Frumusețea zilelor de Iunie. Iunie ne-a întâmpinat cu zâmbetul și căldura unei mame. M-am simțit învăluită de un sentiment atât de pozitiv, încât am simțit nevoia să admir orice mică fărâmă din jurul meu. Frumusețea lucrurilor care ne înconjoară simt că-mi face bine, descopăr efectele benefice pe care le are asupra mea. Frumusețea în fața căreia mă minunez, de care mă las pătrunsă, mă conectează cu propria-mi frumusețe, cu frumusețea din adâncul sufletului meu.

Frumusețea mai aduce un „ingredient” în spiritualitatea mea. Există o spiritualitate receptată și o spiritualitate cedată. Niciuna dintre ele nu pare să fie vreo spiritualitate ascetică. Mă las surpinsă de frumusețe. În orice caz, este nevoie de implicare. Căci e nevoie de conștiință pentru a percepe frumosul. Și este nevoie de venerație. Fără venerație frumusețea se ascunde de privirile noastre.

În ultimele zile am încercat să-mi schimb ritmul, dar și obiceiurile „impuse” în ultimele luni. Nu mi-a fost ușor, a fost o încercare dificilă din punct de vedere al acomodării cu noile reguli, dar a fost incredibil faptul că, tot ce mă înconjura mi se părea minunat. Oare am început să văd frumusețea în orice? Sunt convisă că da. În ultimele zile mi-am petrecut zeci de minute în incita Stadionului din Sighet. Dacă înainte credeam că e nevoie de reabilitarea stadionului, astăzi încerc să admir acest loc așa cum e. Este întotdeauna loc de mai bine, însă frumusețe există în orice.

Pentru mine, orientarea spre frumos este o regăsire a mângâierii în existența noastră pământească, cu toate amenințările și pericolele la care suntem supuși. Chiar și când mă cufund în muncă am nevoie de frumusețe ca refugiu pentru suflet și ca mângâiere în mijlocul dezolării pe care o descopăr, nu de puține ori, în discuțiile cu oamenii.

E fascinant acest subiect depre Frumusețe. E un subiect atât de complex încât nu cred că ar putea fi definit. Fiecare vede frumusețea într-un mod diferit. Vă doresc să vă bucure și mai mult frumusețea pe care o percepeți de obicei și cu care vă întâlniți în mod obișnuit.

„Frumusețea va salva lumea”. F.M. Dostoievski
Pace și mult bine tuturor!

Noemi Marcela BOJE

Șugăul este un cartier al Sighetului unde, se pare, tradiția îmbrăcării portului popular este păstrată – fără niciun fel de constrângeri – de către localnici. De la cei mici până la cei mari, în special de sărbători dar și la nunți, costumul popular este purtat și „expus” cu mândrie, live, nefiind abandonat doar în muzee. Farmecul sărbătorilor maramureșene o dă tocmai senzația de… muzeu viu, atunci când copii, tineri și oameni mai în vârstă își găsesc bucuria și în dragostea pentru costumul popular.

De Sărbătoarea Rusaliilor, șugăienii au participat la liturghiile – desfășurate în curtea bisericilor, respectând distanțarea de rigoare, în vigoare.

Micuța Florica – Floricica (care nu a împlinit trei anișori!) a „purtat” de Rusalii, pe lângă suzetă (o utilizează destul de rar, doar când oboseala este prea mare!) și o „variantă” de costumaș popular specific copiilor de pe Șugău.
Am fo’ ș-om si… prin ai noștri copii!

Salut, Sighet!

Foto: Marius Vișovan

Sighetul nu s-a „eliberat” totalmente, din păcate, de amenințarea COVID – ului. Deși măsurile de precauție și de prevenție au fost respectate în ultimele luni (cu mici excepții, bineînțeles), continuă să se înregistreze pacienți infectați la Spitalul Municipal din Sighet dar – foarte important – și pacienți vindecați.

