Au trecut peste 13 ani (01 ianuarie 2007) de când România stă la masa bogaților – sigur, mai pe la colț – și se bucură de un altfel de meniu. Au apărut icrele, fructele de mare, deh!.. șampanii franțuzești, merge și Jägermeister (sic sau sîc!), delicatese ce mai, așa cum se tratează capitaliștii conștiincioși. Ciolanul era cărnos, banii se numărau în euroi iar ai noștri… lei! Responsabilii, s-au apropiat tiptil, prin toate structurile, de conferințe, congrese, meeting – uri scorțoase, să dea bine prin CV-uri, pe lângă dr-uri și, uite, totul mergea ca pe la… noi. Au fost și bani, an de an, după buget și pentru sărăcie, dar nu ne-am învățat lecțiile la timp. Mai mereu corigenți la autostrăzi, la spitale regionale, la corupție și, mai grav la agricultură (mămăliga noastră, cea de toate zilele e din import!), totuși, zic gurile bine pregătite, ne-am… descurcat.

Dacă nu venea nenorocitul ăsta de virus eram și anul ăsta pe… plus. Plus la numărul de parlamentari, plus la averile bugetarilor, plus la pensii speciale, plus la grinzi în case… Doamne, ce de plusuri aveam în țară și acum s-au dus naibii toate! Sau… poate nu?

Azi, 09 mai, ar fi trebuit să ne sărbătorim cu mari și eterogene soboruri Ziua Europei noastre. Da, să fie clar, Europa este și a noastră, pe-aici pe la colțuri, sau pe la extremități, e mai a noastră azi ca niciodată.
Dar, asta este, s-a dat dezlegare la Covid, a venit și pe la noi după ce a răvășit bine mașinăria franco – italiană și a băgat în carantină chiar și motorul german. Acuma, ce să facem? S-a verificat soliditatea milioanelor de/din proiecte izvorâte din sutele de axe și priorități, a zecilor de măsuri bine verificate de birocația europeană și, când ne-a izbit necuratul (pardon, virusul!) iată-ne în… genunchi! Din nefericire, o Europă laică, stă azi în genunchi, îngenuncheată de urgență și se roagă, fiecare pe limba ce-o stăpânește mai bine, cui dorește și de câte ori îi permite religia, pentru reuscitarea noastră, a celor – aproximativ – 500 de milioane de mielușei trăitori pe bătrânul continent.
Azi suntem în genunchi, cot la cot, cei mici cu ceilalți din categoria TBTB/ 2B2F (too big to fail – prea mari ca să cadă) și așteptăm plecarea virușilor (da, sunt mai mulți, cu structuri diverse, unii sunt mai blânzi, alții mai ticăloși!). Adică, așteptăm cu drag, de data asta, Cov-exit-ul!

E o aniversare tragică, sper să nu mai prindem un an asemănător și mai ales să nu uităm că aparținem unui continent… eligibil, sustenabil, solid, Așa îmi doresc, ne dorim, sunt sigur, ne mai zburlim la Bătrâna Doamnă, dar nu putem s-o trimitem la azil. E a noastră, trebuie doar să schimbăm strategia de îngrijire și prevenire a bolilor ei seculare. Un pic mai atenți la sistemul de sănătate, alimentație sănătoasă, monitorizare profesionistă și… împrăștierea! Chiar și la sparanghel sau căpșuni nu-i rău, euroii să crească.

Scumpă Europă, noi nu te vom părăsi niciodată, ne rugăm mult pentru sănătatea matale și, iartă-ne umilița, dă-ne și nouă câteva adiționale mai bune la contractul pe care l-am semnat în 2007 și nu ne duce pe noi în ispită prin moll-uri, cazinouri, chiar birouri, că ne păpăm banii și avem necazuri pe la… coșul zilnic!

Să ne trăiești mai bine, mai sănătos și să ne vedem fără direktive complicate și-n anii care vin!
Liberté, fraternité, désolé! Zusammen űber alles! God bless Europa!

Ion MARIȘ

Tot ce vedem, tot ce atingem, tot ce auzim, tot ce simțim, se află într-un echilibru fragil. Timpul.

Timpul este cel mai fragil, pentru că odată trecut, nu se va mai întoarce. De cele mai multe ori spunem că avem timp pentru toate, dar, oare chiar avem? Cât de siguri putem să fim că ziua de mâine ne va aparține? Da, trebuie să trăim cu speranța zilei de mâine, dar niciodată nu trebuie să trăim cu gândul eternității.

Trăim cu eternitatea, crezând că este timp pentru orice. Dar nu este așa. Unele lucruri trebuie făcute la timp. De ce? Pentru ca mai târziu să nu trezim regrete în sufletul nostru. Vrei să îmbrățișezi pe cineva? Fă-o! Vrei să îți mărturisești iubirea? Fă-o! Vrei să călătorești? Fă-o! Dar, asigură-te că faci totul la timp.Trăiește azi. Nu rămâne blocat în trecut și nu îți face planuri prea mari pentru viitor, pentru că totul este imprevizibil. Trebuie să prețuim timpul mai mult. Uneori timpul ne ia, iar alteori ne oferă. Dar mereu este cu un scop. Niciodată timpul nu a fost mai prețios ca acum. Ne-am gândit vreodată, când am îmbrățișat o persoană, că poate este ultima dată? Nu. Pentru că spunem: „avem timp”. Dar adevărul este că, timpul pe care noi îl asociem cu o eternitate, este de fapt foarte scurt, mai degrabă, o secundă. Oferă-le celor din jurul tău timp. Oferă-ți ție timpul de care ai nevoie. Dar să nu uiți că, timpul nu este o eternitate.

Timpul îți oferă dragoste, iar alteori suferință. Timpul este atât frumos, cât și crud. Spunem că, clipele de fericire durează doar o secundă, în timp ce, durerea parcă durează pentru totdeauna. Durerea este ca și un cămătar. Te lasă cu o datorie pe care nu o mai poți plăti. Dar în final, tot timpul te ajută. El este cel care te întărește. Timpul este ceva nemaipomenit atunci când îți deschizi inima și îl trăiești cu atâta pasiune.

Trăiește acum! Iubește acum! Zâmbește acum! Fii fericit acum! Iartă acum! Și ia-o de la capăt! Oferă timp, ca să primești timp. Orice lucru are nevoie de timp. De exemplu, iubirea.

Când iubești, ai impresia că nu zbori numai tu, ci și timpul. Când nu iubești, timpul parcă stă pe loc, dar nu e așa. Sufletele nu cunosc timpul, de aceea, ele se întorc mereu la ce au iubit cândva. Pentru că, suntem oameni și mereu prețuim un lucru sau o persoană după ce nu îl/o avem. Timpul ne arată, de fapt, cât de prețioase erau unele momente. Asta e nostalgia: să afli că evenimentele din trecut, pe care nu le-ai considerat fericite, de fapt, erau.

Cât despre iubire, când vine vorba de ea, e mereu contracronometru. Există o numărătoare inversă. Nu ajunge să iubești pe cineva, trebuie să o faci la timp. Iar dacă ar fi să îi dau un sinonim timpului, aș spune că este… iubirea.

Andreea MARINCA
Clasa a X-a F
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighet

Articolul publicat în ziarul online „Salut,Sighet!”, în data de 11.04.2020, „Fie vorbești, fie taci!”, autoarea fiind Mădălina Danci, studentă la Jurnalism, UBB Cluj-Napoca, mi-a plăcut mult și am postat pe Facebook un comentariu, apreciat și acesta. Mă gândesc acuma la un articol complementar celui menționat, dezvoltat sub titulatura scrisă mai sus. Cum primul vizează partea teoretică, oarecum, ARTA CONVERSAȚIEI, cu vorbirea, tăcerea și gestica acestora, bine făcute sau nu cum trebuie, ori nefăcute, acesta ar viza partea practică, trăirea vieții, sau netrăirea ei, așa cum trebuie sau ar trebui să fie, sau cum nu trebuie, deci „ARTA ACȚIUNII”, COMPORTAMENTUL, ȚINUTA, care pot fi de un fel sau de altul. Este evidentă o separație între acestea, dar ele pot și interfera uneori și nu se exclude una pe alta, nici în bine, nici în rău și, uneori, se pot privi și sub un raport de subordonare: când vorbești sau taci, „acționezi, faci” și atunci ceva, într-o interpretare sau alta. Se poate și invers, o anumită ținută, acțiune, ferm manifestată, de bine sau de rău, să determine, să implice luări de poziții vocale, pe măsura.

