Vă simțiți amenințați, plini de frustrări și de nesiguranță din pricina pandemiei de coronavirus și a restricțiilor impuse de autorități? Sunteți convinși – mai ales cei tineri -, că așa vremuri grele nu au mai fost?
Ei bine, timpuri întunecate au mai fost și încă și mai grele!

Iată o scurtă retrospectivă asupra secolului XX în Maramureș:

După nu mai puțin de 65 de ani de pace, în 1914 a izbucnit Primul Război Mondial, care a însemnat pentru maramureșeni patru ani de spaime, privațiuni și suferințe, 2.200 de bărbați ai locului fiind uciși ori dați dispăruți în lupte și alți 1.600 revenind la vatră invalizi.
Războiul s-a suprapus cu gripa spaniolă şi febra tifoidă (1917-1919), care au provocat nenumărate victime și între femeile, bătrânii și copiii rămași acasă.
Între 1916-1918 a avut loc și o mare foamete, localnicii ajungând să mănânce iarbă cosită şi fiartă, în loc de pâine…
A urmat Unirea și apoi ruperea Maramureșului din 1920, cele două treimi de la nord de Tisa, cu pășunile și pădurile sale imense, fiind puse pe tavă cehoslovacilor.
Maramureșenii din România au ajuns să râdă cu un ochi – doar ajunseseră să trăiască în mult-visata Țară Mumă, dar să plângă cu altul, văzând corupția nemaiîntâlnită a noilor autorități și experimentând o izolare și sărăcie necunoscute anterior.
Drumul de fier de legătură cu țara a rămas doar promisiune până după sosirea comunismului, iar maramureșenii ajunși la cehi au ajuns să trăiască indiscutabil mai îndestulat decât cei din Țară. De exemplu, un învățător din Maramureșul românesc câștiga 1.400 lei/lună, în timp ce unul din partea cehoslovacă primea echivalentul a 11.000 lei/lună!
Apoi a venit Dictatul de la Viena, întregul Maramureș fiind iar unificat, însă sub aspra cizmă horthistă… Au urmat alți 4 ani de război, mobilizări, suferințe, mii de expulzări dar și foamete (în 1942-1943, unii localnici mâncau făină din coajă de fag și ulm amestecată cu ovăz).
În 1944, toți cei 80.000 de evrei maramureșeni de pe ambele maluri ale Tisei au fost deportați la Auschwitz, doar 10% supraviețuind, iar hitleriștii și horthiștii în retragere au incendiat Moiseiul, Leordina și mare parte din Sighet, ucigând o mulțime de oameni nevinovați.
A urmat sângeroasa ocupație militară sovietică, care a scindat din nou Maramureșul – partea nordică ajungând din 1945 în U.R.S.S, iar cea sudică fiind la un pas să aibă aceeași soartă…
În paralel a bântuit tifosul exantematic (1944-1945) şi marea foamete din 1946-1949, când iar s-au înregistrat, oficial, decese prin inaniţie…
Apoi, dictatura comunistă a adus pierderea libertății fizice (iar pentru foarte mulți – și a vieții), a dreptului de exprimare, dar și pierderea averii, fabricilor, caselor, pădurilor și ogoarelor cele mai mănoase; greco-catolicii au fost scoși în afara legii, dar și celelalte religii au avut mult de suferit; comuniștii au încercat să șteargă până și identitatea Maramureșului, prin diluare și amalgamare cu cei din Sătmar, Chioar, Codru și Lăpuș, mutând și capitala regiunii la Baia Mare…
Întregul tablou al suferințelor, frustrărilor și umilințelor provocate de cel mai sinistru regim din istorie este atât de complex încât nimeni nu îl va putea reconstitui vreodată: spălarea creierului, colectivizarea, munca forțată și cea „patriotică” – inclusiv practicată de elevi!, detașările la Canal și minele de cărbuni, interzicerea avorturilor, interzicerea presei libere, ruperea familiilor prin repartițiile obligatorii la post în celălalt capăt de țară, sistemul aberant de cote agricole și planuri de producție, rațiile la alimente și cozile enorme pentru achiziționarea produselor de bază, tăierile de electricitate, apă caldă și căldură etc. Programul de muncă și școală era obligatoriu de 6 (uneori 7) zile pe săptămână, iar duminica, puținii norocoși care aveau mașină nu-și puteau vizita părinții de la țară decât din două în două săptămâni (metoda idioată a numerelor mașinii: ”cu soț și fără soț”), asta dacă mai aveau ceva benzină din „generoasa” rație de 20 l lunar (!)…
Unii se plâng acum de restricțiile de călătorie dar uită că, până în 1989, omul de rând ce voia să ajungă în Occident era obligat să fugă peste graniță – risc extrem, soldat uneori cu împușcarea și, extrem de des, cu întemnițarea celor prinși…
După căderea lui Ceaușescu marea majoritate a întreprinderilor au falimentat, poporul ajungând, din nou, să trăiască severe penurii economice, deși avea acum libertate, mulți din cei domiciliați în incomodele apartamente de la oraș fiind nevoiți să se reîntoarcă în satul originar, la coarnele plugului.
Greu de crezut pentru unii, primul tractor particular de după 1948 a reapărut abia în 1990…
A urmat secolul XXI, cu eliminarea vizelor pentru UE (urmată de aderarea la Uniune) și cea mai mare emigrare din istorie (deși au mai existat valuri de plecări, atât înainte de Primul Război, cât și în perioada interbelică ori în anii 1940-1941, 1944-1948 și 1990-1991), ceea ce a însemnat, pe lângă aportul de bani, și destrămarea a mii de familii, enorm de mult stres, depresii nervoase…

Acum, după ce am rememorat câte ceva din ceea ce au suferit înaintașii noștri, dar și mulți dintre noi, tot mai credeți că azi trăim cele mai cumplite vremuri?!
Realizați ce ar însemna să trăim un război real?! Sau, o foamete adevărată?! Ori, într-o dictatură?!
E adevărat, virusul invizibil continuă să bântuie, multe din măsurile luate de guvern sunt catastrofale, nu puțini dintre noi sunt în pericol de a falimenta ori a-și pierde locul de muncă (dacă nu au pățit-o deja), cu toții suntem obligați să stăm izolați, nu mai putem socializa, nici „ieși”, nici satisface multe din plăcerile/necesitățile cotidiene, iar viitorul, cenușiu, imprevizibil și încorsetat în reguli dure, cam miroase a sărăcie…
Dar, „am fo’ ș-om si”, au spus strămoșii în toiul încercărilor, „am fo’ ș-om si” să zicem și noi!
Fiți tari și răbdați, vom trece și peste această încercare!

Teofil IVANCIUC

P.S. Tabloul „Am fo’ ș-oi si” (păstrat la Muzeul Maramureșului din Sighet) a fost pictat de Traian Bilțiu-Dăncuș în anul 1940, ca răspuns la cedarea Maramureșului și a Ardealului de Nord către Ungaria horthistă.

Un alt val de ciumă cunoscut și mult mai bine documentat a bântuit Maramureșul, Ardealul, Țările Române, începând cu anul 1739, și a fost de fapt ultima mare epidemie de ciumă înregistrată în spațiul nostru. Epidemia nu a debutat în Maramureș, ci în Banat, de unde s-a propagat spre Ardeal unde, în anul 1738, deja 23 districte erau contaminate, decedând 41000 oameni. Epidemia a debutat cu un val de foamete pentru ca, începând din 1741, să se răspândească în Maramureș ciuma adusă de transportatorii sării de pe domeniul Károlyi din Satu Mare. Ciuma a fectat Maramureșul foarte puternic, fiind suprapusă peste foametea determinată de prețul mare al alimentelor de bază. În Maramureș prețul alimentelor era mult mai mare (de ex. o câblă de cereale costa 8 fl, față de 6 fl. și 40 cr. cât costa în Satu Mare și Ugocea, grâul costa 5 florini și 54 creițari aici față de 4 florini câbla, cât costa în alte comitate, porumbul era și el mai scump, costând în Maramureș 5 florini și 34 creițari, în timp ce în comitatele învecinate, Sătmar și Ugocea costa doar 4 florini câbla. Orzul costa 4 florini câbla, față de 3 florini și 24 creițari în Satu Mare și Ugocea, iar ovăzul costa 2 florini și jumătate câbla, dublu față de cele două comitate învecinate).

