Asistăm zilnic, la primii pași de după Marea Izolare, e drept, mai șovăielnici, mai poticniți, dar totuși încercări de mers înainte, asemeni unui copil ce acum învață să meargă în picioare. După multe poticneli și încercări, prin perseverență, vine ziua, cînd își ia zborul și efortul îi este răsplătit! Așa se întîmplă și în viața noastra (era să zic nouă) și vrind-nevrînd, îmi vin și multe comparații, care se pliază perfect pe tot ce ni se întîmplă.
Nu-mi închipuiam vreodată, că voi fi contemporană cu acest cataclism planetar, venit de nicăierea, dar, care și-a pus amprenta urîtă asupra bătrînei noastre planete, numită Terra, poate că nimic nu-i întîmplător pe pămînt, ce-i să se întîmple se va întîmpla negreșit, mai devreme sau mai tîrziu.
Întrebată fiind de un prieten atunci cînd am venit în America, cînd o să mă întorc, i-am răspuns: niciodată! Așa mi-a venit atunci să-i răspund. Nu a fost nimic calculat.
Cu o seară înainte de a lua avionul, am constatat, că-mi expirase pașaportul. Am pierdut biletele, dar hazardul s-a concentrat și mi-a înlesnit repede alt pașaport, alte bilete și iată-mă ajunsă în State.
Semne ar fi fost, să rămîn acasă, ca să nu mă prindă urgia departe de țară. Luptă-te dacă poți cu soarta!
În toată această perioadă de așteptare, mintea îmi da ghes să caut explicații, comparații, similitudini între evenimentele ce se succed parcă, peste capul nostru.
Pămîntul nostru, atît de perfect, de rotund, de ospitalier, dintr-o dată, ne-a dat un bobîrnac de ne-am pierdut echilibrul, ne-a scos de pe orbita noastră, sfînta noastră normalitate și ne-a pus la colț! Fiecare cu el! La început bosumflați, nu ne găseam vina, ostracizați de diverse ordonanțe, menite să ne corecteze acțiunile și gîndirea și să ne adaptăm la noile reguli impuse de moment.
Două luni și mai bine de stat în casă, cu cîte o gură de aer din cînd în cînd, cel puțin pentru mine, au fost un bun motiv de aranjare a gîndurilor, despre cum văd eu, ,,pe persoană fizică”, repornirea Terrei, metaforic vorbind.

Mică fiind, făceam și eu parte din rîndurile de copii, implicați în diferite activități alese de părinți.
Păzitul oilor la păscut sau a vacilor, intrau în sarcina noastră. Nu presupunea mare efort, doar vigilență. Căutam însă, în același timp, diverse metode de a ne umple timpul cu diverse jocuri inventate de mințile noastre de copii, pentru a ne umple timpul cu ceva. Încă nu se inventaseră pe atunci telefoanele mobile, nu aveam nici măcar fixe. Vînam cele mai mari mușuroaie de furnici și, cu niște bețe special stunjite de coajă, ațîțam sărmanele insecte, care, pentru a-și apăra teritoriul, se agățau de bețele noastre, înnegrindu-le în cîteva secunde. Nu știu cîți au încercat această experiență, dar, după ce scuturam bățul de furnici, rămînea pe el o acreală, pe care noi o savuram lingînd acel bîț, mai ceva ca și vata de zahăr. Poate că aveam carență de vitamina C. Dacă la început, mușuroiul era perfect, după invazia noastră, arăta ca un cîmp de luptă, cu furnici dezorientate, unele moarte, altele cărîndu-și sacii sparți în spate… Ce mai, pierderi grele, făcute cu inconștiența acelor ani.
A doua zi, însă surpriză! Mușuroiul era refăcut la loc, arăta exact ca și cu o zi înainte. Urmele vandalismului nostru erau șterse! Cîtă putere de regenerare la niște biete insecte, cîtă forță de repliere de a aduce iar mușuroiul în stadiul de la început… Că, cel puțin pe mine m-au făcut să mă simt vinovată pînă astăzi și imaginea mușuroaielor sparte încă mă urmăresc.
Sunt niște amintiri care răzbat prin forța exemplului, în niște situații de criză, la o dimensiune cu mult mai vastă. Numai că, raportînd dimensiunea lor la cea a mușuroiului, parcă nu-i chiar atît de deplasată cu cea a Pămîntului vizavi de oameni. De la o anumită înălțime și ei nu par mai mari decît niște niște furnici.
Așa și cu Pămîntul, atacat de acest virus, e asemeni unui mușuroi, unde totul era bine rînduit, dar a trebuit ca el să-l vandalizeze. Noi, furnicile cu chip uman de pe el, încercăm în fiecare zi să ne revenim și să ne refacem mușuroiul. Vor fi mari eforturi, nu puține, dar exact ca și într-un puzzle pînă ce tabloul nu va fi complet, nu ne vom da bătuți. Poate vor fi și multe piese lipsă, dar le vom înlocui, fie și artizanal pentru început.
Îl mai compar (Pămîntul), cu un Big Bang – Clock, care a funcționat impecabil, dar noi, prea siguri pe el, am uitat să-l tragem. Nefiind tras la timp, arcul s-a întins și s-a oprit. Și aici intervine ceasornicarul, care-i dă de capăt, îl trage, îi fixează limbile și bate iar.
Pornirile însă, întotdeauna presupun dublu efort la început. Exact ca o mașină care, cu cît stă mai mult nefolosită, cu atît îi scade prețul, deoarece stagnarea în orice domeniu, este păguboasă.
Avioanele sunt proiectate să zboare, nu să staționeze pe pistă în intemperii, dacă le-ai tăiat zborul, incep să moară… Orice e scos din mișcare, presupune timp și efort pentru repornire. D-apoi o planetă!
După acest ,,Accident Universal” lumea n-o să mai fie așa cum am știut-o noi. Efuziunea, entuziasmul, exuberanța, pentru multă vreme vor fi mai estompate. America (pînă mai ieri) era considerată ca un reper al consumismului. S-au deschis Moll-urile, dar sunt goale, cel puțin în prima săptămînă erau pustii. Să vezi un ditamai colosul luminat, răcit cu aer condiționat, cu muzica pornită, pentru un singur client care-și bea cafeaua într-un fotoliu, cafea adusă de acasă în termos…
S-a sucit lumea, nu mai intră cecurile la sfârșit de săptămînă, sau dacă intră nu se mai aruncă la cheltuieli, spaima pentru ce va urma este și aici apăsătoare.
Americanii nu au experimentat niciodată cum e să nu ai. Niciodată însă nu e prea tîrziu să afli.
Succinct am vrut să fac, așa, un periplu, cu legături nebănuite între diferite experiențe din viața de fiecare zi, și această stare nouă, pandemică, cu care va trebui să socializăm zi de zi…
Concluzia ar fi că, pentru repornirea Terrei (sensul e metaforic) exact ca și în cazul unei pompe scăpate, e nevoie de o amorsare a acestui uriaș vid creat între oprirea și pornirea Lumii. Sau ca în cazul unei mașini rămase fără benzină trebuie insistent apăsată pedala de accelerație pînă ce intră iar benzină în carburator. Încet, încet, fără să înnecăm motorul, o să ne reluăm mersul firesc. La toate aceste manevre trebuie însă niște reguli suplimentare, față de cele cunoscute, reguli sugerate de micile aluzii făcute din lumea reală și anume:
– Să avem tenacitatea furnicii, care, fiecare în parte, după puterile ei, ajută la refacerea mușuroiului.
– Să avem îndemînarea ceasornicarului, care știe cum să repare ceasul pentru a ticăi din nou,
– Primele două reguli să fie unite cu multă empatie a fiecăruia către fiecare, iar la final, cînd vom striga cu toții: ,,Și totuși se învîrte !” să simțim că, atît cît s-a putut, ne-am dat concursul pentru ca marea mașinărie numită Terra să o ia din loc!

(15 mai 2020)

Ileana Pisuc
Richardson – Texas (USA)

1 aprilie 2020
Azi copiii pot cere luna de pe cer și o primesc, adulții caută peștișorul norocos, iar perii albi și-ar dori doar o pasăre de aur care să le aducă în zbor tinerețea. Azi fiecare cere ce vrea, dar oferă altceva, pentru că azi e 1 Aprilie – o zi care ne aduce aminte cum suntem în celelalte 364 zile ale anului. Nu o spun eu, ci chiar Mark Twain. Eu doar meditez asupra acestei afirmații…. Oare chiar așa să fie? Oare 2 mai, 5 iunie, 25 decembrie să fie tot un 1 Aprilie, dar cu alt chip? De ce alegem să păcălim încontinuare de parcă nu am ști că minciuna e un paravan de protecție pe termen scurt?

PROVOCARE: Astăzi, păcălește viața! Ademenește-o cu vorbe duioase, spune-i că vei fi mai bun, mai amabil, mai corect, mai iubitor, mai recunoscător, mai modest, mai,mai…. Spune-i! Sună melodios, nu? Atunci, haide să punem împreună în practică tot ce am vorbit cu viața! Păcălește viața: trăiește frumos!

2 aprilie 2020
Azi am descoperit că nu există doar o cheie a comunicării, ci un întreg mănunchi. Reflectă, perseverează, focusează-te mai mult pe ascultător, stabilește relații, dar continuă să îți scrii povestea! Fă-ți curaj! Totul începe de undeva. Ce vine ușor nu durează, iar ce durează nu vine ușor! Mulțumesc, Club Interact Sighetu-Marmației, că putem crește atât de frumos împreună!

3 aprilie 2020
Vreau o țară ca afară…
Așa spune un mare cântec românesc.
Eu nu vreau o țară ca afară; vreau doar țara mea. Țara mea frumoasă cu oameni luptători, ambițioși, perseverenți, talentați. Țara mea ce i-a oferit lumii pe Ciprian Porumbescu, George Enescu, Adrian Păunescu, Ana Blandiana și lista poate continua la infinit. Vreau doar o țară în care oamenii ajută, ascultă, respectă, muncesc, iubesc. Nu vreau să fie ca afară, vreau să fie unică. Iar țara visurilor mele se va forma doar dacă eu, tu, el și ea punem umărul.

