. Prin urmare, alături de CJCPCT Liviu Borlan Maramureș, în proiect vor fi implicați nu mai puțin de opt parteneri: Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, Muzeul Maramureșan Sighetu Marmației, Direcția Județeană pentru Cultură Maramureș, Facultatea de Litere Baia Mare, Ordinul Arhitecților din România – Filiala Nord-Vest, Asociația Valea Verde, Asociația Ghizilor de Turism Maramureș, și Asociația pentru Promovarea Turismului și Dezvoltare Durabilă Nord-Vest.

Iniţierea unui demers de cercetare inter-disciplinară şi de valorificare a bisericilor-monument din Țara Maramureșului reprezintă un pas mic, dar important în vederea redescoperirii valorii patrimoniului local și a creșterii conștientizării importanței acestuia, atât în rândul membrilor comunităţilor și ai administrației locale, cât şi în rândul celor ce doresc să cerceteze sau să viziteze aceste biserici.

Tururi virtuale, în vremurile actuale

Pentru fiecare monument istoric inclus în proiect, se vor realiza tururi virtuale (cu diferite „puncte de staţie” – puncte de rotire 360 grade), având menirea de a promova aceste obiective culturale într-un mod atractiv și actual. Turul virtual este, de asemenea, un foarte important instrument educațional, noile generații, puternic tehnologizate, fiind mult mai atrase de realitatea virtuală decât de modalitățile clasice de predare.

Încă un aspect care merită să fie menționat este acela că multe dintre bisericile din lemn au avut și au de suferit, starea lor de conservare riscând să se deterioreze dacă nu vor fi luate măsuri urgente. Realizarea fotografiilor de detaliu, dar şi realizarea tururilor virtuale reprezintă mărturii ale stării actuale de conservare, dar şi documente utile în vederea lucrărilor ulterioare de restaurare şi reabilitare ce se impun. Nu sunt deloc de neglijat nici avantajele pe care tururile virtuale le pot avea în contextul cu care ne confruntăm în această perioadă, cel al epidemiei de coronavirus, care îi constrânge pe oameni să își anuleze călătoriile. Un tur virtual este accesibil fără să îți părăsești locuința, oferindu-ți posibilitatea de a te bucura de obiective culturale fără să te deplasezi, fiind astfel o alternativă în vremuri de criză.

Bune practici și tradiție păstrată

Deși Biserici de lemn din Țara Maramureșului. Tururi Virtuale este un proiect de-abia demarat, aflat la început de drum, CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș nu se află la primul demers de a promova patrimoniul cultural material în mediul on-line. În 2018, respectiv în 2019, tot prin co-finanțare din partea Administrației Fondului Cultural Național, au fost derulate alte două proiecte asemănătoare, care s-au concentrat pe bisericile vechi din zonele Lăpuș și Chioar, rezultatele celor două proiecte fiind publicate pe același portal web (www.culturamm.ro). Prin urmare, era firesc și necesar ca anul acesta să fie cercetat și patrimoniul cultural material din Țara Maramureșului, regiunea județului cea mai bogată în biserici de lemn cu statut de monumente istorice. Urmează, așadar, o „vară documentară” în satele Maramureșului istoric și rezultate vizibile în toamna ce vine.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Coordonator proiect – Rada Pavel
Baia Mare, Str. Culturii Nr. 7 A, județul Maramureș
Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
www.culturamm.ro
www.facebook.com/culturatraditionala

Cum se fac bani din știrile false

Cu toți am întâlnit, în ultimele trei luni, cel puțin o informație falsă. De la cele care te amuză prin absurdul „informației” propuse până la cele care te fac să crezi că parcă-parcă ar putea „să fie ceva acolo”. Publicațiile care distribuie informații false în mediul online par să fi prosperat o dată cu răspândirea pandemiei cauzate de virusul SARS-CoV-19. Multe site-uri de știri false nu au un proprietar cunoscut, o redacție sau o echipă administrativă care să își asume conținutul publicat. Unele sunt neprofesioniste, cu gramatică aproximativă și grafică amatoricească, populate de conținut îndoielnic și greu de navigat. De ce există astfel de site-uri? Cine le ține în viață? Sunt susținute prin muncă voluntară? Sunt ele sponsorizate? Sau au găsit proprietarii lor o metodă de a le face profitabile?

În unele cazuri, astfel de publicații sunt susținute din motive pur ideologice, ca surse deliberate de dezinformare. Dar de multe ori existența lor se datorează dorinței – și capacității lor – de a face bani.

Un studiu publicat de Universitatea Central Europeană din Budapesta în mai 2020, arată că știrile false pot fi afaceri profitabile în Europa Centrală și de Est. Marius Dragomir, directorul centrului de cercetare care a condus studiul, a explicat pentru CJI (n.r. Centrul pentru Jurnlism Independent) că există multe modele de finanțare utilizate de site-urile de dezinformare din Europa de Est. Publicitatea este sursa principală de venituri, dar banii vin și din donații de la cititori, facilități fiscale, fonduri de stat, venituri din vânzările de mărfuri, etc. „Pentru operațiunile mici, susținute de o persoană, este o afacere profitabilă, deoarece acești oameni nu au cheltuieli majore, ceea ce se traduce într-o marjă de profit foarte mare”, afirmă Dragomir.

