Și încă ceva foarte important. Fiecare dintre noi are la îndemână trei căi principale de informare corectă, în care cu siguranță va întîlni neîncrederea și nemulțumirea tuturor gânditorilor față de toate formele de guvernământ din istorie – dictatură, democrație, gerontocrație, plutocrație, teocrație etc, singură demofilia (dragostea sinceră de semeni) nefiind experimentată până în prezent:

1) Capriciile conducătorului suprem (rege, dictator, președinte) și vremelnicia celor mai înalte poziții în stat. Deși istoria este plină ochi de așa ceva, din motive lesne de înțeles mă voi limita la sfârșitul lui Thomas Morus (nevrând să renunțe la credința catolică, implicit să-l recunoască pe Henric al VIII-lea capul bisericii anglicane, lordul cancelar este acuzat de trădare, drept urmare își pierde funcția și apoi viața), la teribilul destin al marelui general bizantin Flavius Belizarie (unii susțin că era de origine traco-getică), cel care – în urma uneltirilor generalului pitic Narses – va fi întemnițat de împăratul Justinian I (după eliberare și „reabilitare” devine cerșetor, implorându-i pe oameni cu „Date obolum Belisario”), dar mai cu seamă la năprasnicele morți ale atâtor colaboratori apropiați ai lui Stalin (Kamenev, Zinoviev, Sergo Ordjonikidze, Buharin, Serghei Kirov, Ejov etc,), cu toții (firește, mai puțin obedienții de teapa lui Molotov, Kaganovici sau Voroșilov) fiind ba lichidați rând pe rând, ba obligați să se sinucidă.

2) A doua cale o reprezintă filosofiile politice ale lui Platon (în dialogul Republica el pledează pentru cetățile-state cârmuite de filosofi), Aristotel (în tratatul Politica analizează diverse forme de guvernare după numărul celor ce conduc și scopul urmărit de ei), Niccolò Macchiavelli (adept al cinicului principiu „Scopul scuză mijloacele”, în cartea Principele el susține că în politică pot fi folosite absolut toate mijloacele care contribuie la atingerea scopului propus – șiretenie, minciună, fraudă, trădare, eliminarea oponenților etc.), marele scriitor spaniol Baltasar Gracián (în prima parte a romanului alegoric Criticonul ne înștiințează că politica este „un haos la rațiunii de stat” și că „E un fals politician, pe nume Machiavel, care vrea să le bage pe gât ignoranților aforismele lui calpe”), Thomas Hobbes (în opera Leviathan pleacă de la premisa că natura umană este esențialmente egoistă, adică în concordanță cu „Homo homini lupus est”, și că starea naturală este „un război al tuturor împotriva tuturor”, condiție vulnerabilă care-i obligă pe oameni să încheie faimosul contract social de cedare a drepturilor individuale unui stat, acesta având ca principală obligație să asigure ordinea și securitatea cetățenilor).

3) În fine, dar nu în ultimul rând, cea de-a treia cale se cheamă ideile iluminiștilor și enciclopediștilor francezi, în principal avansatele idei ale lui Montesquieu (primul mare gânditor care pledează pentru separarea celor trei puteri ale statului – legislativă, executivă, judecătorească) și Voltaire, pe baza cărora s-a elaborat Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, document care a contribuit consistent la edificarea statului modern francez și a constituit o esențială sursă de inspirație pentru alte documente politice, inclusiv pentru cel al Organizației Națiunilor Unite (ONU).

Înclin să cred că, după aceste generoase explicații, se vor pricepe mult mai ușor și mai profund atât apele tulburi interne, unde pescuiește de câteva luni contraproductivul tandem Dan-Bolojan, cât și cele planetare, în care stau la pândă și se agită (a se citi „fac valuri”) greii lumii  de azi (Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin, Narendra Modi, Ursula von der Leyen, Mark Rutte și alții), care-și închipuie că salvează omenirea de la pieire, dacă nu prin îndoielnica lor pricepere, atunci măcar prin autoritatea cu care au fost investiți, când ei de fapt, în cel mai bun caz, nu rezolvă absolut nimic (războaiele din Ucraina și Orientul Mijlociu continuă, poluarea și foametea fac ravagii, nemulțumirile și tensiunile sporesc) nici cu lungile discuții telefonice și nici cu secretoasele întâlniri la cel mai înalt nivel, precum aceea din Alaska, întâlnire analizată de mine, pe 17 august 2025, în articolul Doi farsori s-au întâlnit și nimic n-au isprăvit…

Dar eu spun că nici la o viitoare întâlnire a celor doi necușeri (unul negustor sadea și obsedat de ideea refacerii măreției Americii, celălalt un securist sadea și obsedat de ideea refacerii Uniunii Sovietice) nu se va încheia un acord liniștitor de pace între Ucraina și Rusia, asta deoarece yankeul este și nu prea este interesat de așa ceva (oricum a pus gabja pe jumătate din pământurile rare ale ucrainenilor, în valoare de vreo 500 de miliarde), motiv pentru care nu ostenește să-l laude pe muscal, ba chiar să se lingușească pe lângă el, doar-doar va izbuti să decupleze Rusia de China. Ceea ce sigur nu se va întâmpla, având în vedere un cumul de factori: timpul relativ scurt pe care americanul îl mai are la dispoziție (doar trei ani, pe când rusul și chinezul sunt de neclintit, atâta timp cât doresc puterea supremă), caracterul oscilant și imprevizibil al yankeului (promisiunile nu și le onorează, dispozițiile date din ușa avionului le schimbă după cum i se năzare a doua zi), relațiile sino-rusești, îndeosebi cele comerciale, care se dezvoltă și se întăresc necontenit, astfel Rusia devenind încet dar sigur vasala colosului asiatic.

În ceea ce privește alarmanta situație internă a României bolojăniste (finanțele vraiște, educația așijderea, datorii și nemulțumiri cu carul, colectări la buget și satisfacții cu paharul), nădăjduiesc că am anticipat-o corect pe 8 iunie 2017, în următorul fragment din textul Pentru aleși și-al lor comând, guvernul are bani oricând…: „Dar cum starea asta dezastruoasă de lucruri nu-i o întâmplare, ci reprezintă axioma postdecembrismului antinațional, este cazul să ne întrebăm: Cât din tragedia noastră revine electoratului și cât se datorează acelui tainic și atotputernic sistem mafiot, căruia nici măcar primii oameni în stat n-au izbutit să-i vină de hac? Dimpotrivă, la sfârșitul mandatului de patru ani, Emil Constantinescu ne spunea cu resemnarea aflătorului în treabă că a fost învins de sistem, iar Traian Băsescu se arăta mulțumit de scorul egal cu acesta, după un «meci»  întins pe durata a zece ani!
Nu cumva respectivul sistem este indestructibil întrucât se compune din năravurile fanariote și din deprinderile balcanice ale tuturor participanților la tragicomedia numită politica dâmbovițeană postdecembristă? Căci numai așa avem explicația logică a pretinsului fatalism,  găzduit în propoziția limită «La noi nu se mai poate face nimic!»: fie că pe aceste meleaguri și în aceste triste vremuri pentru țară și nație, demnitatea și curajul sunt pe cale de dispariție, fie că, aidoma celor mai mulți dintre preoți și medici, cam toți aventurierii politici pornesc la drum cu mârșavul gând de a se căpătui, indiferent de mijloacele întrebuințate (minciună, înșelătorie, lingușeală, ipocrizie, trădare, hoție), fapt pentru care eventualele rudimente de omenie și cinste din faza de început nu au nicio șansă în confruntarea directă cu adversari precum «Banii n-au miros» sau «Piară lumea, numai eu să-mi beau în tihnă cafeaua»”…