Uneori, trăirea vieții în anumite cerințe de „ținută” demnă, de acțiuni necesare într-un anumit moment, să implice și SACRIFICII, de diferite grade, „arta” acțiunii să fie mai grea decât partea teoretică, de „vorbire sau tăcere”, decât „arta” acestora. Precum se spune: „Teoria ca teoria, dar practica te omoară!”

Această trăire a vieții în a acționa așa cum trebuie, când trebuie și cât trebuie și nu a face altfel, sau a face ce nu trebuie, a „acționa” altfel atunci, are o largă cuprindere, diversitate și nu se pot aduna într-un program făcut de cineva, o rețetă, în a fi urmată și este tot o problemă de educație de acasă, din școală, din societate, de formare individuală, de obișnuința și preocuparea în a le urma, a le perfecționa. Nu este vorba de truda zilnică pentru procurarea celor necesare vieții, care se impune obligatoriu, pentru a nu fi parazitar, ci acțiunile peste acestea, în anumite situații, uneori mai deosebite, în relație cu cei din jur, cu societatea, care pot fi „administrate” diferit, în eleganță și frumusețe comportamentală, sau în reproșul acestora; acestea ar viza trăirea sub aspect comportamental, demn efectiv, sau altfel. Deci dacă prima temă era ARTA DE A VORBI SAU A TĂCEA, cum și când trebuie, sau cum și când nu trebuie, aici este vorba de ARTA COMPORTAMENTULUI UMAN SAU, ALTFEL, ȚINUTA VERTICALĂ de a acționa trebuitor, sau a nu acționa, atunci când și cum trebuie.

Cred că ar fi binevenite exemple de manifestări comportamentale de excepție, alături de altele reprobabile, uneori ele având loc și în acelaș moment, în dualitate: demnitate, verticalitate sau opusul acestora.

Se prezenta la televizor o tragedie petrecută în România. Doi copii au ieșit din casă și au plecat spre apă; erau probabil dintre cei lăsați în grija bunicilor, părinții fiind plecați departe de ei, dar și pentru ei, prin străinătăți. S-a dezlănțuit o furtună puternică și nu se știe pe unde erau, că i-au prins apele involburate, fiind în mare pericol. Un tânăr, sau adult, prezent pe acolo, străin de ei, oricum, n-a ezitat și a sărit în apă să-i salveze. Puhoaiele au apele grele, cu mult pământ, nămol și altele, creează și vârtejuri. L-a prins pe un copil din valuri și l-a pus pe mal; a sărit și după al doilea, care se zărea din când în când,  printre ape și l-a luat, ducându-l și pe acesta spre mal și a reușit să-l salte sus. Epuizat de puteri, prin atât de mare și prelungit efort, el n-a mai avut puterea să se cațere imediat și un val vrăjmaș l-a tras în curenți, în vâltoarea apelor, apoi l-au preluat alte valuri și l-au tot dus, fără a se mai putea împotrivi, fiind găsit, după câtva timp, prins în ceva crengi mărginașe, dar fața probabil reflecta mulțumirea că a salvat viața a doi copii, lovirile apelor nereușind să-i întunece această bucurie. Pe margine de drum sau ape, a apărut o cruce simplă, care indică acolo moartea, jertfa unui om în apele înfuriate. Un erou ce a salvat viața a 2 copii, într-o reprezentare modestă, în timp ce mulți care au ucis oameni, mulți oameni, tronează pe monumente gigantice, prin zone selecte!

A  fost un îndemn spontan, intern, propriu: sări(!), scapă-i, ACȚIONEAZĂ CUMVA, FĂ CEVA! Și a făcut foarte bine, cu sacrificiul total. S-a și VORBIT despre această mare și frumoasă jertfă, după aceea, oral și scris, în omagiu profund. O interferență a celor două manifestări, A VORBI ȘI A ACȚIONA, cum trebuie, ținuta demnă și vorbire la obiect, în interferență!

Un eveniment asemănător, o altă tragedie. Într-o seară de 01 noiembrie, a nu mai știu cărui an, o familie, părinții și o fetiță de 8-10 ani, se deplasau la Rebrișoara, o comună în apropierea Năsăudului, pentru a aduce omagiu, pomenire si rugăciuni, la mormintele parinților și bunicilor de acolo. O ploaie densă și rece i-a însoțit tot drumul, de la plecarea din Baia- Borșa; fetița, mai temătoare de ape, a spus să o lase acasă, unde se juca cu alți copii, dar au plecat toți trei. Se aflau prin apropierea comunei  Romuli, pe  unde apa „Sălăuței”  era învolburată,  cu repezișuri, murdară, adâncă, grea și tulbure, de pământul smuls și strâns adânc între munte și malul șoselei, într-un spațiu îngust, gata să-l rupă și s-o invadeze. Într-o curbă mare, mașina a derapat și a aterizat în ape, în puhoi, mai aproape de mal.

Imediat conducătorul, profesor de matematică, amețit și rănit, a forțat ieșirea, și ținând cu o mâna mașina spre mal și, într-un efort disperat, a reușit să scoată soția din mașină, care s-a prins cu disperare de mal, ajungând pe șosea. Peste măsură de obosit și în durerea  rănilor, tatăl prinde fetița de un picior și o trage din mașină, dar un val puternic și criminal îi smulge fetița din mână și o ia, ducându-o în învolburarea apelor, el rămânând doar cu cizmuluița fetiței în mână. Rămas agățat de pietrele malului, privea împietrit și neputincios cum se depărtează copilul. Amețit de accident, de efortul deosebit, nu se mai putea mișca și rămâne îngrozit de durere. Desigur, impulsul sentimentului patern îl putea determina să se arunce mai departe în valuri, într-o altă încercare de a o salva, dar rămânea tot mai în urma și ar fi rămas doar dorința de a muri răpuși împreună, de aceleași ape ucigătoare. Alfel, un sacrificiu fără sorți de izbândă. S-a târât cu greutate în șosea și s-au despărțit… Definitiv! O zguduitore tragedie. Intuiția temătoare a fetiței a fost „împlinită!”. Poate, tatăl îndoliat, a rămas definitiv cu reproșul  de ce au luat și fetița, de ce au plecat pe așa vreme, sau că trebuia să oprescă pe ploaia orbitoare, ori să fi mers și mai încet, ori să fi „înotat” mai departe după ea; poate l-au chinuit toate, sigur și în prezent. A avut însă o ținută, în situația dată, de sacrificiu familial total, peste orice alte putințe omenești, peste reproșuri; nu putea acționa, a face mai mult. A trăit tragedia în plinătatea ei, rămânând eventual de acționat doar prin sacrificiul total al lui, fără a mai putea aduce mai multă întregire familiei.

Altceva s-a mai petrecut însă în acel loc: chiar în acel moment a oprit acolo un autobuz și lumea a coborât și a privit la „spectacol”, la tragedie! Majoritatea dintre acei călători erau inapți pentru o astfel de intervenție, era un sacrificiu inutil. Se spune însă că, printre ei, era una sau două persoane robuste, înotători buni, în forță, care puteau inerveni cu șanse de succes, mai multe decât de pericol, pentru că fetița se mai vedea, amestecată printre valuri. Au rămas la țărm, uscați, fără risc, într-o temere și manifestare de trăire lașă, totală. În acea tragedie, o persoană a făcut tot ce putea să facă și alte 1-2 persoana n-au acționat deloc, așa cum puteau s-o facă, având această obligație morală. O trăire în demnite umană plină și o lașitate totală s-au regăsit în aceea tragedie.