O tânără pacientă internată cu mai multe zile în urmă în spital (două cazuri erau internate la Sighet pe parcursul săptămânii trecute), a fost externată ieri după ce două teste i-au ieșit consecutiv negative.

Dar, tot ieri, două persoane internate la mijlocul săptămânii cu suspiciunea de infecție au fost confirmate pozitiv.
Așadar, azi, la Spitalul din Sighet sunt internate trei persoane infectate cu COVID (toate trei originare din Săpânța).

Contrar tuturor previziunilor și așteptărilor că ameliorarea vremii și creșterea temperaturilor de afară vor „ucide” virusul, se pare că amenințarea va plana asupra noastră multe luni, de acum încolo, până la eventuala descoperire a unui vaccin.
De aceea este important de-a nu ne relaxa total – deși relaxarea se simte și se „vede” în toate comunitățile, inclusiv la Sighet – și de-a manifesta maximă precauție acolo unde sunt întâlnite grupuri mai mari de oameni (la liturghii, botezuri, nunți, înmormântări etc.).

Este păcat să ne asumăm riscuri inutile tocmai acum când, se pare, România se numără printre țările care au trecut relativ bine peste pandemia care a afectat întreaga lume.

Salut, Sighet!

Într-o zi frumoasă de toamnă, din perioada celui De-al Doilea Război Mondial, bunicul meu a plecat împreună cu mama și frații săi la cules de porumb. Bunicul meu avea o soră mică de două luni, iar aceștia o luaseră cu ei la cules, pentru că nu aveau cu cine să o lase acasă. Bunicul plecase înainte după căruța cu cai, își cumpăraseră alți cai mai puternici, din târg, la schimb pe porumb.

Ajungând la locul unde era terenul lor, bunicul cu mama și frații lui au început să culeagă porumb și-l încărcau în căruță pentru a-l duce acasă. După ce au strâns recolta au pornit pe drumul spre casă. Pe drum s-au întâlnit cu un rus care i-a oprit și le-a cerut caii, adică rusul i-a dat caii lui slabi și i-a luat caii buni și sănătoși ai bunicului. Bunicul și familia n-au ripostat.

În mai multe zile din acea toamnă au strâns toată recolta de pe câmp și s-au pregătit pentru iarnă. Bunicul, pe vremea aceea, avea vârsta de 15 ani și se îngrijea împreună cu sora lui mai mare de întreaga familie, deoarece tatăl lor era plecat în război. Ei trebuiau să aibă grijă de mama lor și de frații mai mici. Bunicul împreună cu sora lui mergeau chiar și după lemne în pădure; ei fiind mai mari, erau puși de mama lor de la lucrul câmpului până la culesul roadelor, toamna.

Tatăl lor, bietul de el, se întorsese din război aproape de Crăciun. El venise din război cu hainele rupte, ponosite și cu un sac plin de țigări ungurești. Era bucuros că ajunsese acasă și și-a revăzut și regăsit familia și, mai ales, că bunicul împreună cu sora sa se îngrijiseră de gospodăria pe care a lăsat-o în urma lui. L-au așteptat acasă cu șoproanele pline de porumb și cu lemne strânse pentru iarnă. Copiii erau foarte bucuroși că și-au văzut tatăl de Sărbători, acasă. Pentru ei, acesta a fost cadoul de Crăciun. Mama lor, fiind și ea fericită că soțul s-a-ntors sănătos acasă, l-a așteptat cu mâncare obișnuită: pâine de mălai, azimă de mălai, lapte de vacă, cartofi, varză etc. În anii Războiului lumea era foarte săracă, nu prea avea din ce să facă atâta mâncare cum se face de Sărbători, în zilele noastre.

