Ceva despre care n-ar trebui să vorbesc, eu fiind atât de departe de tehnica acestui gen literar. Îmi exprim totuși câteva gânduri doar ca cititor, ca beneficiar al acesteia, care îmi place foarte mult, mai nou și, sper, prin aceasta, să nu produc niciun disconfort creatorilor ei.

Poet manifest e doar acela ce are înclinație, are acest „talent”, pe care-l trăiește și îl dezvoltă cotinuu. Poezia se produce într-o mare restricție în cursivitatea exprimării gândurilor, cu o tehnică de ritm, rimă și altele, pe care trebuie să le respecți și să le „așterni” peste diferitele ei variante. Aceste „versuri”, cu cadența lor, trebuie să vină din conținut, să fie un ambalaj al acestuia, lipite și crescute odată cu el, așa după cum și conținutul trebuie să fie înnobilat și exprimat prin ele, iluminat și, împreună, trebuie să formeze o unitate, un tot. O poezie în care se simte greutatea versificației, introducerea unor cuvinte inexpresive, doar prentru a o realiza, este o fractură, ceva greu de suportat și abandobezi lecturarea ei. Se poate ca și frumusețea, muzicalitatea versificației să te fure, să te despartă de conținut, în gândirea lui, să fii neparticipativ, o neglijență și pagubă mare. Trebuie să admitem, totuși, cu admirație și fără recurs, poezia versificată a marilor noștri poeți: Radu Gir, poetul închisorilor, Andrei Ciurunga, poetul Canalului, Eminescu, luceafărul poeziei românești, Păunescu, care poate fi contestat, probabil, în mai multe, dar nu în poezie, cu o legatură între conținut, viața de atunci și versificația trainică, adâncă, specifică, Coșbuc, Goga, Alecsandri și alții atâția, la care versul rezultă firesc din conținut și conținutul este, oarecum, o reflectarea a versificației. Toți aceștia sunt o mândrie națională și creația, poezia lor, nu poate fi nicicând trecută în „rezervă”. O notă aparte face poeta și scriitoarea, D-na Ana Blandiana, o ilustră creatoare a acestui gen de poezie, a „versului alb, liber”, dar care excelează și într-o profundă și diversificată creație în proză, în paginile căreia parcă se aud sensibilități poetice. Această poezia „modernă”, sau „post modernă”, în „vers alb, liber” cu iluștrii ei reprezentanți, domină genul poetic actual. Avantajul ei este, în concepția mea, eliminarea “strânsorii” clasice, lăsând imaginația liberă, descătușată de aceste „tare”, care pot să creeze și crează o poezie de o rară frumusețe, „o poezie a poeziilor”, cu atât de profunde și multiple semnificații, cu simbolismul ei în care nici un vers nu rimează în aceasta. În plus, beneficiarii ei, nu o pot folosi într-o parcurgere accelerată, modestă și sărăcăcioasă, fiind obligați să gândească, să fie participativi, să deslușească, în lecturarea ei, ecourile secvenței ce urmează din cele precedente, iar acestea, la rândul lor, să inducă și justifice cele următoare, în întregul lor logic, să unească componentele, părțile, într-un întreg, care să reprezinte fidel, în profunzime, gândurile poetului. Cu alte cuvinte, lecturarea acestor creații literare „îl face și pe cititor, puțin, poet”, se duce cu acesta pe firul creației acestui gen de poezie.

Exemplific aceasta prin poemul publicat de tânăra, frumoasa și admirata poetă, Sebastiana Joicaliuc, creatoare a acestui gen de poezie, în ziarul electronic „Salut, Sighet!” (PoetikS – Homesick/03.11.2019), „Dorul de acasă”, din care am să și citez și să analizez un fragment. Acest poem m-a impresionat în mod deosebit, prin sinceritatea lui cuceritoare, care dă noblețe sufletului și inimii, caracterului, gândului și cuvântului, vieții însăși, în trăirile ei. În acesta se exprimă o concepție amplă asupra acestei entități denumită „acasă”. Ea nu prezintă viața între cele 4 ziduri, de sub un acoperiș, ci cu totul altceva, care este peste tot, oriunde și oricând, „unind” peste vremi cele trei dimensiuni convenționale ale timpului, în mod admirabil, prin profunde imagini, pe care le exemplific în următoarele rânduri. Astfel: „Mi-e dor de acasă/De acasă de atunci când eram mică și bunica și toți/Și mulți…/Și o curte cu un nuc bătrân/…/ Acasă-i casa plină/ Și niciodată nu-s singură/…/Acasă e liniște și un canische/Și mama/Care mă ajuta la teme /… / Acasă e la 200 km de casă/Acasă au fost vreo trei case/…/Acasă e sfaturi bune și nopți albe/…/Acasă e eu+1/De ceva timp/…/Acasă e o mână caldă lângă mine noaptea/Și dimineața/Și oricând/…/Cu timpul mi-am făcut mai multe case/…/Parcă niciunde nu mai e ca acasă/Și, sincer/Nu mai știu încotro să mă îndrept/Decât înăuntru.”

E un singur tot, o singura „strofă”, un singur gând, larg, despre „acasă”, cu un singur punct, cu care se încheie. Un final parțial în tranzitul vieții, mereu în evoluții și transformări, în drumuri spre alte multe „acasă”, cu alte cerințe și obiective, din așteptările și speranțele, împlinite sau în împlinire, din tumultosul parcurs al vieții. Desigur, acel „înăuntru” din final, nu se referă doar la cei patru pereți de casă, de sub un acoperiș, ci și de pe „afară”, este și înăuntrul ei și, mai ales, în interiorul personal, aceea întindere mare a „eului” propriu, laboratorul unde se „trăiește” în amintiri trecutul, se înfruntă prezentul și se ancorează viitorul, în liniște, cu tine însuți.

Dar din șuvoiul acestor îngrămădiri, de amintiri, de faceri și perspective, din mersul acesta în toată zburdălnicia lui, trebuie să faci vreo două opriri, să ridici capul sus și să separi ce necesită separat, pentru că nu este totul un amalgam. Este primul parcurs, acela al vieții de micuț, perioada de „acasă” a „copilăriei”, în nobila nevinovăție și cumințenie, când faci primul pas, rostești primul cuvânt, spui prima dată mama, perioada ce se încheie într-o cerească și nevinovată vrednicie. Urmează apoi „acasă” al „adolescenței și tinereții”, cu visările și idealurile lor, realizate sau știrbite, într-o continuă și energică zbatere a gândurilor spre împliniri, într-un fel de concurs cu tine însuți, drum la care-ți vezi împlinirile sau puținătatea lor, cu bucuriile ori lipsa lor. O altă deosebit de importantă și lungă perioadă este aceea „acasă” când treci în maturitate, cu obligațiile ei profesionale și altele, printre care se impune, prioritar, acel „acasă familial”, când copii mici, de altă dată, devin ei înșiși mama, tata, bunicii,… , așteptând de-acuma să vină la ei, „acasă”, copiii, nepoții,…, cu noi bucurii, poate și noi case, portițe, un alt nuc, cu alte „acasă”. Toate aceste drumuri însă, cu toate casele și “acasele” lor, trebuie să fie așternute pe un fond de trăire “acasă” în „credință și spiritualitate”, pe toată lungimea lor, o îmbinare plăcută, în firescul uman al ducerilor spre veșnicia cerească. Acestea se întamplă însă, acuma, în pragul unei viețuiri „acasă” în casă, în „izolare”, în prezența pandemiei planetare.

Deosebit de sugestivă și mobilizatoare este aceea imagine cu căsuța, cu aceea „acasă” umblătoare, prezentă mereu, cu ineriorul ei, al tău, pe toate drumurile, popasurile și staționărilor de viață, nu contează pe unde și în care loc; tu ești acolo mereu cu tine însași, un concept fundamental de reușită, toate celelalte, case, castele și alte detalii fiind “pavoazări” pe drumul vieții, atâta cât este el, elaborate de omul însăși.

Mi-au făcut mult bine aceste reflexii de viață, în interpretare indusă, având și eu mulțime de drumuri și locații „dinspre acasă” ori „spre acasă”, cu atâtea locații cu multe “acasă”, atât de grele, pe unde nu mi-am dorit deloc să le petrec, dar le-am îndurat în progamul diabolic de distrugeri umane al acelor timpuri, orânduiri sociale. Mi-au răscolit, de pe acolo, dorul multor ani  de „acasă”, cu cele dimprejur, mai pe aproape sau pe mai departe, unde mă așteptau părinții, sora și frații, nucii din grădină, poarta de unde cațelușa „Volga” mi-a săltat în brațe de bucurie, de îndată ce m-a privit, după 5 ani de absențe, făcând naveta de la mine, la ușa casei, cu „vestea”. Diferența, “acasă” din acele diferite „locații” și „acasă” de acasă, era „Iadul” și „Raiul”. Au urmat apoi libertăți ciungite, formale, fiind și eu cu o mână ruptă de două ori, tot în acelaș loc și, mai târziu, plutirea în spații largi, de libertate neașteptată, peste zări, peste mări și oceane, peste continente, întâmpinați acuma însă de aceeași periculoasă pandemie, planetară. Nu scapi de un rău și dai peste altul, tot cu o criminală inversunare împotriva oamenilor. Prin „lume” trebuie tot să te „strecori”, oricum sau de oricare ai fi sau ești, într-un fel de ametec, până se lasă cortina peste tot amalgamul acesta nedorit.