Ciuma a ajuns în Maramureș în 1741, adusă de o persoană din Apșa de Jos, care a slujit în Satu Mare, de unde a fugit acasă, infectîndu-i pe locuitorii din Apșa de Jos, unde au murit mai mulți oameni. Când a ajuns aici, mai mulți locuitori înfricoșați au părăsit în 26 octombrie satul, împreună cu femeile, copii, bunurile proprii. Motivația era completată și de foametea care bântuia și din cauza căreia nu se întrevedeau soluții pentru eradicarea ciumei, deși în 23 octombrie oficialii comitatului, recunoscând gravitatea momentului s-au întrunit la Sighet pentru rezolvarea situației. Aici s-a decis ca toate satele să-și pună străjeri pentru a împiedica comunicarea cu cei din afară și cu ordinul ca aceștia să raporteze în fiecare zi de poștă situația și să facă publice ordinele cu privire la curațenie și eradicarea epidemiei. Primele cordoane au fost ridicate în ianuarie în Petrova, ajungând în aprilie în Strâmtura. La începutul anului 1742 un nou val de ciumă a fost adus de coloniștii lui Alexandru Károlyi în comitatele Satu Mare și Ugocea, de unde s-a răspândit în Maramureș adusă de plutașii sării, care au dus-o apoi și spre Tokai, pe Tisa. Întrucât ciuma era urmată implacabil de foamete, cauzată de lipsa alimentelor, comisarul regesc Károlyi a decis continuarea exportului sării și importarea de alimente în Maramureș, pentru evitarea propagării ciumei printre locuitorii săraci. Din cauza neglijenței, ciuma nu a fost oprită în zona Sighetului, ci s-a răspândit până în Bocicoi, A fost deosebit de virulentă atât în Ungaria, cât și în Transilvania și Maramureș, în total s-au înregistrat între 21735- 25000 morți. Întrucât ciuma a fost însoțită de foamete, în 27-28 iulie 1743 împărăteasa Maria Theresia a dispus acordarea unei sume de bani din fondul Erariului în vederea cumpărării a 2300 câble de cereale și 4000 câble de orz, pentru pâine pentru locuitorii din Maramureș și Ugocea.

Tot acum habsburgii au trimis medici pentru potolirea ciumei, în Maramureș ajungând doi doctori. Doctorul Classen, trimis în Ugocea și Maramureș, a primit un salariu de 700 guldeni, la care se adăuga un supliment de 300 guldeni pentru expunere, 100 florini pentru contumanță, 9 florini diurnă pentru vizite, 97 florini adaos pentru medicamente, 300 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total efortul s-a ridicat la 1612 florini. Chirurgul Klotz, trimis și el în Maramureș, a primit un salariu de 375 de florini, alți 62 florini și 70 creițari pentru contumanță, 198 florini diurnă pentru vizite, 40 florini pentru arderea hainelor, 230 florini bani de drum pentru venire și plecare, în total i s-au dat 905 florini și 30 creițari. Alți 50 florini s-au dat fiecărui comitat pentru arderea hainelor. Cu toate eforturile celor doi doctori numărul morților a fost foarte mare, după unele surse era vorba de câteva mii, și anume 2594 oameni; după alte surse numărul morților a fost mult mai mare. Principala măsură de eradicare a epidemiei aleasă în acel moment era arderea hainelor prin foc. Cele mai afectate localități au fost Bocicoi și Coștiui, partea de sus a domeniului Bocicoi a fost depopulată, decedând 104 tăietori și mânuitori de sare. După valul de ciumă comitatul a încercat să ia măsuri de înlocuire a celor morți sau emigrați. În plus, la Scaunul de judecată al comitatului, ținut în Hust în acel an, s-a hotărât crearea unui fond al invalizilor de ciumă, cu un capital de 40000 florini. Ciuma a avut o mortalitate ridicată vara și la începutul toamnei. Nu este sigur care a fost motivul răspândirii cu violență a ciumei, ceea ce este sigur este faptul că primele semne ale acesteia s-au manifestat pe drumul sării „sóúttól . În noiembrie 1741 ciuma a fost înregistrată în Apșa de Jos, apoi în Petrova, fiecare localitate ridicându-și propriul cordon de apărare împotriva ciumei. Cordoanele nu au reușit să oprească flagelul, așa că în ianuarie 1742 ciuma a ajuns în Plasa Cosău, situată la mare depărtare de focarul inițial. Nu este foarte clar când anume a fost punctul de oprire a ciumei, ultimele cordoane au fost ridicate în 15-24 aprilie 1743 în Vișeu de Jos și Botiza, dar cazuri izolate au continuat să existe și după acea dată, deși, în perioada dintre octombrie 1742 – ianuarie 1743 rata infestării a scăzut la 8 localități nou infestate, așa cum se întîmpla de obicei în lunile ploioase și reci. Această rată a fost mai mică în Plășile Sighet și Cosău, principalele localități afectate erau situate spre Galiția și în valea Tisei. Ciuma a afectat 66 localități din Maramureș, față de 120 din Satu Mare și 31 din Bihor. Analizând durata epidemiei, Farago Tamás apreciază că în Plasa de Sus, în 16 localități, ciuma a durat între 6 – 12 luni, în timp ce în plasa Cosău, în 16 localități, ciuma a durat mai puțin, între 3 – 6 luni, la fel ca în Plasa Sighet, unde în 17 localități ciuma a durat între 3 – 6 luni. În Plasa de Jos ciuma a durat în 3 localități mai puțin de 3 luni, în 12 localități între 3 – 6 luni și în alte 8 localități între 6 – 12 luni. În august s-au îmbolnavit 2040 de oameni, din care au murit 1534, cam 75 %, iar în decembrie – mai 1743 din cei 300 îmbolnăviți au decedat 145 oameni, adică 48 %, scăzând încet rata celor decedați, restul se vindecau. În plășile comitatului au fost infestate mai multe localități, în care numărul deceselor era foarte mare, și anume din Plasa de Jos – 6309 morți în 31 localități infestate, Plasa de Sus – 3876 morți în 18 localități infestate, în Plasa Cosău – 3060 morți în 19 localități, în plasa Sighet – 6610 decedați în 27 așezări, pe domeniul Bocicoi – 1880 morți din 7 localități infectate. Încercând să aflăm numărul deceselor din cauza epidemiei, cifrele nu sunt certe, acestea sunt apreciate de Farago a fi situate la cifra de 21735, ceea ce reprezenta cam 40 % din întreaga populație a comitatului, iar un procent de 10 % din populația comitatului emigrând din cauza epidemiei, pierderea fiind considerată cea mai mare din istoria Ungariei. Ciuma a afectat 102 localități din Maramureș, din care 28 din Plasa de Jos, 18 în Plasa de Sus, 19 în Plasa Cosău, 25 în Plasa Sighet, 7 pe domeniul Bocicoi, în total 97 sate și cele 5 târguri regale maghiare de coroană, din care 45 sate românești și 52 ucrainene. De fapt doar 33 sate din comitat nu au fost afectate de epidemie. Cele mai afectate au fost Plasa Cosău (100%) și Plasa Sighet (96,2%), iar domeniul Bocicoi și Plasa de Jos au fost afectate în proporție de sub 60%. Analizând vârsta celor decedați, Farago apreciază că în proporție de 39, 6 % au fost afectați tinerii cu vârsta cuprinsă sub 20 de ani.

În ceea ce privește modul de luptă cu flagelul, principala măsură era legată de dezinfectare, practicată în punctele de carantină. Găleata cu oţet a fost principala măsură de dezinfectare în Imperiul Austriac, care a înfiinţat regimente de graniţă, pentru ca „să se păzească cordonul sănătăţii nestrămutat”. În carantinele austriece curăţenia se făcea „după rânduiala de ciumă de la anul 1737”. În tot Imperiul au fost înființate mai multe carantine şi rastele. Acestea din urmă erau folosite pentru comerţ şi constau în două bariere acoperite, dar foarte apropiate, care despărţeau comercianţii. La mijloc, între bariere, se găsea o găleată cu oţet în care se aruncau monedele iar vânzătorul le scotea din găleata de dezinfectare.