După ce au trecut Sărbătorile de iarnă, străbunicul l-a dus pe bunicul cu oile și câinii la o casă pe un deal și l-a lăsat singur cu ele. Seara, în jurul stânii, se adunau câte douăzeci de lupi. Oile, pentru că era iarnă, au fost băgate în grajd ca să nu le mănânce lupii. Bunicul rămăsese acolo câteva luni de zile dar s-a mutat din primul loc pe alt deal, mai aproape de sat, când oile au început să fete. El a plecat din primul loc din cauza lupilor, deoarece îi era frică să mai stea. Prin luna iunie, bunicul a luat toată stâna și a plecat la munte împreună cu ciobanii.

Andreea POP
clasa a IX-a F,
Colegiul Național „Dragoș-Vodă”

Pământul Patriei, al României de azi și de mai înainte, reprezentată pe harta lumii în multe configurații, era odată o întindere mare și rotundă, frumoasă, în normalitatea ei firească, destul de diferită de cum este acuma. Vrăjmașii timpurilor, ai pământurilor și ai lumii, au lăcomit întruna la acest pământ sfânt, dat nouă în locuire, stăpânire și ocrotire de Domnul, de peste mulțime de veacuri, nouă celor ce vorbeam aceeași limbă, aveam aceleași crezuri, aceeași religie, aceleași datini și tradiții, peste timp, aceleași preocupări și îngrijiri ale lui, în păstrare, folosință, și apărare, pe unde ne aflăm dintru începuturi. L-au pizmuit și pângărit prin interior, în multe și sălbatice feluri, împotriva celor ce-l foloseau, în trăinicie și nu totdeauna il stăpâneau, trecându-i în năvală fruntariile. L-au mușcat și din exterior, știrbindu-l întruna, micșorându-i suprafețele, lăcomind la bogățiile lui, la aurul verde ce-l acoperea pe mari întinderi și la acela mult, de alte culori, din interiorul lui, așa cum era pe atunci organizat pământul țărișoarei noastre, pe voivodate și țări, ori, mai târziu, într-o țară mare, rotundă, România.

Le-au stârnit lăcomie și poftă multă și de la mari depărtări, chiar de peste Bosfor, un Canal separator și unificator de continente, din cine știe ce părți ale Asiei, sau mai din vecinătăți și s-au năpustit asupra granițelor sale, cu devastări, cu ucideri peste sălbăticia și barbariile timpurior străvechi, care a fost străină unei minime note de civilizație umană, a timpului. Sunt multe localități, pe întinsul patriei, care au fost martirizate în cumplita sălbăticie și barabarie, care ar trebui să aibă, la intrare și ieșire, o tabliță, pe care să scrie: „Localitate martirizată”.

Lăsând Pământurile în împărțirile și despărțirile lor atât de zbuciumate, pe locurile unde suntem și de unde nimeni și nimic nu ne poate strămuta și să vedem oamenii care s-au luptat cu dârzenie și eroism pentru acestea, s-au jertfit ori au fost jertfiți pentru ele. De Ziua Eroilor, a martirilor neamului, care de veacuri s-au jertfit pentru acest Pământ, pe care este inscripționată România, aici jos și „Sus”, așa cum este și a rămas el acuma, cum a fost sau cum ar trebui să fie, se cuvine să ne închinăm, să ne rugăm și să aducem un profund omagiu celor care ni l-au dat spre folosință și apărare, de acolo pe unde ne aflăm, din inimă, suflet, gând și cuvânt, dacă nu este altfel cu putință; fie că ei sunt așezați în atâtea locuri necunoscute, împrăștiați pe cine știe unde, sub glia strămoșească sau străină, ori pentru care s-au ridicat monumente memorabile, pentru cinstirea și omagierea lor.

Un mesaj deosebit de emoționant transmite Doamna Ana Blandiana, de înălțătoarea Zi a Eroilor, în numele „Alianței Civice”, cu regretul că nu putem fi iar împreună, așa cum am fost de peste 20 de ani, pentru a-i comemora la „Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței” de la Sighet pe eroii neamului, de Înălțarea Domnului-Ziua Memoriei, la Memorial și la Cimitirul Săracilor, în această sfântă zi, în care peste întinse spații se rostește: „Cristos S-a Înălțat!”