4 aprilie 2020
Adesea ne jucăm cu Dumnezeu ca și cu o tablă de șah. Când avem doar binecuvântări îl considerăm un simplu pion crezând că nouă ne aparține pământul. Când totul ia o altă traiectorie, e ca și un nebun. Neplâncându-ne monotonia, Dumnezeu e pentru noi ca o tură: doar înainte, fără abateri spre alte căi. Dar întotdeauna uităm că fără rege nu se poate da șah-mat. De aceea rege nu îl considerăm, nu ne place. Vrem să avem noi ultima lovitură….

5 aprilie 2020
Pentru lucrurile pe care le practic în privat, voi fi răsplătit în public. (Anthony Robbins)
Corect, dar, după părerea mea, incomplet. Pentru tot ce practic în privat, vor fi și alții răsplătiți în public. Spațiul și timpul nu pot fi oare finite? Atunci duplicitatea de ce nu are avea o limită? De reținut: tot ce practic eu va avea efecte asupra celorlalți. Azi… atât.

6 aprilie 2020
Odată cu războiul s-au schimbat și cuvintele, și sunetele. Spui „mama” și e cu totul altceva, spui „casă” și e, la fel, cu totul altfel. Li s-a adăugat ceva. Mai multă iubire, mai multă teamă. (Războiul nu are chip de femeie, de Svetlana Aleksievici)

7 aprilie 2020
4 valori ale unei comunități puternice: credință, integritate, devotament, altruism.

8 aprilie 2020:
Am descoperit azi un proverb român care spune În vin e adevărul. Ei bine, pe eticheta sticlei nu apare adevăr. O fi greșit proverbul sau am greșit noi crezându-l? Când nu vrem să spunem adevărul, ne ascundem după ce ne convine. Nu, nici în vin , nici în copil, nici în soare nu e adevărul. În om e adevărul. Trebuie doar să îi deschidă lacătul cu cheile virtuții.

9 aprilie 2020
Dacă punem reflectoarele pe calitățile unei persoane, acestea se vor dezvolta și vor crește frumos sub ochii noștri. Dar dacă le punem pe defecte? Ce rezolvăm promovând falsa înțelepciune ?

10 aprilie 2020
V-ați gândit vreodată la culori, la cum se combină, la ce ne-ar spune? Pentru mine, albastru e culoarea care îmi inspiră dorința de a o lua de la capăt chiar și în cele mai grele momente. Dacă e să o vorbim despre verde, zic să ne uităm la frumusețea naturii și e de ajuns. Pentru a înțelege galbenul doar deschideți poarta soarelui. Roșul se ascunde în petalele trandafirului. Alb… albul se simte mirosind crinii. Iar pentru roz, portocaliu, violet… deschideți-vă inima! Lăsați-vă imaginația să zboare!

11 aprilie 2020
Ce are prioritate în viața ta?
Ce ar trebui să aibă prioritate în viața ta e ceea ce te învață să fii:
Puternic
Răbdător
Iubitor
Onest
Rațional
Invincibil
Tenace
Atent
Tăcut
Excelent

12 aprilie 2020
De la iubire la ură e doar un pas. De la admirație la dispreț e o linie atât de subțire. Ne-o demonstrează chiar ziua de azi.
De Florii nu se sărbătoresc nici copacii înfloriți, nici venirea primăverii, nici măcar florile din viața noastră. Azi se sărbătorește intrarea lui Isus în Ierusalim. Cât de schimbător e omul… Creat să fie adaptabil,dar alegând mereu și mereu schimbarea, viteza, mulțimea. Duminică a fost primit pe un drum de flori, de osanale… iar vineri drumul a dus spre dealul Golgotei. A fost nevoie de 4 zile… Doar 96 ore oferite tot de Împăratul universului pentru ca oamenii să se schimbe complet, de la flori la spini.

Te-aș întreba și m-aș întreba: noi ce facem în zilele fără flori? Ia exemplul lui Isus!

13 aprilie 2020
Soare, oameni, iarbă, flori…
Noi de normalitate doritori.

14 aprilie 2020
Azi am descoperit o frântură de înțelepciune: o muscă în farfurie poate fi un fapt banal sau o tragedie cosmică. Ești pe pământ, iar deasupra ta sunt o infinitate de stele. Ești între oameni și în jurul tău sunt mii de păreri. Nu le interpreta, ci încearcă să le înțelegi. Nu le eticheta drept neimportante, ci îmbunătățește-le.

15 aprilie 2020
E greu să înveți ce știi. E foarte greu să înveți ce știi, deoarece niciodată nu vei fi mulțumit. Vei dori mereu să evoluezi și nu e rău deloc. Vei dori să crești, vei face eforturi, vei plânge, vei sacrifica pentru ce îți dorești să fii sau să știi. Dar până ajugi la podium, e greu să înveți ce știi… dar e atât de frumos….

16 aprilie 2020
Îmi aduc aminte de primele zile din martie. Aveam teama de necunoscut, de boală. Eram speriată pentru mine și pentru toți.
Dar acum nu știu ce e cu mine…. Frica a fost înlocuită de calm. Unii ar numi acest sentiment indiferență, dar eu știu că e doar calm. Cu siguranță am învățat că situațiile de criză nu se gestionează cu teamă, ci cu încredere.

17 aprilie 2020
Te poți împodobi cu penele altuia, dar nu poți zbura cu ele. Păsările știu asta, oamenii nu. (Lucian Blaga)

18 aprilie 2020
Și ne iartă nouă greșelile noastre PRECUM și noi iertăm greșiților noștri…
De multe ori repetăm fraza aceasta ca pe o mantră. Însă este acolo un cuvânt uzual precum… un cuvânt ce introduce o altă propoziție pe care, adeseori, o rostim șoptind, în grabă, mai cam pentru noi decât pentru Domnul. Oare de ce? De ce ne e atât de greu să iertăm și pretindem atât de ușor să fim iertați? Încă nu am aflat răspunsul….

19 aprilie 2020
Ai muri pentru o minciună?

Eu… nu. Dar, pentru a mă salva chiar și pe mine- cel dintâi între păcătoși- cineva a murit pentru o minciună. Știe din ce suntem făcuți… de aceea ne-a iubit atât de mult, dând ca și garant un rege. Și noi ce trebuie să facem? Doar să fim lumini printre oameni! Luptă-te lupta cea bună și aleargă pe calea dreaptă. Caută evlavia, dragostea, răbdarea, bunătatea, cinstea, adevărul și credința. Bucură-te întotdeauna și, în aceste zile, descoperă puterea rugăciunii de acasă.

Mulțumesc că mi-ai dat șansa ca, ori de câte ori mă tem, sunt în fundul gropii sau pe vârful muntelui, eu să mă încred în Tine!

20 aprilie 2020
Iubesc să gătesc… Și tot gătind am asociat această artă cu viața. De ce? Pentru că pe calea mea, arta culinară a părut un munte pe care nu credeam că îl voi urca. Dar acest lucru s-a schimbat radical și de atunci în special patiseria și cofetăria sunt parte din mine. La fel ca în viață încerc, aduc inovații, improvizez când nu îmi văd lungul nasului și mă cred mai mare decât chefii, învăț, culeg rețete noi, iar finalul îmi demonstrează că nu am greșit investind în această pasiune. O viață echilibrată înseamnă câte o prăjitură în fiecare mână…

21 aprilie 2020
Azi scriu din perspectiva grădinarului, a micului producător…

Am crescut printre roșii, ardei, vinete, păstăi, castraveți. Am fost crescută de oameni modești, dar sinceri care m-au învățat întotdeauna ca vorba să îmi fie ca și fapta. Iar dacă vorba a fost produsele noastre sunt bio, așa ne e și fapta. De ce? Pentru că ne respectăm și îi respectăm pe clienții noștri. Am crescut printre legume și nu îmi pare rău deloc. Am învățat să respect munca fiecăruia, am învățat că eforturile dau roade, am văzut că o sămânță poate da naștere unei binecuvântări așa cum un zâmbet dă naștere altui zâmbet. Am fost crescută de oameni muncitori, corecți. Nici nu aveam nevoie de mai mult.

Acum m-au năpădit lacrimile – cuvintele sufletului. Sunt atât de mândră de ei!

22 aprilie 2020
Se spune că o poză e mai grăitoare decât mii de cuvinte. De aceea iubesc să fac fotografii. Cum ar fi viața noastră fără amintiri?
Iubesc să fac fotografii, să citesc, să scriu, să gătesc, să muncesc, să învăț, să cânt… Iubesc oamenii, muntele, florile, zâmbetele, marea….. Iubesc poate prea multe, dar niciodată îndeajuns.

23 aprilie 2020
Cartea îți e prietenul în ceasuri de neliniște, e doctorul la începutul bolilor, e sfătuitorul de bine în nevoi, e bătrânul care te netezește pe cap și-ți arată calea cea adevărată. (Ion Simionescu)

Pe mine cărțile m-au salvat de disperare, lașitate, plictiseală, lacrimi. De multe ori mi-am cuibărit sufletul printre paginile volumelor cu satisfacția că, prin lectură, scap de povara existenței cotidiene. Și tot de atâtea ori am mers spre raftul bibliotecii la fel ca la cei mai dragi prieteni pentru a le spune motivul zâmbetului meu. Uneori m-au înțeles, alteori am încercat eu să înțeleg cum procedează familia mea de hârtie. Am crescut împreună, am asimilat informații împreună și, chiar dacă uneori o părăseam, ea mă aștepta tăcută tot în același loc. Nu am realizat când literatura a devenit pasiunea mea. Știu doar că m-am prins de ea ca de o frânghie și nu m-am mai lăsat.

24 aprilie 2020
Săptămâna aceasta am scris despre o parte din pasiuni. Nu știu neapărat de ce, poate am vrut să vorbesc cu mine, am vrut să îmi confirm că fac bine, dar se poate și mai bine. Atunci când toți spun că ești perfect mustarea are rolul ei important.

25 aprilie 2020
Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. (Psalmii 19:13)
Descoperim multe…. cunoaștem galaxii, anticipăm unele catrastofe, gestionăm situații de criză, zburăm dintr-un loc în altul… dar nu știm tot. Totuși avem impresia că totul ne este în mână când, de fapt, am descoperit doar un pumn de nisip din marele Univers. Doar capitolul mândrie ia încet, dar sigur, locul întregii cărți.