                                            George  PETROVAI

Foto: Ion Mariș

Ora trecerii

O să trec uliţa într-o zi mai spre seară
Stejarul cel mare va înfrunzi din nou
O să-mi ceri mâna care tresară
Ca frunza pădurii într-un ecou.

O să fiţi toţi, într-o zi a minunii
Cu soare superb ca un lan de porumb
Corăbii nevăzute prin Valea Mătrăgunii
Vor vâsli dinspre răsărit spre amurg
Va fi o zi lungă numai un pic de noapte
Dintr-un colţ de sat va face cu mâna
Iubirea noastră de dincolo de moarte
Peste livezi în floare fi-va-ne stăpâna.
Numai iubirea va suna la uşă
Eternul trecător îngândurat
Ca să desfacă mirabila pănuşă
Din toate nopţile cu rod bogat.
Apoi cu o superbă-mbrăţişare
Cu lutul şi cântatul de cocoşi
Va arde frumuseţea viitoare
Pe-altarul unor oameni norocoşi
Ce au venit din drumuri vechi de stele
Şi se întorc la marile cuvinte
În liniştea otăvurilor mele
Cosite seara în ceasurile sfinte.

* * *

Gheorghe PÂRJA s-a născut în 02 mai (dar neoficializat, nedeclarat, în… 27 aprilie) 1950, în Deseşti – Maramureş.
Este poet și publicist. Absolvent al Liceului Pedagogic din Sighet și al Facultății de Ziaristică Bucureşti (1978). A fost o lungă perioadă redactor – șef al cotidianului „Graiul Maramureșului” Baia Mare, serie nouă. Debutul literar a fost girat de prozatorul Alexandru Ivasiuc în revista „Luceafărul” (1968). Debut editorial în volumul colectiv „Caietul debutanţilor” (Editura Albatros, București, 1977). A condus cenaclul „Alexandru Ivasiuc” din Sighet și s-a implicat la desfășurarea Festivalului Internațional de Poezie de la Sighet; a inițiat Serile de Poezie de la Desești (1979).
A fost distins cu numeroase premii naționale și internaționale pentru poezie și publicistică: Premiul USR la Festivalul Internațional de Poezie (Sighet, 1979), Premiul revistei „Tribuna” (1986), Premiul Special Alexandru Odobescu al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (1998); premiul „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești (1999), Premiul pentru poezie Lviv – Ucraina (2010) etc.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (1999) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR). Președinte al Reprezentanței Maramureș a Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Cluj și vicepreședinte UZPR (2004), vicepreședinte al Convenției literare internaționale de la Lviv – Ucraina (2010).

Volume publicate: În numele tatălui, (versuri,1996); Sub podul lui Apollodor. Dialoguri cu Adam Puslojić despre Nichita Stănescu şi alţi poeţi din lume, (1998); Cartea din Valea Mătrăgunii, (versuri, 2000); Dialoguri în Centrul Europei, (vol. I, 2000 și vol. II, 2003); Portret de grup cu Laurenţiu Ulici, (co-autor, 2003); Poemele Ieronimei, (versuri, 2003); Preludia solodkovo haosi/Preludiu la dulcele haos (versuri, lb.ucraineană, trad. Ştefan Tcaciuc, 2004); Umbra noastră cuvântul – Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003, (antologie de poezie, în colaborare cu Echim Vancea, 2003; Singurătatea sonoră, (versuri, antologie de autor, 2005), Dialoguri cu ferestre spre Nord (interviuri, 2005), Poeme din vremea lui Adam (2007), Călătoria îngerului prin Nord (2008), Vânzarea umbrei/ Árnyékvásár (versuri, antologie româno-maghiară, 2011), Livada cu prieteni și alte împrejurimi (eseuri, 2011), Lacrima sfinxului (versuri, 2014), Ochii Basarabiei (proză, 2018), Oglinzile Nordului (2019), Seniorul lemnului (proză, 2019), Scrierea cerului (versuri, 2020).

Prezent în volume colective: Anotimpul întrebărilor (1967), Nord statornic (1973), Popas în Hiperboreea (1980), Dor de lumină (1997), Un sfert de veac de poezie (1998), Antologia poeţilor ardeleni contemporani (antologie de Eugeniu Nistor şi Iulian Boldea, 2004), Dialoguri cu ferestre spre nord (2006), Punte între sentimente (antologie de poezie irakiano – română, 2012), Confluențe poetice (antologie de poezie kuweitiano – română, 2013), Punte între lumi și inimi (antologie de poezie arabo – română, 2017) etc.
Poemele i-au fost traduse în sârbă, ucraineană, engleză, arabă, maghiară, belarusă etc.

Prin acest „Poem de duminică” îl sărbătorim pe poetul – gazetar Gheorghe PÂRJA și-i urăm… „furând startul”… LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

Foto: Ion Mariș

Cu sarcasmul său devastator, marele rebel și iluminist Voltaire afirma că „Religia s-a născut când primul ticălos l-a întâlnit pe primul fraier”, adevăr care se potrivește mai degrabă politicii, îndeosebi celei din zilele noastre (internetul face copios dovada în acest sens), și după o sumară ajustare, el devine capabil să definească toate activitățile scandalos de bănoase prin „Economia/ comerțul s-a născut când primul escroc l-a întâlnit pe primul fraier”.

Mă grăbesc să adaug că definiția de mai sus este valabilă nu numai în relația dintre indivizi sau dintre cetățenii unui stat și instituțiile acestuia (cu legătura de la asuprit la asupritor între cele două părți disproporționate), ci și în profund inechitabilele relații internaționale dintre țări, caz în care continuă să se învedereze, deseori fățiș și agresiv (ba prin amenințări și sancțiuni economico-financiare, ba în cele din urmă prin invazii), dictatul celor mari și puternici, în necontenita alergătură după profit material (bani, surse de aprovizionare, piețe de desfacere) și după avantaje strategico-militare.

Mă rog, dacă nu suntem de acord cu această spusă nițel poznașă despre politică, n-avem decât să dăm o raită prin lunga istorie nescrisă a omenirii, prin protoscrierile (mesopotamiene, egiptene, indiene, chinezești, tăblițele de la Tărtăria) din perioada imediat următoare și/ sau prin certele scrieri antice, medievale, moderne și din vremea noastră.