Rolul internetului în finanțarea și răspândirea știrilor false

Platformele de socializare precum Facebook, Instagram, Twitter și motoarele de căutare precum Google au un rol esențial atât în răspândirea știrilor false, dar și în finanțarea lor, căci ele domină și industria de publicitate online. Platformele sunt construite pentru a oferi vizibilitate mai mare conținutului super-viral. În majoritatea cazurilor, conținutul de proastă calitate, încărcat cu informații false și tot felul de interpretări bizare ale realității se răspândește „ca focul” pe rețele, pentru că oamenii îl găsesc incitant, chiar dacă nu îl cred întru totul. Chiar și atunci când criticăm un anumit articol, tot dăm share sau punem un link către articol. Cu cât e mai mult distribuit de către utilizatori, cu atât mai mult este ”scos în față” de platformele de socializare. Logica e simplă: dacă mulți oameni consideră interesant un articol, este foarte posibil ca și prietenii lor să îl considere interesant. Platformele sociale ne fac să vizualizăm și să interacționăm cât mai mult cu conținutul online, pentru că astfel publicitatea asociată cu un anumit articol crește. Mai multe click-uri pe spoturile publicitare, înseamnă mai mulți bani. Deci, cu cât este un conținut mai „viral”, cu atât va fi el mai profitabil. Platformele sunt cele care plasează publicitatea și cele care încasează banii. Doar o parte din acești bani ajunge la autorul articolului.

Recorder a explicat cum intermediază Google relația dintre companii și site-urile de știri false atunci când numărul de click-uri poate să le aducă de la câteva sute de euro la de zeci de mii de euro lunar. Într-o țară ca România, unde salariul minim pe economie este sub 300 de EUR lunar, chiar și 100 de EUR este o sumă binevenită. Dar, suta respectivă nu se face ușor. Este nevoie de aproximativ 100 000 de vizualizări pe un articol pentru a strânge 100 de EUR. Deci, modelul de afaceri al publicațiilor online este unul facilitat de consumul în masă.

Comportamentul site-urilor de știri false din țara noastră este coerent cu restul țărilor din lume. „Există tendințe comune între Europa de Est și alte părți ale lumii, cum ar fi cazul rețelelor de site-uri administrate de o singură entitate pentru a obține un public mai mare, utilizarea de nume URL foarte similare cu media mainstream (pentru a induce în eroare cititorii și de a-i lua de la publicațiile mai mari), utilizarea Facebook ca pagină de ancorare (în cazurile în care Google reduce accesul acestor site-uri la veniturile din publicitate). Există însă și diferențe majore. În țări precum India sau Brazilia, dezinformarea este răspândită mai eficient prin intermediul aplicațiilor de mesagerie, cum ar fi WhatsApp (ceea ce face mai dificilă, dacă nu imposibil de urmărit entitatea reală care produce și distribuie un astfel de conținut). În Asia de Sud-Est, dezinformarea este răspândită prin cantități masive de site-uri greu de urmărit și înregistrate în diverse locații etc.” declară Dragomir.

Atât Facebook, cât și Google fac anumite eforturi de a controla fenomenul răspândirii știrilor false. De exemplu, în timpul pandemiei Facebook a promovat pagina de informare a Organizației Mondiale pentru Sănătate și a început să marcheze conținutul identificat ca potențial fals, adăugând linkuri către informații alternative. Google a avut o campanie de conștientizare a utilizatorilor privind măsurile de igienă care îi pot proteja de virus. Aceste măsuri de promovare a conținutului „bun”, poate avea un efect de contracarare a informațiilor false, dar problema răspândirii virale a conținutului fals nu a fost, până în prezent, rezolvată.