Peste alți ani, în perioada 1753 – 1756, a bântuit o nouă epidemie de ciumă, care a intrat în Maramureș prin Borșa, dinspre Moldova, unde ciuma era foarte puternică și care a ucis foarte mulți oameni, mai ales în Plasa de Sus, spre Moldova, deși au fost închise toate trecătorile spre Moldova și Polonia, epidemie ce ar fi lăsat sate întregi (conform celor afirmate de inginerul topograf Caraciolli, cel care a întocmit măsurătoarea cadastrală iosefină) goale, care ar fi atras oameni simpli, care au pus mâna pe acele proprietăți și au rămas acolo. Nu se poate aprecia numărul exact al deceselor însă generalul Caraciolli vorbește de noii veniți scutiți de la taxe un număr de ani, ca fiind imigranți intrați în Maramureș mai ales din Moldova în număr foarte mare.
Începând cu anul 1754 au fost luate o serie de măsuri ce vizau împiedicarea pătrunderii ciumei dinspre Moldova spre teritoriile învecinate Moldova și Maramureș. La început s-a permis trecerea cu oile doar după o carantină de 7 zile, apoi s-a interzis tăierea pădurilor spre graniță, întroducerea punctelor de carantină, mai ales în Borșa, trimiterea de comisari sanitari, au fost date dispoziții pentru plăieși etc. După epidemia de ciumă a urmat foametea, ce a debutat virulent în 1758, când s-a permis importul alimentelor în Maramureș, fără plata taxelor vamale.

În urma acestei epidemii deosebit de virulente s-a decis înființarea punctului de carantină din Borșa, construit din lemn. Generalul Caraciolli descria în 1762 contumanța deja construită ca fiind situată spre Moldova, ridicată la 700 – 800 pași distanță de ulița principală a satului, construită în urmă cu 8 ani, din banii comitatului și clădirile din lemn din banii Erariului, aflată în stare proastă, unde pe baza Ordinului Comisiei Sanitare de la Viena se controlau oamenii și lucrurile în timpul epidemiilor. Prevenția era făcută cu spalarea în oțet, iar cei care acceptau această metodă stăteau în carantină doar 14 zile, ceilalți erau obligați la 3 săptămâni de carantină în timpul epidemiilor, iar mărfurile periculoase puteau rămâne până la 4-6 săptămâni. Pentru carantină acționau și plăieșii, în număr de 4, care păzeau trecătorile de pe Wasser și de pe izvorul Cislei, și care-i urmăreau pe noii veniți pe care-i duceau la carantină. Deși exista, nu rareori se întâmpla ca aceasta carantină să fie evitată de către locuitorii ce fugeau dinspre Moldova în Maramureș, care treceau de-a lungul graniței cu Polonia până în primul oraș unde era garnizoană sau funcționari imperiali, de la care obțineau un pașaport ca și cum ar veni din Polonia.

Ciuma a atacat din nou înspre anul 1770, motiv pentru care la 1 iunie 1770, din Muncaci, generalul Eszterházi poruncea lui Michail Ballya de Ieud să ia măsuri de întărire a pazei granițelor comitatului, prin dublarea acesteia cu paza nobililor, formată din pandurii comitatului și cu paza asigurată de țărani. Totodată, pentru întărirea pazei au fost trimise în comitat 2 detașamente de infanterie. Punctele de carantină au fost întărite în 1772, prin construcția unei clădiri noi la contumanța din Borșa și angajarea unui personal constant la cele 3 puncte de contumanță din Ungaria Superioară, dintre care 2 erau în Maramureș. La ambele puncte de carantină au fost angajate câte 3 persoane, și anume în Iasinia (Körösmezö) directorul Francisc Smolinszki, cu un salariu de 200 florini, chirurgul Ioannes George Müller, plătit cu 300 florini și un slujbaș însărcinat cu curățenia, plătit cu 100 florini, iar în Borșa directorul contumanței era nobilul român Ioan Papp, plătit cu 200 florini, chirurgul era Ferdinand Stehle, plătit cu un salariu dublu, 400 florini, lucru ce denota clar pericolul la care era expus medicul și un slujbaș însărcinat cu curățenia, care era plătit și el cu 100 florini.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia ARDELEAN

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe https://library.hungaricana.hu/en/view/ KlasszikusOrvosiKonyvek_314/? query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

***

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Doi tineri profesori ai Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din Sighet, plini de entuziasm și impulsionați de dorința de-a consolida renumele școlii sighetene, ne propun un mic „

exercițiu” muzical informal în aceste zile pandemice.

Cei doi muzicieni fac parte, începând cu anul 2019, din echipa întinerită a Școlii de Muzică din municipiul nostru, școală ce a avut o pleiadă de profesori dedicați profesiei, care au menținut un nivel înalt de pregătire, cu rezultate deosebite, pentru cei mai talentați dintre elevi. Raluca Michnea a fost un elev de excepție al profesorului Alexandru Gavaller. Prin căsătorie, Raluca a revenit acasă, la Sighet, alături de soțul ei, tot absolvent de Conservator și violonist.

Vom asculta – deocamdată online! – un aranjament pentru vioară și violă, Partea I din lucrarea „Primăvara” din „Anotimpurile” de Antonio Vivaldi, interpretat de soții Raluca și Arnold László.

Raluca Michnea László s-a născut la Sighet. A fost elevă a Școlii Gimnaziale cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din localitate din clasa a I – a până în clasa a VIII – a, vioară, urmând apoi Colegiul de Muzică „Sigismund Toduța” din Cluj – Napoca (clasele IX – XII). Din anul 2015 a continuat studiile la Academia de Muzică „Gheorghe Dima” din Cluj – Napoca iar după licență a revenit acasă, la Sighet, în anul 2019, alături de soțul ei Arnold László.

Raluca a obținut numeroase premii pe parcursul studiilor, dintre care amintim: Premiul I – Concursul de interpretare instrumentală de la Sighet (2006, 2007), Premiul I la Olimpiada națională de interpretare instrumentală (2009), Premiul III – Olimpiada națională de interpretare instrumentală (2013), Premiul I – Concursul „Tinere talente” Oradea (2013). A participat la Masterclass-uri de orchestră cât și de muzică de cameră în Germania și Italia și la turnee în Dusseldorf, alături de Filarmonicile din Satu Mare și Târgu Mureș. A susținut concerte alături de cele mai reprezentative filarmonici din țară (Sibiu, Brașov, Ploiești, Satu Mare, etc). Este și în prezent colaborator al Filarmonicilor de Stat din Sibiu și „Dinu Lipatti” din Satu Mare. Este fondatoare – în anul 2019 – a cvartetului Noblesse, alături de alte tinere prietene, absolvente de conservator.

Arnold László s-a născut la Târgu Mureș. A fost elev la Liceul de Artă din Târgu Mureș, din clasa a I-a până în clasa a XII-a iar din clasa a X-a a fost colaborator permanent al Filarmonicii de Stat din Târgu Mureș. Și-a continuat studiile la Academia de Muzică “Gheorghe Dima” din Cluj Napoca. Și în timpul facultății a colaborat cu Filarmonica de Stat Târgu Mureș, Filarmonica de Stat Transilvania, Filarmonica de Stat Satu Mare, Filarmonica de Stat Sibiu.

După terminarea studiilor de licență a fost angajat timp de doi ani la Filarmonica de Stat Oradea.
În anul 2019 se căsătorește cu sigheteanca Raluca Michnea și se stabilesc amândoi în Sighetu Marmatiei unde sunt, în prezent, profesori la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice din localitate.

Salut, Sighet

Despre epidemiile care au atacat societățile omenești lucrările științifice nu lipsesc. Ele ne arată cum au supravițuit oamenii și care au fost măsurile pe care le-au luat pentru a trece peste ele.

Maramureșul istoric nu a fost un caz izolat, a trăit cam aceleași experiențe pe care le-au trăit și ceilalți contemporani ai epidemiilor. Despre ciuma neagră nu s-a reușit identificarea de documente care să ne arate dacă și în ce măsură a fost afectat Maramureșul în timpul marii epidemii, cea din 1341-1351, care a ucis între 30-50% din populația Europei, dar unii istorici ai problemei afirmă că din cauza izolării sale Maramureșul nu a fost afectat de marea epidemie.

Primele valuri de ciumă care au fost descrise de documente au avut loc pe parcursul secolului al XVI-lea, începând cu anul 1510, culminând cu epidemia din 1553. În acest secol ciuma era considerată de oameni, “o babă urâtă de-ți vine să-ți iei lumea în cap”. Ciuma s-a extins atât în Ungaria, cât și în Transilvania, iar din toamnă și în Moldova și a durat cel puțin un an. Oamenii încercau să scape de ciumă prin fugă. Primii fugeau bogații, care părăseau orașele și se refugiau la reședințele de pe moșii, în mănăstiri întărite sau pe câmpuri. Săracii nu ajungeau prea departe, din lipsă de mijloace.