O Cruce frumoasă, la margine de drum, marchează această tragedie…

În cele două exemple am evidențiat cum se manifestă, așa cum trebuie, onorabil, „arta” de a se comporta, a trăi, a acționa, sau a nu face aceasta, așa cum trebuia, în mod normal, în oprobriul celorlalți.

În aceste momente nu trebuie să uităm de alte exemple, în felul de a se comporta și de a face ce trebuie și cum trebuie, de prezența în prima linie de luptă a personalului medical, prin vorbire, programe de salvare și prin acțiuni directe, de sacrificiu, la fața locului, uneori în forma supremă. Au plecat la datorie din mijlocul familiei, iar în timpul de răgaz fiind cazați în locuri amenajate în siguranță.

Tot aici se află prezenți și janadarmii, poliția, armata, pe afară, cu aceleași avertismente și acțiuni în sacrificii, dar și cu sancțiuni pentru cei pentru care binele trebuie instaurat cu forța, binele și siguranța publică fiind pentru ei un moft și nu un comportament de onoare, de demnitate și chiar de sacrificiu.

Dorul de casa, de întregirea familiei, în cazul tradițiilor marilor sărbători, au fost mult mai îngrădite ca altă dată, în condițiile prezentei pandemii…

S-au produs multe alte tragedii și vor fi încă multe alte dureri, răni, care se vor simți peste timpuri, dar speranța rămâne și lumea o va păstra mereu…

Gheorghe BĂRCAN
 fost elev al Liceului „Dragoș-Vodă”, Sighet
Minneapolis, 05.05.2020

sursă foto: pixabay.com

Pentru lumea întreagă, dar și pentru noi, urmează greul, zilele post-pandemie și multele semne de întrebare. Un virus neînsemnat și total „neînțeles” s-a găsit – tocmai într-o perioadă de relativ echilibru economic – să infecteze sănătatea planetei. Sub microscopicul agent patogen, sub perfectă „acoperire”,  ne-a „oferit” o lebădă neagră, venită pentru a ne aminti că nu suntem stăpânii naturii. De ce s-a întâmplat, cum s-a întâmplat, cine este vinovatul zero rămâne de… mediat la nivelul structurilor supra-statale. Din păcate, hazardul va gestiona viața noastră în lunile și – poate – în anii următori. Vom fi nevoiți, mai ales în fostele zone carantinate, să acceptăm o terapie socială de urgență, să identificăm un „tratament” pentru recâștigarea încrederii cetățeanului în sistemul medical dar și în cel statal, ce emanau siguranță și care s-au fisurat; este obligatorie găsirea de soluții credibile pentru eliminarea potențialelor conflicte socio – economice și „declanșarea” empatiei și solidarității transfrontaliere.

Altfel, urmările crizei mondiale sanitare pot duce la intensificarea confruntărilor sociale, comerciale (mai ales pe axa China – SUA), a protecționismului extrem și în cazuri dure la conflicte sângeroase. Normal ar fi să învățăm – toți – din erorile apărute în ultimele luni (și chiar din istorie!) și să preluăm/ aplicăm ideile/ măsurile de succes (așa numitele bune practici!) confirmate de duritatea experienței pandemice.

La momentul actual sunt clare semnele că mecanismul socio – economic global s-a blocat și că, în scurt timp, se va redesena configurația lumii. Șomajul zdrobitor, inimaginabil, care azi – conform statisticilor – se ridică la aproape un sfert din populația Pământului (aprox. 1,6 miliarde persoane) va fi una dintre cele mai mari provocări. Este la fel de clar că, populația – acolo unde este posibil – trebuie să reducă viteza de consum (contrar indicațiilor unor analiști!), să economisească mai mult și să facă investiții sustenabile. O altă amenințare probabilă este criza alimentară ce poate lovi lumea cu urmări mult mai grave decât pandemia propriu-zisă.

Ni s-a tot spus – în aceste ultime săptămâni tragice – de către unii dintre cei mai importanți actori politici din țară că, la problema X se va face o evaluare a situației, la problema Y evident o… analiză, la problema Z o reevaluare etc. Discursurile par extrase din filme de prost gust!… cred că ne-am săturat de evaluări, analize, studii teoretice și păreri evazive! Lucruri concrete – oare – nu se pot face? Variante precise post – pandemie, nu se pot fixa?

Putem găsi ușor – fără a face analize sofisticate – câteva posibile direcții statale prioritare de intervenție, pentru a preîntâmpina colapsul țării noastre. Digitalizarea țării ar trebui urgentată mai ales din perspectiva educației și învățământului, prin urmare este obligatorie dotarea elevilor provenind din familii cu venituri reduse cu tablete/ calculatoare și asigurarea accesului la internet, pentru a „roda” școala online. Asigurarea hranei populației este la fel de importantă ca și educația, așadar, urgent trebuie găsite căile rapide de investiții masive în agricultură, irigații pe toate suprafețele deținute de marile ferme de stat și/sau private, subvenționarea produselor agricole și zootehnice locale etc. Se poate gândi, de asemenea, o modalitate de co-finanțare a fabricilor de medicamente (prin preluarea de acțiuni de către stat, acolo unde este posibil) sau chiar înființarea unora noi; este necesară informatizarea urgentă a instituțiilor publice, pentru a reduce la maximum birocrația și eliminarea funcționarilor inutili.

Pentru a înlesni crearea de noi locuri de muncă trebuie să se reia, prin proceduri curate, transparente, finanțarea marilor lucrări publice, autostrăzi, spitale regionale etc. din fondurile europene disponibile sau chiar din bugetul statului, cu împrumuturi interne sau externe pe termen lung și cu dobânzi mici, prin parteneriat public – privat etc. Ar fi important de identificat câte o investiție strategică în fiecare județ din țară, pentru a da posibilitatea în primul rând forței de muncă locale de-a munci, de-a se evita periculosul șomaj.

Ideile foarte bune – girate de evaluarea unor specialiști dar și de oameni de afaceri de succes – ar putea fi finanțate prin granturi (bani nerambursabili) de către stat, prin co-asocierea cu antreprenorii creativi, ceea ce ar duce la consolidarea segmentului IMM – urilor.

Și nu în ultimul rând, majorarea pensiilor minime până la cel puțin echivalentul a – spre exemplu – 300 – 400 euro, coroborate cu impozite diferențiate pe pensiile și salariile „nesimțite” din sistemul public.

Sunt multe variante/ soluții de bun simț pentru evitarea lentoarei în „evaluări” fără conținut și adaptarea urgentă la criza ce se va disemina în toate sectoarele de activitate.

Dar, toate bunele intenții și chiar dorința de implicare dezinteresată pot eșua dacă nu se va conveni asupra unui pact politic post – pandemie! OBLIGATORIU! Indiscutabil, nu poate fi permisă continuarea jocului murdar politicianist după ieșirea – deocamdată, incertă – din starea de urgență. Un moratoriu pentru cel puțin doi ani în care, fiecare domeniu vital pentru viitorul țării (sănătate, educație, agricultură, industrie, turism, mediu etc.) să fie condus de către oameni competenți, de către cei mai buni profesionști! Să dispară – măcar pentru doi, trei ani – politrucii din toate funcțiile importante! Să aruncăm la gunoi „ideologiile”!

Pare imposibil?! Nu știu, nu cred!

Da, e nevoie de o schimbare masivă, de o reformă națională, dar și globală a capitalismului „gaussian”, este nevoie de un alt tip de… stat! Și, dacă mai marii lumi ar accepta, este nevoie de aplicarea economiei sociale de piață pe întreaga planetă.