Întâlnirea de la Sighet nu a putut avea loc, pentru respectarea celor stabilite, pentru protejarea sănătății, a vieții multor oameni, care ar fi fost expuși virusului ucigaș, precum și a celor puțini, vârstnici, care au mai rămas, ca mărturie a urgiei și a crimelor comuniste.

Dumnezeu să-i aibă în ocrotire și răsplată pe eroii și martirii trecuți la cele veșnice, pentru care pronunțăm și noi, azi, o cucernică rugăciune, iar, pentru acei martiri ai neamului, care-și mai duc în greutățile vârstei și nedreptăților sociale organizate, viața, în zilele timpului rămas, tot o rugăciune, o plecăciune și urarea de a rămâne cât mai mult timp ca martori ai ticăloșiei și cruzimii vremilor.

Omagiu și cinstire eternă Eroilor neamului!
Veșnica lor pomenire!

USA, Minneapolis, 28.05.2o2o

 Gheorghe BĂRCAN, fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet

sursă foto: Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet

Vă spune ceva titlul, vă amintiți de celebrul film al anilor ‘60?… „Și caii se împușcă, nu-i așa?”… Bietul animal, bietul cal, a fost împușcat de…

Ce legătură este între drama oamenilor obișnuiți din timpul Marii Depresiuni americane (1930) și Marea Pandemie a zilelor noastre? Simplu: frica, incertitudinea, falsele speranțe, moartea tragică, tonie – distonie, „criza” garantată 100%, sunt, cu puține cosmetizări, ingredientele recuzitei perpetue!

Lumea de astăzi este înspăimântător de colorată, multicoloră, fals scânteietoare, disortografiată, un amalgam al cailor și… papagalilor. Predomină papagalii multicolori, țanțoși – gălăgioși, experți – exasperanți, literați – penali, agramați – bahici, spectacularizați, manelizați, nereciclați, microb-iști, pandemiști sus-puși cu sau fără grade (în creier, nu-i așa?), quasi-zburătoare și quasi-cuvântătoare brrr și buum!… au amuțit!

A fost o pseudo – pauză, dar semnele că va reîncepe gălăgia și colcăiala sunt evidente. Papagalii mai și vorbesc, unii spun… vorbe, înjură, alții imită elegant – parfumați, prea-credincioși, unii sunt clarvăzători, o altă parte sunt sălbatic – nefolositori, ceilalți se domesticesc în luxul decorurilor și dresorilor din umbră… vai de mama lor, unii chiar mor!… priviți-le penajul, chiar arată a buni vorbitori pe toate limbile (oratori se spune, cu derogare, dar să nu exagerăm!), toți au aceeași macro-structură: limbaj minimal, culori vizibile impecabile, gesturi ultra – exersate, creier mic (sau, haideți să fim îngăduitori azi, relativ mic!). Exact ca și virusul, jenant de mic, submicroscopic, rău până la Dumnezeu (reformulez: până la om!) și imperturbabil (pe termen scurt)!

Se vor schimba regulile de mâine? Vor muri papagalii? Sau vor muri truditorii cai? Cred că vor muri cei mai puțin rezistenți în maratonul prostiei, penibilului, croncănelii ordinare! În niciun caz papagalii!…