O deosebit de plăcută prezentare, de mai multe ori citită și care, cu permisiune, o voi mai parcurge, cu satisfacție, spre aduceri aminte și cu multe mulțumiri. Felicitând autoarea pentru acesta deosebită realizare, cu mult respect și prețuire, mă retrag la „acasele” mele, atât de departe și totuși mereu atât de aproape de mine și cu mine, pe ori pe unde sunt ele, spre „acasă” al copilăriei, cu alte atât de multe „acasa“ ale „Adolescenței și Tinereții Frânte”, cu o maturitate atât de dușmănos tot „amânată”, în care, până la urmă, s-a regăsit „acasele familial”, așteptat, liniștitor și întremător, sub binecuvântarea, peste toate, al „acasei în credință și spiritualitate”, a toate împlinitor, „unificator și separator” a celor doua lumi.

                  Minneapolis (SUA)/ 27 mai 2020

Gheorghe BĂRCAN,
fost elev al Liceului „Dragoș – Vodă” Sighet, pe unde mă simt oricând „acasă”, în nostalgiile mele.

Supărat în ultimele zile pe „proceduri”, dl. prof. consilier Nicu Iuga a uitat că a votat la sfârșitul anului trecut (31 octombrie 2019), dezmembrarea și evaluarea în vederea vânzării a acelui imens teren de… 30 metri pătrați! Oare ce l-a determinat să schimbe…. macazul? Ce l-a detrerminat să iște tărăboiul? A fost fierbinte… ciorba? Sau a fost alterată?… Cred că e prea rece… iaurtul!

Sunt, în sfârșit, convins că onorabilul consilier și model între consilieri, dl. prof. Nicu Iuga, nu citește articolele la care face referire. Nu voi intra în detalii vis-à-vis de fireasca „vigilență” în toate problemele orașului, foarte „vizibilă” și normală, numărul mare de proiecte și/ sau idei constructive pe care le-a propus dl. consilier pentru dezvoltarea economică a Sighetului… nu este cazul!

Ce m-a distrat pur și simplu în articolul inițial („Bufuri pe final de mandat….”, bună glumă cu „buful”, cred că este o eroare semantică) al unui jurnalist iubitor de „câmpii”, de la care a pornit partea ironică a demersului meu, a fost tocmai „frumusețea” manipulării: s-a făcut vâlvă pe o temă inutilă, terenul nu este pe Pietonală, este în spatele acesteia și era o chestie de proceduri nerespectată, pe care n-a mai… priceput-o. Inclusiv stimabilul consilier dl. N. Iuga a votat inițial în CL pentru dezmembrarea, evaluarea, vânzarea etc. acelei bucăți de teren!

Și acum să trecem la lucruri palpabile! Referindu-se la articolul semnat de mine zilele trecute, “La arme, sigheteni! Blufuri politicianiste?!”, care era – ATENȚIE – un pamflet (conform DEX, pamflet = scriere cu caracter satiric), onorabilul dascăl sugerează că eu susțin că „de fapt vânzarea acelui teren este benefică pentru oraș și că vor dispărea bălăriile existente în acest loc”. GREȘIT, noi am publicat o satiră (satiră = scriere în proză sau versuri comic – moralizatoare) în urmă cu trei ani, în momentul în care NU exista clădirea, despre parcela DE SUB actuala clădire, tocmai pentru a trage un semnal de alarmă despre un loc foarte vizibil de pe Pietonală, plin de bălării (mai citiți o dată aici și identificați și locul). Am dat din nou, exact trimiterea la acea satiră din 2017. Acuma acolo este o clădire frumoasă, admirată inclusiv de consilieri. Oare ce se întâmplă cu dl. consilier că nu mai înțelege exact lucrurile foarte clare. Să fie oare de vină munca foarte intensă pe care o depune în folosul comunității?!

Articolul meu recent, pe care cetățeanul – consilier cred că nu l-a înțeles – repet, categoria pamflet! – și-i apreciez „naivitatea”, s-a dorit doar o ironizare a șmecherilor din toate ungherele sighetene (și nu numai!) care au gânduri nu tocmai curate, dar strigă „săriți, vin hoții!”. Eu nu am nicio implicare politică și nici nu-mi doresc, dar, îi voi taxa – doar prin scris – pe „sentimentalii” imaculați care-și doresc, de fapt, vizibilitate prin diverse tertipuri.

Da, sunt membru în Clubul Rotary Sighet și este o mândrie pentru mine! Primarul Sighetului face parte din celălalt club existent în orașul nostru (din care a făcut parte și precedentul primar), dar nu se suprapun deloc zilele de ședință, nu ne întâlnim și nu are nicio relevanță acest aspect, în schimb, dl. consilier Iuga se întâlnește foarte des cu primarul și,  sunt sigur  că nu se ocupă în întâlnirile lor de…. aranjamente. Nu am nicio opțiune politică (deocamdată!) și-i detest pe toți oportuniștii din politică, nu mă interesează – ca idee – dacă terenul se vinde sau nu, nu am nicio implicare. Sunt de acord cu oportunitatea de-a aduce cât mai mulți bani la bugetul primăriei, e un lucru firesc! Sunt acuzat că nu am precizat în articolul analizat – cică! – prețul evaluării; păi, monșer, nu era cazul, chiar dacă terenul se vinde, se vinde la LICITAȚIE PUBLICĂ, deci valoarea de evaluare este doar pentru pornirea licitației (oare nu se cunoaște procedura de către cei prea-imaculați?!). De altfel, un comentariu de subsol la articolul meu (comentariu necenzurat, fără să ne raportăm la modul cum procedează alte publicații!), preciza clar prețul terenului și motivele – corecte – pentru care un cetățean sighetean le invoca pentru susținerea ideii de-a nu vinde terenul. Consilierii pot vota pentru sau respinge propunerea, doar ei au pârghiile la vot în Consiliul Local și, doar cei obișnuiți cu „amenințarea” presiunilor pot să emită ideea aceasta.

Sunt sigur că aceste fumigene pre-electorale sunt benefice – nu întotdeauna! – pentru cei care le aruncă dar, uneori din cauza aburilor (pardon, fumurilor!) dispare clarviziunea!

Mda, eu am făcut în articol o mică trimitere la „abandonarea” Palatului Cultural și, probabil, acest lucru i-a deranjat pe unii și pe… alții?! Și m-am întreabat unde au fost apărătorii patriei când miza era uriașă?! Apărarea acestor 30 mp sunt convins că este un suport pentru ca unii dintre consilieri să demonstreze că mai merită un mandat.

Chiar dacă ședința de joi, 28 mai 2020 – când are loc votul consilierilor – se desfășoară online, sunt sigur că rezultatul votului, nominal, îl vom afla rapid, nu se va ascunde nimeni! ȘI REPET (pentru neinițiați): chiar dacă votul va fi pentru vânzarea acelui mult râvnit petec de teren, urmează…. LICITAȚIA PUBLICĂ! Doritorii și filantropii – inclusiv dl. consilier Iuga – pot merge să liciteze! Poate se obține echivalentul…. Palatului Cultural! Nu-i oprește nimeni să dea banul pentru orașul nostru!!!

Eu sigur îl voi vota – la viitoarele alegeri locale – pe dl. N. Iuga pentru un nou mandat de consilier pentru că este un model, inclusiv pentru tânăra generație și – de ce nu? – mai merită o șansă! În politică, evident!

O știre de noapte (chiar de noaptea minții) a fost transmisă agențiilor internaționale de presă; luni, 25 mai 2020, dl. consilier N. Iuga a făcut o „vizită” specială, secretă! Azi, nu vă spun unde și cui a făcut „vizita” ca să nu influențăm rezultatul votului!!

Ion MARIȘ

Nota autorului: Stimați cititori, acesta este (în linii mari) un pamflet, nu vă supărați prea tare pe mine, cei care nu-l (prea) înțelegeți! :)) Continuarea în… mandatul viitor! :))

De Ziua Eroilor, comemorată anul acesta în 28 Mai, fără ceremonii militare și depuneri de coroane, la Editura Ethnologica se lansează albumul Monumente din județul Maramureș închinate Eroilor din Primul Război Mondial, lucrare amplă realizată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș și de Consiliul Județean Maramureș.