Și astfel (desigur, rulând pe trainicele coordonate comportamentale ale grosului omenirii din totdeauna și, după toate probabilitățile, pentru totdeauna: sete de avere și putere, lăcomie de faimă și plăceri, ambiție învârtoșată cu cruzime, zgârcenie, ipocrizie, lașitate, slugărnicie ș.a.m.d.), logica – ajutată de imaginația rezonabilă – ne încredințează că, după perioada traiului liber în devălmășie (deplină egalitate în bunuri și în drepturi ginto-tribale), prin îmbogățirea unor „descurcăreți” s-a creat acel periculos dezechilibru material și social, care constituie germenele statului nerod și opresiv de mai târziu.

E drept, în decursul timpului (fie dintr-un preaplin creștin, fie din scârbă față de nedreptăți și silnicii) au apărut concepții despre fericirea dobândită prin egalitarism, simplitate și întrajutorare, ba chiar s-au experimentat la scară redusă anumite forme nestatale ale traiului comunitar în deplină egalitate, indiferent de sex și fără constrângeri (prin legi sau dispoziții abuzive, magistrați corupți, forțe de ordine brutale): primele comunități creștine, Platonopolisul imaginat de Platon și neînfăptuit de Plotin, seducătoarele utopii ale lui Thomas Morus și Tommaso Campanella (condamnate de ordinea statal-coercitivă a lumii trecute, prezente și viitoare să rămână de-a pururi în stadiul de proiecte irealizabile), falansterele socialiștilor utopici Saint Simon, Robert Owen, Charles Fourier și Teodor Diamant (falansterul acestuia de la Scăieni, județul Prahova, a fost funcțional în perioada 1835-1836), nu în ultimul rând prin prăpastia dintre găunoasele teorii marxisto-bolșevice, potrivit lozincii francmasonico-iacobine libertate-egalitate-fraternitate (sau moartea, codiță cu regularitate omisă), și fioroasa realitate a statelor edificate prin suprimarea libertății, prin instaurarea dictaturii (la început a gloatelor proletare, pe urmă a conducătorului de tip stalinist), printr-o sfidătoare discriminare (suprastructura formată din nomenclaturiștii cârmuitori și uriașa masă a cârmuiților îndoctrinați), prin înfricoșarea celor mulți până la depersonalizare cu legi anume ticluite întru necurmata întărire a enormului sistem concentraționar (activiști, justiție, securitate, miliție, delațiune, urmărire și intimidare, arestări și schingiuiri, întemnițări și torționari, lagăre de muncă forțată), precum și prin sterilizare intelectuală, în paralel cu sărăcirea și pervertirea celor mulți, atât în urma desființării proprietății private și gâtuirea inițiativei particulare, ceea ce la drept vorbind convenea de minune catastrofalului homo sovieticus și aflării lui în treabă („Noi ne facem că muncim, ei se fac că ne plătesc”), cât și prin necurmatul spor al cantitativului uniformizant, un cantitativ eminamente bolșevic (în principal fătat de cincinalele reduse politic la patru ani și jumătate), adică rareori competitiv pe piața internațională.

Totuși, în pofida acestor orori cunoscute pe pielea ei de generația mai în vârstă, printre ele atrocea reeducare (mai întâi la închisoarea din Pitești, apoi pusă la treabă și în alte temnițe politice), sondajele de opinie ne înștiințează că circa 60% dintre românii chestionați, regretă „binefacerile” comunismului (da, este adevărat că nu există regim politic care să facă numai rău!), o bună parte dintre aceștia fiind tineri.

Cum profesorul Ion Coja încerca în urmă cu ceva timp să explice nu doar anormala nostalgie a tot mai mulți români după bolșevism, ci și dorul lor bolnav după atotputernicii securiști ai acelor vremuri de coșmar, iată comentariul meu din 12 aprilie 2022 la aceste năucitoare enormități, text pe care l-am considerat pierdut până de curând (întâmplarea a făcut să dau de el): Chiar credeți, domnule Coja, că degringolada din partidele postdecembriste „ne face să ne fie dor de PCR” și că lamentabila prestație a serviciilor secrete de după Decembriadă „ne obligă să le ducem dorul securiștilor de odinioară”? Tare mă tem că afirmați atari enormități doar din politețe față de ofițerii de informații ai fostului regim, care – iată – ne bombardează cu cărți, știri și comparații edulcorate (la urma-urmei, ei cu pensii de colonei și generali în regimurile postdecembriste, picură otrava nostalgiei după „binefacerile” bolșevice, cam așa cum o deșcă sovietică nu poate să nu-l regrete pe criminalul de Stalin) și că acest „dor” este întreținut și dezvoltat doar de amarnicele vremuri pe care grosul românilor este obligat să le trăiască.
Mai vorbea cineva de dor după bolșevismul pecerist și după atrocea Securitate dacă lucrurile la noi ar fi luat-o pe un făgaș normal, cam așa ca în Cehia, Polonia sau Albania?
Dar permanenta frică și nelibertate, la care din anii șaptezeci se adaugă și foamea (mi s-a întâmplat chiar mie ca în Clujul anilor optzeci, neavând buletin de clujean, să nu pot cumpăra o pâine!) nu sunt crime? Dar sterilizarea culturală și moral-spirituală nu este o crimă de proporțiile unui genocid?
Ajunși la ananghie din vina unor tâlhari și trădători interni înhăitați cu sforarii internaționali, chiar la cheremul acestora, iată c-am ajuns în cumplita postură să dăm uitării imensa jumătate goală a paharului bolșevic și să ne extaziem (eu în nici un caz nu, ca unul anchetat și aflat în vizorul securiștilor taman până la Decembriadă!) în fața modestei jumătăți pline a acestui pahar (agricultură dezastruoasă, industrie doar pe ici, pe colo performantă, comerț pe sub mână etc.).
Crime efective ce trebuie imputate securiștilor până la „iepoca” Ceaușescu? Păi toți țăranii care îndrăzneau să fie gospodari destoinici, adică harnici, și toți intelectualii care cutezau să gândească cu capul lor, adică altminteri decât în documentele de partid. Căci toți aceștia au înfundat pușcăriile politice, unde mureau ca muștele din pricina subalimentației și a muncii fizice extenuante.
E adevărat că în „iepocă”, incomozii nu mai erau întemnițați și torturați, în schimb erau săltați și închiși în aziluri de nebuni. Că, de, altele erau vremurile și altele erau metodele de anihilare a contrarevoluționarilor – mai subtile și mai perfide, dar la fel de inumane.