Dumitrița HOLDIȘ
Ioana AVĂDANI
Centrul pentru Jurnalism Independent

Nebunia mișcării aparent anti-rasiste (spun „aparent”, pentru că în realitate este vorba de o manipulare politică de mari proporții) nu se oprește la personalități politice. Nu sunt atacate numai personalitățile de culoare albă din istorie, despre care se spune că ar fi avut vreo legătură cu sclavia negrilor pe teritoriul american, sau despre care se crede că ar fi făcut cândva anumite afirmații rasiste, ci s-a făcut pasul următor, s-a depășit o linie roșie, s-a trecut la o și mai periculoasă mișcare rasistă inversă, anume la un rasism al celor de culoare neagră și a homosexualilor împotriva oamenilor albi heterosexuali, au început să fie atacați – în stil curat nazist – anumiți oameni pentru ceea ce sunt, oamenii albi creatori pentru simplul fapt că sunt albi.
Una dintre cele mai vechi și prestigioase universități americane, Yale University fondată în 1701 a luat o măsură stupefiantă. La intervenția unui grup de presiune, Conducerea universității a desființat cursul de Istoria Artei. Motivele sunt simple și previzibile. Sunt prea multe opere de artă de la Renaștere încoace care au fost create de bărbați europeni albi, există aici, în Istoria artei, „un număr copleșitor de artiști care sunt bărbați albi, heterosexuali și europeni și care ar trebui să fie înlocuit cu un spectru mai larg de exemple de pe tot globul”[1]. Termenii pe care îi folosește Universitatea Yale par inocenți, celebra instituție anunță că se va trece de la o artă „eurocentrică”, spre o mai mare diversitate culturală. Numai că raționamentul este periculos și poate fi extins. Prin analogie, ar trebui desființate și cursurile de Istorie a Filosofiei pentru că, de două mii cinci sute de ani de când există, Filosofia a fost creată în „număr copleșitor” de bărbați albi europeni, la fel și muzica simfonică a fost compusă aproape exclusiv de bărbați albi europeni ș.a.m.d. Ne putem imagina oare cum ar urma să arate cultura universală, dacă scoatem din aceasta Filosofia, artele plastice și muzica simfonică? Perspectiva este de-a dreptul înspăimântătoare și ar presupune crime culturale mai mari decât au făcut toate revoluțiile culturale precedente luate laolaltă.
În fine, ar urma să fie lovite în esența lor imaginile-simbol fundamentale ale creștinismului: modalitatea de reprezentare a lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria. Cum arătau Iisus Christos și Maica Domnului în realitate, din ce rasă făceau parte și ce culoare avea pielea lor? Întrebarea poate părea prostească și problema poate părea prost pusă, dar a mai fost pusă prin anii ’60 tot în SUA și a fost (re)pusă chiar în acești termeni și la o dată relativ recentă, pe 22 iunie 2020, de către un activist Black Lives Matter numit Shaun King. După acesta, reprezentarea lui Iisus Christos și a Fecioarei Maria ca oameni albi ar avea conotații rasiste și ar fi o „formă de propagare a ideii de supremație a albilor”[2]. De aici și până la instigări la distrugerea icoanelor și statuilor fundamentale ale creștinismului nu mai este decât un pas. Până și Justin Welby, arhiepiscopul de Canterbury şi şeful Bisericii Anglicane, a declarat că Biserica pe care o conduce ar trebui să regândească reprezentarea exclusivă a lui Iisus ca un om alb, că unele statui și icoane vor trebui să fie înlocuite din biserici[3] și că Iisus cel istoric ar trebui să aibă caracteristicile rasiale ale omului din Orientul Apropiat. Este surprinzător că acest înalt prelat, probabil om cu multă școală și care reprezintă zeci de milioane de creștini anglicani, nu știe că strămoșul după trup al Sf. Fecioare și al Mântuitorului, David Ben Iesei, este descris în mod repetat în Vechiul Testament ca fiind un tânăr blond și cu pielea deschisă la culoare (de ex. 1 Regi, XVI, 12; ibidem, XVII, 42 etc.).
Depășind această problemă prost pusă și trecând în planul unei narațiuni teologice propriu-zise, trebuie să admitem că Dumnezeu l-a creat pe om după chipul și asemănarea Sa și că a suflat în el Spiritul vieții, proiectându-se pe Sine în omul universal ca atare, până în ultimele capilarități, până în toate particularitățile rasiale și antropologice ale speciei umane. Deci Iisus Christos, ca Fiu al lui Dumnezeu, ca Dumnezeu–Fiul nu poate să fie redus de către noi oamenii la o particularitate antropologică sau alta. Există însă și mișcarea în sens invers, în care omul se proiectează pe sine în Divinitate – mișcare observată timp de două milenii și jumătate, de la Xenophanes din Colophon la Feuerbach – proiecție sau „înstrăinare” care a dus la creația unui politeism antropomorf, istoricește depășit și care nu este ceea ce ar trebui să fie în privința conceperii de către noi a Divinului ca Absolut.