Din păcate, lumea este condusă de super – bogați, fără nicio empatie pentru mulțimea… supraviețuitoare! Ei s-au „distanțat” demult, prin colosalele averi pe care stau, de omul de rând. Să existe oare solidaritate și din partea celor care se zvântură prin topurile Forbes, care-și doresc active nemuritoare?

Fără solidaritate sinceră, la toate nivelurile, lumea poate colapsa! Puținii rămași se vor tooot ascunde, periodic, din fața invincibililor… viruși!

Ion MARIȘ

Dragii mei prieteni, azi, vreau să vă povestesc despre un frumos eveniment care îmi va rămâne mereu în suflet. Mereu am spus că o carte este cel mai bun prieten al omului, un obiect prețios în care găsești răspunsuri la orice întrebări la care te gândești, în viață. Nu pot decât să mă mândresc că am participat la acest eveniment și anume la „Lecturiada online”, organizată de catedra de Limba și literatura română de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” din Sighetu Marmației, care s-a desfășurat pe platforma „Go to meeting”.

Cred că oamenii, în general, au nevoie de astfel de evenimente în viața lor, atât pentru sufletul lor, cât și pentru mintea și gândirea lor. Am învățat că lectura este conexiunea dintre oameni frumoși, oameni cu suflet bogat, cu inima curată, oameni de la care mereu vei avea ceva de învățat. Și ceea ce nu am învățat, dar știu, este că lectura și cărțile mereu vor lega prietenii. Acesta a fost și farmecul întâlnirii noastre. Alături de noi, elevii sigheteni și de profesoarele noastre minunate de limba română, am avut plăcerea să ne împărtășim ideile, gândurile și impresiile cu prietenii noștri de la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” din Râmnicu Vâlcea, alături de profesoara lor de limba română, prof. Geanina Oprea, care ne-au arătat cât de multe cărți frumoase și interesante citesc. A fost o întâlnire de suflet, din care am învățat că lectura unește, bucură și împlinește suflete pentru mult timp. Aceste momente sunt amintiri pe care nu le uiți niciodată pentru că au presărat asupra ta sentimente de care mereu vei dori să îți aduci aminte. Pentru mine, a fost o lecturiadă foarte specială, deoarece am observat că nu contează vârsta sau statutul pentru a recomanda cărți, dovadă că, întâmplarea de la această lecturiadă m-a uimit profund. Acum ceva vreme, am scris o recenzie la cartea „Malakai” de A. Stephanie. A fost o recenzie scurtă, publicată pe pagina oficială de facebook „Lecturiada 2020. Istoria unui posibil viitor”. Am fost foarte surprinsă când domnișoara Anca Tibil, care este profesoară de limba și literatura română la noi la colegiu, a spus că și-a comandat cartea „Malakai” la recomandarea mea, în urma citirii recenziei pe care am publicat-o. Cred că, acesta este cel mai important lucru atunci când scrii o recenzie sau îți spui părerea despre o carte, să știi cum să o scrii astfel încât să reușești să faci acea carte prietena măcar unui singur om. M-am bucurat foarte tare că domnișoara profesoară a crezut în cele spuse de mine și, chiar dacă volumul era unul pentru adolescenți, nu a ezitat să-l comande și să-l citească. Este important pentru noi, ca profesorii să știe și ce citim și mai mult de atât să și citească cărțile pe care le citim noi. Așa dau dovadă că ne înțeleg și apreciază cărțile pentru adolescenți, care de multe ori ajută sau își pun amprenta și peste cei mari. Așadar, sub monitorizarea doamnei prof. Odarca Bout, diriginta mea, care m-a introdus în tainele cărților și m-a învățat că citind o carte nu voi pierde nimic, ci voi acumula atât informații noi, cât și senimente, impresii, lecții de viață și multe altele, s-a desfășurat lecturiada noastră minunată. Am auzit atât de multe tiltluri, am simțit atâtea senimente care au venit spre mine la auzul recenziilor și părerilor despre cărți. Cred că sentimentul predominand al acestei lecturiade a fost bucuria, bucuria de a fi împreună și a ne împărtăși cărți bune, cărți folositoare pentru existența noastră.

Consider că fiecare trebuie să audă titlurile prezentate în cadrul lecturiadei și, sper ca măcar una, să vă trezească interesul. Așadar, la lecturiada noastră s-a discutat despre următoarele cărți minunate: „Ochi-de-pisică” de Margeret Atwood, „Marțianul” de Andy Weir, „Leac pentru o lume banală” de Christian McKay Heidicker, „Povestea Faridei” de Farida Khalaf & Andrea C. Hoffmann, „Ceva în apă” de Catherine Steadman, „Drako” de Kiera Aslog, „ Eu sunt femeie” de Maria Cristiana Tudose, „Aleea cu licurici” de Kristian Hannah, „Malakai” de A. Stephanie, „Maus” de Art Spiegelman, „Umbra vântului” de Carlos Ruiz Zafon, „Bufnița vânează toată noaptea” de Samuel Bjork, „Când ți se pune pata” de Wendelin Van Daanen, „Genul ăla de fată” de Tanaz Bhathena, „Banda celor șase ciori” de Leigh Bardugo, „Întoarce-te la mine” de Simona Lungu, „Nu există copii răi” de Janet Lansbury, „Cartea nunții” de George Călinescu, „Dăruind vei dobândi” de Nicolae Steinhardt, „Cum să ne purtăm cu personalități dificile” de Francois Lelord & Christophe Andre, „Invitație la vals” de Mihail Drumes, „Maitrey” de Mircea Eliade.

În final, lăsând aceste titluri aici, la vederea tuturor, cred că am făcut o faptă bună, am lăsat un bagaj de cunoaștere și sper ca aceste cărți să atragă spre ele cât mai mulți cititori. Pentru mine, acestă lecturiadă a fost necesară și vă spun sincer că m-a umplut de energie pozitivă. De fapt, văzând atâția cititori cum aș putea să mă simt, altfel decât fericită.
Mulțumesc tuturor celor care mi-au făcut ziua mai bună, în special cadrelor didactie de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand” și de la Colegiul Național „Mircea cel Bătrân” care ne stimulează spre citit și spre cunoaștere, cât și tuturor elevilor fără de care această lecturiadă nu era posibilă.

Anca Maria CORNEȘTEAN
clasa a XI-a
C. N. Pedagogic „Regele Ferdinand”  Sighet

18 martie 2020
Una dintre cheile majore ale succesului este să continui călătoria, să profiți din plin de abaterile de la drum și de întreruperi și să transformi adversitatea în avantaj. ( John C. Maxwell)

De azi… SCRIU. De ce? Nu pentru că m-ar lua cineva la întebări cu subsemnatul, ci pentru că am acceptat o provocare de la un adevărat OM. Scriu ca să aflu ce fel de lider am fost în această perioadă. Se va numi simplu JURNAL DE CORONOVACANȚĂ…

În aceste vremuri am primit zile cadou. Nu, nu sunt gratis, dar mulțumesc și le prețuiesc pe fiecare în parte. Întreaga lume s-a oprit din mers. Ne-a pus viața piedică. Eram prea grăbiți… Dar dacă acest antagonist al poveștii noastre ne oferă un bine? Știi tu ce va urma? Niciunul din noi nu a văzut imaginea de ansamblu, ci doar bucățele. Curiozitatea ne împinge la documentare, informare și chiar neascultare… Curiozitatea umană… o chestiune mult prea interesantă. Rostului nu ne putem împotrivi. Poate nu îmi va fi atât de rău în liniștea asta. Îmi voi auzi gândurile. Depinde doar de tine dacă te zbați sau prosperi în această perioadă.

Bine ați venit în colțul meu de lume!