                                                   George  PETROVAI

Există un moment precis, o clipire suspendată între porfirul din Trentino și oțelul reflectorizant, când simțurile sunt supuse unui adevărat sabotaj biologic. Se întâmplă atunci când treci pragul serei tropicale MUSE. Afară, profilul ascuțit al Dolomiților străbate un cer adesea senin, unde aerul ustură și miroase a rășină. Înăuntru, în spațiul delimitat de un milimetru de sticlă termică, atmosfera își schimbă starea fizică: devine solidă, densă, aproape masticabilă. Termometrul indică constant 26 de grade, umiditatea învăluie hainele ca o mănușă invizibilă, iar parfumul feros al pământului umed șterge instantaneu identitatea alpină a orașului.

Nu este o grădină de iarnă și nu este o ciudățenie estetică. Nu este vorba doar de o expoziție, ci de un ecosistem viu care reproduce o fâșie de pădure tropicală din Munții Udzungwa din Tanzania, un punct fierbinte al biodiversității, unde muzeul din Trentino desfășoară cercetări de ani de zile, o bucată din Tanzania transplantată în inima Europei, un miracol al bioingineriei care spune povestea modului în care un oraș cu o sută de mii de locuitori a devenit, aproape fără să ne dăm seama, una dintre capitalele biodiversității mondiale. Dar pentru a înțelege acest paradox, trebuie să privim dincolo de frunzele de mahon și să ne întoarcem la viziunea persoanei care și-a imaginat acest spațiu: Renzo Piano.

I. Catedrala de Sticlă: Nava Spațială a lui Renzo Piano

Cartierul „Le Albere”, unde MUZEUL se înalță precum o navă spațială recent aterizată, este rezultatul uneia dintre cele mai îndrăznețe reamenajări urbane ale Italiei postbelice. Aici, unde gazele de eșapament de la fabrica Michelin marcau odinioară granița dintre oraș și râul Adige, astăzi o structură vibrează, imitând natura pentru a o explica.

Renzo Piano a conceput muzeul ca o extensie a munților. Acoperișurile înclinate asimetric interacționează cu crestele Muntelui Bondone. Dar sera este inima care bate, amplasată strategic în colțul sudic al clădirii. Funcționează ca un acumulator termic pasiv: un plămân transparent care respiră odată cu orașul. În diminețile de iarnă, când Trento se trezește sub o pătură înghețată, sera captează razele soarelui, încălzind întregul complex. Arhitectura devine un organism, o punte între rigiditatea pietrei și fluiditatea climatului global.

II. Udzungwa: Galapagosul local al Africii

De ce Tanzania? Răspunsul se află în douăzeci de ani de cooperare internațională. MUSE nu a „cumpărat” pur și simplu plante exotice; a construit o legătură indestructibilă cu Munții Udzungwa, un masiv montan izolat pe care oamenii de știință îl numesc „Galapagosul Africii”. În acele păduri suspendate printre nori, evoluția a urmat căi solitare, producând specii care nu există nicăieri altundeva pe Pământ.

A intra în seră este ca și cum ai merge printr-o replică științifică exactă a acelei lumi. Cascada de șapte metri care se prelinge printre ferigile arborescente servește mai mult decât o simplă încântare pentru urechi: oferă și umiditatea necesară pentru a menține în viață adevărații protagoniști. Aici, printre vița-de-vie care urcă spre lumină, cercetătorii muzeului studiază adaptarea speciilor la schimbările climatice. Observarea unei broaște mici și colorate sau a mișcării lente a unui cameleon în spatele unei frunze de ficus nu este o activitate de la grădina zoologică, ci un act de conștientizare: ne amintește că echilibrul Văii Adige este legat, prin fire invizibile, dar de oțel, de supraviețuirea pădurilor tropicale.

III. Palazzo delle Albere: Renașterea privind spre viitor

Ieșind din jungla tehnologică a MUSE, privirea noastră lovește un zid de cărămidă roșie și turnuri de colț. Este Palazzo delle Albere, o vilă-fortăreață din secolul al XVI-lea a Prinților-Episcopi Madruzzo. Acesta este punctul în care cronologia orașului Trento se pliază asupra ei înseși.

Dialogul dintre Palat și Muzeu este un scurtcircuit estetic al unei puteri rare. Pe de o parte, șanțul antic și frescele care celebrează puterea Bisericii; pe de altă parte, vitraliile arhitectului Renzo Piano celebrează puterea Cunoașterii. Este o predare a ștafetei: palatul a fost centrul lumii în timpul Conciliului de la Trento, când cardinalii și diplomații redesenau granițele spirituale ale Europei; astăzi, MUSE este centrul lumii pentru cei care caută să redefinească relația dintre umanitate și biosferă. A merge pe pajiștea care le separă este ca și cum ai trasa cinci sute de ani de ambiție umană în mai puțin de o sută de pași.

IV. Via Belenzani și Piazza Duomo: Estetica Puterii și a Credinței

Lăsând în urmă cartierul modern, intrăm în centrul orașului vechi. Via Belenzani este, pentru mulți critici de artă, una dintre cele mai frumoase străzi din Europa. Nu este o stradă comercială, ci o galerie de artă în aer liber. Clădirile cu fresce – precum Palazzo Geremia și Palazzo Thun – spun povestea unui Trento care nu a fost doar un oraș de tranzit în drum spre Pasul Brenner, ci o capitală culturală unde umanismul a întâlnit rigoarea germanică.

În Piazza Duomo, inima de piatră a orașului, narațiunea se schimbă din nou. Fântâna lui Neptun pare aproape o referință la apa MUSE-ului, dar aici apa este un simbol al civilizației și al guvernării. Catedrala San Vigilio, cu corpul său romano-gotic, este locul unde s-a făcut Historia cu „H” mare. Dacă muzeul-seră, MUSE ne vorbește despre biodiversitate genetică, Duomo ne vorbește despre biodiversitate culturală: aici, sufletele Europei moderne s-au ciocnit și s-au întâlnit.

V. Urcarea spre vârf: Telecabina și perspectiva globală

Trebuie să urci. Telecabina către Sardagna este un cordon ombilical suspendat deasupra Adige-ului. În câteva minute, zgomotul traficului dispare.

De acolo de sus, Trento apare pentru ceea ce este: un ecosistem complex. MUSE, văzut de sus, seamănă cu un cristal așezat în verdeață. Se poate vedea clar cum clădirea lui Renzo Piano „îndreptată” spre râu, caută o reconciliere cu apa care a fost refuzată timp de decenii de industrie. De la această înălțime, sera tropicală este doar o mică scânteie de lumină, dar este dovada că, chiar și într-o vale cuibărită între Alpi, se poate și trebuie să se respire aerul întregii lumi.

A vizita sera tropicală de la muzeul MUSE înseamnă, așadar, să abordezi o dublă călătorie: o explorare științifică a secretelor tropicelor și o descoperire urbană într-unul dintre cele mai locuibile orașe ale Italiei, unde viitorul cercetării și memoria trecutului coexistă într-un echilibru perfect.