Unul dintre puținele documente păstrate în arhivele maghiare despre o epidemie de ciumă în Maramureș ne sunt oferite de Registrul de dări din 1552-1555 al comitatului Maramureș. În anul 1554, Registrul scoate în evidență dezastrul produs de molimă aici. Ciuma bubonică era deja foarte virulentă în Europa apuseană. Astfel, un număr de 36 de localități din Maramureș au fost lovite de ciumă. Din totalul de 348 de porți existente, 123 au fost pustiite (nelocuite din cauza ciumei), adică 35,3%, față de aproximativ 50% cât au fost afectate orașele săsești Sibiu și Brașov, cele mai afectate fiind satele Remeți, Ocna Sugătag, Oncești, Hărnicești, Sârbi sau Kökénes (actualmente Ternovo) peste Tisa, aproape în totalitate părăsite. Este posibil ca familiile caselor pustiite să fi pribegit sau să fi murit din cauza ciumei. Târgurile regale de coroană au fost afectate într-o măsură mai mică. Astfel în Hust din cele 77 porți doar 9 au fost golite din cauza ciumei, în Visk din cele 92 porți 12 erau goale din cauza ciumei. Se pare că epidemia a fost virulentă în Plasa de Jos, Plasa Sighet și Cosău, fără a se propaga în Plasa de Sus, unde nu au fost înregistrate sate afectate de ciumă.

Deși frecvente și în secolul al XVII-lea valurile de ciumă nu au avut un impact atât de puternic ca cele din secolul precedent. Un val de ciumă cunoscut dintr-un singur document identificat până în prezent a izbucnit foarte virulent pe Valea Marei, mai ales în Giulești, în 9 Ianuarie 1676. Nu avem date certe despre numărul morților, însă testamentul nobilului Rednic Vasile din neamul Rednicilor din Giulești, ne precizează următoarele „a izbucnit foarte virulent, mai ales în satul nostru ciuma”, motiv pentru care nobilul și-a întocmit testamentul.

În secolul al XVIII-lea valurile de ciumă, holeră, foamete au urmat cu repeziciune, suprapunându-se adesea. Bolile molipsitoare erau cauzate de anumiți bacili și viruși, însă aceștia puteau lovi puternic populația dintr-o regiune în perioadele în care aceasta trecea prin alte necazuri și neajunsuri care duceau la slăbirea organismelor. O mare problemă până în secolul al XIX-lea au fost deviațiile climatice, mai exact anii cu ploi abundente, grindină, inundații sau veri toride, secetă, ierni friguroase și lungi. În anii în care producția agricolă era slabă sau deloc, populația ajungea la penurie alimentară și de aici se ajungea ușor la boli transmisibile sau boli legate de alimentație. O reală problemă o reprezentau și conflictele armate, războaie, incursiunile de jaf, răscoalele și altele; în aceste perioade oamenii nu-și puteau desfășura propriile activități și se ajungea din nou la criză. O altă problemă majoră era și lipsa de igienă, atât corporală cât și a locuințelor și a localităților. Alt neajuns era aprovizionarea cu apă potabilă a orașelor și satelor. Peste toate s-a suprapus lipsa unui aparat sanitar relevant ca număr și ca cunoștințe deținute precum și ignoranța populației și înrădăcinarea ei în superstiții.

În ianuarie 1710 ciuma era înregistrată în Maramureș și exista frica că va afecta întreg comitatul, Urbariul din 1711 consemna fuga a 40 mineri din Coștiui speriați de epidemia de ciumă. Numărul exact al deceselor cauzate de acest flagel nu este cunoscut, cercetătorul Farago Tamás constată doar numărul localităților pustiite și pierderea a aproximativ 20 % a populației Maramureșului. Același autor constată că ciuma a afectat într-o proporție mai mare localitățile situate la granița cu Galiția și în Plasa de Sus, unde au fost înregistrate pierderi în 40% din sate. În domeniul Bocicoi pierderile s-au cifrat la 30%, iar Plasa Sighet și Cosău au fost afectate într-o proporție mai mică. Numărul celor decedați sau emigrați din comitat a fost diferit în timpul diferitelor valuri și clase sociale. În general autorul menționat constată că numărul nobililor emigrați din comitat a fost mult mai mic (28%) decât cel al iobagilor (58%), primii fiind mai legați de proprietate, pe care riscau s-o piardă în cazul emigrării. Ca urmare directă a ciumei a fost dispariția unor sate, cum ar fi Borkut și Nagyfalu, ce aparțineau de domeniul Bocicoi.

În 1719 un alt val de ciumă a trecut din Galiția în Maramureș, lucru ce pare posibil datorită legăturilor economice dintre cele 2 teritorii învecinate și datorită imigrației masive ce a avut loc la începutul secolului dinspre Galiția. Se pare că valul a ținut până toamna, primăvara nu s-au înregistrat reveniri. Nu se știe exact care a fost numărul deceselor cauzate de ciumă, autoritățile comitatului nu au conscris acest lucru, limitându-se la scutiri de impozit, numărul trebuie să fi fost foarte mare, în întreaga Transilvanie au murit până în 1712 circa 200.000 de oameni. Cu toate acestea, nu suntem siguri că ar fi fost luate multe măsuri pentru a împiedica răspândirea epidemiei. Credem că măsuri de genul celor luate în Bistrița, de înterzicere a târgului anual, arderea caselor infestate s-au luat și în Maramureș. Ordinul imperial venit de la Viena în 1712 preciza care erau măsurile ce trebuiau luate pentru combaterea ciumei: măsuri de carantină, izolare, aprovizionare a localităților infestate, măsuri economico-administrative pentru strângerea recoltei în satele infestate, obligativitatea folosirii pașapoartelor, mai ales pentru măcelarii și persoanele care aprovizionau armata, arderea caselor infestate ale celor ce nu respectau carantina etc.
Conform Ordinului imperial din 10 decembrie 1717 măsurile ce trebuiau luate în legătură cu ciuma din cauza „stării triste în care a ajuns Transilvania și pentru apărarea teritoriilor și țărilor învecinate” vizau izolarea localităților infestate și interzicerea oricărui contact cu acestea. Se cerea oficialilor publicarea acestor ordine și respectarea lor cu toată rigoarea, iar pedeapsa pentru cei ce eludau aceste dispoziții era spânzurarea. În noiembrie 1719 un ordin imperial interzicea orice aglomerare umană (adunări, înmormântări), arderea hainelor infestate, văruirea și afumarea caselor infestate, chiar cu forța, precum și valabilitatea pașapoartelor de călătorie doar în zona pentru care au fost eliberate, măsuri ce trebuiau aplicate pentru toate clasele sociale (nobili, țărani, preoți), iar ridicarea carantinei putea fi făcută doar după trecerea unui interval de 3 luni dela încetarea ciumei. Ciuma a fost însoțită de o foamete puternică, care obliga în special sărăcimea să încalce măsurile de carantină și să se deplaseze în căutarea hranei și la târgurile săptămânale, lucru ce ajuta la propagarea ciumei. Măsurile amintite erau completate de introducerea oficială a rugăciunilor, care trebuiau făcute, după exemplul altor țări creștine și sub pedeapsă strașnică, în fiecare dimineață la ora 8 și după amiază la ora 16, odată cu tragerea clopotelor, precum și ajunarea în fiecare zi de miercuri. Nerespectarea acestor dispoziții de către autorități și populație a fost socotită vinovăție de continuarea răspândirii ciumei în aproape tot Imperiul, un ordin imperial nou din august 1717 insistând din nou asupra măsurilor din ordinele anterioare, la care se adăugau măsuri legate de strângerea recoltei celor decedați (recoltă care în acel an era una bună), iar cei ce nu respectau noul ordin legat de devoțiuni, adică obligativitatea ținerii de slujbe odată pe săptămână pentru izbăvirea de ciumă erau amendați. Credința era foarte importantă, Rákóczi afirma succint următoarele: „Nu există nici un leac împotriva morții. nici sfatul împotriva hotărârii lui Dumnezeu. Oricine moare, ei (ceilalți) trebuie doar să te îngroape!”. Se pare că pe domeniul sării s-au pustiit cam 30 % din localități, iar pe domeniul Bocicoi cam 18 %. Se pare că ciuma a ucis doar un procent de 10-20%, iar între 3-60 % au fost fugari permanenți sau temporari din cauza ei.