În orașul Nazaret din Israel există o biserică catolică modernă a Bunei Vestiri, construită în a doua jumătate a secolului XX, sub patronajul Papei Paul al VI-lea. În această biserică există aproximativ 400 de icoane care reprezintă momentul Buneivestiri sau pe Maica Domnului cu pruncul, icoane dăruite din toate țările în care există comunități catolice, din toată lumea creștină. Există bineînțeles icoane din Europa, dar și din America de Sud, din Africa, din China, Coreea sau Japonia. Toate aceste icoane au și particularități locale, în sensul că fiecare țară și fiecare rasă umană au pus în ele tot ce au popoarele respective mai frumos și sublim în conceperea frumuseții feminine pure și caste. Se înțelege de la sine că Maica Domnului pictată în Portugalia are trăsăturile feței maure, cea pictată în America de Sud are trăsăturile incașe, Maica Domnului pictată în China sau în Japonia are trăsături specifice rasei asiatice, iar Maica Domnului din Africa este, bineînțeles, neagră. Și nu este nici o blasfemie. Aici pur și simplu se dă satisfacție componentei antropologice a relației fundamentale care este religia, se dă satisfacție omului de a și-l putea reprezenta pe Dumnezeu la modul concret, corelativă componentei dumnezeiești, care l-a creat pe om. Să ne reamintim că Papa Ioan Paul al II-lea, atunci când a vizitat România în 1999, și-a motivat într-un sens vizita, zicând: „Am venit aici ca să văd chipul lui Christos în voi”. Dumnezeu este reflectat în fiecare individ uman, în dimensiunea lui infinitezimală și inefabilă, cam așa cum soarele își reflectă lumina sa în fiecare bob de rouă.

În concluzie, așa cum noi, europenii nu mergem în Africa să le impunem negrilor să își reprezinte pe Iisus sau pe maica Domnului în anumite culori, nici negrii africani sau afro-americani și nici alții de alte rase nu ar trebui să ne impună nouă europenilor să nu ne reprezentăm pe Iisus și pe Maica Domnului ca pe oameni albi.

Prof. dr. Nicolae IUGA

Note:
1. https://www.thevintagenews.com/2020/02/08/yale-art-history/?fbclid=IwAR071gKlVfMsBkKM3XVgK-oD7PwLWGC_KhoAF0b_cOQgyeVQu2ZpNK9T8JY
2. https://www.g4media.ro/propunere-controversata-a-unui-activist-american-de-stanga-statuile-lui-isus-trebuie-daramate-fiind-simboluri-ale-suprematiei-albe.html
3. https://www.theguardian.com/uk/justin-welby

foto: Ion Mariș

Municipiul Sighetu Marmației derulează, în calitate de Partener, Proiectul „STEM Educație în Școlile Vocaționale și Profesionale”, Cod EMS ENI: 2SOFT 1.1/23 STEM, finanțat de către Uniunea Europeană în cadrul Programului Operațional Comun RO-UA 2014-2020, Obiectiv tematic 2. Sprijin pentru educație, cercetare, dezvoltare tehnologică și inovații; Prioritatea programului 1.1 Cooperarea instituțională în domeniul educațional pentru creșterea accesului la educație și a calității educației. Programul Operaţional Comun România-Ucraina 2014-2020 este finanţat de Uniunea Europeană prin intermediul Instrumentului European de Vecinătate şi co-finanţat de statele participante în program.

Valoarea totală a proiectului este de 332.979,80 euro (1.611.622,23 lei), iar valoarea grantului din partea Uniunii Europene este de 299.545,80 euro (1.449.801,67 lei). Pentru Municipiul Sighetu Marmației valoarea totală a proiectului este de 91.217,00 euro (441.490,28 lei), din care 81.983,00 euro (396.797,72 lei) este contribuția Uniunii Europene.

Obiectivul general al proiectului este creșterea competitivității elevilor școlilor profesionale și vocaționale din municipiile Ivano-Frankivsk, Sighetu Marmației și Seini pe piața muncii, prin introducerea în procesul educational a abordărilor STEM în educație. Atingerea obiectivului general se va realiza prin îndeplinirea obiectivelor specific ale proiectului, și anume: Crearea condițiilor pentru elevii școlilor profesionale și vocaționale implicate, în scopul dobândirii abilităților cerute pe piața muncii, prin modernizarea echipamentelor, respectiv Creșterea competențelor elevilor și profesorilor din școlile implicate și predarea unor abilități de viață prin activitățile oferite în proiect.

Beneficiarii finali ai proiectului sunt elevii școlilor implicate în proiect (aprox. 3.000 elevi din România și Ucraina): Liceul Tehnologic Marmaţia – Sighetu Marmaţiei, Liceul Pedagogic „Taras Sevcenko” – Sighetu Marmației, Liceul Tehnologic Agricol „Alexiu Berinde” – Seini, Liceul Vocațional nr. 21 – Ivano-Frankivsk, Liceul Vocațional nr. 13 – Ivano-Frankivsk, Liceul Profesional Politehnic – Ivano-Frankivsk.

Comunicat de presă

Persoană de contact: Claudia-Daniela Gampe, Coordonator regional
Compartimentul Strategii de dezvoltare
tel. 0262 312120, e-mail: [email protected]

Au trecut peste trei luni de la primele cazuri de infectare cu COVID semnalate la Sighet iar azi, la finalul lunii iunie, la Spitalul Municipal din Sighet, din păcate, sunt internați 28 de pacienți confirmați pozitiv.
Din martie și până la această dată au fost diagnosticați cu periculosul virus 66 de pacienți. Dintre aceștia, 16 bolnavi au fost transferați la Baia Mare, iar până azi, din numărul total de bolnavi au fost declarați vindecați 22 de pacienți. Printre cei vindecați se află și cadrele medicale de la Spitalul Sighet. Inclusiv ultimul pacient din Săpânța a fost externat vindecat tot zilele trecute.
Un număr relativ mic de pacienți cu suspiciuni de infectare vor fi evaluați zilele următoare.