Păzește, Doamne, pe robul Tău de mândrie. Păzește-L și de teamă, stres, uitare, amorțire, indiferență. Dar, mai important, învață-L să-și păzească credința. Tu și El… infinit.

26 aprilie 2020
Dacă iubești pe cineva doar când se conformează idealurilor tale, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu faci sacrificii, aceea nu e iubire.
Dacă iubești pe cineva și nu îi spui când greșește, aceea nu e iubire.
Dacă iubesți…. Îmi vei spune STOP! Ce știe un adolescent despre iubire? Poate nu știu multe, dar sunt sigură că la final rămâne iubirea!

27 aprilie 2020
Stimată Coronovacanță, văd că nu te grăbești să pleci!
Ne-ai obligat să purtăm măști și ne-am conformat! Ai impus izolarea la domiciliu și am ascultat (știi și tu că sunt excepții care întăresc regula) . Ne-ai tot repetat să avem grijă de igiena noastră și nu ai făcut rău. Însă observ că nu îți e dor să vezi elevi mergând la școală. Și poate, în tot răul, acest lucru e pentru a ne responsabiliza. Școala online nu va înlocui niciodată dascălul- călăuza noastră. Poate vrei să ne dai o lecție pentru a le oferi respectul care li se cuvine. Dar până când învățăm această lecție, propun să fim responsabili pentru noi și viitorul nostru.

28 aprilie 2020
Să nu termini de citit o carte doar pentru că ai început-o. Să nu stai lângă un om doar pentru interes. Să nu înveți ceva doar pentru a arăta că știi. Să nu ajuți doar pentru a aștepta laude. Să nu ierți doar pentru a reproșa mai târziu. Să nu faci niciodată ce ție nu ți-ar plăcea să ți se facă.

29 aprilie 2020
În acest moment lumea e împărțită în cel puțin două categorii: cei care susțin că ne vom schimba și cei care afirmă vehement că după această criză vom fi tot la fel. Eu nu știu ce să zic. Mi-ar plăcea să cred că ne vom schimba, dar ceva mă împiedică. Am trecut peste atâtea catastrofe și am rămas tot la fel. De ce? Pentru că avem impresia că ni se cuvine totul fără să facem nimic. Ne rugăm să se deschidă bisericile, dar câți vom merge în ele? Ne e dor de școală, dar când începe câți vor merge voioși spre ea?Vrem să-i vizităm pe bătrânii noștri, dar după… după cât de singuri vor fi iar? Vrem să revină totul la normal. Dar ce facem pentru acest lucru? Și, până la urmă ce mai e normal într-o lume superficială?

30 aprilie 2020
Oare chiar am scris tot ce nu ar trebui să fie uitat?
E spre asfințit și o serie de întrebări își caută răspunsul.

31 aprilie 2020
Lucruri învățate în coronovacanță:
• Ți-a spus cineva Ai grijă de tine!? Sau s-a interesat de cum te simți cu adevărat? Ți-a transmis vreun gând bun? Atunci păstrează acel om lângă tine!
• Dacă tu ai fost un om puternic și i-ai ridicat pe alții, rămâi așa în continuare! Dacă meritele nu îți sunt rescunoscute, adu-ți mereu aminte ca un copac fără rădăcini nu există, iar rădăcinile nu sunt vizibile.
• Timpul e prețios. Iar omul e și mai prețios ca să îl irosească.
• Ai văzut și azi raza soarelui? Mulțumește!
• Atunci când nu ai nimic, tot ai ceva. Uită-te în sus!
• Cu adevărat vreau să fiu dascăl… un dascăl ce va pune întrebări, va asculta păreri, va oferi provocări, va mustra la nevoie, va încuraja fără măgulire, va învăța mereu și va vorbi despre lacrimile sale pentru ca elevii să le plângă pe-ale lor.
• Cartea, florile, muzica, liniștea sunt unii dintre cei mai buni prieteni ai omului.
• Biserica poate fi chiar în casa ta.
• Nu e bine să îți faci priveghiul înainte de vreme.
• Am învățat că e greu să te înțelegi. Oferă-ți timp! Fă-ți curat în gânduri. Ai răbdare cu TINE și vei avea și cu alții.
• Fiecare zi oferă și soare, și ploaie! Alege ce vrei să faci cu ele!
• Nu te lăsa pradă amânării!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A, C. N. „Dragoș-Vodă”

Câteodată și obsesiile sunt bune la ceva. A mea e cea a Timpului eliadesc, a „camerei Sambo”, în care totul e suspendat, în care-ți afli starea paradisiacă. Cred că mereu am încercat să suprim timpul, să-l opresc într-o capsulă a mea, în care să mă regăsesc. Rareori am reușit să citesc semnele ce se arată doar celor inițiați. Ce m-a purtat înspre spațiul sigur și fericit a fost mișcarea de pendulare a leagănului. Priveam iarba din gradina lui Mama-Bună, care azi e a mea. Trifoiul m-a frustrat întotdeauna. Puteam să cercetez grădina fir cu fir în căutarea celui norocos, cu patru foi, că tot nu-l găseam. Însă, dacă Dia era lângă mine, îl repera în câteva minute. Eu n-am reușit niciodată să-l văd. Și vocea surorii mele răsuna tare: „N-o să ai noroc!” Căteodată mătușa mea, care ne însoțea în căutări, dibuia trifoiul mult dorit și mi-l strecura nevăzut, ca și cum eu l-aș fi aflat. Uneori acceptam tacit minciuna, mă prefăceam că l-aș fi găsit, dar știam, în sinea mea, că norocul nu-i al meu.
Cu ochii deschiși, mă las purtată în spațiul meu sacru, în casa bunicii. Acolo arareori era liniște. Mai tot timpul plină de copii, bunici, mătuși, verișori, vecini. Îndeosebi vara, când ușa era mereu deschisă și un du-te-vino anima acest axis mundi.
Agitația era și mai mare pe vremea recoltei. O remorcă își vărsa conținutul în curtea noastră și, ca prin minune, apărea un munte de știuleți de porumb pe care mă cățăram cu o adevărată frenezie. Alunecam, mă scufundam, mă zdreleam toată, mă apuca disperarea până ce, extenuată, ajungeam în vârf. Toți umblau forfota, veneau oameni la clacă și începea distracția. Știuleții erau deșfăcați și cu „mustățile” îmi făceam o mândrețe de perucă, perciuni, păr la păpuși și clăi înalte, nesfârșite. Bunicile și mătușile, băbuțele din vecini își luau locul pe scăunele și cu o dexteritate incredibilă curățau porumbul de pănuși și de „părul prețios”. În cap îmi suna o melodie ale cărei versuri nu le puteam desluși, nu aveau sens în mintea unui copil care încă nu era de școală: „Hai, hai, inimă, hai! /La (multe răle mă dai) muntele lu’ Mălai”. Așa era. Clar. Doar o auzisem de atâtea ori la radio: „La muntele lu’ Mălai”. Ăsta trebuia să fie muntele. Din curtea noastră. Și se numea așa. Fix așa. Nu contează că acuma știu versul „La multe răle mă dai”. Râd când aud melodia și o cânt cum am înțeles-o atunci.

Tot sărbătoare era și mersul la câmp, la săpat cartofi. Terenul era mai departe de casă, pentru mine putea fi în altă țară, așa îndepărtat îmi părea să mergem la Puskapor. Se pregătea merindea, căruțul cu sape, greble și tot felul de obiecte cărora nu le dădeam importanță. Femeile gospodăriei matriarhale se precipitau, vociferau, plănuiau. Eu una mergeam în excursie. Terenul se întindea cât vedeai cu ochii, niciodată nu i-am atins capătul. Se înainta organizat, fiecare preluând atâtea rânduri cât îi permiteau puterile și priceperea. Bunicile aveau câte trei, mătușile încercau să țină pasul, iar femeile tocmite cu ziua făceau ce puteau. Eu zburdam veselă prin iarba înaltă care-mi biciuia pielea fragedă. Culegeam flori și măcriș și făceam traseul câmp-pompa de apă de zeci de ori pentru lucrătoarele însetate. Știam că trebuie să am ceva răbdare până la momentul cel mai frumos, pentru care eu consideram că mersesem cu toții acolo: masa. Așa că, înțelegătoare, rezistam o oră-două. Mă ofeream să ajut și mi se trasau sarcini după puterile mele, căram gălețile cu buruieni într-un loc anume stabilit. Pășeam țanțoș, cu impresia că eu duc tot greul muncii. Făceam glume și ironii cu bunicile: „Ooo, numa’ atâta ați săpat! Că eu am cărat deja zece găleți”. Ele zâmbeau cu înțelegere în timp ce mâinile se mișcau amețitor, făcând să pară toată treaba o joacă de copil. Atât de înfumurată eram, încât mi se părea că pot și eu. Și ceream, poruncitor aproape, să mi se dea o sapă, să-mi dovedesc puterile. Primeam una mică, specială pentru mine, cu două coarne întoarse. O agitam cu putere, izbind în toți cartofii și făcând prăpăd între rânduri. Mama-Bună mă lăsa, motivând că „aceia or si la porci”. Nu mă opreau bunicile, în schimb mătușile îmi făceau vânt dintre șirurile pe care le dădusem peste cap. Îmbufnată, nu mai aveam răbdare și răcneam de la distanță întrebând din cinci în cinci minute când mâncăm. Toropiți de căldură și sătui de chemările mele disperate, se adunau cu toții la pompă unde-și spălau mâinile pline de pământ, își clăteau fețele și-și potoleau gâtlejurile arse. Se întindea o masă câmpenească cu fel de fel de bunătăți: slănină, ceapă, brânză, cârnați, roșii, castraveți, pâine proaspătă și câte cele. Se mânca cu poftă, se râdea, se mai închina câte un pahar de apă cu miros urât, de-mi strâmba nasul. Îi ziceau „horincă” la apa aia pe care eu n-aș fi pus gura. Aș fi vrut să stăm așa toată ziua, începea să-mi placă la câmp. Dar ele se ridicau și se întorceau la pământul răscolit, lovindu-l în același ritm. „Eu nu mai car găleți! Am obosit. Vreau acasăăă!!!”, protestam. Mama îmi șuiera ceva printre dinți, în timp ce Mama-Bună dădea verdictul: „Îi trudită cocoana. Mircea, du-o acasă!” Și vărul meu, as al bicicletei, mă punea pe șaua lui fermecată și într-o viteză nebunească mă aducea în „inima” casei, unde cădeam la datorie, ca o bună muncitoare ce fusesem în ziua aceea.