Papagalii sunt cunoscuți în peste 350 de specii și… 80 de genuri, le place untul de arahide și iubesc traiul în colivie! Se mulțumesc cu reprize foarte scurte de libertate, 15 – 20 de minute sunt suficiente, unii trăiesc până la 95 de ani, cei din specia Kaka-po. Ăștia prind repede cuvintele, tocesc, stâlcesc, dar le reproduc… papagalicește. Mai să-i credem!
Doamne, Doamne, ce viu colorat este pământul și cât de frumoasă a fost liniștea de ieri dar, urmează războiul zilei de azi – mâine. Să nu ne amăgim, totul a reintrat în normal, s-a reluat gălăgia papagalilor eliberați din izolarea coliviilor, vom auzi despre mai multe și mai mari aranjamente inter-specii, ăia care reușesc să vorbească vor pactiza cu moderatorii dresori și perioada de odihnă impusă va fi răzbunată. Mi-e frică de urmările pandemiei, lumea – lumea papagalilor – se va reseta dar, probabil, într-un croncănit ultra-secret. Cei „vorbitori” vor cârâi mai tare, asurzitor de tare, cei cu neuronii virusați vor aștepta cuminți în colivii.

Unii dintre puținii biologi „acreditați” în teoria hazardului supraviețuirii prevăd modificări spectaculoase în structura ADN – ului papagalilor, cică unii vor fi imuni la toate bolile specific umane și vor încerca să-și refacă structurile papag’nterlope. Întrebarea este cine va fi sacrificat de către Cel de Sus, pentru ca să se împlinească povestea resetată: calul sau papagalul?
Se poate împlini, oare, previziunea apocaliptic-orweliană cum că lumea va fi – la un moment dat – dominată de animale, de… papagali?!… Nostradamus a lăsat câteva indicii în scrierile sale postume dar, se pare, că există divergențe și-n breasla cititorilor în astre. În fine, lumea papagalilor n-a dispărut; poate, unii au murit de moarte bună, alții au fost eliberați din greșeală însă, supraviețuitorii – mai puternici – tot la năravurile vechi vor reveni.

Vom regreta, în curând, lumea virtuală pe care am experimentat-o în carantină?!…

Ion MARIȘ

„SĂ ÎNVIE DUMNEZEU”

Cu binecuvântarea regretatului Mitropolit al Banatului, Nicolae Corneanu, precum şi a Vicarului General P.C. Pr. Ioan Piţura, preotul Dr. Nicolae Lauruc, de la Parohia Ortodoxă Ucraineană din Sighetu Marmaţiei, a publicat în aceste zile de grea încercare pentru noi toţi o nouă lucrare de folositoare învăţătură creştin-ortodoxă: „SĂ ÎNVIE DUMNEZEU”. (Tiparul: „Aska Grafika”)

În prefaţă, autorul reafirmă, din perspectiva actualităţii imediate, importanţa covârşitoare a liturghiei, a dimensiunii cultice în Ortodoxie. Este o pledoarie ferventă, dar şi sensibilă, cu trimiteri edificatoare, logic înlănţuite, la o seamă de mari teologi. Substanţiale mi se par citările, numeroase, din teologii români.

În lucrarea propriu-zisă, părintele Dr. Nicolae Lauruc îşi propune să re-lămurească înţelesul cuvintelor pascale: „Să învie Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui…”, ca o luptă pentru „dispariţia omului vechi şi apariţia omului nou” în noi (Nicolae Steinhardt), eliminând pas cu pas interpretările inadecvate, „suspiciunile de tot felul din sufletele credincioşilor”, prilej de „smintire”… (N.L.)

Bogăţia trimiterilor de tip erudit este, de data asta, completată cu apelul la istoria creştinismului, la pilde şi alte texte psaltice. Pe lângă fervoare şi sensibilitate, claritatea şi consistenţa caracterizează scrisul părintelui Lauruc.

În final sunt date sursele bibliografice (25), la care s-a făcut trimitere în cuprinsul cărţii.

Marin SLUJERU

Pandemia va dispărea
Într-o vară oarecare,
Și-om cânta și ne-om distra,
Poate vom pleca la mare!

Pân’ atunci, la întâmplare,
Lumea-aplică la terase
Sfaturi despre distanțare:
Stați puțin și-apoi spre… case!