(Din articolul publicat în „Revista Arhivei Maramureșene”, nr. 10, 2017)

Dr. Livia Ardelean

Bibliografie:
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016
Paul Cernovodeanu & Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului: Calamităţile naturale din trecutul României (până la 1800), Bucureşti, Silex, 1993
Ionuț Dulămița, Istoria de dinaintea antibioticelor: Transilvania transfigurată de ciumă, pe
https://www.totb.ro/istoria-de-dinaintea-antibioticelor-transilvania-transfigurata-de-ciuma/
Cătălin Rusu, Transilvania luptă cu ciuma. Tratamente și măsuri antiepidemice în secolul al XVI-lea, Lucrare de licență, 2016, Arhivele Nationale Maghiare (M.O.L.), Dica-jegyzékek. Rakasd. A. 2642. Tom XXI, 1551-1555
Friedrich Schnurrer, Chronik der Seuchen: Von der Mitte des fünfzehnten Jahrhunderts bis auf die….
Farágo Tamás, A pestisjárványok Máramaros varmegyében. (Esettanulmány), în Revista Arhivei Maramureșene, nr. 1/2008
S.J.A.N. Maramureș, fond familial Rednic de Giulești
Floarea Elena Trișcaș, Epidemiile și măsurile lor de eradicare în zona Bistriței, secolele XVIII-XIX (prima jumătate), teză doctorat
Farágo Tamás, Humanitárius Katasztrófák Máramaros vármegyében a kőzépkortól az első világháboruig, pe demografia.hu/kiadvanyokonline/index.php/…/article/…/708, pag. 46, accesat în 3 septembrie 2017
Livia Ardelean, Mișcări de populație în Maramureșul istoric, în Societate-Cultură-Biserică. Studii de istorie medievală și modernă. Omagiu profesorului Avram Andea, 2014
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, Fond Primăria orașului Bistrița, Seria II a, pachet Pestenseuche, nr. 6a, 22
Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale, fond Colecția de documente și manuscrise, nr. 9-11, Francisc Réti, Historia Rei Cameralis
Linzbauer, Franciscus Xav.: Codex Sanitario-Medicinalis Hungariae 2 (Budae, 1852) Regimen Mariae Theresiae imperatricis et regis, pe Hungaricana, pe
https://library.hungaricana.hu/en/view/KlasszikusOrvosiKonyvek_314/?query=penuria%20panis%20et%20loca%20 infecta%20trans%20Tibiscum&pg=207&layout=s.

Livia Ardelean s-a născut în Sighetu Marmației, este absolventă a Liceului Industrial nr. 2 și ulterior a Facultății de Istorie din Cluj-Napoca. De la absolvirea facultății este consilier superior la Serviciul Județean Cluj al Arhivelor Naționale.
Doctor în istorie, cu tema istoria economică a Maramureșului în secolul XVII, colaborator permanent la Revista Arhivei Maramureșene, editată de colectivul Serviciului Județean Maramureș al Arhivelor Naționale și al revistei Memoria Ethnologica, editată de Centrul Județean pentru Conservarea și Promovarea Culturii Tradiționale Maramureș. Autoare a numeroase studii privind istoria Maramureșului, în special în sec. XVII-XVIII.

Cu tristețe și profunde regrete aducem la cunoștință decesul colegei și prietenei noastre, profesor, muzeograf și cercetător științific BÉRES MARTA EVA (1938-2020).

Absolventă a Facultății de Științe Naturale – Geografie a Universității Bolyai din Cluj Napoca (1954-1958), profesor titular cu grad I în învățământ, muzeograf principal, absolventă a cursurilor de muzeologie ale Ministerului Culturii, Doamna Marta Béres a fost un exemplu de colegialitate, onestitate și probitate profesională. Eminentă cercetătoare științifică în studiul micromicetelor, recunoscută pe plan național, a publicat numeroase articole științifice de referință în domeniu.

La Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, principala activitate și-a dedicat-o evidenței și conservării ierbarului Artur Coman, la îmbogățirea colecțiilor muzeale prin cercetări de teren.

Membră în Consiliul Științific al Muzeului, s-a preocupat de elaborarea planurilor tematice ale Secției de Științele Naturii, a numeroase expoziții, la care a fost organizator și ghid muzeal. A organizat colecția de micromicete, sectorul documentar și fototeca acestui important compartiment al secției de naturale.

Colaboratoare la ziare și reviste științifice, a luat parte la numeroase activități de popularizare prin almanahuri culturale și muzeale, a organizat numeroase expediții tematice cu grupuri de elevi, studenți, cadre universitare.

În anii grei ai autofinanțării Muzeului Maramureșan, s-a implicat în confecționarea de mărțișoare cu mijloace specifice, pentru supraviețuirea instituției. Împreună am reușit!

Căsătorită cu profesorul și cunoscutul nostru coleg Iosif Béres, eminent om de știință și muzeograf, creator al Secției de Științele Naturii, au fost pentru noi toți un exemplu de viață familială și profesională, contribuind împreună la bunul renume științific și instituțional al Muzeului Maramureșan.

Doamna Marta Béres, după o lungă și grea suferință, a plecat dintre noi. Neștearsă va fi amintirea, stima și respectul de care s-a bucurat în mijlocul nostru și a tuturor celor care au cunoscut-o.

Fie-i țărâna ușoară și memoria în veci binecuvântată!

Cu profunde regrete,
În numele colegilor de la Muzeul Maramureșan,
DIRECTOR
Todinca Gheorghe

sursă foto: Muzeul Maramureșean

Muzeul Maramureșului din Sighetu Marmației are în patrimoniu și un Muzeu al Satului – plin de viață! – amplasat pe Dealul Dobăieș, ce cuprinde gospodării românești tradiționale bine conservate de pe Văile Izei, Marei, Cosăului, Vișeului etc. În muzeu și-au găsit locul firesc și case specifice arhitecturii țărănești maghiare, ucrainene, evreiești.

Deși în aceste zile în muzeu nu se permite accesul vizitatorilor, primăvara a „invadat” totuși nestingherită Dealul Dobăieș, iar noi primim în dar un tur virtual filmat de Alina Marincean (muzeograf), un preambul la minunatele zile pe care le putem petrece într-un mediu tradițional și natural splendid, imediat după ce vom ieși din… pandemie!

Salut, Sighet!

foto: Alina Marincean

Semne noi de primăvară (III) – Maria Tirenescu

***
Camera mamei –
un mănunchi de ghiocei
într-o ceaşcă bleu

***
O narcisă galbenă
în vaza de cristal –
mama zâmbeşte

***
Lângă candelă –
un buchet de toporaşi
şi poza mamei

***
Grădiniţa primăvara –
scrisori de dragoste
în noroi

***
Noapte fără lună –
doar o floare
în corcoduș

***
Noapte-nstelată –
un ram de cireş înflorit
pentru nimeni

***
Alerg în zori
să prind fluturi –
norii pe cer

***
Flori de liliac –
un bătrân îşi şterge fruntea
cu dosul palmei

***
Sfârşit de mai –
în cireşul vecinului
un stol de ciori

***
Cerul fără nori –
un fir de nu-mă-uita
în vaza galbenă

***
Linie moartă –
doar urzicile mai cresc
printre traverse

***
Cer plin de stele –
sting lumina
să te visez

***
Oglinda apei –
lumina aurie
a amurgului

***
Vechiul castel –
un ram de cireş înflorit
într-o fereastră

***
Peretele cetăţii –
un cireş înflorit
în curtea goală

***
Cer senin –
doar un fir de mac
înflorit

***
Uşă blocată –
în casă înfloreşte
o muşcată roz

***
În zorii zilei
un mugur se deschide –
scriu un haiku

***
Tril de cinteză
în mărul vecinului –
ploaie de seară

***
Leagăn de copil
atârnat de-un ram de tei –
mireasma florilor

***
Urme de polen
pe o petală de crin –
luceafărul

Maria Tirenescu s-a născut la 5 octombrie 1949 în comuna Săcel din judeţul Maramureş. Este fiica regretatului învățător Dumitru Grad. A absolvit Liceul teoretic “Bogdan-Vodă” din Vişeu de Sus. Este absolventă a Facultăţii de Matematică-Mecanică a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca. A predat matematică şi fizică în oraşul Cugir, din judeţul Alba. Este deţinătoarea gradului didactic I. Este membră a Societăţii Române de Haiku, a Societăţii de Haiku din Constanţa şi a Societăţii Scriitorilor Români.