19 martie 2020
    Dup-atâta frig și ceață
    Iar se-arată soarele (….)
    Primăvara asta totuși nu-i decât o copie.
Ghioceii răsar și apoi dispar. Păsările își continuă mersul firesc și poate nici nu se gândesc la ziua de mâine. Toate parcă sunt la fel, copie după copie, an după an. Dar noi? Noi cum suntem? Am impresia că am dezvoltat un impresionant sentiment al banalului, am fost atrași de starea de amorțeală și am devenit, rând pe rând, o copie. Nu mai luptăm pentru ceea ce am fost înzestrați să fim. De ce? Pentru că privim și nu analizăm; vorbim, dar nu spunem; auzim, dar nu ascultăm. Poate cineva încearcă să-și găsească glasul prin intermediul tău.
Cum îți este inima azi? Începe cu ea… Vorbește cu ea!

20 martie 2020
  Ce sunt oamenii? Ce e lumea?
  Pentru regi oamenii sunt supuși.
  Pentru vanitoși… doar admiratori.
  Pentru afaceriști oamenii sunt mașini de făcut bani, iar pentru perii albi sunt total nepregătiți.
Savanții sunt siguri că oamenii sunt un mister, iar artiștii îi privesc ca surse de inspirație.
Te uiți în jur și parcă de la toată această analizare nu te mai recunoști. Nu uita că ești CINEVA, nu ORICINE.
Toți oamenii sunt opere de artă. Judecă-i după purtări, nu după vorbe. Sau mai bine nu judeca… Doar apreciază-i pentru ceea ce sunt și ajută-i să crească. Separat suntem minunați, dar împreună devenim imbatabili.
Dreptate. Curaj. Compasiune. Credință. Dragoste. Respect. Ambiție. Perseverență. Cinste. Pace. Speranță. Altruism. Empatie. Bucurie. Are oare nevoie omul de altceva?
PROVOCARE! Lasă un mesaj surpiză unui om drag. Spune-i cât de mult îl apreciezi. Fă-i ziua mai frumoasă.

21 martie 2020
Mi-a bătut în poartă Fericirea
Şi intrând în curte m-a strigat.
Eram dus alături cu iubirea.
A-nchis poarta iute şi-a plecat.

Mi-a bătut de-asemeni Bucuria.
A intrat, a stat sub pomii goi.
N-a văzut pe nimeni să-i vorbească
Şi-a plecat grăbită înapoi.

Într-o seară, luminând pe stradă,
Mi-a bătut şi Steaua mea — de sus
Tot aşa, eram plecat aproape,
Şi-a strâns fusta-n mână şi s-a dus.

Mi-a bătut în poartă şi Necazul.
Eram dus departe. Liniştit,
S-a întins pe ţolul de la uşă
Şi m-a aşteptat până-am venit.
(Din viață de Virgil Carianopol)

Azi, de Ziua Internațională a Poeziei, nu doar să apreciați poezia, ci să deveniți POEM. Poate nu e momentul potrivit pentru a discuta despre artă, dar știu cu adevărat că e clipa perfectă pentru a îmbrățisa ploaia dacă dorim să zărim curcubeul.

22 martie 2020
Azi m-am trezit cu DOR. Ce cuvânt melodios… DOR. Ascunde în el bocetele femeilor, poftele copiilor, iubire, devotament, loialitate. Azi mi s-a făcut dor de ce era înainte! Nu de aglomerație, răutate, goana după câștig, ci de oameni, de proiecte! Așa că am scris, am scris și am învățat până când și soarele a obosit și a mers spre culcare. Dar dorul tot a rămas. Nimic nu poate înlocui sentimentul de a știi că aparții unui loc!
Poate și tu te simți incomod acum, te cerți, te plângi sau chiar plângi. Accesezi mii de webinarii, cauți să înveți ceva nou,asculți sfaturile tuturor de a-ți reorganiza viața, dar tot nu ești împlinit. Dacă așa arată și ziua ta de carantină, oprește-te și ia-o de la capăt. Începe cu ce îți place!

23 martie 2020
„Dragă” Coronovacanță, azi am cunoscut-o pe Oprah Winfrey. A fost cu mine până seara. Nu mă crezi? Uită-te la cartea pe care tocmai am devorat-o: Ce știu cu adevărat.
Ce știu eu cu adevărat e că există miracole la fiecare pas! Fă-ți curaj, privește-le atent și bucură-te de ele. Între momentele de leneveală cu o ceașcă de ciocolată caldă în mână și cele educative, găsește loc clipelor de mulțumire.
24 martie
Binecuvântare e când răsare soarele! Azi… atât. Poate sunt prea nostalgică.

25 martie 2020
Rareori mi se pare că vântul vorbește. Când adie le cântă florilor ca și cum ar vrea să le fure. Strigă atunci când vuiește, iar atunci când e doar prezent cred că ar vrea să avertizeze. A văzut și a auzit de toate, a purtat cu el urlete, jigniri, bătălii și probabil deja a obosit.
Oh, dacă ar vorbi cu adevărat ce bine ar fi! Sunt sigură că ar spune: respiră mai mult, plânge-te mai puțin, iubește mai mult, ceartă-te mai puțin, ascultă mai mult, grăbește-te mai puțin… fii cinstit și drept mai mult.

26 martie 2020
Scriu și e deja târziu. Am în minte o întrebare: Libertatea are sau n-are stăpân? Totuși cred că libertatea ține numai și numai de alegeri. Prezența unui stăpân nu îi fură valoare, ci o învață adaptarea. Lipsa unui stăpân o învață responsabilitatea. Oare cum ai putea fi liber fără acestea două?

27 martie 2020
Câte fețe are un om?
Omul poate avea zece voci și o singură gură, zeci de priviri și doar doi ochi. Fiecare situație o vede altfel și îi răspunde altfel. Uneori fețele sale nu depind de falsitate, ci sunt doar un scut pentru a nu fi doborât din nou.
Uneori omul preferă să ia fața copilului. E naiv, dulce, visător. Se desprinde de pământ și zboară spre cer. Se depărtează de probleme și își aduce aminte de ce odată îl făcea cu adevărat fericit.
Alteori e puternic, cucerește teritorii. Această față este elementul surpriză și înflorește atât de frumos.
Poate este victimă, iubitor, prinț, cerșetor, ascultător, agitat, înțelept, cumpătat. Dar tot OM rămâne.
PROVOCARE: Urmărește cu sufletul razele soarelui și cerul. Fă-ți o poză! Acela ești tu cu adevărat: senin, liber, recunoscător! Dacă vreodată te vei pierde în mulțime, uită-te la acea fotografie și amintește-ți momentul de pace.

28 martie 2020
Nihil Sine Deo… Nimic fără Dumnezeu.
Ne place această expresie. Dar oare o și credem? Când a fost ultima oare când nu ai nimic fără Dumnezeu?
Ori de câte ori te temi, încrede-te în El. Ori de câte ori ești binecuvântat, mulțumește-i. Ori de câte ori nu știi ce să faci, întreabă-L.
Nihil Sine Deo… Repetă și tu cu mine!

29 martie 2020
Am impresia că trăiesc într-o lume care se tot golește. Nu, nu e din cauza virusului, ci din cauza noastră. Din cauza unui virus am îndepărtat tot ce era frumos. Ne uităm țintă doar la știri și am uitat să ne mai bucurăm. Noi singuri ne-am golit lumea. Oare de ce nu căutăm binele la fel de mult cum fugim către ceea ce nu ne face bine?

30 martie 2020
Sunt zile bune de când stau acasă, iar dacă număr și minutele regret că nu am făcut mai multe. Dacă scriu din perspectiva elevului știu că mai am multe de învățat. Dacă aleg să fiu grădinar, sunt mândră de tot ce am făcut până acum cu părinții mei. Dacă aleg ipostaza bibliobibului realizez că în aceste zile am călătorit atât de mult încât am descoperit și trecutul, și viitorul alături de ființele mele de hârtie.
Dacă aleg să fiu EU- cea uneori tăcută, alteori prea vorbăreață, cea puternică, dar și firavă, cea cu 1000 de pasiuni – sunt sigură că mai am multe de schimbat, analizat, reorganizat. Drumul vieții abia acum începe.