Julia-Sandra Virsta
Trento, aprilie 2026

O plăcută coincidență!… azi, de Ziua Internațională a Cărții și a Drepturilor de Autor (Copyright),  semnalăm apariția volumului „Fanfara cu solist vocal” (479 pagini, A4), autor dr. Cristina-Mioara IOAN, Editura Valea Verde Sighetu Marmației, (editor – Ion Mariș, prefață – prof. univ. dr. habil Ioan Oarcea, tipar – Rotipo Press).

Volumul „Fanfara cu solist vocal” reprezintă de fapt excelenta teză de doctorat a sopranei Cristina-Mioara IOAN, profesoară la Colegiul de Arte și solistă a Fanfarei Municipale din Baia Mare.

* * *

„Volumul de față – Fanfara cu solist vocal – elaborat de dna profesor Cristina-Mioara Ioan, abordează un domeniu insuficient valorificat în muzicologia românească, propunând o cercetare riguroasă, interdisciplinară și aplicată asupra fenomenului fanfarei militare în contemporaneitate. Lucrarea se distinge printr-o perspectivă diacronică și aplicată, care integrează dimensiunile artistică, pedagogică, tehnologică și instituțională, firește, ale acestui tip de formație.
Originalitatea cercetării constă în concentrarea investigației asupra relației dintre fanfară și solistul vocal, analizată în contextul transformărilor produse de amplificarea sonoră în secolul XXI. Prin această abordare, fanfara este reconceptualizată nu doar ca ansamblu de ceremonii militare, ci ca partener muzical flexibil, capabil să susțină discursuri vocale complexe și să genereze noi tipologii repertoriale. Poziționarea autoarei ca practician activ conferă demersului autenticitate sporită, vizibilă în analizele de repertoriu dedicate creațiilor originale, aranjamentelor și prelucrărilor ce provin din repertoriul Muzicii Reprezentative a Armatei, prima orchestră de suflători a țării.”

Prof. univ. dr. Gheorghita Nicolae
Universitatea Națională de Muzică București

 * * *

„Cercetarea și sursele de documentare care au avut ca scop prezentarea evoluției muzicii militare până în zilele noastre dar și metodele de cercetare aplicate de către muziciana Cristina Ioan,  reprezintă o contribuție deosebit de importantă.  Prin diversitatea datelor de arhivă incluse, volumul reprezintă rezultatul unei cercetări în premieră ce contribuie cu maximă relevanță la completarea și cunoașterea istoriei muzicii românești – parte distinctă a patrimomului nostru muzical.”

Prof. univ. dr. habil. Lucian Emil Roșca
Etno-Muzicolog

Salut, Sighet!

Temnița nu stinge bucuria

Închisoarea Satu-Mare, 1961… Tinerii maramureșeni au primit sentințele… Majoritatea erau foști elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă”  din Sighet care mai fuseseră în detenție o perioadă, începând cu 1948… La rejudecarea procesului s-au mai redus condamnările, cuantumul pedepselor – aberante la procesul din 1959 – a devenit mai „rezonabil”, de la Aurel Vișovan care a primit „doar” 18 ani, alții 6 ani sau 4 ani… până la Ioan Motrea care a fost achitat (dar nu eliberat). Deja mult maturizați (nu doar de trecerea anilor dar mai ales de încercările suportate ) ei nu aveau naivitatea să creadă în mărinimia regimului. În sistemul comunist, orice condamnare se putea prelungi fără explicații sau se putea fabrica un nou proces total inventat (cum era și cel care tocmai se încheiase). Oameni profund credincioși, ei știau că – mai presus de orice – sunt în mâna lui Dumnezeu… Acum nu aveau de făcut decât să aștepte plecarea spre locurile de executare a pedepselor, așteptare care a durat câteva luni. O parte din ei au fost chiar colegi de celulă în această perioadă, ceea ce a generat un entuziasm debordant. Ioan Dunca relatează emoționant atmosfera acelor luni în cartea sa „Aur și noroi”.

Sighetenii din nou împreună

„După proces ne-au mutat în alte celule și ne-am pomenit împreună mai mulți dintre sigheteni: Costică Radu, Nistor Man, Fănică Deac, Ștefan Coman, Ionică Hotea, ultimii doi cu pedepse foarte mici, Ghiță Nan cu condamnare prea mare, Gicu Bulacu, Ghiță Andreica și eu. Ghiță Andreica nu era prea încântat de pedeapsa de șase ani egală cu a mea… și ne tachinam pe tema asta. El ne-a adresat tuturor fraza care l-a făcut celebru:  De la capăt, copii!

Ne-am ocupat locurile în celulă după gradul de sănătate (iluzorie, de altfel…) desigur eu cocoțându-mă la „cucurigu”, la ultimul nivel. Nivelul 3 pentru mine nu era o problemă… totul era să ai aer destul. Celula fusese prevăzută (de regimul austro-ungar care construise închisoarea) pentru 3 persoane, noi eram deja 9 și vor mai veni… Atmosfera de bună dispoziție a reînviat în modul cel mai firesc, eram bucuroși că suntem împreună, restul nu mai conta… Subiecte grase și interminabile erau din belșug… cu argumente și contraargumente, despre proces, despre anchete, despre ce a mai făcut unul sau altul,  despre plecarea unor ofițeri de Securitate în Israel (aflată prin indiscreția unui gardian ) și promovarea autohtonilor în funcțiile respective… și fiecare emitea nesfârșite ipoteze, unele de-a dreptul fanteziste dar asta crea o bună dispoziție reconfortantă. Fraternitatea și solidaritatea dintre noi, cultivate înca din liceu și consolidate în prima detenție se confirmau pe deplin. Elevii de la Liceul „Dragoș-Vodă” (acum cu 13 ani mai bătrâni) eram ca o adevărată familie.
Nu arătam a oameni disperați că își vor pierde, dacă nu viața, în tot cazul ce a mai rămas din tinerețe (în condiții pe care le știam deja foarte bine, majoritatea având deja cel puțin 5 ani de pușcărie la activ) ci ca un grup de prieteni fericiți că se întâlnesc după o perioadă în care nu se văzuseră.

Vine Aurel Vișovan

La scurtă vreme însă a fost adus în celula noastră Aurel Vișovan, profesorul și șeful lotului nostru la prima arestare în 1948.  Mulți dintre noi nu-l mai văzuseră din 1949 când am fost separați la Jilava, noi plecând spre Târgșor iar dânsul spre Pitești. Acum era grav bolnav de TBC, starea sănătății lui era aproape terminală… era de mirare că mai trăia. I-am aranjat imediat un pat la mijloc și lângă geam unde chiar și prin jaluzelele alea idioate tot mai primea ceva aer. Cu asta îl puteam ajuta…

Noi tot „domn’ profesor” îi spuneam… și a trebuit un timp consistent până ne-am obișnuit (la insistențele lui) să-i spunem simplu Aurel. Cu chiu cu vai ne- am obișnuit. Dar el era tot necăjit deoarece considera că a fost adus cu noi cu scopul precis de a ne transmite și nouă boala și nu se înșela. Securitatea era capabilă de o asemenea viclenie perversă. Toată iarna a fost ținut într-o celulă cu un turnător, om slab și nevolnic, instrument docil și speriat și el de posibilitatea de a lua boala. Lui Vișovan nu i s-a dat niciun medicament în acest interval de timp în afara regimului alimentar pentru TBC, mult mai consistent, dar care nu-i folosea la nimic, deoarece el pur și simplu nu putea să mănânce fiind epuizat. A profitat turnătorul și se îndopa din rația victimei pe care nici n-avea cum să o toarne… Ce să le spună securiștilor ? Că Vișovan e pe ducă? Asta știau și șefii și doar așteptau deznodământul.