A publicat în reviste româneşti (Steaua, Oglinda literară, Poezia, Universul şcolii – Alba, Plumb, Albatros, Examene, Opinia, Dor de Dor, Haiku, Vatra veche, Boem@, Zeit, Revista Română de poezie și proză şi revista online RO KU) şi din străinătate (Ploc!, Sketchbook, Modern English Tanka, Gong, Haiku Canada Review, Poets inter-national, 5-7-5, Revue du tanka francophone, Cirrus: tankas de nos jours, Atlas Poetica şi Magnapoets, Wild plum – a haiku journal, Brass bell: a haiku journal, ASAHI HAIKUIST NETWORK, Diogen, Autumn moon).

A debutat editorial în MARGINI DE VIS, volum colectiv de versuri aparţinând unor cadre didactice din Cugir, Tipo Rex, Alba Iulia, 2002. A debutat cu placheta de haiku-uri RISIPĂ DE PARFUM, în colecţia ORFEU , Editura Ambasador, Târgu-Mureş, 2005. Volume de poezie: CULORILE VISELOR, volum de poezie cu un capitol de haiku, Editura Emma, Orăştie, 2007; CROCHIURI, volum de haiku la Editura online Semănătorul, în 2010; AMPRENTE, volum de haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2013; PRINTRE FLORI, haiku, la Editura PIM, Iaşi, 2015; VALURI DE AMINTIRI, volum de poezie, Editura PIM, Iaşi, 2016; HOINĂRIND PRINTRE AMINTIRI-HAIBUN, Editura PIM, Iaşi, 2019. Este prezentă în nenumărate cărţi comune şi antologii de poezie de sorginte niponă din ţară şi din străinătate,în limbile franceză şi engleză.

Haiku-urile ei, dar şi alte genuri literare de sorginte niponă pe care le-a abordat, sunt apreciate cu zeci de premii şi menţiuni în ţară şi în Canada, Croaţia, Franţa şi Japonia. Din 2010 până în prezent, numele Mariei Tirenescu se află de 5 ori printre primii 100 de poeți activi care scriu în limba engleză. A publicat, de asemenea, mai multe cărţi de proză, precum şi scrieri pentru copii, fiind prezentă în cărţi comune şi antologii de profil, pentru care a primit numeroase premii.

Bine v-am regăsit, dragii mei prieteni! Mi-a fost tare dor să vă scriu ceva și să împărtășesc cu voi câteva idei din căpușorul meu. Așa că astăzi voi vorbi despre o temă bazată pe o întrebare pe care mi-am adresat-o de multe ori în viață și anume: „De ce face omul atâtea sacrificii pentru lucrurile materiale?”. De-a lungul timpului am avut contact cu foarte multă lume și de multe ori mi-am făcut anumite păreri despre unii oameni, care mai apoi s-au dovedit a fi false. Am învățat că oamenii sunt foarte diferiți și că nu vei putea ști niciodată ce ascunde fiecare în adâncul sufletului și gândului său. Această întrebare pe care mi-am adresat-o este o întrebare la care cu siguranță fiecare om s-a gândit măcar o dată.

Este foarte greu de crezut, dar oamenii sunt în stare de foarte multe fapte nepotrivite pentru a obține ceea ce își doresc. Trebuie să recunoaștem că trăim într-o lume unde e mult mai important să ai o casă gigantică decât un suflet curat, o mașină luxoasă decât o familie unită și o grămadă de bani în locul unei „grămezi” de iubire și fericire. Foarte multă lume este pe principiul că fericirea constă în lucruri materiale, tocmai de aceea sunt în stare să lase totul pentru a-și atinge obiectivul. Lucrurile materiale au ajuns mai presus decât orice. Dacă la școală, copilul nu are telefon de lux, e considerat de ceilalți, sărac. Nu, nu este așa! Dacă nu are telefon este pentru că încă nu are nevoie de unul și ar fi mai bine să se focuseze asupra învățăturii și a lucrurilor importante pentru dezvoltarea lui personală. Dacă ai telefon de lux, iar nu e bine, căci ești prea răsfățat, prea alintat. De aici, dovada, că niciodată lucrurile materiale nu au legat mai nimic între oameni. Așa că după părerea mea, decât să ne chinuim să strângem averi și case, mașini, telefoane, terenuri, să lucrăm în mai multe locuri pentru a avea cât mai mare venitul, mai bine ne-am focusa asupra lucrurilor interioare, mai bine am „cumpăra” ceva pentru suflet, pentru minte. Mai bine ne-am achiziționa o carte care credeți-mă valorează cât 10 case luxoase, cât 100 de mașini, de fapt, o carte nu are termen de comparație, pentru că valorează… infinit. Revenind la tema de azi, nu vreau să spun că trebuie să trăim în mocirlă. Nu! Ceea ce vreau să subliniez este că ar trebui să muncim cât să avem un trai decent și mai apoi, să ne ocupăm timpul pentru sufletul nostru, să investim pe plan spiritual și nu material. În locul unui smart watch oferit drept cadou unei soții, sau fiice, mai bine vei oferi un buchet de flori prin care vei investi de 100 de ori mai mult decât cu acest lucru material. Momentul în care i-ai dăruit flori îl va ține minte toată viața. Va ține minte mereu bucuria pe care i-ai făcut-o atunci. În schimb, cu ceasul se va expune un anumit timp, după care va fi nevoie de altul pentru că deja e altceva la modă.

Făcând referire la pandemia de acum, uitați-vă pe geam! Mașinile stau, nu putem să conducem, nu putem merge nicăieri, decât în cazuri speciale și acelea rare, poate maxim de două ori pe săptămână. Apoi, uitați-vă în casă! Familia e acolo, asteptând o îmbrățișare, iubire și respect. Asta e tot ce ne-a rămas acum. S-a cam dus materialismul. Ne îmbrăcăm cu haine de casă, mâncăm ce face mama, gata cu restaurantele, gata cu ieșirile, gata cu hainele de firmă, s-au dus, s-au spulberat într-o singură zi. Vedeți, deci, cum toate lucrurile materiale pot să dispară într-un minut?! Și atunci cu ce rămâi? Dacă nu ai construit bunătate în tine, nu ai încercat să te formezi, să te cultivi, această perioadă ți se va părea groaznică, iar peste tine nu se va așterne nimic altceva decât ură și răutate. Eu una mă bucur. În sfârșit Pământul respiră, e liber, are timp să refacă tot ce noi am distrus pentru a ne satisface plăcerile. Lunile acestea au fost unicul cadoul al nostru pentru această planetă. Cred că atunci când ne vom întoarce, ne va răsplăti cum se cuvine pentru această faptă bună pe care am făcut-o.

Nu vreau să mă lungesc, așa că vă spun doar atât: oricât ai sacrifica pentru a strânge cât mai multe lucruri materiale, atâta timp cât ai uitat de sufletul tău, de tine, de familia ta și de Dumnezeu, ai pierdut totul.

Sper ca iubirea să pună stăpânire pe voi în această perioadă și atunci când vom ieși din case, să devenim cu toții mai buni, să ne îmbrățișăm și să ne bucurăm unul de celălalt!

Anca Maria Corneștean
clasa a XI – a

Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”, Sighetul Marmației

Bună. Când o sa scoateți un post de jurnalist la SALUT SIGHET? Lăsați și pe alții să profeseze. Oferiți oportunitatea tinerilor de a lucra în Massmedia, nu vă gândiți numai la voi. Voi bătrânii ați profesat destul mai lăsații și pe cei tineri să lucreze în sistemul Massmedia. Toate generațiile de studenți care au făcut Jurnalismul nu au reușit să lucreze în acest domeniu pentru că voi bătrânii ne stați în cale și ocupați posturile în loc să ieșiți la pensie. Oferiți tinerilor posibilitatea aceasta să lucreze în Massmedia scoateți un post și în media. „Plecați acasă mai bătrânilor, ieșiți la pensie și oferiți-ne șansa de a profesa în media. Noi suntem viitorul noi tinerii nu am făcut facultăți să stăm acasă sa lucrăm cu sapa în grădină, eu firește că nu o să fac așa ceva fiindcă am făcut o școală. Dacă am facut o școală e normal sa fac ceva activez ca independent dar voi nebunilor nu o oferiți posibilitatea tinerilor niciodată de a lucra în Massmedia fie la ziar, televiziune, radio pentru că sunt egoiști, toți sunt pentru ei să adune bani etc. Așa ca nu fiți așa și dovediți că vă pasă de noi tinerii. Scoateți un post la concurs în 2020 sau 2021 O zi bună”.