31 martie 2020
Azi este o zi a restrospecției și introspecției.
PROVOCARE! Fă-ți inventarul greșelilor și nu uita: poate ai făcut una, două, o sută… dar nu ești o greșeală. Privește spre luna nouă ca la o nouă viață. Învață din eșecuri, dar ridică-te și mergi înainte! Tărâmul lacrimilor e o țară atât de periculoasă dacă eziți!

Gabriela MICH
clasa a XI-a A
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

Natura își urmează cursul. E primăvară devreme și țarina încă mustește. Se mai zăresc pete de omăt, undeva mai sus, către creastă și zilnic urmăresc vremea să prind momentul potrivit pentru a ieși cu plugul deja pregătit. Poate o să fiu primul. Poate o să mă vadă Ion, vecinul de peste drum, ori Palaga lu’ Grigore, Pătru Știopului, ori poate o să audă Măricuța din capătul satului, Gheorghe a lu’ Văsălia Cucului… Oare o să fiu declarat cel mai harnic om din sat anul ăsta? Poate… Mă văd deja pe teleguță, știți, structura aceea din lemn pe două roți, tot din lemn, care se termină cu jugul sau… începe cu el. Se mai adaugă încă zece, douăsprezece sau chiar mai multe, formând un ansamblu îmbrăcat cu ramuri de mesteacăn, împodobite cu panglici viu colorate și ștergare specifice locului. Tot acest ansamblu de tânjele este pus în mișcare de cei mai destoinici feciori din sat, cu sărbătoritul pe teleguță, spre cel mai apropiat fir de apă curgătoare. Acolo este udat, prevestind belșugul anului agricol ce tocmai a început.

Este o sărbătoare agrară de primăvară, a prețuirii hărniciei omului de la țară, un obicei al Văii Cosăului, pornit din Sat – Șugătag, transferat în Hoteni, unde, în anii ‘60, s-a transpus în scenă. Obicei păstrat din timpuri vechi, în zona MARA – COSĂU, mărturie stând și poza din 1929 făcută de Tache Papahagi în localitatea Sat-Șugătag, surprinzându-i pe cei mai destoinici feciori, purtând pe umeri tânjelele chiar pe țarina de curând arată de cel mai harnic om al satului.

Suntem în 1979, imediat după sărbătorile de iarnă și primim vestea cea mare de la maestrul coregraf Gavril Ghiur: „V-am ales pe voi, cei de la Ansamblul MARA să pun în scenă minunatul obicei – Tânjaua de pe Mara sau Tânjaua Hotenarilor”.

La repetiții, după ce trecem fugitiv peste dansuri, începem punerea în scenă a noului spectacol – Tânjaua de pe Mara. Într-un mod cu totul arbitrar, am fost ales să stau pe teleguță, deci, harnicul satului. La început totul se face la „rece”, adică, totul se parcurge fără fond orchestral, până ne intră în cap toate mișcările, traseele. Ca primă impresie, pare un spectacol atractiv, antrenant, cu multă mișcare și culoare. Suntem încântați. Până la începutul lunii mai trebuie să fie pus în scenă, să curgă șnur. La următoarele repetiții se pune accent deosebit pe acest obicei spectaculos. S-a procurat și recuzita, s-a pus la punct și fondul orchestral, ca la carte. Mi-am perfecționat și poziția pe teleguță, problema echilibrului. Aparent, este un detaliu banal, dar vă spun că nu o dată am căzut de pe ea. Ca să ne mai și amuzăm, cei care trăgeau la jug făceau asta și intenționat, asta așa, ca să mai facem și câte o pauză de țigară.

E prima duminică a lunii mai, anul 1979. A sosit ziua cea mare, sărbătoarea hărniciei, a celui care a ieșit primul la arat. Sătenii din împrejurimi sunt deja pe poziții. Au sosit și oficialii de la Primărie, de la Consiliul Culturii pe județ, alți oameni de cultură, turiști curioși, oameni de ordine. Lume multă. S-au pus în funcțiune grătarele, s-au deschis chioșcurile cu de toate, flancând perimetrul zonei. Condițiile sunt îndeplinite, mirosurile amestecate, fumurile de la grătare nu prea se diferențiau. Primele rânduri de bănci sunt acoperite cu cergi, semn că sunt rezevate oficialilor și înalților oaspeți. Garderoba noastră este în lateral-dreapta, un grup de tufișuri mai… des. Măcar suntem în aer liber. Am avut parte de garderobe de mărimea a 2-3 cabine telefonice. Intram și ieșeam în serii mici și rapide. Am învățat să ne adaptăm tuturor rigorilor, spațiilor, mirosurilor, mizeriilor etc. Cu noi nu a fost așa o problemă, am ajuns să ne cunoaștem aproape toată garderoba intimă, chiar și pe culori și … dimensiuni. Problema a fost cu Floarea Calotă. Era cap de afiș în spectacolul nostru. S-a jenat puțin la început, numai că, și ea a avut parte de astfel momente dar, nu cu noi. Au mascat-o cât au putut două colege și i-a trecut jena. La megafoanele scenei se anunța intrarea… Ansamblului MARA.

Suntem aproape de scenă și în câteva minute suntem pe poziții. La semnalul coregrafului începem noul nostru spectacol, în scena pentru prima oară. Se dă hiriul (vestea) peste sate : „Măi hotenarilor și voi șugătanilor, haidaț să-l sărbătorim pa Ionu lu’ Grigorea Lupului, că-i cel mai harnic om din sat”.

Mândru soare călător/ Așază-te pa ogor/ Și-ncălze semințele/ Să răsară holdele/ Mândru grâul să răsară/ Și p-aici și peste țară.
Mâneci largi oi sufulca/ Și cu apă te-oi spăla/ Să sie roade bogate/ Și la noi și-n alte sate.

Sunt versurile din spectacolul „Tânjaua de pe MARA”, pe care l-am prezentat pe multe scene ale țării și festivaluri internaționale de folclor și, vă asigur, că a fost un succes de fiecare dată, nu numai prin tema spectacolului, dar și prin recuzita specifică – teleguța, proțap, jug – costumele viu colorate, ritmul dansurilor sau strigăturile tematice. Sigur, aveam și o „recuzită” consumabilă de 52 de focuri, de prună. Apelam la ea doar după spectacol. Întotdeauna exista restricția asta – după!