Istoricul unui proiect care ne întoarce în istorie: Eroii Maramureșului. Eroii României Mari

Publicarea albumului este rezultatul unui proiect laborios, demarat de Județul Maramureș în contextul aniversării Centenarului Marii Uniri a României. 2018 a fost momentul „nașterii” proiectului Eroii Maramureşului. Eroii României Mari, finanțat de Ministerul Culturii și Identității Naționale, în cadrul Programului CENTENAR. A urmat, în 2019, o vastă cercetare ştiinţifică de arhivă şi de teren, care a vizat identificarea, documentarea, fotografierea și inventarierea tuturor monumentelor județului Maramureș dedicate Eroilor Marelui Război. Acțiunea de cercetare a fost coordonată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale „Liviu Borlan” Maramureș, demersul fiind sprijinit de o serie de instituții partenere (Muzeul Județean de Istorie și Arheologie Maramureș din Baia Mare, Muzeul Maramureșului Sighetu Marmației) și colaboratori (primăriile din județ, Asociația Națională Cultul Eroilor „Regina Maria”). Începutul lui 2020 a fost dedicat centralizării rezultatelor, editării albumului Monumente din județul Maramureș închinate Eroilor din Primul Război Mondial și realizării website-ului: www.monumenteeroi.cultura-traditionala.ro, toate acțiunile având aceeași menire, aceea de a readuce în atenţia marelui public amintirea eroilor din marea conflagraţie mondială a anilor 1914-1918.

File de recunoaștere și neuitare

Cu un text introductiv semnat de prof. dr. Ștefan Mariș (manager al CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș) și un studiu realizat de Lucia Pop, muzeograf în cadrul Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Maramureș, albumul cuprinde 185 de pagini în care sunt descrise, prin text și imagine, 157 de monumente din 126 de localități ale județului.

„Volumul Monumente din județul Maramureș închinate Eroilor din Primul Război Mondial are rolul de a ne readuce mereu în memorie rolul istoric și jertfa celor care s-au sacrificat pentru reîntregirea țării. Pe teritoriul actualului județ Maramureș, există numeroase monumente închinate eroilor, însă, până în prezent nu a fost realizată o cercetare unitară care să le inventarieze şi nu au fost publicate lucrări consistente despre acest subiect. Prin urmare, unul dintre scopurile declarate ale acestui album este acela de a pune din nou reflectoarele asupra unor construcții care deși au fost ridicate „întru amintire”, au căzut, nu de puține ori, în uitare.” (prof. dr. Ștefan Mariș)

„Monumentele memoriale, construcții, în general, modeste, dar trainice, ne transmit mesaje care nu ne lasă nicidecum să ne uităm eroii. Respectul și recunoștința, pomenirea din generație în generație a celor jertfiți pe câmpurile de luptă pentru apărarea ţării, fac parte din conştiinţa şi credinţa românească. Principalul reper comemorativ este Ziua Eroilor, sărbătoare națională a poporului român când, conform tradiției, în „Ziua Înălțării Domnului” se aduce un pios omagiu, an de an, eroilor români, cunoscuți și necunoscuți”. (Lucia Pop, muzeograf)

Lansare virtuală

Albumul ar fi trebuit să fie lansat în cadrul unor conferinţe cu public numeros, desfăşurate în cinci localităţi din Maramureş. Situația creată de pandemia de coronavirus nu a mai permis organizarea acestor evenimente, așa că singura lansare posibilă este cea virtuală, într-o zi cu semnificație.

Volumele vor fi distribuite primăriilor din județ, bibliotecilor, instituțiilor muzeale și altor instituții partenere, prin mijloace care respectă măsurile actuale de prevenire a contaminării. Toate persoanele interesate să descopere monumentele județului sunt invitate să „răsfoiască” și paginile website-ului: www.monumenteeroi.cultura-traditionala.ro.

În final, dorim să le mulțumim partenerilor, colaboratorilor și echipei care s-au implicat în tot acest demers întreprins pentru a readuce în memoria afectivă și a repune în drepturi numele Eroilor. Dorim, totodată, să îți amintim, „cititorule tânăr și vârstnic”, ca, dintr-un firesc respect:

„…de câte ori vei întâlni pe aceste drumuri
o cruce pe a cărei piatră
este săpat un nume de erou
opreşte-te măcar o clipă, descopere-te
Şi gândeşte că fără jertfa celui de acolo
ar fi fost imposibil
ca tu să trăeşti astăzi
liber să iubeşti soarele
florile, munţii şi râurile
pe care le-a apărat
şi ţi le-a lăsat ca moştenire
infanteristul, vânătorul de munte
artileristul, tanchistul
marinarul şi aviatorul erou”.

CJCPCT „Liviu Borlan” Maramureș
Biroul conservare-promovare

Email: [email protected]
www.cultura-traditionala.ro
www.monumenteeroi.cultura-traditionala.ro
https://www.facebook.com/culturatraditionala

În această perioadă, până la sfârșitul lunii iunie (în zilele însorite, fără precipitații), vă invităm să vizitați pe Pietonala din fața Memorialului Sighet expoziția „O istorie a Europei în 38 de mărturii”, organizată în colaborare cu Institutul Național al Patrimoniului, coordonatorul național al programului Marca Patrimoniului European.

Expoziția – realizată de Comisia Europeană în 2018  – prezintă  38 de situri care fac partea din rețeaua Marca Patrimoniului European.

Marca Patrimoniului European este o iniţiativă a Uniunii Europene, lansată în 2011 menită să aducă în atenţia publicului şi în special a tineretului european valorile fundamentale europene, elementele comune de istorie şi cultură ale patrimoniului cultural care contribuie la consolidarea sentimentului de apartenenţă la Uniune şi a dialogului intercultural. Acordarea mărcii la nivel european se desfăşoară o dată la doi ani şi fiecare stat membru al Uniunii poate transmite Comisiei Europene două candidaturi de situri.

În martie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet a primit oficial „Marca patrimoniului european” alături de alte 8 situri din state membre europene, fiind primul din România căruia Uniunea Europeană îi oferă această distincţie.

În iunie 2018, la Sighet a avut loc ceremonia de dezvelire a plăcii Marca Patrimoniului European, mesajul transmis fiind „Memorialul Sighet oferă o perspectivă asupra represiunii comuniste în Europa de-a lungul secolului XX, inclusiv asupra morţilor şi suferinţelor cauzate atât în interiorul, cât şi în afara zidurilor închisorii. El este înscris în lista siturilor patrimoniului european al Uniunii Europene datorită rolului important pe care l-a jucat în istoria şi în cultura Europei. EUROPA ÎŞI ADUCE AMINTE!“.

Lista celor 48 de situri (10 noi situri au fost adăugate în martie 2020), precum și informații despre Marca patrimoniului european găsiți la: https://ec.europa.eu/programmes/creative-europe/actions/heritage-label_en

Memorialul Sighet

Imagine din centrul Sighetului, la începutul secolului XXI, când orașul nostru era mult mai verde și cu muuulte Dacii! Chiar arăta minunat, cu circulația „minimalistă” și – în mod sigur – un aer curat… garantat 100%.
Atât de liniștit a mai fost Sighetul – din păcate – doar în zilele… pandemiei!

Salut, Sighet

N.R: fotografie din colecția prof. dr. Mihai Dăncuș.

Incredibil amalgamul de „informații” și dezinformări ale apărătorilor cetății! Urmează stagiul pre-electoral și, probabil, unele dintre partide și unii „catindați” au nevoie de electo-viruși. Revenim, se pare, în zona de confort a „poveștilor” cu priză la public!

Am fost uimit de conștiința civică a unor concetățeni de-ai noștri care au pornit o fulminantă petiție pentru a împiedica vânzarea unei mici suprafețe de teren care NU este situată pe strada Pietonală (str. Corneliu Coposu). Noi am publicat în e-ziarul nostru (Salut, Sighet!) tocmai în 10 iulie 2017, o mică parodie „Verdeață à la… Sighet”, (vezi aici) în care deplângeam imaginea bălărioasă situată exact pe Pietonală. Nimeni nu s-a agitat, în urmă cu trei ani să strige cetățenește că nu arată cool Pietonala, mulți aveau preocupări strict domestice. Oricum, pe acel petec de teren (proprietate privată) a fost ridicată o clădire frumoasă (cu avizul specialiștilor) care se încadrează în contextul arhitectural al zonei. Sunteți de acord că arată mult mai bine decât fosta parcelă „eco”, ce era ultra-vizibilă, nu? Oricum, clădirea s-a construit pe o parcelă privată! Iar proprietarul își dorește să construiască în spatele clădirii o anexă pe un teren care NU este situat pe pietonală, este amplasat pe str. Bogdan Vodă, nr. 18, teren care, dimpotrivă, arată mizerabil, un fel de depozit pentru diverse… resturi (vedeți în imagine, în partea dreaptă). Acea bucată de teren NU blochează nimic, NU blochează parcarea, NU afectează Pietonala și NU obturează ochiul vigilent al cetățeanului onest.