Vasile VLAD-jurnalist independent 

***

Nota Redacției: Am primit acest mesaj (pe care l-am reprodus integral mai sus) de la Vasile Vlad, absolvent al Facultății de Jurnalism – Centrul Universitar Nord Baia-Mare (oare cum e posibil să finalizeze studiile un tânăr cu un asemenea „bagaj”?!), mostră de „jurnalism” de periferie. Deși a mai fost informat în ultimii ani de către redacția noastră că desfășurăm o activitate strict voluntară (neremunerată) și că în echipa noastră sunt chiar foarte mulți tineri, acest impetuos june (cu deficiențe serioase de stăpânire a limbii române) se „răfuiește” cu bătrânii tocmai în aceste zile pandemice în care, din păcate, persoanele vârstnice sunt victimele cele mai numeroase. Oare COVID-ul să-i fi afectat ADN-ul? Doamne ferește! Dragi cititori, vă invităm să analizați „exercițiul” penibil al acestui absolvent de facultate. 

Acesta este ultimul nostru răspuns pe care i-l oferim și-l încurajăm să citească muuult mai mult decât să scrie! Și, apropo…. cine n-are sapă, să-și cumpere!

Nu foarte îmbătrânita redacție „Salut, Sighet!”

Azi, Vineri, 24 aprilie 2020 este sărbătorea pe care creștinii ortodocși o numesc Izvorul Tămăduirii. Participanții la slujba de sfințire ar fi primit Agheasma Mică. Este o tradiție întreruptă de teroristul numărul 1 al acestor zile: Coronavirusul.

În centrul Sighetului, azi, la orele amiezii, a fost destul de mare agitația, oamenii săteau la distanța regulamentară (nu toți!) la băncile importante, la magazine, la piață etc.

Un loc frumos, minunat, altădată un punct de atracție special, a rămas în aceste zile pustiu: parcul Grădina Morii.

Haideți într-o plimbare „tăcută” prin parcul ce stârnește tuturor categoriilor de sigheteni amintiri plăcute și, să sperăm că luna viitoare, lumea se va putea plimba, real, prin acest colțișor verde al orașului nostru.

Salut, Sighet!

Chiar online, am marcat Ziua Internațională a Cărții (n.r. 23 aprilie) printr-o provocare la începutul orei de limba și literatura română, pe go to meeting.

Exercițiul propus: O întrebare pe care ți-ai pus-o și ai găsit răspuns într-o carte. Iată răspunsurile elevilor mei:

1. Sorina Stan: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Secretele întregii vieți” este: „Cine sunt eu”?.
2. Alina Coman: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului este: „Cum aș putea evolua pe toate planurile?”; am găsit răspunsul în cartea: „Sfârșitul înseamna un nou început” .
3. Crina Iusco: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea: „Casa strâmbă”- Agatha Christie este: „Omul se naște rău, sau devine rău pe parcursul vieții?”.
4. Anca Corneștean: O întrebare pe care mi-am pus-o: „Câte lucruri poți sacrifica pentru avere/lucruri materiale?” și am găsit răspunsul în romanul „Ion” – Liviu Rebreanu.
5. Alexandra Bot: Mi-am pus întrebări legate pe personalitate: Cum aș putea să am mai multă încredere în mine? Cum aș putea deveni un adult responsabil? Sau, cum aș putea sa dobândesc mai multe calități, să-mi șlefuiesc personalitatea?….Și am găsit răspunsul în vol. I-II din „Tinerii se întreabă răspunsuri practice”.
6. Diana Prodaniuc: Mereu m-am întrebat cum trebuie să ne comportăm sau să reacționam cu oamenii din jur, fiind diferiți prin caracterele și personalitățile lor, ca să avem o relație strânsă și de încredere, aceste răspunsuri le-am găsit în „Secretele succesului”- Dale Carnegie.
7. Adina Rahovan: Întrebarea pe care eu mi-am pus-o des este „De ce viața noastră este limitată la câțiva ani?”. Întotdeauna auzeam legenda despre Adam și Eva și cum aceștia și-au pierdut șansa la viață veșnică dar eu voiam un răspuns concret. Acesta l-am găsit în cartea „Cel care are un motiv pentru care să trăiască…” scrisă de Viktor E. Frankl, unde acesta îi explică pacientului său că: „dacă existența ar fi nesfârșită atunci am putea amâna oricât de mult fiecare acțiune… deoarece am putea-o întreprinde foarte bine și mâine sau poimâine sau peste 100 de ani”. Astfel moartea este cea care valorifică existența.
8. Georgiana Mărginean: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru este : „Câte persoane te vor aprecia cu adevărat exact asa cum ești?”.
9. Raluca Botîrlă: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum e lumea fantastică de exemplu magia?“ și am regăsit-o in cartea „Când ești vrăjitoare “ de Carolyn MacCullough.
10. Brigitta Madzur: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Cât de mult se poate schimba o persoană din cauza altei persoane?” și răspunsul l-am găsit în cartea „Cum eram cândva”- Amber Smith.
11. Melissa Popovici: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce tot mai multe cupluri renunță să lupte pentru relația lor?” și am găsit răspunsul în cartea: „Cele 5 limbaje ale iubirii” – Gary Chapman.
12. Gesica Rutner: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Poți iubi un om indiferent de circumstanțe și obstacolele vieții?”, iar răspunsul l-am descoperit în cartea: „Înainte să te cunosc” – Jojo Moyes.
13. Andreea Ciocotiș: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-alungul timpului este: „Cum ne găsim scopul?” și am găsit răspunsul în „Tu ai iubi un om ca tine?” – Cristi Grosaru.
14. Alexandra Tiran: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost „Merită efortul pentru a fi populară?”, răspunsul l-am găsit în cartea : „Cum am devenit populară” – Maya Van Wagenen.
15. David Docineți: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „Calea războiului poate crea sau distruge relațiile dintre doi oameni apropiați?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Război și pace”- Lev Tolstoi
16. Maria Mihali: Una dintre întrebările pe care eu mi-am pus-o și am descoperit răspunsul într-o carte a fost: „Cum pot descoperi iubirea de sine?”, în cartea „Tu ai iubi un om ca tine” de Cristi Grosaru.
17. Denisa Moldovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este „De câte feluri poate să fie iubirea?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Dragostea nu moare” scrisă de Amrita Devi.
18. Andreea Danea: Întrebarea pe care mi am pus-o este „De ce contează asa mult înfățișarea ?” Și răspunsul l-am găsit în cartea „Străinul de lângă mine” scrisă de Irina Binder.
19. Șofineți Marius: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „Ce este posibil și ce este imposibil?”, iar răspunsul l-am găsit în cartea: „Puterea extraordinară a subconștientului tău” – Joseph Muprhy
20. Romina Koszovan: Întrebarea pe care mi-am pus-o: „Cum o să ies eu din acest labirint?” Răspunsul vine din cartea „Căutând-o pe Alaska” de John Green.
21. Cristian Țudic: Întrebarea pe care mi-am pus-o este: „A ajuns tehnologia să facă omul mai prost?”, răspuns găsit în cartea „Demența digitală” scrisă de Manfred Spitzer.
22. Claudia Pop: Întrebarea pe care mi-am pus-o de-a lungul timpului: „Este mai importantă averea decât fericirea?” Răspunsul l-am găsit în romanul „Ion” de Liviu Rebreanu.
23. Adrian Csinar: Întrebarea pe care mi-am adresat-o a fost: „Cine sunt și ce trebuie să fac?”. Am găsit răspunsul în cartea: „Libertatea. Curajul de a fi tu însuți.” – Osho
24. Alexandra Boiciuc: Întrebarea pe care mi-am pus-o de mai multe ori este: „Cum este posibil ca vieți întregi să fie schimbate, să fie distruse, iar străzile și clădirile să fie la fel?” Răspunsul l-am găsit în cartea: „Se numea Sarah”- Tatiana de Rosnay.
25. Tămaș Darius: Întrebarea pe care mi-am pus-o a fost: „De ce oamenii își doresc faimă și putere?”, răspunsul l-am găsit în cartea: „Marele Gatsby” – F. Scott Fitzgerald
26. Frankel Orly: O întrebare pe care mi-am pus-o și am găsit răspuns în volumele „Mai presus de el” – Damă de treflă este: „Cum să renunți la răul care credem că ne face bine?”.

A fost interesant să constat ce-i preocupă pe adolescenți, a fost o satisfacție să constat că citesc cărți bune, a fost o revelație că decodifică mesajul, că-și găsesc răspunsuri, că se regăsesc. Diferiți, însă la fel de frumoși! Mereu le spun că cei care citesc sunt mai frumoși și că asta se citește pe chipurile lor ! Bravo, XI A! Mândră de voi!