A mers mai bine decât la repetiții. Sigur, aici eram și motivați. M-am concentrat și nu am căzut de pe teleguță și nici colegii de scenă mai șugubăți, care trăgeau la jug, nu și-au permis să facă glume. Au contat aplauzele îndelungi ale spectatorilor dar, cel mai mult pentru noi, au contat aplauzele maestrului Ghiur, felicitându-ne pe fiecare în parte la coborârea de pe scenă. Sigur, aplauzele de validare erau ale publicului dar cele ale lui Ghiur ne întăreau și ne împlineau. Încă gâfâiam coborând transpirați și ne îmbiau mirosurile de grătare și mici. Ne grăbim la „garderobă” și nici nu mai contau dedesubturile fiecăruia, culorile lenjeriei intime și faptul că dușul de după spectacol urma să-l facem fiecare acasă. N-ar fi fost prima oară. Ne poziționam care pe unde, pe la cozi, la grătare și mici, fără alte oferte serioase pentru a alege, tragem câteva lăzi de bere printre tufișuri, nici nu mai conta de care era, de Satu Mare sau de Bistrița. Horinca, fiecare și-a adus-o de acasă. Ne-am grupat într-un cerc la umbra „garderobei”, am pus la mijloc tot ce s-a cumpărat și adus de acasă, am ales un loc de „onoare” pentru Floarea Calotă, adică unde a fost umbra mai deasă și am bătut gongul pentru „punctul trei”. Au fost câteva minute bune când nu s-au prea auzit vorbe, nu „scârțiau” nici ceterile, fiecare își vedea de farfurie și de pahar. Ei, am avut și musafiri, pe care-i țin minte: ofițerul de miliție Linda, o tipă faină, cu un zâmbet aparte și un turist japonez. Și japonezul a fost aparte pentru că multe nu ne-a prea zis printre pahare. N-avea timp. Era de prună, cu efect imediat. Iarba, de un verde crud, înaintea primei cosaștini, era destul de mare. Ce bine că n-au cosit-o că, iată, a fost o saltea numai bună pentru 2-3 reprize de somn, după tot atâtea de golit pahare. Și japonezul, după fiecare trezire, zâmbea și paharul îi dădea ocupație. Cred că el a sărbătorit cel mai intens și mai aproape de pământul care l-a făcut pe sărbătorit cel mai harnic om din sat. După ce ne-am pus la punct burțile, țâmburașii au pus mâna pe instrumente și au început cu ceva mai ușor, mai lent, să ni se așeze bunătățurile. Fiecare cu câte o bere în mână, am început cu „Așa beu oamenii buni”. Le-am cântat și pe celelalte dar nu ne-a fost destul ce a fost pe scenă și ne-am apucat și de jucat. Imaginați-vă un joc bărbătesc și învârtite printre tufișuri, deculți prin iarbă. După câteva pahare, nici nu mai conta suprafața de joc, calitatea ei sau faptul că era dreaptă sau în pantă.

Dar cum toate aveau o limită și noi am ajuns la ea, mai ales că Luna se ivea peste creasta din apropiere. Da, ar fi fost frumos să dansăm și pe Lună, dar n-a mai fost cine. Când ne-am uitat în jur, toate sticlele goale, confirmau neputința noastră de a mai continua. De fapt, nici nu mai avea rost. Toate erau băute și mâncate și noi aveam doar puterea de a zâmbi prelung, fiecare murmura în doaga lui câte ceva. Acolo, printre tufișuri, s-au amestecat cântecele, jocurile, strigăturile, se umbla meteoric dintr-o parte în alta. Încet, încet s-a golit zona spectacolului, a ritualului de cinstire al celui mai harnic om din sat, doar Luna domina liniștea noptii.

Autobuzul era undeva mai jos. A băut cu noi și șoferul. Ce mai conta. Chestia era că măcar el nu zâmbea ca noi și ne-a dus în siguranță relativă până la Casa de Cultură din Sighet. Bine, nici circulație nu era ca acum și filtrele miliției rutiere erau în altă parte. N-aveam bagaje multe pentru că am folosit un singur costum, cel de Maramureș. Ne-am salutat mai domol și ne-am târât fiecare gentuța cu costumul către casă.

(din volumul „MARA – dincolo de scenă”)
Gheorghe MIHĂIESCU

sursă foto: Gheorghe Mihăiescu

Pianista Aurelia Vișovan s-a născut la Sighet și va împlini anul acesta 30 de ani. A fost eleva profesorului Monica Chifor, clasele I – VI (în perioada 1995 – 2002), apoi a urmat Liceul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca.

Este absolventă a Conservatorului „Gheorghe Dima” din Cluj și doctorand, din anul 2016, la aceeași instituție, specializarea pian. În luna ianuarie 2017 și-a finalizat studiile și la Conservatorul de Stat din Viena (Austria). Aurelia Vișovan este actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena și Nurenberg. A câștigat aproape 30 de premii la diverse concursuri naționale și internaționale.

Azi, 03 mai 2020 Aurelia Vișovan, deși la Viena, va interpreta un Vals de Frédéric Chopin atât pentru cititorii site-ului nostru cât și pentru a „marca” muzical aniversarea tatălui ei, preot prof. Marius Vișovan.

Salut, Sighet!

PS: La mulți ani, cu sănătate și fericire colegului nostru de redacție, preot prof. Marius Vișovan, din partea echipei “Salut, Sighet”!

Foarte tânărul sighetean Tudor Boboșan, actualmente în clasa a V-a la Școala Generală „George Coșbuc” este și elev al Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet. Este elev al profesorului Alexandru Gavaller, la clasa de vioară. Tudor a participat la diverse concursuri naționale și internaționale de vioară și este deținătorul unor premii care-i confirmă valoarea și potențiala asccensiune.

Azi îl vom asculta interpretând un fragment din Concertul nr. 2 în Re major pentru vioară și pian de W. A. Mozart.

Tudor este acompaniat la pian de prof. Uliana Yurkuts.

Salut, Sighet!

Doctorul Ion Alexie este specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. A plecat din România în 1987 pentru o operație cu tatăl său, în Franța. De acolo a decis să nu se mai întoarcă în România, deși era student la Medicină, absolvent al anului V. A cerut azil politic în Grecia, iar ulterior a ajuns în SUA în 1989. Desigur că în SUA ar fi trebuit să facă facultatea de la început.

Având noroc cu revoluția din 1989 s-a întors în România să își încheie facultatea de Medicină (din care fusese exmatriculat pentru plecare din țară). Ulterior, a revenit în SUA și a făcut la Detroit specialitatea în Medicină Internă. După ce a lucrat ca medic internist, a decis să facă o supraspecializare în Boli Infecțioase la Universitatea din California. De atunci lucrează ca medic specialist în Boli Infecțioase în Las Vegas. (În SUA Boli Infecțioase este o supraspecializare pentru specialiștii în Medicină Internă).

A devenit celebru ca fiind medicul curant al lui Michael Jackson.

Anul 2020 l-a găsit pe baricade tratând la propriul spital privat pacienți cu noul coronavirus SARS-Cov2.

Am avut onoarea de a-i lua un interviu axat pe provocările practicii în Boli Infecțioase în contextul pandemiei.

dr. Sorin MARKUS

În anu-n care un covid mărunt
Ne scoate nu în stradă ci-n balcoane,
Aș vrea să plâng, să blestem și să uit
Că-n 1 Mai n-or fi… prăjeli babane!

E foarte greu, loviți de pandemie,
Să renunțăm la bucurii mărunte,
Dar ne luptăm cu mare vitejie
Având conducători mascați în frunte.

Noi vrem și mici și bere, la concret,
Și libertatea de-a scuipa cu sete
Prin țară, ca-ntr-un vast bufet.
Hai, sus paharul!… fața la perete!

Mai așteptăm semnal împărătesc
Să năvălim cu toții prin orașe
Dar pân-atunci, la cratiță, gătesc,
De 1 Mai vă scriu gogoși – răvașe.

Ce trist, de-atâta stat să obosesc,
Și să rezist între pereți și știri,
De unu Mai am un meniu regesc:
Vreo patru mici și multe… amintiri!

Ras Publica

Trăim vremuri pe care nici cei mai avangardiști regizori nu cred că s-ar fi gîndit vreodată că le-ar putea pune în scenă. Sau dacă le-ar fi imortalizat, într-un final, tot s-ar fi ajuns la un happy-end, altfel n-ar fi fost la fel de sigur, că în cazul unui final în coadă de pește, succesul ar fi fost la fel.
De obicei se lucrează cu ,,materialul clientului” i se oferă cam ce ar vrea el să primească, toate scenariile vrînd-nevrînd, urmează același tipic, cu un punct culminant dar, la final, atunci cînd „clientul” stinge televizorul sau părăsește sala de cinema, trebuie să rămînă cu satisfacția că, în cele din urmă, binele a învins și filmul și-a meritat banii.
Filmul de groază pe care-l trăim pe viu în aceste zile, e departe de a-i prevedea happy-end-ul, sau cum s-a exprimat recent un comentator TV mai hîtru, „luminița de la capătul izoletei” e cam înecată în ceață.
Totul în aceste zile e sumbru, în ciuda freneziei de afară. Primăvara își vede liniștită de treabă, Pămîntul se învîrte în continuare, numai că fără noi! În case e o saturație de frică, de neputință, de lehamite, pînă la urmă.
Mulți dintre noi, de o anumită vîrstă, am auzit, am citit sau chiar am cunoscut pe viu regimuri oprimante: despotice, criminale, mafiote, totalitare, comuniste.
Întotdeauna tendința unui popor (cu frică de Dumnezeu), a fost de a aspira spre societăți libere, democratice, unde Omul și drepturile lui să fie primordiale.
S-a murit pentru asta, s-a stat în închisori, s-a ales de multe ori calea martiriului, doar pentru a nu se abdica de la acele norme universale, în care fiecare individ în parte, să fie tratat cu demnitate, în onoare și libertate. S-a pledat pentru legi ferme conform modelelor legislative ale unor state avansate în democrație, legi care să apere drepturile inalienabile ale fiecăruia dintre noi, fără discriminare!