Dar, să vedem cum a demarat vânzarea „imensei” suprafețe de 30 de metri pătrați din avuția Sighetului. Proprietarul clădirii recent construite (Con Invest SRL) a făcut o petiție către Consiliul Local în data de 07.10.2019 (adresa nr. 12823) pentru a solicita cumpărarea acelui petec de pământ care nu deranjează deloc Pietonala (așa cum susțin unii), chiar este ascuns în spatele noii clădiri. Toate comisiile (inclusiv juridic, urbanism și buget – finanțe) au APROBAT in integrum separarea parcelei buclucașe (pornind de la demersul inițial), cu condiția dezmembrării, evaluării și trecerii din domeniul public în domeniul privat al Primăriei. Petentul a făcut toate demersurile și, încurajat de votul dat în Consiliul Local (HCL 61/ 31 oct. 2019), de către TOȚI consilierii locali, pentru „operațiuni de cadastru și publicitate imobiliară” (aprobându-se astfel și „nașterea” lotului de 30 mp), a achitat toate cheltuielile aferente (dezmembrare, evaluare etc.). Dar, pandemia întrerupe continuarea celorlalte etape, se schimbă procedura de vânzare, se cere o nouă re/evaluare, făcută de un expert angajat de Primărie prin SICAP, iar primul preț al terenului (rezultat dintr-o evaluare plătită de solicitantul dezmembrării) se pare că nu a fost mincinos ci chiar a… scăzut.

A urmat – săptămâna trecută – votul pentru vânzare, dar comisiile juridică și buget – finanțe din CL se opun! Sigur, nu-i nimic rău în buna intenție de-a păstra patrimoniul orașului pentru cetățeni!… dar această schimbare de atitudine generează câteva suspiciuni… procedurale! Poate că dă bine și agitația înainte de alegerile din toamnă?! Merg și petițiile la popor că, de, imaginea se cosmetizează prin lovituri subite și subtile.

Dar, ce m-a uimit la modul cel mai trist a fost atitudinea războinică – în ne(re)cunoștință de cauză, probabil – a fostului primar, „părintele” Pietonalei, care pe vremea când era viceprimar, împreună cu doamna primar din anii 2010 s-au „debarasat” nu de 30 mp de teren ci de… Palatul Cultural al Sighetului. Nu s-au împotrivit la vremea respectivă, n-au contestat, n-au luptat pentru o clădire emblematică din patrimoniul Sighetului (clădire care făcea parte dintr-un proiect european, aprobat, de 10 milioane de euro) ci, dimpotrivă, cu argumente penibile (pe care ni le-a dat dl. viceprimar de atunci, ulterior primar, face to face) au contribuit la transferul „legal” al proprietății palatului. Am fost patru persoane care am acționat în instanță (pe cheltuiala noastră) pentru a încerca anularea unei decizii luate de Sus, care a împrăștiat definitiv instituțiile culturale sighetene din acei ani. Unde au fost „corecții” apărători ai patrimoniului sighetean atunci? Clar, tot electoral s-au comportat, în special „aleșii” (și nu numai!) și în urmă cu aproape zece ani!

Ei bine, azi, repet, prin dezinformare – manipulare, populația Sighetului este „agitată” pre-electoral pentru un petec de teren care după cosmetizare și construirea unei anexe (care garantat nu-i va deranja pe iubitorii de pietonale), va arăta sigur mai bine; vorbim de o „palmă” de pământ perfect…. izolată.

În altă ordine de idei, aștept cu nerăbdare programele partidelor pentru viitoarele lupte electorale de la sfârșitul acestui an sau – cel târziu – de la începutul anului viitor, ca să vedem ce idei mărețe ne vor oferi și ce strategii – doar pe hârtie, evident – vor scoate de la „izolare” pentru bunul mers al minunatului nostru oraș! Mai avem doar câteva clădiri – bujuterii în patrimoniul Sighetului și, mă întreb… ce-au făcut, ce proiecte au propus consilierii locali (cei mai galonați) pentru ca acestea să arate mai bine, să fie restaurate, să fie exploatate în folosul comunității?… Clar, Pietonala nu are nevoie de salvatori, e acolo nu se modifică nimic, dar Sighetul trebuia/ trebuie salvat! Vedea-vom oare noi, cetățenii ordinari, un raport corect – concret al activității consilierilor din mandatul pe care-l vor încheia în câteva luni?

Mă întreb cât de „colorat” va fi următorul Consiliu Local, ținând cont că servilismul politicianist este o calitate care dă greutatea listelor de… catindați! (mare vizionar, nenea Iancu!)…
Vom auzi probabil, în curând, diverse idei îndăznețe, pentru liniștea noastră!… Cei obișnuiți cu “specificul” activității politice știu unde, când și cum să atingă mințile și… butoanele!

Până atunci să ne bucurăm de multicolora simfonie a reprezentanților noștri ieșiți din… izolare!
Doamne ajută-i pe cei săraci în… ADN! S-auzim doar de bine!!!

Ion Mariș

Azi vă oferim partea a doua a recitalului binecunoscutului violonist Florin Ionescu–Galați, recital care a avut loc în… 22 noiembrie 2016, la sala de concerte a Școlii de Muzică din Sighet.

Florin Ionescu – Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara, etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția, etc.

Prezența solistului Filarmonicii din Brașov la Sighet a fost facilitată de Rotary Club Sighet. Maestrul a fost acompaniat la pian de doamna Corina Ibănescu. Programul muzical al violonistului a cuprins lucrări de Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Pablo de Sarasate, Camille Saint – Saëns, Vittorio Monti.

Așteptăm cu nerăbdare reluarea concertelor (din păcate, au fost și-n trecut destul de puține) de după depășirea pandemiei și, mai ales, reîntâlnirea cu maestrul Florin Ionescu – Galați, la Sighet.

Filmare & montaj: Peter Lengyel

Salut, Sighet!

Nu-i de râs!
* Frig, lumină, primăvara în toi. Doi pescari şi un alergător la Iza. Hotelul închis. O densitate de anii ’60 a trecătorilor în „Cuza Vodă”. În supermarket-ul tăcut, un amic, grav şi retras de felul său, îmi sare în faţă exuberant: „Haha! Acuma nu mai râde nimeni!” Ni se oferă mănuşi pentru manipularea alimentelor. La „Pariloto” ne dezinfectăm, fetele poartă mască. O pereche de vârstnici duc un balot de hârtie igienică pe o bicicletă. În taximetru sunt poftit în spate.
* Izolare, altfel: isolation, isolement, isolamento, aislamiento / contención, isolamento / se-paração / insulação, elválasztás / szigetelés, Isolierung, Isolering, изоляция, tecrit…
* În sec. XIX, la vreme de epidemii, cei infectaţi se chemau „smreduiți”, iar lazaretul se numea „Nizam”

Interval orar legal I (11-13 a.m.)
* La Iza. Cineva aleargă pe dig – să ameţeşti câte ture poate face!… Mai bine te „zgâieşti” la undiţele pescarilor, cum se cabrează când şi când. La ţoaclele lor sclipind în soare. La cipilicile lor multicolore, în toată forma. La părul argintiu al unora dintre ei, lucind. Cum unul aplaudă uşor răţuştele apărute pe râu, din …pământ – faine, dolofane. În parc, ar fi „Concert în luncă”, de n-ar fi ciorile. Trei tineri gânditori dezbat ceva gesticulând, la „distanţa socială” cuvenită – nu chiar atât de mare ca între castanii din jur. O domnişoară: „Scuze! N-aţi văzut o pisică gri, mai grăsuţă puţin? Scuze!”. Într-o grădină, soţul cu soţia la muncile agricole – spre ilustrarea anotimpului.

Interval orar II (07-11 a.m.)
* O zonă mirifică pustie. Apare un congener mascat şi el. Cum-necum, trecem unul pe lângă altul cât mai aproape. Înclin capul şi îmi răspunde tot aşa… Altminteri, trec maşinuţe în culori zvăpăiate, adânci – albastru, verde, roşu.
* Sădite într-un strat de flori, câteva păpădii s-au crizantemizat (!) din cale-afară – galben imperial!
* Râul sub Deal, singur. Frumuseţea locului covârşită de absenţă, de spaimă.
* „Numa’ p’ângă casă, ca găinile!…” – zice careva.
* Absenţa noastră lăţită pe toată stradă. O linişte intensă. Un uriaş lat în umeri apare şi dispare…
* Singuri de noi, copacii de pe alee pare că stau „în poveşti”. Cât despre bradul deja înnegurat, pare a fi într-un solilocviu.
* Un vânt tăios. Bradul străzii vuieşte cât un codru – ceilalţi arbori, cât o pădure.
* Sighetean get-beget. Lucrează ore în livadă cu „Kossuth Rádió” non-stop alături. – Singuranţă…
* Şi crainica de la Radio poartă mască – citeşte cu tonalitatea obişnuită Buletinul de ştiri teribile.
* Astăzi nimeni. Nici veveriţa din parc, nici Alergătoriţa de pe dig…
* În micul market din cartierul fără bancomat şi cu n-şpe farmacii, necăjiţii oficiază ritul distanţării sociale. Apoi, trândăvesc poetic, pe rând, pe băncile din părculeţ, de-a valma cu câinii şi comersanţii ambulanţi. O risipă de flori roşii din rododendroni… Ay, lume, dor!…

Mai de voie…
* Liber la Grădina Morii, la Iza! Parcul şi malul râului animate. Înjurături proaspete (a new generation…). Role trântite la statuia Eminescului. Un individ cărunt face o demonstraţie de înot, încurajat de amici… După ore de alergare şi joacă în parc, un băieţaş îşi duce acasă, în braţe, câinelaşul – epuizaţi…
* Luni, soare, zi de relaxare. Stăm la rând, pe trotuar, să achităm telefonul. Intrăm câte unu. O tânără din faţă răspunde la un apel: „Te suun eu, când ies de-ai’!” După atâta tăcere, ce viu, ce proaspăt sună graiul străzii! Un adevărat cântec.