În toamnă când i s-a făcut o radiografie de rutină i s-a mai depistat o cavernă (avea mai mult de  10… ) de mărimea unei nuci. Deci scopul asasinării pur și simplu a lui Aurel prin intermediul bolii netratate părea pe cale să fie atins. Numai că socotelile de acasă nu se potrivesc totdeauna cu cele din târg. Nici de data asta nu le-a reușit mârșăvia. Primăvara când au repetat  controlul radiologic, blestemata cavernă se calcifiase,  contrar tuturor presupunerilor considerate ca fiind normale. Aurel se încăpățâna să îi dezamăgească și să nu moară.

Puterea dragostei

Aurel era slab peste măsură dar viața în el pâlpâia totuși. Firav, dar pâlpâia. Cel mai tare îl supăra faptul că era convins (ca și noi de altfel) că a fost adus acolo cu noi  ca să ne îmbolnăvească… Se consola totuși că după ultimele investigații care i se făcuseră nu era „pozitiv” deci în principiu nu transmitea boala. Astăzi mă întreb cum de noi nu ne-am alarmat pe tema asta. Eram atât de bucuroși că este cu noi că nu ne sinchiseam și am făcut spontan tot ce se putea face ca să nu se simtă vinovat de nimic căci el tot se considera factor moral al tinereții noastre petrecute în închisori, dar i-am scos astea din cap. Ba mai mult l-am înveselit cu aiurelile noastre care nu se deosebeau esențial de cele din ’48 -’49… eram sau redeveniserăm niște puști șturlubatici cum ar fi spus Creangă, puși pe pozne și glume, ignorând atât cât se putea realitatea. Țineam atât de mult la el… am fi făcut orice să-l ajutăm, să-i alinăm suferințele și el simțea asta. A spus mai târziu că dragostea noastră l-a salvat și cred că nu e departe de adevăr.

Aurel nu avea medicamente potrivite pentru stadiul în care ajunsese boala, dar le folosea pe cele existente – le sfărâma, le combina, le dizolva și obținea un fel de soluție cu care se trata (doar era profesor de chimie, nu ?). Țin minte că mie îmi revenea misiunea ingrată de a-i turna soluția pe nări ca să ajungă în trahee la locul ulcerației… durerile erau cumplite, îi țâșneau lacrimile, dar îmi spunea să nu mă opresc. Mă simțeam ca un călău, dar tratamentul improvizat i-a făcut bine, cel puțin pentru o vreme.

 Forța rugăciunii

Aici trebuie să menționez un factor determinant în situația grea în care eram, noi în general și Aurel în special – Credința. Pe lângă Speranță și Iubire. Speranță în ajutorul Cerului și iubirea celui de alături, susținerea necondiționată a celui căzut în aceeași nenorocire cu tine.

Cred că în închisoare au fost puţini cei care nu s-au rugat… şi e foarte probabil că acele rugăciuni erau mai sincere decât cele făcute în libertate. Fiindcă aşa suntem noi, râmele terestre, când ne e bine uităm şi ne reamintim când dăm de belea… Ei bine, pentru Aurel Vișovan, rugăciunea era esenţa vieţii. Aurel se pierdea în rugăciune, se topea, dispărea într-o lume în care în afară de el, nimeni nu avea acces… Aurel nu era omul care să ceară ceva, el se dăruia total, fără rezerve…

Pentru mine, şi nu numai, Aurel reprezintă un miracol… după 16 ani de temniţă la Piteşti, Gherla, minele de plumb din Baia Sprie…, sfâşiat de boli, el refuza să moară… nu pentru că s-ar fi agăţat cu disperare de viaţă ci pentru că trebuia să-şi ducă crucea până la capăt…” (Ioan Dunca, „Aur și noroi”)

Minunatul domn și prieten Ioan Dunca trăiește la Vișeu de Sus, având venerabila vârstă de 94 de ani. Cu toate multele și gravele probleme de sănătate, același spirit lucid de martor autentic al istoriei frământate a Maramureșului și a țării, aceeași dragoste față de colegii de ideal și suferință plecați demult și totuși atât de prezenți… iar când vorbește despre Aurel (acel Aurel…), se simte emoția comuniunii peste timp și spațiu, dincolo de viață și moarte…

Preot prof. Marius Vișovan

Vineri, 24 aprile 2026, de la ora 14:00, la Centrul Cultural din Sighet (str. P-ța Libertății, nr. 24A) va avea loc lansarea volumului „GÎNDURI… printre RÎNDURI” (Editura Limes, 2026), autor, Nicolae RĂDOI.

Profesorul Nicolae RĂDOI este la al șaptelea volum de autor (cinci volume de proză: Scrâncioburi – 2021, Clepsidra – 2023, Popasul – 2024, Pustnicul – 2025, Gînduri… printre Rînduri – 2026; un volum de traduceri din poezia americană plus poemele autorului: Cenușa zilei – 2023; un volum de poeme: Poezii de Nes(u)pus – 2025).

Deși stabilit la Orăștie (Hunedoara), scriitorul – karatist Nicolae Rădoi revine cu drag la Sighet pentru că se consideră… sighetean.

Salut, Sighet!

Nu e doar o plimbare!
Este energia noastră, comunitatea noastră, vocea noastră!
Vineri, 24 aprilie 2026, străzile nu vor mai fi doar pentru mașini – vor fi pentru oameni, pentru zâmbete, pentru libertate.

Prin Critical Mass aducem:
* mai multă mișcare
* mai puțin stres
* mai multă culoare în oraș

Este momentul în care arătăm că existăm!
Că suntem mulți!
Că vrem un oraș în care bicicleta, trotineta sau chiar rolele nu sunt un risc, ci o normalitate.
Hai cu noi: Curtea Veche, ora 19:00 (pornire 19:30)!
Vino cu bicicleta, role, trotineta,  prietenii și starea aia bună care apare după câteva minute de pedalat.
Cu cât suntem mai mulți, cu atât suntem mai greu de ignorat!

Transmite mai departe informația și adu încă pe cineva cu tine. Invită-ți prietenii!
Sighetul are nevoie de noi!
#Sighet700

Organizatorii!