Deunăzi, urmăream pe un post TV un documentar despre Maria Tereza, împărăteasa Austro-Ungariei.
Un personaj istoric emblematic, care a condus un imperiu timp de 40 de ani. Se mai zicea că sub mănușa de fier cu care conducea, se ascundea o mînă delicată de femeie. M-a fascinat istoria ei, care, în decursul celor 40 de ani de domnie, a aplicat două reguli de fier pentru poporul ei: Lege și Clemență.
Și iar mă întorc la aceste zile nefaste, în care curg ordonanțe militare, stări de urgențe, în funcție de necesitățile momentului.
Nimeni nu poate contesta oportunitatea acestor măsuri, dacă într-un final duc la același rezultat: apărarea și protejarea cetățeanului! Asta, însă, pînă cînd din apărat, cade în cel de victimă!
Mă doare sufletul cînd văd cîte un amărît de pensionar, care, poate, niciodată în viața lui, nu a scos o foaie pt. o lucrare de control, să fie „prins” fără „foaia de circulație” completată, sau completată greșit.
Amenzile aplicate pentru această categorie de „infractori” au atîtea zerouri la coadă, cîte poate, n-au toate pensiile lor adunate pe un an. Nimeni nu-și pune problema dacă din rea credință sau din neștiință au greșit!
Știu că necunoaștere legii nu te absolvă de pedeapsă. Spuneți-le și lor de Monitorul Oficial…
Ei, aici ar trebui să intervină Clemența!
Maria Tereza a rezistat 40 de ani în fruntea imperiului. La noi, mai mult de cîteva luni (la guvern) sau 4-5 ani la președinție, n-au rezistat, mai ales ultimele guverne. Oare e așa de greu să fii empatic cu proprii cetățeni? Faceți armată cu o categorie de oameni debusolați, bătrîni, unii flămînzi chiar, bolnavi și îngrijorați, despărțiți și izolați de copii, fiecare pus în colțul lui.
Voi repeta la nesfîrșit acest cuvînt CLEMENȚĂ!
Mai lucrați și cu inima, domnilor, numiți vremelnic în funcții, care, (credeți voi) vă dă dreptul să uzați de niște instrumente pe care acum le aveți la îndemînă și de care, din păcate, unii cam fac exces de zel în aceste zile.
Vor trece și astea într-un final, se vor despărți apele, dar contează cum vom ieși cu toții din aceasta.
Societatea, asemeni acestui parșiv de virus, va suferi mutații greu de prevăzut. Să ne ajutăm unii pe alții, asemeni ca pe front, cînd îți luai camaradul căzut și, cu prețul vieții, îl cărai în spate, să-l scoți înafară și să-l salvezi. Nimeni nu-ți stătea să-ți sufle în ceafă pe cine să-l cari și pe cine nu. Viața, pentru toți e la fel de prețioasă.

Așa e și acum! Un imens front, în care trebuie să empatizăm unii cu ceilalți. Haina militară, stelele de pe umăr, nu te fac invincibil! Poți să fii jandarm, polițist local sau național. Legea are mai multe fațete, creierul fiecăruia trebuie să discearnă măsura cu care trebuie aplicată. Nu vă transformați în simpli executanți robotizați!
Viața nu e numai despre legi. Este mai mult de atît și nimeni nu vă dă dreptul s-o aplicați după bunul plac.
Înțelegeți că fiecăruia dintre voi i se poate întîmpla să ajungă vîrsta de 65 de ani. Eu zic că e o binecuvîntare, mulți n-au avut șansa aceasta. Nu faceți din vulnerabilitățile unui om, motiv de a vă arăta mușchii. Efemeră demonstrație…
Să nu dam verdict în cazul celor mai puțin curajoși, care, din slăbiciune (omenească) au clacat și au abdicat în fața unui dușman perfid, incorect, care joacă la cacealma (coronavirusul).
Să nu-i „răstignim” în necunoștință de cauză, pe acei medici, care au învățat de toate (și nu puține) în facultate, mai puțin un lucru; că trebuie să moară ei întîi, înainte de a apuca să salveze vieți și care au intrat în prima linie fără a fi înarmați!
Trebuie păstrată dreapta măsură în a-i judeca și blama. Aceste slăbiciuni trebuie tratate cu CLEMENȚĂ, iar excesele de zel, care înjosesc ființa umană, tăiate din fașă.
Să stăm și să medităm în aceste zile, să ne facem fiecare mea culpa, la partea de vină cu care am contribuit personal cu voie sau fără voie la această „supărare” a Pămîntului.
Poate că Pămîntul, în cele din urmă o să-și revină și n-o să ne mai urecheze, că prea ne-am luat nasul la purtare și am ajuns prea răzgîiați!

Ileana PISUC
(Dallas – Richardson, USA)

Cu mai mult sau mai puțin simț estetic ne exprimăm stilul de viață în mediul online, fie prin haine, machiaj, melodii sau citate. Ne formăm o imagine care ne reprezintă, sau nu, și așteptăm să fie aprobată de cei din jur. Zilnic avem parte de experiențe și, din păcate, ne-am obișnuit să le încărcăm pe o platformă de socializare, să le arătăm oamenilor de pe internet ce facem și cum suntem. Vrem să fim credibili în mediul online, să avem o influență și să fim admirați.

Momentul în care ne deconectăm din online nu există deoarece mereu purtăm în minte o grijă a aparențelor; ne putem șterge orice platformă pe care a existat numele nostru, dar e inutil dacă libertatea e recâștigată prin detașarea noastră de păreri, atât pozitive, cât și negative. Încercăm să ne păstrăm imaginea formată în mediul virtual și, de cele mai multe ori, încercăm să o amplificăm în mediul real. Suntem responsabili de ceea ce oferim, fără îndoială, dar există și o dorință de a fi responsabili inutil de o imagine care nu e de fapt a noastră. De ce vrem să fim credibili în online? Pentru că avem nevoie de aprobare. De ce căutăm validare în online? Pentru că în online poți să fii cine vrei, când vrei și cum vrei. Chiar și așa, imaginea reală și imaginea virtuală nu au și nu o să aibă o legătură profundă, tot ce-i material stă la suprafață.

Oamenii caută zilnic pozitivitate și aprobare, doar un om lipsit de încredere o să-și amplifice negativitatea acumulată prin mai multă ură către sine și către alții. Totuși, mediul online este pentru toți oamenii, fiecare se exprimă când vrea și cum vrea. A trecut o perioadă lungă de timp în care stăm în case, și evident, pe internet. Ne-a copleșit statul în casă, dar nu și internetul. De ce? Fie că suntem credibili sau incredibili, suntem greu de dezobișnuit de obișnuit.

Din păcate, sau nu, internetul a devenit ceva obișnuit.

Mădălina DANCI
Studentă, Facultatea de Jurnalism
Universitatea „Babeș Bolyai” Cluj – Napoca