Consemnări de Marin SLUJERU

foto: Marin Slujeru

N-am fost niciodată o împătimită a socializării. Cu cât trece vremea mă văd tot mai des pusă în postura fericirii de a rămâne eu cu mine. Perioada solitudinii și a distanțării virale pe mine nu m-a speriat. A fost liniște și curățenie și poate s-au mai limpezit cu clor și cei mai puțin igienici dintre suferinzii cu ,,lungul nasului”. Iar acum că se relansează economia și văd o adresabilitate mărită spre segmentul feminin, mă gândesc unde să-mi redirecționez banii: aștept prima carte cu bancuri. Cu și despre femei în timpul pandemiei. Nimic nu pare mai atrăgător decât acest umor absurd. O astfel de investiție va fi prima mea achiziție feministă de după relaxare.

A fost foarte interesant să urmăresc unele manifestări feminine din timpul izolării. Share gen (ca să parafrazez exprimări adolescentine) Rețete-ingeniozitate și imaginație (dacă nu, s-a reglat din editare). Pozele din tinerețe-gingașe ridiculizări pe care le îndrăgim. Amintirile-fiecare unică în unicitatea unică a unicității sale unice. Cărțile citite pe bandă rulantă-no comment. Kilometri alergați – oare cui îi pasăăăă?… Nasul sus, nasul jos, nasul la soare, nasul la umbră-analiza de portret poate? Cafeau mică, cafeaua mare – e versatilă. Mai puține poze cu soț (deja insuportabil), mai multe în intimitatea unui pahar de vin-rafinament absolut! Yoga străpunge cerul și mâncare sănătoasă că deh pentru noi ne îngrijim. O concluzie feministă? Femeile sunt niște influențeri! Cele frumoase postează despre ele și cele urâte despre mâncare și despre alții. Și tot așa…. (Concluzia nu-mi aparține).

Și mă uit și eu la mine și zic (același gen): prietena mea mă critică mereu (îi forțez pe oameni să nu-mi mai zică Alinuța) lăsănd să mi se vadă tâmplele argintii; avocat cunoscut, prieten cu ai mei mă mustră că nu port destulă culoare la haine (probabil ca nevastă-sa, o fi vrând să zică, etalon roz că alte modele de dame au dispărut), coleg singur către finalul emoțiilor observă și insistă că ar trebui să arăt ce se unduiește sub hainele largi de in șifonat; misogin declarat oferă cu gratuitate ori de câte ori poate aluzii răutăcioase (și) la figura mea nemachiată și părul nevopsit care îi aduce aminte probabil de feministele activiste (pe care le urăște, tot probabil) ale anilor polenizați de generația flower power.

Se găsesc destui să-și dea cu părerea despre cum ar trebui să apărem eu/ noi în lume pentru ei, că doar n-o să traumatizăm omu’ încercînd să spunem că putem sau vrem să fim altfel decât… Decât ce oare? Ce trebuie sau ce vrem? Sau mai bine, putem să vrem să fim oare?

Am înțeles că nu corespund tiparului feminin contemporan de când mă sfătuia mama ce și cum se poartă. De asta n-am știut niciodată ce vreau să mă fac când voi fi mare ca atare cum să și arăt când voi fi mare și m-am lăsat așa doar să cresc și incomodez bărbați și pe unele femei că-mi las părul nevopsit, n-am parfumuri asortate și dressing cu păpuci stiletto, port plase de cârpă și plec uneori cu săptămânile de acasă pe la tot felul de întâlniri cu oameni șterși și îngândurați, ignorând, ba mai mult îngropând cu nerușinare simțul maternal și esența feminității!! Și nu mă mustră conștiința??!!

Noroc cu izolarea asta că odată reevaluată m-am luminat! Acum văd clar ce pot să fac și încep să plănuiesc ofertele gândite să mă salveze de stigmatizare. Așadar începem cu capul, pe dinafară, că pe dinăuntru e bine, gol, se poartă lejer. O femeie frumoasă e frumoasă și cu pălărie și fără, nu?

Tuns/ vopsit, timp utilizat 90 minute, preț, depinde de vopsea și de frizer/ stilist. Tratament facial 60 minute, cost, depinde de produs de la 20 lei din farmacie la sute de lei la expertă, cel puțin. Pensat/ vopsit gene sprâncene 30 minute poți să le și tatuezi, sa le împletești să le faci moațe și câte și mai câte, preț variabil. Manichiura 30 minute, aici e cu gel, praf sau simplu pentru modeste sau cu sarmale finuț conturate, pentru gurmande. Pedichiura 30 minute cost minimal dacă-ți faci pachet. Epilat 60 de minute (sau este din ăla definitoriu sau definit, indefinit sau nedefinit ? oare?) e de sute de lei oricum ai alege. Și lista poate continua cu fel de fel de servicii care ne ajută să ne selectăm/ rezervăm spațiul convivial. Un minim de investiție: câte cinci – șase ore pe lună cel puțin, chin uneori, povești despre altele mult și cam 6000 de lei pe an. Toate procedurile sunt recomandate cel putin o dată la trei săptămâni dacă vrei să fii și cu, și fără pălărie.
IOI….

Deznădăjduită, întoarsă la sensul vieții mele mici, abandonând dezarmată încă o dată pe bază de fonduri (de toate felurile) insuficiente, răsfoiesc printre cele șterse și necolorate ale mele și găsesc cum alți oameni pot să aibă și alte preocupări:
– Avînd în vedere fragilitatea, neliniștea, însingurarea, disperarea în fața izolării, care au pătruns în casele și în sufletele noastre în această perioadă de criză, aș dori să ne spuneți: Cum poate filosofia feministă să contribuie la diminuarea vulnerabilității, a discriminării, a propagării practicilor sociale și politice negative? Cum ar putea consultanța etică și consilierea filosofică de inspirație feministă să aducă un plus în îmbunătățirea calității vieții noastre în perioada crizei pandemice?

Și iar un ioi dar un altfel de ioi …

Mihaela Miroiu: Filosofia feministă înseamnă multe feluri de filosofare. În acest sens, există perspective filosofice diferite în feminism. Perspectiva pe care o îmbrățișez este o combinație interesantă între feminismul liberal și cel ecologist, păstrând fundamentele eticii grijii. Numele pe care i l-am dat este cel de teorie a convenabilității. Convenabilitatea (venire împreună, con-venire, inter-simțire) combină ceva din modul contractualist de gândire (convenția), cu trăirea ei, cu felul în care o resimțim. Pe scurt, este o îmbinare între empatie și alegere rațională […] Ce vreau să spun cu asta, foarte pe scurt: 1. Femeile nu au de ce să se rușineze că sunt femei, ca experiențe naturale, și nu au de ce să nu facă o veritabilă cultură, inclusiv filosofică, din asta. 2. Dacă își depășesc complexele induse cultural, anume că experiențele lor naturale le apropie de animalitate, deci le depărtează de cultură și spirit, atunci pot avea deplină încredere în identitatea lor de femei și în demnitatea lor deplină. 3. Dacă au încredere, nu au de ce să se mai umilească. Pot să își asume autenticitatea, să aibă curaj, să trăiască pe deplin. Când sunt într-un asemenea stadiu pot să pună capăt șirului de dependențe, cele mai multe imaginare, față de bărbați și să le convertească în independență sau, mai bine, interdependențe.

Și cum? Nimic de gene smocuri???

Pentru alte răspunsuri consultați cu încredere:  Gândul umbrei și Convenio. Despre natură, femei și morală de Mihaela Miroiu.

Cred că m-am hotărât. Când voi fi mare vreau să mă fac Mihaela Miroiu.

Alina MARINCEAN

Un interval lung de timp, în Sighet, dar și în înteg județul Maramureș, pacienții confirmați – infectați cu COVID 19 au fost într-un număr relativ mic, chiar județul a figurat o perioadă lungă printre cele „favorizate” de soartă, aceasta fiind probabil și o consecință a conformării la reguli și a disciplinei locuitorilor.