Viața asta-n pandemie
E făcută pentru turmă,
Cei de Sus nu vor să știe
Că minciuna ne conturbă.

Noi ce stăm la rînd, la coadă,
Și-acceptăm cu umilință
Să ne distanțăm pe stradă,
Mai avem câte-o dorință:

Să nu fim prostiți pe față,
Nu vrem zâmbete teatrale,
Vrem și bucurii în viață
Nu minciuni…. electorale.

Ras Publica

Sub acest frumos slogan, „Vino în lumea copilăriei”, Asociațiile SOS Bambini și Serviciul de Ajutor Maltez Sighet și-au unit forțele pentru a sărbători Ziua Copilului împreună cu copiii din casele de tip familial din oraș. În această perioadă dificilă, a fost greu să gândim o sărbătoare în adevăratul sens al cuvântului, așa cum acești copilași merită. Cu atât mai greu a fost, cu cât, din cauza pandemiei, regulile de siguranță sunt foarte stricte pentru beneficiarii sistemului de protecție a copilului, ei putând fi vizitați doar la poarta caselor în care stau.

Hotărâți să aducem soare și zâmbete în casele acestor copii care au fost atât de disciplinați și au respectat regulile cu mare atenție, fapt ce i-a privat de obișnuitele activități, ieșiri în aer liber sau plimbări cu prietenii, ne-am „înarmat” cu multe baloane, jocuri, brioșe și căpșuni și i-am vizitat! A fost o emoție deosebită atât pentru voluntarii celor două asociații, cât mai ales pentru copii, majoritatea îmbrăcați frumos, de sărbătoare și încercând să se bucure în aceste condiții de ziua lor.

Am vrea să mulțumim personal celor care au făcut posibilă această acțiune, e destul de greu, ținând cont că lista e foarte lungă. Ce e important, e că am dovedit că suntem o comunitate frumoasă în Sighet, cu un spirit civic special. În cadrul proiectului, am colectat puzzle-uri, lego, cărți și jocuri de societate noi sau în stare foarte bună, iar colecta a avut un succes atât de mare încât, pe lângă cei aproximativ 50 de copii din casele de tip familial pe care i-am vizitat, am mai dăruit jocuri și altor 20 de copii din familii nevoiașe.

Ne bucurăm de reușita acestui proiect de suflet și aș vrea să evidențiez că lucruri mari se pot face prin gesturi mici, dar importante. Doresc să transmit prin intermediul site-ului „Salut, Sighet!” mulțumiri colaboratorilor și voluntarilor celor doua asociații dar, mai ales Sighetenilor care au răspuns afirmativ ca de fiecare dată la apelul nostru! Avem în vedere și alte proiecte pentru viitor, vă rugăm să ne fiți aproape, nouă și celorlalte asociații care activează la nivel de Sighet, în încercarea de a desena un oraș mai frumos, mai atractiv!

Camelia PESEK

Azi a fost 01 iunie, Ziua Internațională a Copilului – La mulți ani, dragi copii! – și prima zi a… Cireșarului. (Cireșele, din păcate, au încă prețuri de… iarnă!)
S-au relaxat condițiile de trai în “compania” Covidului, lumea a ieșit la cumpărături și la plimbări fără… declarații! Aerul libertății complete ne aduce speranța că Sighetul (și nu numai!) va depăși dificultățile actuale și potențiale iar viitorul orașului nostru ne va oferi surprize… plăcute!

Salut, Sighet!!

Foto: Tomi Hoffer

După „stările” de urgență și alertă prin care am trecut în ultimele luni, mult așteptata relaxare, care demarează de Ziua Internațională a Copilului, la 01 iunie, aduce sighetenilor speranțe și semne pentru o vară liniștită.

Vestea bună este că ieri, 30 mai 2020 a fost externat vindecat, pacientul diagnosticat pozitiv în urmă cu câteva săptămâni, angajat al Spitalului Municipal Sighet. Tot la categoria vești bune intră și faptul că toți contacții angajatului infectat din Spital, 14 persoane, au ieșit tot ieri din izolare, fără să se semnaleze vreo problemă medicală cu niciunul dintre ei.