Edecul curgerii

Pe malul Izei se odihnesc toate cuvintele și
gândurile neîncolonate
umbrind sălciile căzute-n îndoieli
de prisos
să le oglindim în sinusoidele
apei atât de fascinată
de culorile zilei doar azi
și-a veșnicului trecător
un stejar doborât de tristețea ramurilor inutile
și-a cuiburilor în care nu se mai nasc zboruri
și nici un semn care să oprească
să ne oprească să ne abată tăcerea.
Pe luciul apei s-au așezat
soarele luna și multele stele
obosite să mai urce Solovanul.

                                                         (Ion Mariș, din volumul „…65…” , în curs de apariție)

* * *

Ion Mariş s-a născut în 16 aprilie 1961. A absolvit Institutul Politehnic Cluj Napoca – Facultatea TCM (1986).
Și-a desfășurat activitatea în domenii diverse: tehnic, bancar, turism, consultanţă, farmaceutic.
A activat în câteva cenacluri literare atât ca elev la Sighet (Liceul „Dragoş-Vodă”) cât şi ca student la Cluj- Napoca. A publicat poezie  şi proză în diferite reviste şi periodice.
Este membru fondator al Clubului Rotary Sighet (2001) și coordonatorul  Editurii Valea Verde din Sighet.
Premiul Revistei „Convorbiri literare” în anul 2020 la Festivalul Internațional de Poezie din Sighet.
Premiul Festivalului Internațional de Poezie Sighet – 2022.
Premiul pentru Poezie, concursul „Cărțile anului”- Maramureș, 2024.
Premiul pentru publicistică, concursul „Cărțile anului” – Maramureș, 2025.
Este membru al Uniuni Ziariștilor Profesioniști din România (UZPR) din anul 2021.
A publicat volumele: „Autostop printre gânduri” (2016), „Salut, Sighet!” (2016), „La masă cu președinții” (2016), „Vesperare” – poezie (2017), „Ultimul poem (…)” – poezie (2019), „Ion Bledea – Sculptorul Nordului” – album (2019), „#CNDV100 – Convorbiri – mărturisiri” – interviuri, co-autor (2019), „Sentimente neasigurate” – poezie (2021), „Semne, pe_semne” – poezie (2022), „Eugen Mihaljek un AS de… 66 de puncte” –  co-autor (2022), „Re_semnat” – poezie (2024), „Cu spatele la Centru” – publicistică (2025).

Salut, Sighet!

Nota redacției: Echipa „Salut, Sighet” îi dorește colegului nostru… LA MULȚI ANI!

Colegiul Național „Dragoș-Vodă” Sighet implementează un proiect Erasmus+ în domeniul Educație Școlară, cod proiect 2025-1-RO01-KA121-SCH-000328506 dedicat mobilităților de grup ale elevilor în scopul învățării. Proiectul se desfășoară în perioada 01.01.2026 – 31.08.2026.

Proiectul include două fluxuri de mobilitate pentru elevii colegiului. În fiecare flux vor participa câte 12 elevi, selectați pentru implicare, rezultate școlare și interes față de activitățile internaționale.

Activitățile se vor desfășura la Liceul Athénée Royal Rochefort-Jemelle din orașul Rochefort – Belgia. Fiecare mobilitate va avea durata de 5 zile și va include activități educaționale, ateliere tematice, lucru în echipe internaționale și schimburi de bune practici.

Pentru primul flux de elevi perioada de implementare a activităților este 18 – 25 aprilie 2026 iar al doilea flux se va deplasa în Belgia în perioada 30 mai – 6 iunie 2026.

Prin acest proiect, elevii își vor dezvolta competențele lingvistice, digitale și sociale. Ei vor învăța într-un mediu european și vor colabora direct cu elevi din alt sistem educațional.

Coordonatorul proiectului este prof. Crina Marilena Voinaghi (directorul CNDV Sighet).

Prof. Brîndușa Oanță

O imagine foarte valoroasă: o carte poștală din anul 1918 – Sfințirea bucatelor de Paște la Petrova (Maramureș).
Cartea poștală a fost expediată la Sighet de străbunica d-lui Petru Sîngeorzan către fiica ei (bunica lui Petru Sîngeorzan) care era elevă la „Apáca Zárda” Școala Nr. 3.

„Bunica mea s-a născut la Petrova (în anul 1904), tatăl ei era directorul școlii de acolo. La data menționată pe cartea poștală el (străbunicul) era încă pe front.” (Petru Sîngeorzan)

Evident, fotografia este din arhiva d-lui… Petru Sîngeorzan. Mulțumim!

Salut, Sighet!

TRANDAFIRUL și GLORIA CULTURII                                         

În urmă  cu nouă decenii (16 aprilie), pe cerul Basarabiei, la Soroca, s-a născut un prunc cu stele pe trup, cu numele de Gheorghe Grigurcu! Căruia ursitoarele i-au prezis o fascinantă călătorie prin Limba Română. În pruncie, a trecut Prutul, s-a așezat prin mai multe orașe românești, legându-se mai ales de Oradea și Târgu-Jiu. Cu studii universitare la Cluj și un doctorat în studii filologice la București, și-a început aventura literară, fiind autorul a numeroase cărți de poezie și critică literară și al unui impresionant jurnal. Programul Festivalului Internațional de Poezie de la Sighetul Marmației și al Serilor de Poezie de la Desești cuprindea invitarea unor personalități culturale, de primă mărime, pentru a cunoaște plaiurile noastre, dar mai ale oamenii, cu deosebire scriitorii și alți oameni de cultură.

Intenția mea, și a confraților mei cu rosturi de decizie, a înflorit. De o jumătate de veac, în Maramureș s-a întâmplat și deschiderea noastră literară spre țară și Europa. Printre cei care au un merit incontestabil în această miraculoasă aventură a ieșirii noastre în lumea literaturii de aproape și de mai departe, este cărturarul Gheorghe Grigurcu. S-a legat de creatorii Nordului cu omenie, dar și cu rigoarea aprecierii. A fost mulți ani președinte al juriului la Festivalul sighetean. De mai bine de un sfert de veac, ne-a fost oaspete de mare onoare la Serile de Poezie de la Desești. Îl înconjuram cu admirație și prețuire.

Deoarece este o figură de prim rang a literaturii române contemporane: critic riguros, poet al esenței, moralist fără concesii și stilist al conciziei. Devenise un prieten discret, sfătuitor amabil, curios în cunoașterea noastră ca oameni, interesat de creațiile tinerilor. Cu el în preajmă eram mai siguri pe noi. Stare extrem de necesară într-o lume de confuzie a valorilor literare. Aveam în vedere și aprecierile de care se bucura din partea confraților. Criticul literar Alex. Ștefănescu spunea: „Un simbol al intransigenței este Gheorghe Grigurcu, criticul literar de mare talent, aflat de mulți ani în exil oficial la Târgu Jiu”. Ori Nicolae Manolescu: „Gheorghe Grigurcu este unul dintre cei mai buni critici literari de astăzi”.