Mi-e la îndemână să văd cu ochii minții episoade din copilărie, momente-capsulă, dragi, liniștitoare, cu totul ale mele, parte din ființa mea. Cotloane numai de mine știute. Podul prăfuit în care zăceau toate comorile pământului: cărți, caiete, carnete de note de-ale mamei, de-ale mătușilor, leagănul de lemn în care fuseseră ocrotiți toți frații mamei, curse de șoareci care așteptau viclene să-și primească victimele, porumb pe care mă rostogoleam frenetic, cântar cu greutăți de diferite forme și mărimi, sticle, cuie, fiere, obiecte ciudate cărora nu le deslușeam întrebuințarea… Mă pierdeam cu totul în amalgamul acela peste care domnea praful. Podul copilăriei, încărcat de comori. Beciul era un alt cotlon, cu aer ciudat, închis, cu ușor iz de mucegai, unde se aflau butoaiele, damigenele, furtunuri, ulcele, sticle multe așezate pe rafturi, mireasmă de pământ bătătorit, de cărămidă, de vin, de țuică și de un nu-știu-ce venit de nu-știu-unde. Celălalt beci. Cel cu provizii. Cartofi cu mustăți crescute, cununi de ceapă și usturoi, lăzi de mere… Proaspăt amestecat cu mucegai, cu umed. Apoi cămara. Ticsită cu dulceață, cu sticle de sirop, de vișinată, afinată, borcane cu compoturi, săculeți de pânză plini… culoare, peste tot culoare și miros frumos. Din când în când se deschidea un alt spațiu, cu iz de afumătură. Mirosul cel mai bun. De cârnați și costițe afumate. De interzis. De simțit numai cu porția. Sâmbăta și duminica, când se mânca ceea ce mie îmi plăcea cel mai mult: carnea.

Zgomotul de joacă, de râsete și veselie venea din podul grajdului, unde ne aruncam frenetic în fânul care ne înțepa pielea. Ploua cu paie, înecăcios, făcându-te să strănuți, să râzi, să plonjezi în grămezi de sănătate. Podul acela era locul în care, stând pe spate, cu un pai între dinți, îți trăiai poveștile și prieteniile.
Tot cu ochii minții o văd deseori pe Buni țesând la război, pe Mama-Bună cosând la mașina ei Singer, pe Mama-Mia, mătușa mea, fierbând acele și seringile într-o cutie metalică, pe „șpor”. Mereu mergea la cineva acasă să dea injecții după ce-și pregătea cutia magică. O strigam: „Mama-Miiiaaaa… cu cutiiiaaaa!!!” Mi-a dat și mie injecție o dată, cu bătaie înainte de intrarea acului. Îmi amintesc perfect circul pe care l-am făcut. Dar a fost „musai”. „Ga-ma-glo-bu-li-nă”. „Ce-i aia?” „Ca să nu faci hepatită”. Sora mea făcuse și era internată la spital. Îmi amintesc că am vizitat-o și i-am dus castane fierte. Nu avea voie să le mănânce. M-am bucurat. Îmi rămâneau mie. Și oricum, din cauza ei luasem injecție. Avea Mama-Mia un dulăpior pe care-l analizam meticulos. Și foarte des. Erau aranjate frumos creme, săpunuri din cele bune, pernițe cu șampon, ciocolate, spray-uri, cutiuțe cu bijuterii nemaivăzute: un medalion de aur ce o înfățișa pe Nefertiti, lanțuri, inele cu turcoaze, pandantive. De câte ori deschideam cutiuța, scăpam câte un oftat. Nefertiti, bijuteria mea preferată, era promisă surorii mele, „atunci când o să împlineasca 18 ani”. Adică timp berechet ca Mama-Mia să se răzgândească și să mi-o dea mie. Toată copilăria am visat la asta. Dar regina Nilului a ajuns, spre jalea mea, la Dia, cea căreia îi fusese promisă. În schimb, eu am primit, ajunsă la maturitate, bijuterii de o neasemuită frumusețe de la mătușa mea.
Sora mea era cea la care-mi raportam existența. O urmăream ca o umbră. Cam smiorcăită și pârâcioasă, ce-i drept. Sufeream teribil că Dia o prefera pe Liuța, fata nașei mele, cu care era de nedespărțit. Așa că eu eram cumva umbra lor, a amândurora. Erau îmbrăcate la fel, iar eu aveam ceva similar, niciodată identic cu ce purtau ele. Se țineau de mână și-și șușoteau secrete la urechi, făcându-mă să cunosc invidia, gelozia. Mereu cu câtiva pași în fața mea, poate mici, cât timp eram sub privirile adulților, dar care se transformau în pași de uriași o dată ce ieșeam din raza lor vizuală. Dia și Liu o luau la goană, ținându-se de mână, lăsându-mă cu o ploaie de lacrimi pe față și cu noduri în gât. Ascultam toate trei o casetă cu basmul „Făt-Frumos din Lacrimă” și, invariabil, când se ajungea la partea în care vorbea Muma-Pădurii, se făcea cumva și ele aveau o treabă importantă în altă cameră, lăsându-mă pe mine singură și împresurată de vocea teribilă a personajului negativ care icnea, amenința din „piuă”, strigând: „Făt-Frumos, vinooo, să te sfărâm între mă-se-le!!! Hi-hi-hiii!!!” Doamne, înfiorător mai era! Stăteam paralizată de spaimă, neputând să fac nicio mișcare, convinsă că Muma-Pădurii va ieși de undeva să mă sfărâme între măsele. Aud și acum, aievea, frânturi spuse pe o voce întipărită pe veci într-un ungher al minții mele… „fata Genarului, oacheșă și visătoare…”
Mereu încercam să reproduc tot ce putea să facă Dia. Podul de sus. Statul în mâini cu capul în jos. Roata țiganului. Mișcări de gimnastică ritmică. Cu panglica, cu cercul. Nu-mi ieșea nimic în afară de fluturarea panglicii. Dar nu mă lasam. O copiam în mintea mea întru totul. Cu urcatul în cireș, până-n vârf, cum făcea ea, nu-mi ieșea deloc. Mi-era frică de înălțimi atunci cum mi-e frică și azi. Așa că, stăteam spășită lângă trunchiul cireșului, salivând de poftă, așteptând ca Dia să-mi arunce câteva cireșe. Îmi dădea din când în când. Necoapte.
Căutam împreună, an de an, cadourile de Iepuraș în grădină, printre flori, tufe, cu o bucurie și un entuziasm fără margini. Dintre tote cadourile găsite vreodată de Paște, unul îmi răsare înaintea ochilor, bucurându-mă și acum ca și atunci: două cărucioare albastre, cu coviltir, în care se odihneau păpuși. Iarba înaltă dezvelea acele două minunății albastre care mi s-au întipărit în suflet. Am eliberat amândouă niște țipete pline de încântare și am alergat să ne revendicăm prețioasele daruri.
De cele mai multe ori primeam cărți printre cadouri, pe care, de Crăciun, Moșul scria dedicații de felul acesta: „De la Moș Crăciun pentru Oana, cu condiția să nu se mai bată cu Diana.” Eh, Moșul ăsta, cum le vedea el pe toate… Ne băteam, e adevărat, câteodată în glumă, alteori pe viață și pe moarte, ca zmeul cu Făt-Frumos. La final de bătălie ne arătam rănile judecătorului suprem, mami, care concluziona că eu sunt foarte agresivă și las urme pe pielea surorii mele, drept pentru care mai încasam niște lovituri – supliment. Faptul acesta mă determina să-mi pregătesc răzbunarea, așa că bătăile între noi două au fost o constantă până am ajuns la liceu. De cele mai multe ori erau însoțite și de vorbe ce pentru noi erau arme (ca și-n Enciclopedia zmeilor lui Cărtărescu), sudalma simplă, dublă ori triplă fiind mereu la îndemână. Și cu toate acestea o iubeam și mi-am dorit s-o copiez până prin clasa a V-a, când îmi căpătasem individualitatea.

Azi, privind trifoiul din grădina sacră, mă iau în brațe, pe mine, copila care știa că nu va avea noroc, și-i zâmbesc. Nici acum nu-l pot găsi. Și-n această dulce realizare îmi văd fericirea de copil, rotundă, cu tot cu frustrările ce atunci mă chinuiau. Acum închid pleoapele și văd tot ce vreau cu ochii minții, fac legături și cred că încep să mă cunosc, să mă accept cu bune și cu rele, cu traume sau epifanii. Știu de ce nu găseam trifoiul cu patru foi. Pentru că îl căutam în iarbă, în vreme ce el era viu, lângă mine, îmi zâmbea, vorbea, alerga, mă tachina. Dia e trifoiul meu norocos. Și l-am avut întotdeauna.

Oana ȚÎNȚAȘ

Uau, starea de urgență s-a sfârșit
Și libertatea ne va înfrupta din nou!
Cu mic, cu mare toți am istovit
Trăind cu frică zile de ghetou.

Azi lumea se va-ntoarce la viață,
Ne vom mișca prin țară dar… alert,
Iar viața fie-ne-va mai semeață
Ne vom privi în ochi și nu pe internet.

Să nu mai auzim de stări nasoale,
Urgențe, carantine sau „contacți”,
Să nu vedem cum zi de zi se moare,
Să nu ne-nvingă niște pereți mați.

Să ne mai lase-n pace viruși duri,
Nu ne predăm, vrem viața să renască,
Ne-așteptă băuturi, potol, călduri,
Chiar dacă ne-om ascunde dup-o… mască!