Pe de altă parte, din nefericire, ieri a fost confirmată infectarea unei femei cu COVID, dar aceasta era contactul unui pacient sighetean vindecat și externat în urmă cu aproximativ două săptămâni.

La această oră, la Secția Infecțioase a Spitalului Sighet, sunt așadar trei cazuri de pacienți cu COVID, două persoane în curs de ameliorare – vindecare, internate de mai mult timp și noul caz de ieri.

Dar, din fericire, nu sunt alte suspiciuni, prin urmare, dacă se vor respecta minimele reguli de prevenție, virusul nu va face ravagii și vom scăpa fără daune umane foarte grave.

Însă, daunele economice nu sunt evaluate definitiv, unda de șoc se va perpetua mult timp de acum încolo în lumea întreagă iar pentru români (auto)evaluările sunt… imprecise, superficiale.

Salut, Sighet!

Centrul Sighetului într-o imagine de pe la începutul secolului trecut. Este ușor de identificat zona din apropierea Hotelului Korona/ Tisa/ Coroana, cu trecători suficient de mulți și… farmecul mijloacelor de transport tradiționale.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Imaginea a fost preluată, cu acordul scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania), de pe pagina sa de facebook.

Salut, Sighet!

Azi, 30 mai 2020, se împlinesc 40 de ani de la confirmarea valorii europene a Ansamblului MARA din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.

În baza hotărârii Kuratoriumului, se acordă PREMIUL EUROPEAN pentru ARTA POPULARĂ (instituit de către Fundatia F.V.S. – Hamburg pentru contribuții excepționale la păstrarea și propășirea artei populare) pe anul 1980:
ANSAMBLULUI „M A R A “
al Casei de Cultură din Sighetul Marmației, Maramureș – ROMÂNIA.
Această diplomă a fost înmânată în ziua decernării festive a distincției în București, la 30 mai 1980.
Semnează: Dr. Robert Whildhaber, Președintele Kuratoriumului

Da, s-a întâmplat cam demult. Cred că este bine să ne amintim, din când în când, de acel moment de glorie al Ansamblului MARA, momentul decernării Premiului Europa pentru Folclor, un fel de Cupă a Campionilor europeni. Este un reper valoric, un premiu care le cuprinde pe toate celelalte, acordat de Fundatia F.V.S. din Hamburg, cea care a acordat și premiile “Herder” în perioada 1963 – 2006 unor personalități culturale din Europa Centrală și de Sud – Est. Este important de știut că, nu orice dansator, solist, instrumentist, coregraf, ajunge în vârful curbei gaussiene. Am ajuns acolo, fără ca asta să fi fost ținta. A fost o rezultantă a talentului, muncii, dăruirii, sacrificiului și a trăirii pe scenă a tot ce ne definește ca individ, comunitate tradițională, venită de acolo, de la rădăcina nealterată. Lupta cu falsul, cu intrușii ce sfidează tot ce are sfânt țara, cu cei care calcă simbolurile naționale în picioare, este o bătălie continuă, pentru a nu amuți, a nu ne secătui și a nu ne altera rădăcinile.
Scena Ansamblului MARA nu a amuțit, grație unor oameni credincioși rădăcinilor sacre, spre a înfrunta alterarea și, iată-l și acum, pe vrednicul mesager MARA arătându-se și spunând lumii că suntem străjerii nemuririi celor de aici, din nord de țară. Și-ți zic ție, MARA, nu te opri, urmează-ți cursul, arată-te lumii și spune-le tuturor că aici nu se moare!