Cred că este inutil să menționăm că este necesară multă precauție în continuare deși se apropie… vacanțele!

Salut, Sighet!

O țară doarme, vai de capu nost’,
Suntem pe mâini deștepte, ne e bine!
Cine-i de vină, poate „ciasul” prost,
Că ne conduc tălâmbi spre zări senine?!

S-ajungă unii, daună-n „culturi”,
Mărșăluind prin școli de la distanță,
E doar un ieftin joc, să știi să furi
La cei de sus să ai… reprezentanță!

Cu ce-a greșit acest naiv popor
Să fie mai mereu condus de… „ciasu” rău?
Doar știm că prostul e dăunător,
Și ne-amăgim că-l bate Dumnezeu!

Că noi suntem blajini, gândim onest,
N-ajută țara ca să se dezvolte,
Iar visul nostru are ritm funest
Cât ne conduc inculți, ființe-amorfe!

Ras Publica

„Piața de alimente” din Sighet, la început de secol XX, se afla în plin… centrul orașului nostru (actuala Piața Libertății).

În apropierea Bisericii Romano – Catolice, producătorii locali (atât din Sighet cât și din satele din apropiere) își expuneau oferta, fără niciun fel de reguli „restrictive”, direct pe… pământ. „Aglomerația” din zona centrală reprezenta de fapt un pitoresc amestec urbano – rural.

Salut, Sighet!

NR: Imaginea a fost preluată cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

„Pentru propășirea Republicii Populare Române… Fii gata! – Sînt gata întotdeauna!”

Tricolorul se ridica mândru fluturând în vânt. Se intonează Imnul Republicii Populare „Te slăvim, Românie, pământ părintesc!”… După ridicarea drapelului, se dădea raportul instructorului de pionieri, după care se anunța programul pentru săptămâna de vacanță:

Luni: culegem spice în urma combinei /secerătoarei; Marți: același lucru; Miercuri: plivim zarzavaturile la GAS (Gospodăria Agricolă de Stat) Satulung, unde ne deplasăm cu remorca; Joi: același program; Vineri: excursie la cetatea curuților din Bechezoaia (cetatea de piatră); Sâmbăta: foc de tabără; Duminica: la cinema.

Și programul se relua săptămâna următoare cu alte obiective: adunat deșeuri de hârtie, fier vechi sau sticle. Acesta era ritualul de „tabără de curte”. Se făcea de gardă la drapel iar la terminarea programului zilei se cobora drapelul. Pionierii era musai să participe la activități agricole, silvice, plantare de arbori, întreținerea grădinii de legume a școlii. Plăcerea și hazul erau mari când eram duși la GAS, Satulung la plivit. În fața era Castelul Teleki, devenit sediu GAS cu tot tacâmul: unelte agricole, parc de mașini, iar imensele câmpuri de pe malul râului Bârsău erau cultivate cu legume destinate pieței din Baia Mare. În pauza dintre activități eram duși la masă, unde invariabil aveam: supă de fasole (în care căutam boabele cu … bicicleta) și tocana de legume. Seara, ne întorceam cu remorca în curtea școlii, asistam la coborârea drapelului și ne revedeam a doua zi. Cam așa arătau vacanțele de vară în anii ‘50/’60.

Toate activitățile le putem încadra în „voluntariatul” – obligatoriu al pionierilor. Azi, acest cuvânt are alt înțeles și alte dimensiuni. Dar vacanțele petrecute în taberele de curte, au avut farmecul lor. Doar cine a trăit în acele vremuri, poate să le înțeleagă… frumusețea.

Eva OANȚA

Sursă foto: monumenteuitate.org

(1963, autor necunoscut. Dosar DMI 28/1962. verso. IX. 41 Șomcuta. Satu Lungu (Prop.) Castel Teleky. Fațada spre șoseaua principală. Imaginea este disponibilă sub termenii licenței CC-BY-NC)

Magic. Beyond

Nu te teme de această lume. Când închizi ochii
doar dragostea mai rămâne să se ascundă ca o molie orbind în lumină. Tot așa, inimile noastre
tremură-n singurătate, la capăt de linie.
Dar tu, șterge-mi sudoarea cu ochii tăi negri, ca o liniște din care ceva viu s-ar întinde peste infinit, peste sufletul meu
s-ar coace cerul iar din loc în loc păsările ar șchiopăta pe sub mantia unor stele fierbinți.
N-ar fi nici urmă de ploaie, până și lacrimile s-ar rispi înlăuntrul lor.
Unde vii tu, nimeni nu te poate privi, nici măcar eu, cea care îți cunoaște glasul.
Doar îmi întind mâna sus de tot, unde stelele se desfac de rouă.
Acolo unde dimineața este întreagă, iar pe sub tălpi zăpada curge fierbinte.
Dacă pășesc în acest vis, sufletul meu se dezlipește de mine și simt că pot începe numărătoarea norilor din abis.
Limpede ca-n oglindă, trupul meu își învață pe de rost fiecare cicatrice. Mă văd clar și-mi îmbrățișez viața, mai ales către sfârșit.