Ras Publica

Putem să acceptăm aceste dezamăgiri temporare, dar nu trebuie să ne pierdem niciodată speranța.
Răul devine deseori știre, dar există un adevărat ocean de bine în omenire – Papa Francisc

Adevărata dăruire înseamnă o revărsare a iubirii tale. Atunci când dăruieşti în acest fel, nu simţi că eşti sleit de puteri. De fapt, te simţi energizat, pentru că iubirea pe care o dărui se întoarce la tine, prin recunoştinţa oamenilor pe care i-ai atins. Nu face greşeala de a crede că nu ai nici un dar de făcut. Fiecare dintre noi are ceva de dăruit.

Sigur ați mai auzit ca Speranța trăiește la Sighet, sigur ne-am mai lăudat cu asta! O scurtă recapitulare. Grupul Speranța a luat naștere aici, la Sighet, acum 16 ani, suntem un grup de tineri al cărui obiectiv este voluntariatul. Mulți dintre noi am crescut odată cu acest grup, iar obiceiurile practicate ne-au devenit stil de viață, ne-au format și direcționat spre așa numitul viitor.

Deși suntem constrânși de situație, acceptăm cu greu restricțiile, dar încercăm să rămânem uniți. Dacă acum două luni eram uniți „face to face”, astăzi suntem uniți online. Ziua Internațională a Dorului, nu a făcut altceva decât să ne facă să ne fie și mai dor de activitățile noastre, de timpul petrecut împreună. Ne este greu, dar mai mult ne este dor. Ne e dor să ne întâlnim cu toții în curtea Oratoriului, să ne unim în voluntariat, activități recreative și educaționale, să ne unim în rugăciune. Ne e dor de activitățile organizate cu copiii de la casele de tip familial, de zâmbete, îmbrățișari. Dintre activitățile noastre mai amintim: Sărbătoarea Voluntariatului – anul acesta trebuia să sărbătorim a 11-a ediție, în care promovăm voluntariatul și activitățile noastre ca grup. Eveniment care se desfășura în Parcul Grădina Morii. Anul acesta va trebui să spunem „pas”… Tabăra de vară – în fiecare vară organizam un campus așa cum îl numim noi, timp de 6 săptămâni, care include activități educaționale, cursuri de limba italiană și limba engleză, ateliere de lucru manual, tombolă, cineforum, teatru și dans, jocuri, cateheză… anul acesta… pas. Câteodată spuneam „hai, încă o săptămână de tabără și gata!” – asta era cu dublu înțeles. Eram și obosiți, dar și triști… acum suntem doar triști, pentru că trebuie să renunțăm la ceea ce iubim.

Partea frumoasă e că suntem uniți, și întâlnirile noastre au loc în mediul online, în fiecare duminică ne întâlnim pe Zoom, facem schimb de păreri, ne aducem aminte de vremurile frumoase, și planificăm următoarele ieșiri pe munte…

Suntem o mare familie, și ceea ce ne leagă e dăruirea și iubirea. Suntem învățați să trăim în fraternitate.

Motto-ul nostru este:
Suntem un grup și Speranța ne numim
Vrem Pace în lume și cu toții frați să fim

Monica BUD

Ștefan KERTESZ s-a născut la 10 iulie 1949 în Sighetu Marmației și s-a stins din viață azi, 14 mai 2020.

A fost absolvent al Liceului „Dragoș – Vodă” (promoția 1967) și ulterior a Facultății de Industrializarea Lemnului Brașov, promoția 1972, fiind repartizat, după finalizarea studiilor universitare și încadrat din 01 august 1972 ca inginer stagiar la CPL (Combinatul de Prelucrarea Lemnului) Sighet, Secția Plăci Aglomerate din Lemn. Având o pregătire teoretică și tehnică deosebită este promovat, după primul an de stagiatură, pe postul de inginer specialist, în aceeași fabrică. Abilitățile și competențele tehnice îi asigură în foarte scurt timp ascensiunea profesională: inginer la Serviciul Programarea și Urmărirea Producției cu atribuții de șef de secție, șef de secție schimb. În anul 1976, cu derogare de la vechime este promovat coordonator al celor două fabrici PAL I și PAL II.

În anul 1980, inginerului Ștefan Kertesz i se acordă Diploma și Premiul I pe ramura industriei lemnului din România, „pentru preocupări și realizări deosebite privind modernizarea dotărilor tehnice a fabricării PAL – ului” iar în anul 2006 primește distincția „Pro Facultate Ligniensis” din partea Institutului Universitar Sopron – Ungaria, „pentru merite în colaborarea științifică”.

La începutul anului 1993, domnul Ștefan Kertesz înființează societatea comercială SIGSTRAT SA, societate pe acțiuni, unde a fost acționar majoritar și director general. A fost preocupat de asigurarea unui management performant, care să-i garanteze societății pe care o conducea și care – la un moment dat – avea o medie de 600 de angajați, supraviețuirea într-o economie concurențială, având în permanență mari provocări.

Chiar și după pensionare, ing. Ștefan Kertesz a continuat să muncească, fiind directorul general și președintele Consiliului de Administrație al societății SIGSTRAT SA.

Inginerul Ștefan Kertesz a fost și un deosebit filantrop, fiind implicat, de-a lungul anilor, în sponsorizarea unor unități sanitare, de cult și de cultură, tineri și studenți, persoane fizice cu diverse probleme, ONG – uri etc.
A fost foarte respectat de către angajați, colegi și prieteni!

Dumnezeu să-l odihnească în pace! Condoleanțe familiei îndoliate!

Salut, Sighet!

Azi este ultima zi a stării de urgență, a izolării în care ne-am consumat ultimele două luni. Și dacă sighetenii, în marea majoritate (bineînțeles cu excepțiile negative de rigoare!) au fost foarte riguroși în a respecta regulile impuse de autorități, fiind determinați să găsească fiecare o abordare particulară de-a trece peste perioada de singurătate, elevul Darius – Mihai Giurgi, clasa a XII-a C (matematică-informatică intensiv), membru al Clubului de Robotică Tech-X de la Colegiul Național  „Dragoș-Vodă”, a muncit! A muncit foarte intens la „fabricarea” – la domiciliu – a vizierelor atât de necesare pentru cei care au stat și stau față în față în lupta cu pandemia. Darius a reușit până azi să livreze 400 de viziere, dintre care aproximativ 250 bucăți au fost livrate Spitalului Municipal din Sighet (secțiile UPU, Ambulanță, Infecțioase, Interne, Laborator, Oncologie etc.). Au mai fost livrate diferite cantități la SMURD, DGASP, Santa Vita, medici de familie etc.

Munca lui s-a desfășurat 24 de ore din 24 și, printre picături a reușit, zilele trecute, să mai câștige și premiul II, la un concurs național, InfoEducație Online 2020, secțiunea Roboți, cu proiectul XEOTYPE. Trebuie subliniat că doamna profesoară Cornelia Hotea a colaborat continuu cu Darius și a asigurat – așa cum ne-a obișnuit din primele zile – materialele necesare producerii vizierelor precum și livrarea acestora la fiecare destinatar.

Tănărul Darius a făcut, absolut voluntar, mult mai mult decât o parte dintre cei care ar fi trebuit să se ocupe de dotarea și asigurarea bazei materiale a punctelor cheie din această inegală luptă.

Pentru efortul depus de Darius și pentru a-l motiva să continue în domeniul care-l pasionează, Asociația Valea Verde – Salut Sighet și Construct Pack SRL, i-au oferit un premiu în bani care, se pare, după cum am aflat, va fi utilizat tot pentru…. robotică.

Felicitări, Darius, efortul tău este un exercițiu – model de implicare și responsabilitate!

Salut, Sighet!

Salut, Sighet!: Pentru cititorii noștri…. cine este și ce poveste de viață are Lavinia Pop – Coman?
Lavinia Pop-Coman: M-am născut în Sighetu Marmației, am absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” (promoția 2003) și am continuat studiile la Facultatea de Teatru, secția Actorie, absolvită în anul 2011. Un pic mai târziu, mi-am descoperit pasiunea pentru păpuși și, acum le combin, fiind actor-păpușar în București. Am colaborări cu Teatrul Bulandra, cu Teatrul de Artă, cu Unteatru și cu Opera Comică. Iar spectacolele mele de suflet sunt „Iepurele Alb” la Teatrul de Artă, despre care s-a spus că trezește emoții aproape uitate în inimile oamenilor mari, iar cel de-al doilea spectacol este „Zaharașka” și a avut premiera la Unteatru, în luna februarie. Este un spectacol care vorbește despre lucrurile mici care se văd doar dacă ai o inimă mare. Îmi este foarte dor de scenă dar, până când ne vom revedea, îmi rămân poveștile de citit.

Salut, Sighet!: Proiectul tău este, așadar, pentru copii?!
Lavinia Pop-Coman: Proiectul „Povești cu Zaharașka” este dedicat copiilor, a prins viață în ultimele săptămâni de izolare și de liniște și se dorește a fi un stimul în dezvoltarea imaginației și creativității copiilor. „Povești cu Zaharașka” este un proiect de suflet, prin care mi-am propus să aduc bucurie și, cel mai important, să dau mai departe ceea ce am învățat și, sper eu, să stârnesc creativitatea copiilor.

Salut, Sighet!: Cum a prins viață… Zaharașka?
Lavinia Pop-Coman: „Povești cu Zaharașka” s-a înfiripat în mintea mea în urmă cu vreo doi ani, când am fost în Siberia, la un workshop de o lună, ca să învăț să construiesc această păpușă, care are un sistem unic în lume, inventat de Maestrul păpușar Valadimir Zakharov care, din păcate, nu mai este printre noi, dar care mi-a lăsat cel mai de preț dar, pe Zaharașka. Tot ce îmi doresc este să dau mai departe acest dar, această variantă de povești ilustrate pentru copii – spuse cu Zaharașka alături de mine – mi s-a părut cea mai potrivită.