Prof. Odarca BOUT și elevii clasei XI A, de la Colegiul Național Pedagogic „Regele Ferdinand”

Gheorghe Iancu s-a născut în comuna Culciu Mare judeţul Satu Mare, într-o familie de agricultori, la 23 aprilie 1935. A urmat școala primară în localitatea de baştină, apoi liceul de prelucrare a produselor din lemn din Satu Mare. Studiile universitare le-a făcut la Braşov (1953 – 1958) unde a absolvit Facultatea de Industrailizare a Lemnului de pe lângă Institutul Politehnic. Gheorghe Iancu a fost bursier pe toată durata studiilor liceale şi universitare, în ultimii doi ani de facultate beneficiind de bursă republicană.

După absolvirea Facultăţii de Industrializare a Lemnului este repartizat la Fabrica de mobilă IPROFIL Sighetu Marmaţiei (1958 – 1960). Între anii 1973 – 1974 a urmat cursul postuniversitar de „pregătire a specialităților pentru management în industrie”, București.

Activitatea profesională a desfăşurat-o în unităţi de prelucrare a lemnului, timp de aproape 40 de ani, până în anul 1995 când s-a pensionat, ocupând, la diferite niveluri, funcţii de conducere tehnică, comercială, în dezvoltare, investiţii şi personal. Cea mai îndelungată şi apreciată activitate profesională a desfăşurat-o la CIL/ CPL (Combinatul de Industrializare/Prelucrare a Lemnului) din Sighetu Marmaţiei.

Construcţia Combinatului (CIL) a început în anul 1963, din acel an Gheorghe Iancu a ocupat, succesiv, funcţiile de director adjunct, inginer șef adjunct, director tehnic şi director general. Un sfert de veac, numele lui Gheorghe Iancu a fost legat de activitatea acestei unităţi industriale reprezentative pentru municipiul Sighetu Marmaţiei, pentru Maramureşul istoric, din acea perioadă. Primele capacităţi de producţie ale acestei unităţi industriale de prelucrare a lemnului au intrat în funcţiune în anul 1965 – secţia de placaj şi de mobilă corp – ajungând la un număr de 11 secţii şi fabrici la Sighetu Marmaţiei, Baia Mare şi Vişeu, cu un total de peste 6300 de salariaţi, devenind, în anul 1980, una din cele mai mari unităţi industraile de profil din România.

Combinatul de Prelucrare a Lemnului din Sighetu Marmaţiei a derulat contracte de export în ţări din întreaga lume: Germania, Anglia, Italia, Franţa, Rusia, SUA și a participat la importante târguri internaţionale de mobilă de la Koln – Germania, Lyon – Franţa, Manchester – Anglia, Nord Carolina – SUA, Moscova, Kiev – fosta URSS. Combinatul a avut relaţii foarte bune cu firma IKEA care a apreciat colaborarea cu specialiștii sigheteni.

Este căsătorit din 1963 cu doamna Olimpia (Pușa) Micle, o maramureşeancă dintr-o familie nobilă din comuna Şieu și are doi copii: Adrian, inginer în prelucrarea lemnului şi Mirela, absolventă a Academiei de Științe Economice (ASE) din București – Facultatea de informatică – specializarea financiar-contabilă şi Comerţ internaţional.

După pensionare, ing. Gheorghe Iancu a fost reprezentant și agent de asigurări la Generali Asigurări SA (1997 – 2004), director tehnic la SC XILOBAIA SA Sighet (1998 – 2000), consilier de management și membru în Consiliul de Administrație la SNGFOR SA Satu Mare (2000 – 2004).

Gheorghe Iancu s-a implicat pe lângă problemele de specialitate şi în viaţa cultural-artistică și sportivă a municipiului Sighetu Marmaţiei, a sprijint Ansamblul folcloric „Ţapinarii„ echipa de fotbal CIL Sighetu Marmaţiei (divizia B) etc. A fost membru fondator (în anul 2000) al Fundaţiei Asociaţia Prietenii Muzeului Maramureşului din Sighetu Marmaţiei, fiind ales și preşedinte.

Este autor al monografiilor SC PLIMOB SA (2002), SC SIGSTRAT SA (2007), CPL – Citadela Industrială din Sighetu Marmației (2008), “Citadela Industriei Lemnului Sighetu Marmației – repere istorice” (2012) și “PLIMOB la dublu jubileu – 25 de ani de succese, 125 de ani de la primele scaune curbate” (2016). A fost, de asemenea, inițiator și colaborator la publicarea monografiei satului natal Culciu Mare, Satu Mare (2011).

Este cetățean de onoare al municipiului Sighetu Marmației din anul 2019.

Acum, la împlinirea vârstei de 85 de ani, îi dorim inginerului Gheorghe Iancu să-și păstreze nealterate vitalitatea și dorința de-a participa la activitatea culturală a Sighetului și… La mulți ani!

Salut, Sighet!

Aflată tot la mare depărtare de Sighet, zilele mele de carantină „irlandeză” se desfășoară în același fel ca și până acum (mă trezesc, iau micul dejun, citesc, sun acasă cu video call, Netflix, Netflix, Netflix), cred că îmi vor închide contul curând și nu pentru că nu aș fi plătit, ci pur și simplu pentru că epuizez canalul. Ei bine, nu vă gândiți că fac non-top asta… mai și mănânc (uneori de foame, alteori de plictiseală și rareori doar pentru a avea ocupație). Glumesc!! După cum știți în fiecare glumă, se află și un strop de adevăr. Pe lângă toate acestea, în ultimele zile soarele și-a făcut simțită prezența, așa că am mai profitat de curtea casei făcând tot felul de activități care să-mi țină mintea ocupată. Așadar, zilele mele sunt obișnuite, însă dimineața asta a fost diferită.

Astăzi m-am trezit cu dor. Nu știu să explic cu ce fel de dor, parcă un dor nefiresc, un dor care doare chiar fizic. Și când ți-e dor, amintirea ultimei îmbrățișări e singura hrană pe care o poți oferi sufletului. Nu am crezut că vom ajunge la ziua în care să tânjim atât de mult după o îmbrățișare.

Mai țineți minte momentul în care am zis: „Vai, măcar o săptămână de concediu/vacanță, mai știți? Pe principiul „cere și ți se va da”. Ei bine, am cerut puțin și am primit înzecit, fără să ne gândim că o să doară.

Privind aceste zile de liniște, prea multă liniște, fără agitația aia dinaintea sărbătorilor, fără valul de mașini pe centrul orașului, am realizat cât de mult îmi lipsește vacarmul.

Mi-e dor de normalitate. Acea normalitate care-mi oferea o direcție, mi-e dor de casă, mi-e dor să setez alarma la 7 și să mă plâng că iarăși trebuie să merg la servici, mi-e dor ca fiecare zi să fie o nouă provocare și o nouă aventură. Mi-e dor de oameni, de apropiere socială, mi-e dor de cafeaua savurată cu fetele la Granell sau Factory, mi-e dor să fac ce vreau, cum vreau, când vreau, fără restricții… într-un cuvânt, mi-e dor de tot!

Acum nu mai înțeleg mare lucru din nebunia asta zilnică, pur și simplu vizionarea știrilor pe mine mă afectează și pot doar să-mi dau seama cât de puternici sau vulnerabili putem fi în fața marilor schimbări din ultima perioadă. Oricât am încerca să spunem că totul va fi bine, în definitiv nu suntem niciodată pregătiți să o luăm de la zero, nu putem să ne adaptăm așa ușor și să acceptăm pe deplin noi realități. Pare că totul e în ordine, dar, de fapt, nimic nu e cum ar trebui să fie. Trăim cu speranța zilei de mâine și cu gândul la momentul în care toate acestea se vor sfârși. E într-adevăr o provocare pentru fiecare dintre noi această perioadă, pentru unii reprezintă o luptă pentru supraviețuire, iar pentru alții reprezintă o nouă perspectivă, de a privi altfel lucrurile de a se redescoperi, si de a ieși din zona de confort. În final, toți vom fi schimbați, sper eu, doar în bine, și mai sper că am învățat ceva din toate astea!

Partea bună din toate acestea, e că dincolo de această realitate, soarele nu încetează să se arate. Nu poate fi întotdeauna rău, e doar o etapă. Va trece. Cand? Cum? Dumnezeu știe!

Nu-mi doresc prea multe, ci doar atât: ca mâine să mă trezesc, și să fie totul normal!

Vă salut!

Monica BUD