Din păcate, în ultimele zile, cazurile de pacienți confirmați, dar și persoanele cu suspiciunea de infecție au crescut brusc. Să fie oare un rezultat al relaxării premature și al abandonării precauției maxime (abordări neindicate pentru mult timp și de acum încolo)?…

Din surse din Spitalul Municipal Sighet am aflat că la momentul actual, la Secția Infecțioase a instituției medicale (acolo unde există condiții adecvate de internare și proceduri precise, circuite delimitate, separate, neintersectabile de tratament – observație – supraveghere, ce vizează bolnavii pozitivi și pe cei cu suspiciuni) se află 4 pacienți confirmați pozitivi, dintre care o persoană în curs de vindecare (o probă i-a ieșit negativă) și probabil în 2 – 3 zile va fi externată, dacă o următoare testare va fi tot negativă.

O altă persoană (dintr-o localitate de pe Valea Izei) confirmată pozitiv a fost deja transferată azi la Spitalul TBC Baia Mare, pentru a elibera rezerva de la Sighet, dar semnele pentru aceasta indică evoluție pozitivă, spre vindecare.

Tot pe la Sighet a trecut, în urmă cu mai multe zile, pacientul din Sarasău, polițist, confirmat pozitiv și care a stârnit controverse prin comportamentul „surprinzător”, inadecvat, de fapt – se pare – redat incorect, neconform cu realitatea, într-o parte din mass media națională.

În plus, la Sighet, mai există 3 cazuri de pacienți cu suspiciuni de infecție cu COVID 19, doi fiind internați, un alt pacient (din Sighet) este așteptat în cursul următoarelor ore pentru a fi internat, acestora urmând a le fi recoltate probe pentru stabilirea unui diagnostic final.
Trebuie să menționăm că toți contacții pacientului pozitiv internat, angajat al Spitalului Sighet, aproximativ 14 persoane, sunt în autoizolare la domiciliu, neprezentând niciun fel de simptome.

Îi rugăm și le sugerăm sighetenilor dar și locuitorilor „dependenți” de Spitalul Municipal Sighet, din Depresiunea Maramureșului, să nu lase garda jos, să continue să aplice – zi de zi – toate regulile stabilite de protecție și prevenire a infectării cu periculosul virus.

Atenție deci, un nedorit, dar posibil val doi va fi mult mai periculos! Atenție la relaxare!

Salut, Sighet!

Un recital al binecunoscutului violonist Florin Ionescu–Galați, foarte apreciat de public, a fost oferit celor prezenți în sala de concerte a Școlii de Muzică din Sighet, în… 22 noiembrie 2016.

Florin Ionescu – Galați (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) a cântat în toate marile și celebrele săli ale lumii: Carnegie Hall NY, Beethoven Halle Bonn, Santori Hall Tokyo, Bilkent Ankara, etc., fiind acompaniat de orchestrele filarmonice din U.S.A., Germania, Japonia, Turcia, Grecia, Canada, Elveția, etc.

Prezența solistului Filarmonicii din Brașov la Sighet a fost facilitată de Rotary Club Sighet. Maestrul a fost acompaniat la pian de doamna Corina Ibănescu. Programul muzical al violonistului a cuprins lucrări de Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Pablo de Sarasate, Camille Saint – Saëns, Vittorio Monti.

Deoarece nu știm când se vor putea relua concertele și mai ales pentru că nu știm când îl vom revedea pe maestrul Florin Ionescu – Galați din nou la Sighet, vă oferim înregistrarea video – făcută în condiții tehnice nu foarte favorabile – de atunci, pentru readucere aminte. Azi, partea I.

Filmare & montaj: Peter Lengyel

Salut, Sighet!

sursă foto: emaramures.ro

Ne aflam în plină iarnă, aici în Minneapolis, cu zăpadă multă, albă și curată, în troiene și un ger aspru ne oprea să ieșim pe afară. Indicatorii și știrile anunțau -3o grade Celsius. Utilajele de deszăpezire umpleau șoselele centrale, pentru a le curăța. Cele mai mărginașe, de cartiere, reveneau conducerii acestor sectoare, care curățau zăpada până la prag, cu utilaje proprii. Căderile de zăpadă în acest Stat rece, sunt masive și acțiunile sunt foarte bine organizate. Se plătesc taxe locale pentru îngrijirea zonelor, întreținerea lor, iarna, vara și tot timpul, cu tot ce trebuie. S-au închis temporar și școli, prin decizii locale, pe unde era cazul și se făcea și serviciul de acasă, atât cât se putea; aceasta dura 2-5 zile. Și în cazul furtunilor sau a ploilor intense, violente, totul se oprea temporar; este grija pentru sănătatea oamenilor și deciziile se iau imediat, local, pe unde se impun.

A venit apoi cumplita veste și, destul de repede și peste tot, s-a pus bariera izolărilor, a restricțiilor. Oamenii au înțeles pericolul și s-au conformat; n-am auzit pe aici să fie confruntări cu organele de ordine, cel puțin în această zonă. Fiica noastră lucreză acasă, de destul de multă vreme, într-un domeniu financiar, cu calculatorul și altă aparatură electronică. Nepoțelul este zilnic în corespondență cu școala, pe tabletă și calculator și activitățile se desfășoară aproape normal. Începând din clasa a VI-a, toți elevii primesc de la școală o tabletă; lucrează și acolo cu aceasta și sunt obișnuiți. Noi suntem într-o zonă mai puțin aglomerată și este bine.

La medic sunt consultații online acuma, exceptând cazurile grave, iar pentru medicamente merge la Farmacie și le ia la un gemuleț, ele fiind pregătite și rețeta fiind transmisă acolo electronic. Chiar și alimentele se pot comanda și achita online și îți sunt aduse la ușă, unde faci dezinfectarea necesară și se pot lăsa unele afară, pentru dispariția virusului.

O ciudată apariție a acestui virus, neanunțată din timp. A fost o tăcere extrem de vinovată, fără discuție, fiind comunicată abia după 6 săptămâni (!!) de la apariția ei în Wuhan. Tocmai de aici vine ciudățenia, parcă ar fi zburat virusul așa, întâmplător și neobservat, de sub aripile unui liliac și nu i s-a auzit „bâzâitul”. Au brăzdat în acest timp cerul mulțime de avioane din China spre Europa și America, cu multe milioane de chinezi infectați, plini cu viruși, pe care l-au împrăștiat peste tot, în centrele mari, aglomerate, cu care China avea strânse relații. În Italia erau ceva aniversări și, la Veneția, au venit o mulțime, cu îmbrățișări, dovada lipsei de atitudine rasistă, cu care și virușii erau în deplin acord, infecțiile și decesele fiind masive. În America, pe unde sunt stabilizați numeroși chinezi cu afaceri, cu numeroase locații alimentare și de consum, au făcut ravagii, cu mulțime de infecții și decese în centrele mari, fiind pe primul loc. Tocmai această ascundere dezvoltă suspiciune, întârzierea care a produs atâtea decese și, pe lângă aceasta, un mod cu totul ciudat de a se răspândi, exponențial, de a acționa, diferit de virusurile altor epidemii. Se dezinfectează spații, soluri, obiecte, cu mulțime de materiale protectoare cu care se acoperă oamenii, încât nici nu știi pe unde se află și cum apare, de parcă ar fi peste tot. Nu se comportă ca un virus „natural”, oarecum, cu efecte și consecințe naturale, sub toate aspectele cunoscute și pare a fi înarmat cu toxine atât de complexe, nedescifrabile, întrebându-te cum de și le-a putut forma, încât nu ești sigur că ai scăpat de el, nici atunci când pari a fi „scăpat”. Nu se cunoaște nici remediul și nici dacă pandemia se va încheia total cândva și când va lua sfârșit, pentru a fi apoi stăpânită de vreun vaccin, periodic. Am privit la plămânul unui „vindecat” și te sperie brăzdarea plămânilor de o rețea de linii albe, care nu sunt altceva decat leziunile lăsate de toxinele lui, cu cine știe ce perspective și efecte ulteriore. Îi plac toate organele vitale ale organismului și „iubește” mult bătrânii și pe cei cu diverse afecțiuni. La noi, se spunea într-o comunicare, cam 86% dintre decedați sunt oameni în vârstă și, majoritatea din ceilalți, cu alte afecțiuni sprijinitoare. Nu se știe nici de cei mai tineri care scapă, cum „scapă”. Se putea intitula articolul la fel cu cel pe care l-am scris in 06.04.2020: „În Lupta cu Necunoscutul”, eventual cu două părți, pentru că tot la fel de necunoscut este și acuma. Cel scris atunci, s-a bucurat de mulțime de vizualizări și comentarii favorabile, cu unul singur critic, pe care îl consider exagerat și nedrept (scris în data de 08.04.2020). Pentru aceasta și fac această completare aici, legată de acesta.