Salut, Sighet!: Ce provocări presupune joaca cu… păpușile?
Lavinia Pop-Coman: Lucrând cu copiii, am înțeles foarte repede cât impact are teatrul și joaca cu păpușile în dezvoltarea lor. O păpușă în mâna unui copil devine vocea emoțiilor acelui copil. El chiar dacă nu reușeste să exprime prin cuvinte ce simte, dacă are o păpușă în mână, îi va transfera acesteia instant și organic starea lui, cea adevărată, din acel moment. Negreșit. Ce este asta, dacă nu o terapie și o cunoaștere dincolo de cuvinte? Păpușile sunt magie poate doar pentru un adult, pentru copii sunt tot atât de reale ca și ei. Îmi doresc să aduc înapoi lumea imaginației. Cititul de povești provoacă mintea să își imagineze, crează întrebări, pe când desenele oferă răspunsuri.

Salut, Sighet!: Unde te găsim?
Lavinia Pop-Coman: Am canalul meu cu povești, fabule, poezii, la care am creat ilustrații și am inventat tot soiul de păpuși, unele cu ce am avut prin frigider, cum este greierele din „Greierele și Furnica”, care e făcut din două măsline și aripi din Frunze de physalis sau broscuța țestoasă dintr-o jumătate de nucă din „O vizită”. Vă dau și linkul canalului de pe youtube și îi invit pe copiii și parinții care iubesc poveștile să se aboneze la acest canal: http://www.youtube.com/c/PovesticuZaharaska

Salut, Sighet!: La ce lucrezi acum?
Lavinia Pop-Coman: Acum am început să lucrez la povești mai lungi și la păpuși care prind ușor viață în mâna unui copil (vezi marionetele eșarfe din „Prințul fermecat” sau „Cei trei purceluși”). Tocmai am terminat filmările pentru următoarea poveste, Degețica, la care am creat ilustrații din tablouri vii, cu tot ce am găsit în natură. Urmează să postez și tutoriale despre cum putem realiza acasă diferite păpuși de teatru, în doar 10 minute.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Lavinia și mult succes!

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 21 martie 2020
„Viața și romanele nu sunt făcute decât din întâlniri.” (Jean d’Ormesson)

Azi e ziua mondială a poeziei. Într-un joc cu mine însămi, îmi propun să recitesc ultimul volum de poezie pe care l-am așezat în bibliotecă. Deși înțeleg că e vorba de o desfătare lirică, mă îndrept spre rafturi cu nerăbdarea unui copil pus pe șotii. Descopăr că e vorba de „Templul de Adamant” al Antoniei Luiza Dubovici, carte dăruită în 2019 de poeta pe atunci însărcinată, cu dedicația: „O stea din constelația sufletului meu pentru nemărginitul univers al sufletelor domniilor dumneavoastră”.

O redescopăr pe Antonia între oale care fierb și cuptoare care sună. Sunt câteva poezii pe care am nevoie să le citesc de două-trei ori, altele mi se cuibăresc în suflet de la primul vers. Îmi place atât de mult confesiunea Antoniei, felul în care dezvăluie cititorilor viața ei interioară încât devin curioasă de forma pe care ar îmbrăca-o în limba franceză poezia mea preferată din lirica ei:

Le Temple

J’erre la pensée fatiguée.
J’ai touché à la mort
et rien n’a tremblé
dans mon cœur. Pas un seul souffle.
Un ange demeure dans la lumière.
Il a vu mon âme effacée comme la cire
qui lui a coulé sur la manche pendant toute la vie.

Dehors, la lumière s’estompe et les oiseaux croulent sur
mon âme
comme une main chaude qui dévoile des étoiles.

După ce o recit de câteva ori, în timp ce condeiul a redevenit cuțit și taie mărunt zarzavaturile pentru salata de bœuf, constat că acest poem sună bine în orice limbă. Mă declar mulțumită și deloc preocupată de prânzul amânat. Bucătăria s-a umplut cu picături de divin și cu aburi de cădelniță.

Îngerul, scoica și altarul din creația ei mă însoțesc constant în realizarea sarcinilor menajere de sâmbătă așa încât, la un moment dat, în minte, apoi pe hârtie, îi răspund Antoniei cu o fărâmă de confesiune personală:

Poetul din mine compune
pe-acorduri de liră sfințită-ntr-o noapte de-un înger pribeag.
Scrie plângând, înmuindu-și penița-n
ulei de tămâie din Templul cel Sfânt.
Ia rănile-adânci, le-nchide-ntr-o scoică
și pios o așează pe-un țărm de altar.

Ai zice că între mine și Antonia e o lume întreagă de când s-a mutat în Statele Unite. Și totuși, mai aproape ca azi n-am fost niciodată.

Poate această întâlnire, poate un semnal scânteietor din univers sau o fulgerare de lumină interioară mă convinge că mai există creație:
labirint verde
câmpia-n înserare
ocean de greieri

prof. Luminița COLOPELNIC

*****

Absolventă a Facultății de Litere, secția română-franceză, a Universității de Nord din Baia Mare, orașul natal, Luminița Colopelnic și-a început cariera în învățământ în cadrul facultății care a format-o și la Colegiul Național „Mihai Eminescu”.

Căsătoria cu un viitor preot o va aduce în Sighetu Marmației unde de 21 de ani predă limba franceză la Colegiul Național „Dragoș-Vodă”. An de an pregătește elevi pentru olimpiadă și pentru atestatele lingvistice. Timpul liber și l-a dedicat teatrului ca actor amator la Centrul Cultural, clubului de dezbateri pe care l-a înființat la CNDV și cursului opțional de limba chineză pentru copii și adulți. Activează de 6 ani în Serviciul de Ajutor Maltez, sucursala Sighet, unde în prezent este președinte, dar coordonează și activitatea celor 40 de elevi voluntari din Tineretul Maltez.

Deși la 18 ani obținuse mențiune pentru proză la Festivalul național „Vasile Lucaciu”, a fost, după cum ne-a mărturisit, prea ocupată să trăiască. Scrisul a rămas în urma creșterii a doi copii, a proiectelor școlare sau de voluntariat.

„Izolarea la domiciliu mi-a reînsuflețit pasiunea pentru scris și mi-a oferit răgazul necesar pentru așternerea pe hârtie a acelor semnale luminoase sau sonore care pot duce la corectarea direcției, semnale pe care le-am reunit într-un jurnal numit Balize. Am început să le descopăr în 11 martie și continui să descopăr balize aproape zilnic.” (prof. Luminița Colopelnic)

*****

N.r.: pagina de jurnal face parte din volumul în lucru „Balize”, care va fi publicat curând.

Vis cu pensionari. Un fragment – nedorit de actual – din „Scene din viața lui Anselmus”

„Noaptea, Anselmus nu dormi prea grozav. Avu un somn agitat, de care te bucuri că s-a încheiat fără să te bucuri, totuşi, că te-ai trezit. Dormise degeaba. Se şi culcase rău, cam fără chef, cam fără rost. „La culcare, ca şi la nuntă, trebuie să mergi cu o anumită dispoziţie, altfel ţi se pare că ai pierdut doar timpul, aşa cum la nuntă nu simţi decât că ai pierdut nişte bani!” Hainele de pat abia aduse de la spălătorie, apretate excesiv şi foşnind ca o pădure de fagi, toamna, câinii de afară, luna plină încremenită în dreptul ferestrei l-au chinuit aproape până în zori. Apoi, visă ceva straniu. Se făcea că locuia (în acelaşi bloc, sigur, cu aceiaşi locatari) într-un orăşel izolat, în care trăiau numai pensionari. Singura lor îndeletnicire era să scoată la fiecare zece decese o gazetă cuprinzând biografia răposaţilor, discursurile de la înmormântări şi, eventual, ceea ce se numeşte „ultimul gând” sau „ultimele cuvinte” ale celor plecaţi. Publicaţia apărea într-un singur exemplar şi se citea în centrul oraşului. Arhiva (uite că nu-şi amintea ce nume avea gazeta) reprezenta istoria oraşului. Singura lui istorie. O vreme, lucrurile au mers bine, au decurs, adică, normal. Dar nu se ştie prin ce miracol, de la un timp nu mai murea nimeni. Revista nu mai apărea, orăşelul, lipsit de istorie, se scufunda tot mai mult în mizerie, bolnav de un cancer social. Toată lumea a fost de acord să se editeze publicaţia la primul deces, fără să se mai aştepte până la împlinirea numărului stabilit iniţial, dar nici aşa nu muri nimeni. Primăria a început mari lucrări de reparaţii la sistemele de canalizări, de înlocuiri la reţelele de conducte şi de linii de electricitate, astfel că oraşul rămăsese fără apă, fără căldură şi fără curent electric, dar fără nici un rezultat. Medicamentele au început să lipsească, iar medicii au fost trimişi la fel de fel de simpozioane şi consfătuiri. Degeaba. Nici o epidemie, nici un cutremur, nici un incendiu, nici un accident… S-au organizat competiţii sportive, se alerga zilnic câte un maraton şi se desfăşurau gale de box ale veteranilor cu meciuri de câte cincisprezece reprize… Muzica de discotecă se revărsa pe străzile oraşului prin difuzoare speciale, montate în toate intersecţiile, ziua şi noaptea… În fiecare dimineaţă, însă, mulţimea era adunată în faţa primăriei, mai frenetică, mai nerăbdătoare, mai plină de forţe decât oricând. Deja se auzeau voci propunând un război ori o escaladare în masă a Everestului! Dar o asemenea decizie era deosebit de riscantă: dacă ar fi câştigat războiul fără nici o pierdere, sau ar fi reuşit să urce toţi pe Everest, ce le-ar mai fi rămas? Atunci primăria a hotărât ca, prin tragere la sorţi, din timp în timp să fie ucişi câte zece locuitori. A fost organizată în secret o grupă de zece „terorişti”. De îndată ce au apărut morţii, lucrurile au început să reintre în normal. S-a reluat alimentarea cu apă, cu electricitate şi căldură, au încetat competiţiile-genocid, s-au întors medicii, au început o serie de vaccinări, s-au luat măsuri pentru păstrarea liniştii publice… Orăşelul avea din nou istorie. Dar încet, încet în oraş n-a mai rămas decât grupul celor zece membri ai brigăzii de luptă împotriva uitării. Conform instrucţiunilor, urmau să scoată ultimul număr al gazetei, autodedicat, şi să se sinucidă. „Sinuciderea este un mod de a supravieţui!”. Nu-şi mai amintea cine spusese asta. Din fericire sau din întâmplare, se trezise înainte de a trebui să se sinucidă. Cel puţin norocul ăsta îl avusese, nu suporta să moară în vis.”