De câte ori închid ochii
o pasăre adoarme departe de cuibul ei.

Antonia Luiza DUBOVICI

În regimurile comuniste (de dictatură), șantajul era o metodă des folosită, pentru succesul și dezvoltarea acestei ideologii, cu atâtea victime lăsate în urmă. Victoria era ceea ce conta și nu mijloacele prin care se putea obține. Demnitatea, onoarea, cinstea, fair-play-ul ș.a. erau entități abstracte, fiind respinse, greu primite și ca noțiuni, ca prezențe formale. Chiar în stadiul embrionar de formare a acestei ideologii, practicarea acestuia era perseverentă și rodnică. Am să mă refer la câteva exemple concrete, din propriile mele conflicte de acest gen, sau ale altora, chiar dacă unele au mai fost amintite, sub o altă fațetă, care prezenta nesațiul acestei Instituții de „neisprăviți” pentru persecuții cumplite, pentru ca miezul subiectului, în această relatare este „șantajul”, evidențiat până în zilele noastre, o metodă brută de susținere și dezvoltare a dictaturii, atunci, de salvare și câștig, după aceea.

Mă aflam cu tatăl meu la Securitatea din Vișeu, unde ne-am prezentat, după o urmărire și ascundere de doi ani și jumătate. Prezentarea a fost determinată de plecarea de la noi a protejatului nostru, inginerul Pop Mihai, pe care l-am tăinuit acasă la noi, ascuns în casă, peste trei ani. După o ședere „lejeră” de două zile, împreună, la Securitate, în aceeași cameră, cu liber și prin curte, evident păzită, tata este dus la o „convorbire”. După ceva timp, sunt chemat și eu la „interviu” și tata nu era prezent; l-am revăzut după 29 de luni! Dus în fața unui ofițer, la un birou, mi se spune:

– Depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău!
– ?
– Te lăsăm în libertate, dacă ne ajuți să-l prindem pe Pașca Gheorghe!

M-am bucurat enorm că tata era liber; el nu rezista detenției decât foarte puțin timp, zile. Cuvântul „depinde” mi-a intuit imediat cam despre ce ar putea fi vorba, dar eu eram pregătit, moral, fizic și sub toate aspectele, pentru o altă cursivitate a vieții, nu aceea „de a-l urma pe tatăl meu” și mă bucuram că am rămas singur, pentru a le înfrunta. De aceea, i-am răspuns cu calm și determinare:

– Eu sunt aici și am să răspund pentru ce voi fi găsit vinovat; când îl veți prinde pe Pașca, va răspunde și el pentru ce a făcut. Dar eu nu vreau să ies liber, cu picioarele pe umerii nimănui!
– Banditule, ai să-ți petreci viața prin pușcării, a venit prompt răspunsul! A sunat și i-a spus unuia: ia-l!

În circa o jumătate de oră eram în cursa spre Bistrița, centrul regional, având lângă mine pe banchetă un securist, în uniformă, pentru a elimina o abordare a mea de către vreun cunoscut. A urmat apoi calvarul celor 29 de luni, din care am scăpat cu viață ca printr-o minune. Șantajul aici era evitarea întemnițării, cu final incert, în schimbul unei libertăți, la care și altfel aveam dreptul, dar acum propusă a fi murdărită. Securistul nici nu se aștepta la un refuz, distanța dintre cele două trăiri fiind enormă, ca între viață și moarte.

Deci, acei ticăloși jonglau cu atâta ușurință cu două entități fundamentale ale vieții, pe care le calcau in picioare: Întemnițarea, cu o finalitate atât de incertă atunci și Libertatea, un statut firesc, fundamental al vieții, al omului, cu normele ei de demnitate în care trebuie să se manifeste. Le opuneau una alteia, încercând să le murdărească, prin șantaj, în realitate, pe amândouă și, din păcate, în destule cazuri au și reușit.