Am trecut acolo o frază, citată cu ghilimelele de rigoare și autorul ei, găsită întâmplător pe internet. Am considerat-o adevărată, asttfel, cel ce a reprodus-o putând suporta rigorile legii și, în paragraful 9 al articolului, fiind de bună credință, am afirmat că este agresivă la adresa bătrânilor și am marcat acolo câteva întrebări retorice. Mai mult, în paragraful 14, am precizat că ea reprezintă o simplă predicție a ceea ce avea să aducă pandemia prezentă pentru bătrâni. În tot restul articolului reamintesc despre multele epidemii și catastrofe care ne-au traversat și pe care le-am biruit, așa cum vom face și acuma, cred, probabil. În rest, este prezentată evoluția acestei urgii, cu măsurile de apărare și protecție adoptate, cu afectarea gravă mai ales a bătrânilor ș.a. Consider că s-a dat prea mare amploare unui element marginal, reducând și substituind chiar generalitatea articolului prin această particularitate. În fapt, chiar dânsul recunoaște fraza menționată, prin afirmația făcută, că i-am dat acesteia o interpretare „eugenică”; altfel, cele afirmate n-aveau obiect. Mai apar și exprimările „distinse domn” și „frumosul articol”, care nu pot sta alături de un articol construit pe un „eșafodaj fals”. Pentru a-i acorda satisfacție, spun că era mai bine să nu amintesc acolo de FMI, cu totul în afara legăturii între conținutul și titlul aricolului, „În Lupta cu Necunoscutul”, integrabilitatea lor fiind realizată fără acest adaus, FMI fiind bine cunoscut în domeniul financiar, de cei în drept, în toate ale lui și fără nicio legătură cu o izbucnire pandemică planetară.

Determinarea intervenției și stăvilirea pandemiei au fost prioritare în acțiunile celor ce ne conduc, dar noutatea și necunoașterea totală a acestei pandemii a însoțit-o, ca peste tot de altfel și s-au făcut si multe greșeli, favorizate și de lipsa de unitate a factorilor politici. S-a trecut cu atâta ușurință peste mulțimea de victime, mereu în creștere și s-a dat prioritate nuanței electorale, atât de bizară și nelalocul ei, în acestă luptă dificilă cu viața. Au fost câteva state, care, în necunoașterea totală a acesteia, a pericolului pentru sănătatea cetățenilor, au lăsat-o în totală libertate, punând lumea la dispoziția ei, spunând că va trece și populația va rămânea imună, fără a se degrada starea economică. Au pus la sacrificiu bătrânii și pe cei cu afecțiuni medicale, știind că erau preferații pandemiei. Văzând dezastrul masiv au revenit, dar cu mulțime de vieți ucise de virus, pe conștiință. Așa a fost prin Anglia, la un moment dat fruntașa în decese, Canada, Italia și altele. Un astfel de dispreț pentru viață, pentru bătrâni și alți nevoiași nu s-a mai văzut de la nazism și comunism încoace. E bine că la noi s-a procedat cu prudență de la început și aveam o situație relativ bună la sfârșitul stării de urgență. Populația, în mare măsură, a fost disciplinată și acei care au fost tot timpul cu probleme și potrivnici legilor, se tot manifestă și încurajează nesupunerea, amplificându-o, precum milionarul de sub drapel, acesta doar fiind mare, pentru care bătrânii și bolnavii sunt fără importanță, nu e o problemă „dacă scapă sau nu scapă”. Personajul, în orice manifestație publică a prezentat soluții bizare, ca și acuma, demonstrative, cu acele îmbrățișări etnice manipulatoare, starea de izolare si atâta fereală fiind și altfel greu de suportat, de stăpânit. Cine știe, poate are o imunitate specială, ceva care dizolvă toxinele acestor viruși!

În traversarea prezentei pandemii, cu amenințarea vieții atât de agresivă, cred că amenzile nici nu sunt potrivite, așa cum nici nu au avut mare efect. Trebuie să fim conștienți că avem deja peste 1100 de români uciși, într-un timp ralativ scurt și destul de mulți în stare gravă la reanimare; este o realitate și e necesară prudența în continuare. Sunt mulți asimptomatici, purtători de viruși, pe care-i transmit și altora, din care vor rezulta și victime, fără să știi și fără să vrei. Dar sunt cei care „fug” din izolare, din carantină, sau alții, poate, chiar știind că sunt infectați și totuși se strecoară în mulțime, chiar printre ai săi și cine știe pe câți îi vor despărți de viață. Pentru aceștia, după câteva avertizări, ca și pentru cei cu vinovății grave în răspândirea deceselor, se recomandă „mititica”… precum sugera și d-nul Mitrea, pentru că eliberarea a peste 10000 de crminali, violatori și mari hoțomani, au lăsat „locuri libere” pe acolo.

Cred că trecerea de la „urgență” la „alertă” trebuie făcută gradat, pe ocupații, activități, pe serii, fără îngrămădiri, cu mijloacele de protecție prezente, cu respectarea dispozițiilor celor în drept să le dea, o comportare ce ne poate scoate din criză, fără multe „pierderi”. Dar reproșurile, regretele, dramele vor fi de durată, se vor stinge greu. Peste ani, ce va simți unul care, mergând de ziua morților cu o lumânare la ai săi, aflați sub pământul vremurilor, va auzi întrebarea, nerostită : „tu m-ai pus aici, sub glie, prea devreme!?”

(Minneapolis, 18.05.2020)

prof. Gheorghe BĂRCAN
fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”- Sighet

sursă foto: http://www.justitiarul.ro/

Despre smerenie și credință sau rânduri întârziate despre un poet maramureșean uitat:
 Emil-Alexandru MICLE 

S-au împlinit de curând 20 de ani de la dispariția dintre noi a unui poet. Dar cuvântul „dispariție” este aici impropriu folosit. Poetul, omul Emil–Alexandru Micle a lăsat mai degrabă impresia că nici n-ar fi fost printre noi, după cum i s-a desfășurat firul vieții, totuși!, de aproape 90 de ani. E-adevărat că l-a „ajutat” și soarta, din toate puterile ei, i-a creat, mai mereu, condițiile pentru a nu-și evidenția și etala calitățile, mai cu seamă cele spirituale. Când, după terminarea facultății, începuse să-și construiască o carieră universitară, a intervenit Diktatul de la Viena și Universitatea de la Cluj a luat drumul Sibiului… După revenirea acesteia acasă, au intervenit motive politice… Ar fi vrut să se dedice slujirii altarului, dar biserica lui, greco-catolică, tocmai era interzisă, ucisă administrativ. Și s-a strecurat, temător și discret, într-un alt sanctuar spiritual drag sufletului său, o bibliotecă, cea a Institutului de Igienă din Cluj, unde a lucrat până la pensionare