(Fragment din romanul Scene din viaţa lui Anselmus, Editura Limes, ediţia a II-a, cu o prefaţă de Ion Bogdan Lefter, 2008, pag. 130-135. Fragmentul cu numărul 13 al cărții!)

Vasile GOGEA

 Vasile GOGEA s-a născut la Sighet, la data de 07 august 1953. Este absolvent al Facultăţii de Istorie – filosofie, secţia Filosofie a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1979).

Este autorul mai multor cărţi în care… “în general, a scris cum s-a priceput mai bine, despre alţii şi despre ale altora”: Scene din viața lui Anselmus, roman, (Ediția I, Editura Litera, 1990; Ediția a II-a, cu o prefață de Ion Bogdan Lefter, Editura Limes, 2oo8), Fragmente salvate. 1975-1989. Jurnal și alte texte. (cu o prefață de Vladimir Tismăneanu, Editura Polirom, 1996), Propoieziții, versuri, (Editura Solstițiu & Decalog, 1998), Exerciții de tragere cu pușca de soc, publicistică, (Editura Paralele 45, 1998), (Re)citindu-l pe Eminescu. În umbra timpului, eseu, (Editura Charmides, 2000), OftalMOFTologia sau ochelarii lui Nenea Iancu, eseu, (Ediția I, cu o postfață de Mircea Muthu, Editura Grinta, 2002, Ediția a II-a, cu o prefață de Gheorghe Grigurcu, Editura Grinta, 2012), Logodnica mecanicului Gavrilov, proză scurtă, (Editura Limes, 2002), Repere ale gîndirii românești, în colaborare cu Aurel Ion Brumaru, (cu o prefață de Acad. Alexandru Surdu, Editura Grinta, 2003), Tratat despre înfrînt, meditații, (Editura Charmides & Eikon, 2004), Încă Propoieziții, versuri (cu o postfață de Ion Mureșan, Editura Grinta, 2006), Voci în vacarm. Un dialog cu Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, interviu (cu o postfață de Liviu Antonesei, Ediția I, Editura Eikon, 2010, Ediția a II-a, Editura Eikon, 2013), Mofteme, comentarii la I.L.Caragiale, (Editura Charmides, 2012), Singur cu Hegel (un autoportret ascuns), (cu o prefață de Vasile Muscă, filosofie, Editura Eikon, 2013), Propoiezițiile din Salonul 9 (6 fiind ocupat), versuri (cu un text critic de Gheorghe Grigurcu în loc de postfață, Editura Charmides, 2014), La scara blogului. Jurnal dedus (2919-2014), (prefață de Dorin Tudoran, postafață de Letiția Ilea, Editura Charmides, 2014), ANAMTEME. Exerciții de anamneză, (postfață de Andrei Zanca, Editura Eikon, 2015), LUCA PIȚU. Fărâmele meteoritului din Cajvana înregistrate la Observatorul cyberspațial Gogea’s Blog. IN MEMORIAM (prefață de Bedros Horasangian, post-prefață de Șerban Foarță, pre-postfață de Dorin Tudoran, postfață de Vasile Gogea, Editura Charmides, 2015), Din gramaTEMAtica, poezii, (Editura Școala Ardeleană, 2016), Timbre literare fără… T.V. A., (Editura Grinta, 2016), ANAMTEME II. Noi exerciții de anamneză, (Editura Eikon, 2017), FRAGMENTE SALVATE (1975 – 1989) Un jurnal din sud – estul Europei, (Editura Charmides, 2019), CUVINTE ÎMPOTRIVITE – 30 de ani de iluzii și speranțe 1989 – 2019, (Editura DOTA, 2019).

Este membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al PEN Internațional – Centrul România. I-a fost acordat Titlul de Cetățean de Onoare al Municipiului Sighetu Marmației în anul 2017.

Este POET, PROZATOR, ESEIST, JURNALIST și BLOGGER!

Un alt val de ciumă a bântuit Maramureșul începănd cu 1786 și a avut urmări majore asupra involuției populației din Maramureș. Foametea din anul următor, 1787, a pustiit 12 comitate din Ungaria, inclusiv Maramureșul, comitatul alocând o sumă mare de bani pentru cumpărarea de alimente. Conform evaluării daunelor efectuată în septembrie 1786 foametea a dus la 478 de decese în intervalul 1785-1786, și aproape 2.000 oameni au fugit în jurul județelui, în zone din Ungaria, Galicia, Bucovina, Transilvania. Oamenii au fugit, atunci cănd s-a putut, pe plute. Folosirea plutelor gata confecționate la emigrarea locuitorilor din satele maramureșene, care plăteau sume frumoase pentru acest mijloc de transport, a fost o constantă a timpului. Astfel la 1787, în timpul foametei, emigranții din Vișeu de Sus, 41 locuitori cu 52 fii și 53 fiice, ce au plecat pe plute din Maramureș spre Solnoc au plătit cu anticipație 120 florini. În anii 1785-1787 o mare parte din locuitorii români din Vișeu au ales calea emigrării în Bucovina, atât din cauza lipsei alimentelor, precum și a refuzului austriecilor de a cumpăra plute doar de la ei.

Motivația era legată de foamete și de pregătirea colonizării populației germane pentru exploatarea pădurilor, întrucât instabilitatea populației românești provoca pierderi Fiscului, aceasta emigrând de regulă fără a avea grija restituirii banilor primiți cu anticipație. Deși numărul acestora nu reiese în mod clar, existența lor poate fi fi sesizată indirect. În timpul foametei din anii 1786-1787, care a afectat Sighetul, Vișeul, s-au răspândit boli periculoase, dizenteria, pojarul, febra tifoidă, etc., lucru ce i-a determinat pe reprezentanții Camerei Montanistice să amâne colonizarea țipțerilor în Maramureș la Vișeu, datorită „circumstanțelor neplăcute de acolo”. Foametea deosebită, declanșată încă din 1785 a fost legată și de creșterea cerințelor de alimente, mai ales că avem de-a face cu colonizările de populație germană în întreg comitatul, dar mai ales în Mokra și Vișeu de Sus, când coloniștii au consumat ultimele provizii și au cerut de la Fisc alte cantități, alimentele lipsind în proporție de 77%. Penuria de alimente a fost declanșată de înghețarea devreme a mălaiului, coloniștii acuzându-i pe „românii plini de dușmănie, care nu au plătit sarcinile în natură, ci le-au răscumpărat în bani, cu 12 creițari/ câblă”. După debutul epidemiei, în 1786, în Sighet a avut loc o ședință a Comitatului, în care în 9 puncte, s-au înțeles asupra măsurilor ce trebuiau luate în timpul epidemiei și trimiterea de doctori în comitat. Imediat au sosit în comitat 2 medici și 2 practicanți. Se poate presupune cu siguranță că din aceleași motive de vreme rea populația supusă sarcinilor urbariale le răscumpăra cu bani, lucru ce provoca o și mai mare penurie a alimentelor.

Anul 1786 a consemnat momentul maxim al foametei în Maramureș, când au fost înregistrate datorii mari la sarcinile urbariale ale românilor, cifrate la 726 florini și 22 creițari, datorii ce nu puteau fi achitate datorită emigrării datornicilor sau sărăcirii lor. Datorită foametei muncitorii germani de la pădure au fost și ei afectați. În timpul foametei se practica coacerea pâinii din scoarță de copac sau tije de porumb, se gătea mâncare de urzici, precum și alte mâncăruri nesănătoase. În cazul soțiilor muncitorilor de la pădure germani, rămase văduve în urma acestei epidemii, acestea au primit, printr-o Instrucțiune, pentru a evita blocajul ce se putea ivi în cazul lipsei oricărui mijloc de trai, alimente, pentru ele și orfani. Situația excepțională a permis luarea unor măsuri excepționale, lucrătorii germani de la pădure primind în anul 1787, în august, 2-3 săptămâni libere, pentru producerea fânului necesar iernării propriilor vite, și pentru tăierea de lemne pentru folosul propriu, fără a fi plătiți pentru această perioadă. În același an o mare parte a localnicilor a emigrat din Maramureș.

Una din măsurile excepționale luate în timpul foametei din 1785- 1787 a constat în introducerea cultivării cartofului, care a jucat un rol deosebit în viața socială de acum înainte. Acesta a fost distribuit în 1788 spre cultivare locuitorilor, care au obținut în anul următor o recoltă de 12 ori mai mare, recoltă care a rezolvat probabil foametea, deoarece în anul următor acest fenomen nu mai apare în acte. Deși socotită eradicată foametea a fost o constantă a finalului de secol, în anul 1794 se constată prezența ei în Districtul Vișeu, unde veneau constant la lucrul la pădure oameni din Galiția, înarmați cu puști și praf de pușcă, și deoarece aceștia erau periculoși fiind înarmați, și probabil profitau de acest lucru, procurându-și cu forța alimente și pâine, care lipseau localnicilor, în ideea protejării acestora comitatul a decis neprimirea la muncă a oamenilor din Galiția, mai ales a celor înarmați, pentru că „alimentele fiind puține, datorită secetei, să rămână locuitorilor din Maramureș”.

O problemă grea a populației germane nou colonizate, ce se afla la o mare depărtare de casă, a fost legată de aprovizionarea cu alimente, populația nou venită suferind mai ales de lipsa alimentelor, în special în primii ani mulți coloniști au suferit din cauza foametei. Aceasta a afectat comitatul mai ales începând din 1786, când din cauza vremii proaste, a lipsei verii, a umezelii, a toamnei venite prea devreme și a gerului mare din iarnă Maramureșul a cunoscut o lipsă acută de iarbă, fân, fructe și legume.
Foametea ce a bântuit în anii 1786-1787 a costat comitatul o mulțime de bani, mai ales pentru îngrijirea coloniștilor. Mai întâi s-a constatat lipsa pâinii. După aceea coloniștii din Mokra au început să se plângă de faptul că în ultimele 3 luni nu au primit mâncare suficientă și că rusnacii indigeni au primit mai multe alimente decât ei. Foametea a izbucnit și în estul Galiției, pe domeniul Hust lipsind alimentele, semințele, iar ca urmare a acestei stări de lucruri comunitățile locale, funcționarii, văduvele, spitalele au primit dreptul de a strânge ei înșiși și împărți fructe. În anul 1786 supușii camerali au început să moară de foame. Funcționarii camerali au remarcat că din coloniștii germani înfometați, mulți cădeau de foame în timpul lucrului, astfel că de multe ori funcționarii erau obligați să facă pauze dese din cauza faptului că aceștia erau flămânzi și slăbiți.