* Am încheiat prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii și așteptam sesiunea. Pe afișierul Facultății apare un anunț cu privire la mine: să mă prezint la Serviciul de Cadre al Universității, în data de…, ora… M-a neliniștit anunțul și pentru că am visat, cu două seri înainte, că eram pe câmp, la cosit și un șarpe roșu a sărit la mine. Am pus piciorul peste el, dar și-a ridicat sus capul și m-a înțepat de picior, de unde curgea o dâră de sânge. L-am strivit și m-am trezit, încercând să mă bandajez… Un vis… În mod firesc, nu aveam motiv să-mi fie teamă, dar trăiam într-o lume a „temerilor”, în care ele creșteau, se dezvoltau, se trăiau. Prezent acolo, m-a întâmpinat un civil, mi-a spus să iau loc și să scriu o scurtă autobiografie. Securistul (!), mi-am spus de îndată ce l-am văzut. În multul timp în care am avut „plăcerea” să-i am în preajmă, cu toate îndurările acestei prezențe, portretul lor mi s-a imprimat în imagini din interiorul lui: privirea abjectă, mimica feței, zâmbetul fals sau grimasele, mișcările sacadate ale membrelor, neliniștea, agitația animalului de pradă, gata să te înșface, până și sunetul nefiresc al glasului, mirosul lor pomădat, …, toate la un loc fixau adevăratul chip al torționarului, al brutei gata să se dezlănțuie. Trecând peste detalii, într-o dimineață, la orele 9, mă aflam în sediul Securității din Cluj, luat de pe stradă de același personaj de la Cadre, așezat la un birou, cu hârtie, toc și cerneală și cu avertismetul imperativ al unuia: – Scrie banditule, tot ce ai facut, că noi le știm pe toate!

Până în ziua următoare, tot la orele 9, mă aflam pe aceeași poziție, activitatea fiindu-mi „încurajată” de acele personaje, diurne și nocturne, care se tot schimbau, prin toate insultele ce s-ar putea găsi într-un dicționar, în care să fie scris tot ce se poate și nu se poate scrie despre ele. Obosit, necăjit și iritat, la un moment dat, voiam să arunc cerneală pe fața unui „mânz” și poate o scăpam cu tot cu călimară! Pot interveni gesturi necugetate în situații limită, care să fie scump plătite; mă ucideau în bătaie! Dar apare „salvatorul” meu, mereu același, care, cu o voce „binevoitoare” îmi spune:

– Ești un student bun și noi vrem să te protejăm, să te ajutăm (?); dar singura șansă pentru a-ți terminia studiile, este să colaborezi cu noi! Mi-a trecut parcă și iritarea și oboseala, „foamea”, mă găseam în „domeniul” meu și i-am răspuns:
– Am rezultate bune pentru că am muncit; dar ceea ce faceți dvs. este un șantaj, pe care nu-l accept. Dacă aș cunoaște că se organizează ceva împotriva Statului, știu unde să merg să anunț (pentru a nu le apărea dușman, pe față). Însă rolul de cățeluș dus de lesă, de unul în cizme, nu-l accept cu niciun preț! – Banditule, ai să zbori din facultate (!), zbieret încheiat cu aruncarea în cap a tamponului de sugativat, din lemn greu, masiv.

Nu după multe zile, am și fost exmatriculat, de peste tot, deși eram unul din cei mai buni studenți din an; mi-am reluat studiile, prin Instanță, după 5 ani de persecuții, fără serviciu sau la munca de jos, muncitor necalificat pe un șantier. Cum au amestecat acei indivizi entități fundamentale de viață: libertatea, cu gradul ei minim de a se putea atunci manifesta, întemnițarea (?), cu finalul ei atât de incert, formarea profesională, controlată și supusă presiunilor de condiționare, cu activitatea cea mai abjectă, de delator, de vânător de libertăți și stingeri de vieți umane. Întreg acest amestec forțat avea drept țintă unică obținerea, prin șantaj, a participării, alături de ei, la persecuții umane de toate gradele.

Securitatea a cerut Decanatului exmatricularea, motivând-o printr-o minciună: că am fost condamnat și n-am precizat aceasta în actele de la Dosar. După încheierea sesiunii am plecat acasă, neliniștit dar, la întoarcerea din vacanță, eram trecut pe afișier exmatriculat. Șeful cel mai mare al regiunii Cluj, cu rangul de elită cel mai înalt, Primul Secretar, Vaida, a avizat favorabil Adresa și sancțiunea s-a împlinit. Au urmat 5 ani de persecuții, controlate mereu și supravegheate, fără oboseală, de sinistra Instituție, cu refuzul unor locuri modeste de muncă și dese eliminări din acestea. Mi-am găsit până la urmă așezarea pe un șantier, ca muncitor necalificat, iar la târnăcop și lopată, pozări de cabluri electrice, efectuarea de legături, echiparea de panouri…

Pentru desfacerea contractelor de muncă se foloseau aceleași minciuni ordinare, folosindu-se de informatori cu nume conspirative; cu aceste note informative mincinoase te dădeau afară din orice loc de muncă și te puteau și întemnița. Un amestec de minciună, multă prostie, tupeu și șantaj, în această colaborare dintre securist și turnător.