Emil-Alexandru Micle s-a născut în 4 decembrie 1910, la Șieu (pe Valea Izei), în familia învățătorului Alexandru Micle și a soției sale Maria, născută Dunca, două dintre familiile vechi și nobile ale satului și ale Maramureșului.
Studiile, începute la școala din sat, unde tatăl său a fost ani mulți director, au fost continuate la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet, iar interesul pentru literatură și dragostea pentru poezie l-au încercat foarte de timpuriu, din moment ce i-au rămas în casa părintească, și hălăduiesc până astăzi, vreo câteva colecții de reviste literare, la care era abonat încă din primele clase ale cursului inferior de liceu, pe care le-a citit, le-a adnotat și le-a legat cu grijă, ca să le poată păstra.
În cursul superior al liceului a fost tot timpul în colectivul de conducere al Societății de lectură a elevilor, numită „Dragoș Vodă”, iar în ultimul an a fost chiar președintele acesteia, bucurându-se de aprecierea și îndrumarea profesorului de excepție care a fost Mihail Iosivaș, el însuși om de condei și publicist remarcabil. În cadrul acesteia și-a prezentat tânărul Emil Micle primele sale poezii.
A urmat apoi cursurile Facultății de litere și filozofie din Cluj și, dovedind reale calități intelectuale și o serioasă cultură literară, după absolvire a rămas în cadrul facultății, urmând parcursul unei viitoare cariere didactice. În toți acești ani însă a păstrat mereu legătura cu Maramureșul; a fost membru activ în Asociația presei de aici, a cules și a publicat, mai cu seamă în “Graiul Maramureșului”, informații pentru proiectata monografie a Maramureșului, a colaborat la publicațiile vremii de la Blaj și de la Sibiu, a publicat versuri, cele mai multe în “Graiul Maramureșului” și în “Dumineca”, publicația Protopopiatului greco-catolic din Sighet, apărută între anii 1924–1940.
În 1940 s-a refugiat la Sibiu, odată cu Universitatea clujeană, a activat susținut în cadrul Astrei și în publicațiile acesteia, iar în 1946 a revenit la Cluj și a continuat activitatea didactică, dar a fost mereu aproape și de episcopul Iuliu Hossu și, fiind printre puținii cunoscători ai tehnicii stenografice, a notat multe dintre predicile din acea perioadă ale înaltului ierarh.
În 1948, odată cu profesorii Lucian Blaga, Nicolae Mărgineanu, Ion D. Sârbu și alți câțiva, a fost dat afară din învățământ, reușind, după un timp, pentru a supraviețui, să găsească un post de bibliotecar. În perioada aceasta a colaborat la realizarea unei lucrări deosebit de importante pentru cercetarea românească: „Bibliografia generală a etnografiei și folclorului românesc”. Coordonată de doi mari folcloriști, Adrian Foki și Ion Mușlea, volumul I a apărut în 1968 și cuprinde perioada anilor 1800-1891, cu o prefață de Mihai Pop, și el fiu al Maramureșului, iar volumul II a apărut în 2002 și cuprinde perioada 1892-1904. Întregul material cuprins în lucrare a trecut și prin filtrul conștiincios și competent al lui Emil-Alexandru Micle – un bun cunoscător al etnografiei și folclorului românesc – el fiind menționat în ambele volume, cu fotografie și date biografice.
Rămas tot timpul fidel educației religioase în care a crescut, după pensionare s-a dedicat în totalitate slujirii acesteia. A făcut în clandestinitate studiile necesare și a fost hirotonit de către episcopul Dragomir, aflat și el în clandestinitate și a oficiat, ani la rând, în apartamentul său, cu ușile închise și cu teama în suflet… teamă nu atât pentru el, cât mai ales pentru cei care îndrăzneau să fie prezenți acolo. În anii aceia, Emil-Alexandru Micle a fost unul dintre cei mai apropiați colaboratori ai părintelui Nicolae Pura, pe umerii căruia a lăsat episcopul Iuliu Hossu în 1948, când a fost arestat, dieceza greco-catolică a Clujului cu toate problemele ei. Prietenia dintre Emil Micle și Nicolae Pura a fost una exemplară, cei doi asemănându-se în multe dintre trăsăturile lor sufletești și faptul că Emil-Alexandru Micle a versificat în mod excepțional „Viața în iubire”, una dintre cele mai importante cărți scrise de Nicolae Pura, confirmă acest lucru. Realitatea este că Emil Al. Micle versifica deosebit de ușor și cu un har special, ceea ce l-a determinat să realizeze și versificarea celebrei cărți „Viața lui Isus” de Giovanni Papini, rămasă în manuscris.
Ajuns văduv și neavând urmași, în 1993 s-a întors la obârșie, la Șieu, lângă familia lui Tiberiu, fratele mai mic, rămas în casa părintească și, camera sa a devenit – și la propriu și la figurat – biserica sa de suflet: „Era un om foarte credincios; nu trecea o zi din viață să n-o petreacă în rugăciune. Oficia zilnic Sfânta Liturghie, rugându-se pentru toți, asemenea sfinților” (Arhimandrit Veniamin Micle). Aici s-a stins încet ca o candelă căreia i se termină uleiul, discret cum i-a fost întreaga viață și senin cum i-a fost mai mereu sufletul, dar nespus de fericit că a ajuns să vadă Biserica greco-catolică scăpată din catacombe și să-l vadă, cu câteva luni înainte de a muri, pe Papa Ioan Paul al II-lea, în România. Bolnav fiind, l-a văzut doar la televizor și i-a dedicat un catren: „Cele trei mari iubiri care există/ sunt: Eucharistia, Preacurata, Papa,/ unite-n crezul sfânt ce ni-l conferă,/ vitale sunt ca aerul, ca apa”. Cu aceste versuri, brodate pe un ștergar maramureșan, nepoata sa, Lucreția, s-a dus la București să-l salute pe Papa și din partea lui. Câteva luni mai târziu, în 2 februarie a anului 2000, Ziua Persoanelor Consacrate, s-a stins și a fost așezat în cavoul familiei Micle de lângă Biserica cea Veche. Pe clopotul mare al acesteia și pe tâmpla altarului figurează și acum – ca donator – numele tatălui său, învățătorul Alexandru Micle.
Emil-Alexandru Micle a scris un impresionant număr de poezii, dar n-a fost interesat mai deloc să publice. Versul a fost pentru el, se pare, cea mai importantă hrană sufletească. În tinerețe a scris poezie de dragoste și de iubire de neam și de țară dar, cele mai multe – de ordinul câtorva mii – dintre poeziile lui sunt pe teme religioase, în versuri scurte și cuvinte dintre cele mai simple, dar reușind să creeze o atmosferă de curată și profundă emoție.

Dar cele mai multe poezii de această factură, scrise după 1948, le-a grupat sub titlul „Din catacombe” și le-a păstrat doar pentru sine și în mare taină, iar după moartea sa au fost predate spre valorificare unor călugări franciscani de la Roman. Una dintre aceste poezii, despre care spunea că i-a „dictat-o” Maica Sfântă, i-a fost atât de dragă sufletului, încât și-o făcuse rugăciune și o rostea mereu (Rugă). Erau anii în care se instala brutal regimul comunist.Această credință profundă l-a ajutat să treacă prin toate încercările acelor ani și n-au fost nici puține, nici ușoare.

Cea mai fierbinte ultimă dorință a sa a fost să meargă într-un pelerinaj la Lourdes, dar neputându-i-se îndeplini, aflat pe patul unui spital din Cluj, și-a imaginat această călătorie într-un ciclu de 9 rugăciuni, o Novenă adresată Sfintei Fecioare Maria. Ciclul începe cu o rugăciune-introducere numită „În ajunul novenei”, care spune totul despre starea sa sufletească din acele momente, în care îndoiala încearca, fără succes, să-i slăbească încrederea, speranța, credința: „Încrezător în Tine, vin să-Ți cer,/ cu trupul meu de boală încleștat,/ întâi, iertare de orice păcat/ și-apoi o îndurare care-o sper./ (…) Urmează apoi cele nouă rugăciuni ale novenei, pentru a fi rostite în tot atâtea zile, rugăciuni fierbinți la început dar care, cu fiecare zi petrecută, se potolesc, se alină, se topesc într-o dulce împăcare sufletească: „Mi-e sufletul mai ușurat acum,/ al rugii mele glas n-a mai fost mut,/ minunile pe care le-am văzut/ răsfrâng în mine-ntregul lor parfum. (…) O, nu căta la vorbele ce-am spus/ cuprins de-ale poverii încleștări,/ ci-n inima ce-nfrânt-a depărtări/ și-n Lourdes pe aripă de gând m-a dus! (…) O, drumu-acesta pare c-a fost vis,/ iar zilele în preajma Ta un zbor/ și Lourdes-ul parcă-l văd îmbietor/ cu porți deschise largi spre paradis”.
În poezia care încheie ciclul, a 11-a, întitulată „Amintiri” era de așteptat ca autorul să revină, să coboare din călătoria sa imaginară dar nu se întâmplă așa, el rămâne acolo, parcă pentru a spori misterul: Oare chiar n-a fost preotul Emil Al. Micle la Lourdes? Și dacă n-a fost, atunci cum se explică această splendidă și năvalnică revărsare de sentimente, în 528 de versuri, de câte 10 silabe, grupate în 11 poezii, fiecare dintre ele cuprinzând 12 strofe catren, cu rime îmbrățișate (cum altfel decât așa putea fi mai bine „îmbrățișată” o rugăciune!?) cu o structură prozodică perfectă, relevând un meșteșug care nu lasă loc nici celei mai mici fisuri de ritm, de rimă… și toate acestea într-un limbaj de o mare simplitate, curat, accesibil și lesne de memorat pentru toate vârstele. Să creezi o astfel de operă, la aproape 90 de ani și aflându-te în suferință pe un pat de spital, este greu de explicat în afara unei profunde credințe în Divinitate, o credință căreia chiar i se răspunde. Aceasta ar putea fi explicația.
Novena „Pelerinaj spiritual la Lourdes” este pentru Emil-Alexandru Micle momentul poetic cel mai bine realizat al creației sale în domeniul atât de bogat al poeziei sale religioase.
Împăcat cu sine și cu lumea, în liniștea Șieului în care a văzut lumina zilei, Emil-Alexandru Micle s-a pregătit, senin și lucid, pentru marea trecere: „Nu peste mult, nu peste mult/ pleca-voi din acest tumult,/ pleca-voi dus de anii grei/ pe urma celor dragi ai mei,/ spre-un țărm necunoscut de noi/ din lumea-ceasta duce-m-oi/ al îngerilor cor s-ascult,/ nu peste mult, nu peste mult,/ când glas chema-mă-va de sus/ pe-un drum ce-mi pregătesc de dus…” (Glossă). Câtă simplitate, câtă curățenie sufletească și câtă împăcare în aceste versuri și-n cuibul-suflet din care și-au luat ele zborul!
Cum oare am putea încheia aceste modeste rânduri, decât cu regretul că a trăit printre noi, până mai ieri, un poet adevărat și un suflet ales precum Emil-Alexandru Micle și mult prea puțini au știut acest lucru.

(Fragmente din Postfața la cartea “Pelerinaj spiritual la Lourdes – Novenă”, de Emil Alexandru Micle, Editura Surorile Lauretane, Baia Mare, 2020, ediția a II-a)

Ioan Ardeleanu-Pruncu,
Sighetul Marmației, februarie 2020