Foametea s-a răspândit foarte repede și a fost foarte puternică, astfel că săptămâni întregi s-a mâncat foarte rău, mai ales pâine din coajă de copac, urzici și ierburi. Datorită răspândirii foametei în estul Galiției, interdicția din 1786 de a se exporta din comitat alimentele era perfect logică. Curtea a încercat să îmbunătățească situația, cerând ajutorul Inspectoratului minier din Baia Mare, dar ajutorul nu a venit niciodată, în schimb a trimis o adresă în 3 puncte că nu poate contribui cu alimente împotriva acestei foamete.

Din cauza acestui flagel comitatul a înregistrat și primele valuri de emigrare din populația autohtonă și din noii veniți. Primul val de emigranți a fost format din românii din Moisei și Borșa, care în toamna lui 1785 au emigrat în Bucovina. Un număr de 24 familii din Borșa și 18 din Moisei nu au suferit doar de foamete, ci au plecat și din motive economice, legate de introducerea de către Fisc a plutăritului privat, care a dus la pierderea de către nobilii români din cele 2 localități a surselor de existență. Aceste familii nu au fost singulare, în anul 1786 de pe domeniul Hust s-a înregistrat emigrarea altor supuși. Din Vișeu și Ruscova au emigrat în 1786 mai mulți locuitori ce au primit cu anticipație de la Fisc suma de 1653 florini pentru producerea și coborârea de plute la Sighet, iar plecarea acestora a produs mari pagube Fiscului. Numărul celor emigrați a fost unul considerabil, doar din Iasinia (Körösmezö) au suferit de foame 28 familii, formate din 110 persoane, care au și plecat. Foarte interesant este faptul că odată cu stingerea valului de foamete mai mulți maramureșeni s-au reîntors acasă; este cazul celor 41 români, împreună cu 52 fii și 53 fete, emigrați în anul 1787 în comitatul Solnoc, care au cerut Fiscului să le pună la dispoziție mijloacele de trai pentru a reveni acasă.

După valul de foamete au urmat valuri de epidemii, de la febra tifoidă la dizenterie și alte boli periculoase și situația a fost deosebit de rea, iar doctorii care erau deja suprasolicitați de accidentele de muncă de la pădure, la Coștiui, Rahău, Mokra erau insuficienți. Comitatul a impus vizita în comunități, cimitirele erau insuficiente, așa că era necesară deschiderea altor cimitire noi pentru populație. În anul 1786 numărul morților era foarte mare, doar pe domeniul Hust au murit 418 persoane, în anul următor numărul acestora scăzut și a ajuns la 48 persoane. În Sighet au murit, în intervalul 1 noiembrie 1786 – 24 februarie 1787, un număr de 152 locuitori și 118 străini, în total 270 persoane, care au trebuit să fie îngropate. Valul de epidemie a crescut în luna aprilie, când numărul morților era foarte mare, lucru ce a determinat comportamente umane atipice; se puneau câte 3-4 morți într-o căruță, aceștia erau conduși și aruncați într-o groapă comună, se presăra deasupra var, fără ca numărul morților să fie notat. Doctorii au apreciat totuși că doar a opta parte din numărul total al celor decedați au murit din cauza epidemiilor, alții au murit din alte cauze, deoarece imunitatea oamenilor era foarte scăzută ca urmare a foametei anterioare. Pe de altă parte micile colibe erau supralocuite, pe străzi erau bălți, fântânile, străzile, piețele erau foarte murdare, cadavrele erau păstrate mult timp în locuințe, iar în districte lipseau spitalele.

După decesul unui număr atât de mare de persoane, comitatul Maramureș și Inspectoratul montanistic au încercat să îmbunătățească starea sanitară a comitatului, prin trimiterea suplimentară a încă 2 medici și 2 practicanți în zonele afectate, oamenii urmând a fi aprovizionați nu doar cu pâine, ci și cu semințe, fructe. S-a observat că era necesară o atenție deosebită la inspectorii ce veneau din afară și care se îmbolnăveau relativ repede. De altfel profesorii de la Liceul piarist au primit mai mulți bani pentru alimente. În același timp au fost luate mai multe măsuri împotriva bolilor, ca schimbarea așternuturilor de pat, încălzirea moderată a camerelor, aerisirea și curățarea caselor. În lipsa medicamentelor erau folosite oțetul, laptele de capră, iedera; s-a stabilit ca cei aflați în convalescență să fie mai bine hrăniți, pentru a evita recidiva. S-a decis ca morții să nu mai fie însoțiți la groapă de către locuitorii vii, gropile trebuiau săpate mai adânc, ele trebuiau localizate în afara bisericii, noul cimitir trebuia îngrădit cu garduri solide. Piața din Sighet trebuia curățată, bălțile trebuiau uscate și a început să se vorbească despre introducerea unui izvor de apă curgătoare, adus din Teplița, scop în care a fost trimis inginerul Jakubitska, ce era subordonat inginerului comitatului Billek, iar Curtea de la Viena a fost și ea de acord cu introducerea apei potabile în Sighet. În intervalul 20 aprilie – 15 mai 1787 s-au îmbolnăvit în 47 localități din Maramureș un număr de 1943 oameni, din care au murit 157, au recidivat 776, iar un număr de 1040 oameni au rămas bolnavi. Doctorul Palatini a raportat că doar a 16-a parte a bolnavilor au murit. La sfârșitul lui mai în 44 localități, în afara Hustului și a districtului Coștiui au fost 1241 bolnavi, au recidivat 380, au murit 27, iar un număr de 835 au rămas bolnavi. În luna iulie în 54 localități erau 1627 bolnavi, au recidivat 680, au murit 38, un număr de 909 persoane era bolnave încă.

În mai multe localități au rămas nelocuite un număr mare de case, mai mulți părinți au lăsat în urma lor orfani, care au rămas în seama autorităților. O problemă deosebită a reprezentat-o și situația văduvelor coloniștilor germani, pentru care au fost date o serie de reguli, ele nu trebuie să fie oprite în cazul în care doreau să se reîntoarcă acasă, deoarece supraviețuirea fără soț în condiții vitrege era imposibilă; pentru plecarea acasă au primit câte 8 monede austriece pentru fiecare adult și câte 4 monede pentru fiecare copil.

În intervalul de timp în care a bântuit foametea, Curtea a dispus Fiscului să nu mai facă noi colonizări. Pe de altă parte marea emigrație a maramureșenilor pe plute, mai ales spre Solnoc, a determinat o reacție oficială a Fiscului, care a remarcat că populației i-au fost plătiți prea mulți bani cu anticipație pe anul 1787 (120 florini) pentru confecționarea plutelor și acesta a fost unul dintre motivele pentru care Fiscul a încercat să împiedice cu orice preț emigrarea din Maramureș.

Această epidemie a provocat moartea în 76 așezări din Plasa de Jos, de Sus, Cosău, Sighet, Vercovina, unde au decedat 1353 oameni, și anume 214 în Plasa de Jos, 546 în Plasa de Sus, 71 în Plasa Cosău, 341 în Plasa Sighet, 181 în Vercovina.

Deși numărul deceselor nu a fost atăt de ridicat ca în marea ciumă din 1740, iar un număr mare de oameni infestați au reușit să supraviețuiască, și acest val epidemic și-a pus amprenta asupra evoluției viitoare a comitatului Maramureș, oficialitățile fiind nevoite să ia măsuri de prevenție și vindecare mai mult sau mai puțin folositoare, constatănd necesitatea curățării localităților, a caselor și introducerea apei potabile în așezările mari.

 (Articol publicat în Revista Arhivei Maramureșene)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:

Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farago Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***
Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Două „detalii” splendide – aparținând unor clădiri reprezentative pentru centrul vechi al Sighetului – cariatidele și balconul rotund (“Casa de pe colț”), sunt alte suficiente argumente să îndrăgim orașul nostru și, mai ales, să ne dorim să-l vedem în haine noi!

În câteva zile se va încheia starea de urgență, sighetenii vor putea ieși prin oraș (evident, atenți la… distanțarea socială), pentru rezolvarea problemelor curente. Dacă veți trece pe lângă cele două clădiri de patrimoniu, priviți-le cu atenție și bucurați-vă de frumusețea… detaliilor!

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Salut, Sighet!

Într-un cadru foarte restrâns, adecvat acestor zile, din curtea Colegiului Național „Dragoș Vodă” din Sighet, din păcate fără elevi, o echipă minimalistă a lansat în văzduh un mesaj simbolic de Ziua Europei: CNDV – UE.

Ziua de 09 mai 2020 a fost foarte liniștită, cerul albastru cu nuanțe europene a preluat mesajul Școlii Ambasador CNDV Sighet, fiind o dovadă că Uniunea Europeană este vizibilă și-n izolare.

Monitorizarea lansării a fost „asigurată” de directorul CNDV, prof. dr. Vasile Mih.

Colegiul Național „Dragoș Vodă” face parte din echipa Școlilor-Ambasador ale Parlamentului European în România, proiect al Uniunii Europene, coordonat la Sighet de prof. Cornelia Hotea, iar cele două eleve participante la ritualul de azi au fost Daria Culac și Georgiana Treista, ambasadori juniori.

Școala Ambasador urmărește îmbunătățirea cunoștințelor despre Europa și democrația parlamentară europeană în rândul tinerilor. Aceștia sunt familiarizați cu posibilitățile pe care cetățenia europeană le oferă, precum și cu rolul pe care Parlamentul European îl joacă în procesul decizional european.

https://www.europarl.europa.eu/romania/ro/ue_si_tinerii/programul_scoli_ambasador.html

https://sites.google.com/view/cndv-scoala-ambasador/

https://www.facebook.com/cndv.pe

Salut, Sighet!