Am fost în… centru. În centrul atenției tuturor celor din sala Teatrului „Constantin Tănase” din București, unde am beneficiat de cele mai înalte onoruri pentru arta noastră, pentru folclorul autentic de aici, din nordul statornic maramureșean. Au fost prezenți oameni de cultură, ambasadori ai multor state, atașați culturali ai ambasadelor, oameni politici, slujitori ai artei folclorice precum și mulți iubitori de folclor. Nu realizasem atunci pragul valoric înalt atins. A fost o apreciere unanimă, se pare, și mai ales, a celor ce acordau la nivel european cea mai înaltă distincție pentru folclor.

Din repertoriul bogat, atunci, pe scena teatrului, am ales cel mai reprezentativ spectacol, aplaudat îndelung de aleasa prezență. A urmat dineul la „Ambasador” unde, la fel, noi am fost în centrul atentiei. Fără exagerări, cam toată lumea dorea să vorbească cu noi, să se pozeze, să ne cunoască mai bine cine suntem, de unde venim și ce-i așa special în zona pe care o reprezentam. Nici nu realizam că, de fapt, stăteam de vorbă cu ambasadori, oameni importanți ai culturii românești și europene, iubitori ai artelor de orice fel. Nu-i puțin lucru să ajungi într-o astfel de postură. Au fost discuții interesante, prelungi, dorințe și promisiuni.

A doua zi, parcă totul a fost un vis frumos. Ne-am îmbarcat în autocarul pus la dispoziție de mai marii Culturii și ne-am îndreptat spre capitala Maramureșului, Baia-Mare. A urmat o primire modestă la “Teatrul de Nord”, cu sala pe jumătate … plină. Avem parte și aici de elogiile de rigoare ale oficialităților locale. Prezentăm un spectacol altfel decât cel din București, din bogatul nostru repertoriu.

Dar, suntem nerăbdători să ajungem acasă, la Sighet, acolo de unde a pornit MARA.
Sala “STUDIO” arhiplină, public cald, ca de obicei, așteptându-ne să dăm cu piciorul în podeaua scenei, să le arătăm trofeul european. Aplauze prelungi și zâmbete a împlinire, atât în sală dar și pe scenă. Suntem acasă și ne bucurăm împreună de preamărirea europeană a folclorului românesc, a celui maramureșean în special. Da, ne-am simțit și noi speciali că am reușit această performanță artistică.
Nicicând, Mara și Cosăul și nici Iza și Vișeul nu au încetat să-și poarte, încă din zorii lumii, în aval, poveștile despre parcursul lor identitar, marcate de catre trăitorii zonelor prin portul, graiul, obiceiul și traditia, bucuria și tristețea, spre a se arăta lumii, în dăinuire. Ușoare metamorfoze, dar esența străbate și rămâne peste timp, adusă până azi, în culori vii și conținut trainic. O evoluție în ton cu vremurile, cu amprente ce uneori te fac să ridici sprâncenele și să accepți, că nu ai încotro. Există intenții de respingere, pe alocuri, reușite, care te trimit la forma, culoarea, pașii, vorba de odinioară și te fac să scapi câte un zâmbet sau, zambete amestecate de amărăciune ori bucurie.

„Copil teribil al folclorului maramureșean, Ansamblul folcloric MARA înfruntă cu măreție frumusețea sălbatică a timpului, a locurilor și a oamenilor, fiind și rămânând pentru totdeauna în zbor, dincoace și dincolo de uitare!… timpu-i nepăsător cu lacrima lui, iar noi uităm cu ce lacrimă-i plătim lacrima, fapt pentru care, în numele tuturor celor care au ctitorit și înălțat instituția numită Ansamblul folcloric MARA, voi fura o singură frunză de dor din tâmpla sa frumos încolțită, nu de alta dar veacuri și decenii au fost, vor mai fi și vor veni !” (Echim Vancea – poet, prozator, publicist)

Ansamblul MARA a fost și este trăire, suflet și neuitare! Mare-i MARA noastră!

Gheorghe MIHĂIESCU