După cum se vede, șantajul și minciuna erau asociate și se foloseau cu dezinvoltură. Majoritatea informatorilor erau astfel recrutați, prin șantaj, cu privarea de drepturi ce le aveau, cu acordarea altora la care nu aveau dreptul, cu „arginți”, cu multiple amenințări pentru familie, prieteni ș.a. Aveau o libertate neîngrădită, sub toate aspectele, pentru aceasta.

Consider că protejarea celor 4 familii, direct implicate în aceste evenimente, a fost într-o tăinuire totală, nici unul dintre membrii lor nefiind întrebat de ceva, printr-un sacrificiu al meu care putea fi încheiat cu jertfa supremă. Dar încercarea torționarilor de a mă racola prin șantaj a fost respinsă ferm.

Am renunțat la libertate, la care aveam tot dreptul și care puteau lua cu ea și viața; am renunțat la studii. Am renunțat la tot ce-mi aparținea, nu mai aveau ce să-mi ia din bunurile acestei lumi materiale. Mi-au rămas sentimentele interioare, numai ale mele, Credința în Dumnezeu, sentimentul de libertate, de dreptate și respect uman. Cele păstrate, împreună cu cele sacrificate se constituie într-o „Bogăție” mai strălucitoare decât a oricărui brilliant și, de aceea, consider că această „Luptă” are puritatea lacrimilor ochilor ce plâng sau râd, sau aceea ce o are roua ierbii în diminețile senine de vară. Această „Bogăție” nu a fost și nu va fi niciodată spre vânzare, pentru că este unică, uriașă, spirituală, încărcată de măreție și frumusețe, nu are preț și este sculptată în viața însăși, de unde nu se poate disloca nici dacă aceasta se stinge și o va urma în alte lumi, în veșnicia cuvenită…

Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, USA

„Să mai scap și de testul ăsta!”. Știi replica, nu? Cu toții o știm, am folosit-o atât de des visând la terminarea unei săptămnai aglomerate și încărcate de prea multe „teste surpriză” la care oricum jumate clasa era absentă, încât am uitat că odată terminată, acea săptămână va deveni istorie, o istorie a clasei a XII-a F, zic eu. Tu, copilul de ieri și adultul de mâine, ți-ai îndeplinit visul: ai scăpat de „chinul” liceului însă, la fel cum Spânul întruchipează „răul necesar” în maturizarea naivului Harap-Alb, nici tu fără de acest „chin” nu ai fi putut deveni ceea ce ești astăzi.

Ce anume ești? E mult prea greu de explicat, dar oprește-te o secundă și privește puțin în spate: e o imensă poartă a vechiului liceu, iar tu, „boboc de felul tău”, ești nerăbdător să treci de ea, nu de alta, dar ai auzit că anii de liceu sunt de neuitat. Și crede-mă chiar sunt, deoarece dincolo de note mici, certuri banale, lacrimi de crocodil și chiar dincolo de proful „nașpa”, e vorba despre priviri jucăușe furate în chioșc, despre țigara fumată în spatele bibliotecii, despre pretextul învățării la bibliotecă atunci când, de fapt, doi ochi albaștri erau motivul, despre orele de română care se transformau în ore de sport, dar, mai presus de orice, liceul e cu și despre oameni. Fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua drept modele în viață, fie că ne raportăm la cei pe care-i vom lua exemple de „așa nu”, cu toții au fost mereu acolo, au crezut în noi și, cu toate că de cele mai multe ori nu au arătat, au știut că adevărata noastră valoare nu constă în familiarul 3, dar nici în cea a supremului 10. Ba mai mult, au avut grijă să ne protejeze aripile de ploile năpraznice și de țurțurii mult prea reci ai bătrânului ieri,  încât zborul nostru să fie unul lin, reversibil peste ani și ani la cuiburile de care EI vor avea atâta grijă.

Harap-Alb sunt eu, cea din ultima bancă și azi inițierea a luat sfârșit (sau poate e doar începutul?). Patru ani frumoși cu lacrimile și zâmbetele lor se aștern în adânca fântână a amintirilor, de unde atunci când voi fi ostenită de atâta drum, mă voi rătăci printre „râpi și gropi adânci” să-mi stâmpar setea, acea sete care va trăi o viață deșertică, dar cufundată în apele mult prea senine ale amintirii.

La fel cum în orice basm reușita eroului e una colectivă și nu individuală, mulțumesc din suflet „personajelor sisifice” zicându-le doar atât: recunoștința a răgușit, dar admirația e supraomenească!

Popular sau cult, nici că mai contează acum, basmul nu ține cont de autor ci de elementele fabulosului care construiesc caracterul social și spiritual al unui erou capabil să treacă cu bine orice probă. Și nu mă refer aici la proba de BAC, ci mă refer la acele probe ale vieții pe care, dacă le cazi, nu prea ai sesiune de toamnă.

Creangă ar spune că: „Amu cică era odată…”, însă eu aș spune că: „A fost cea mai frumoasă dată”…

Ioana TRIFOI
clasa a XII-a F, C. N. „Dragoș-Vodă”