Ana Blandiana ne spunea pe covorul de iarbă din curtea mea părintească: „Gheorghe Grigurcu nu este un critic literar care scrie versuri și nici un poet care scrie critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime și unul dintre cei mai importanți critici literari ai acestei perioade de tranziție dintre milenii”. Iulian Boldea este mai direct: „El îmbină rigoarea și acolada stilistică, discursul interogativ-vehement, încorporează în structura sa adâncime, rigoare, nevoia de ordine, de echilibru”. Poetul Echim Vancea, scria cu zece ani în urmă că „este o seducătoare conștiință a prezentului, un liric și un polemist de anvergură”.

Da, domnul Grigurcu rămâne pentru Maramureș un spirit care a coagulat aici valori literare, fiind și spiritul critic care le-a evaluat. Le-a învățat zborul, dar și meditația. În semn de respect pentru asumarea discretă a Maramureșului și valoarea poeziei sale, în anul 2006 i s-a decernat Marele Premiu „Nichita Stănescu” al Serilor de Poezie de la Desești. Cu acel prilej, a avut loc un episod de istorie literară, relatat apoi de poetul Adrian Alui Gheorghe: „Criticul, ca și poetul, nu au viață personală, viața lor este praf și pulbere. Și asta o spun ca să parafrazez un poet, pe Nichita Stănescu, cel cu care Gheorghe Grigurcu a fost într-o prodigioasă polemică. Mai apoi, semn că polemicile au decontul lor, am asistat, în Deseștii Maramureșului, la momentul în care Gheorghe Grigurcu primea Premiul cu numele lui Nichita Stănescu, pentru întreaga sa operă poetică.”

Ion Zubașcu, atent la acea întâmplare, a scris un articol cu titlul: „Împăcarea lui Grigurcu cu Nichita la Desești.” Țin minte scena din curtea mea părintească, deoarece eu i-am înmânat diploma. Din juriul care l-a propus pentru premiu făcea parte și regretatul prozator Radu Țuculescu. Ne era teamă de un refuz. Nu s-a întâmplat, ceea ce spune multe despre felul lui de a fi. Rămâne și pentru mine un om deosebit, prietenos, modest, mărinimos. Cu un suflet bun, lipsit de infatuare, dominat de spiritul dreptății. Eu îi rămân recunoscător pentru textul de pe coperta cărții mele: „Livada cu prieteni.” Scria distinsul critic: „Nu mi-aș putea închipui Maramureșul acestui timp tulburat pe care îl străbatem, fără ființa lui Gheorghe Pârja. Ființă care e o lacrimă prefirată spre Nord din izvorul de suflet al meleagului ardelean, melancolic tânguitor în veac, care e izvorul Lancrămului”.

Era într-un aprilie, că amândoi suntem din această lună. În urmă cu nouă decenii, în 16 aprilie s-a născut, la Soroca, cărturarul Gheorghe Grigurcu. Domnia Sa scrie recent despre acest popas: „Vârsta. 90. Cum să mergi înainte, cum să mergi înapoi, cum să te oprești?” Ce semnifică trandafirul în biografia sa creatoare? Este începutul, deoarece a debutat cu volumul de versuri „Un trandafir învață matematică”(1968).

La mulți ani, cu sănătate, cu zile senine, domnule Grigurcu! Cerul albastru al Maramureșului vă este veghe!

■ Gheorghe PÂRJA

* * *

Gheorghe GRIGURCU – 90

„Văd în operă o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane.”

Apele repezi ale timpului macină oameni şi vetre, asemenea unor şuvoaie tinere care, cu răbdare şi har „geologic”, dăltuiesc în rocă ameţitoare trecători. În urma lor rămân zidiri din piatră sau de gânduri, ca şi amintiri…
Pe maestrul Gheorghe Grigurcu l-am întâlnit prin anii 2000 când a devenit liantul şi conştiinţa Festivalului Internaţional de Poezie Sighetul Marmaţiei. De atunci am avut cu Domnia sa mai multe întâlniri şi mi-a făcut onoarea de a scrie, în câteva rânduri, despre poezia mea, oferindu-mi totodată, cu generozitate, o sinceră şi dezinteresată prietenie.
Gheorghe Grigurcu este, la 90 de ani, o seducătoare conştiinţă a prezentului imediat, care declanşează mişcări tran­şante, un liric (deşi critica literară nu l-a răsfăţat) şi un polemist de anvergură. Sărbătoarea cea mare îi aparţine Domniei sale şi nu nouă! Nouă, drumeţi sau statornici, nu ne rămâne decât să sărbătorim zăbovirea trecătoare întru ucenicire lângă un mare Creator care „domină de ani de zile viaţa literară fără să se amestece în ea /…/… indiferent dacă îşi exersa condeiul neobişnuit în comentariul politic, în poezie, în eseu, în polemică, în critică sau istorie literară. (…) El nu este un critic literar care scrie  şi versuri şi nici un poet care scrie şi critică literară, el este în egală măsură un poet de primă mărime şi unul dintre cei mai importanţi critici literari ai acestei perioade de tranziţie între milenii.” (Ana Blandiana).
Gheorghe Grigurcu a debutat relativ târziu şi ca poet („Un trandafir învaţă matematică”, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1968) şi ca critic literar („Teritoriu liric”, 1972).

Neţinând seama de neiertătoarea rostogolire a timpului, Gheorghe Grigurcu, asemeni zborului plin de răzvrătire al unui  albatros înspre izvorul, mereu fantomatic, al furtunilor, cu încredere în poezie, înveşmântat în faldurile înaripate ale exploratorilor de decenii şi decenii de citit şi scris, de descoperit, de analizat şi de interpretat texte, se află astăzi sub cupola celei de a 90-a dimineţii, a bucuriilor curate.

„Critic excepţional de poezie (printre puţinii la noi), Grigurcu este un artist şi un intuitiv” (Nicolae Mnolescu în „Istoria critică a literaturii române”, Editura „Paralela 45”, Piteşti, 2008) iar „Unul dintre reperele cele mai avansate pe linia modernismului îl reprezintă poezia lui Gheorghe Grigurcu, apreciat şi în calitate de critic literar. Caracteristica principală a poetului este puternica sa năzuinţă spre concentrarea lirică, despuierea expresiei de orice retorism. Fraza lirică e nudă, dar vibrând lăuntric de o emoţie filtrată la maximum… Într-un fel, Grigurcu încearcă o experienţă limită: descifrarea „triumfătoarei vieţi algebrice” a cuvintelor, prin distilare intelectualistă a trăirii lirice, prin imagistica adesea suprarealistă (datorită îndrăznelii la asocierea termenilor), dar fără dicteul automat. (…) Poet de autentică vibraţie şi ţinută intelectuală, Gheorghe Grigurcu şi-a găsit formula lirică proprie în peisajul poeziei noastre, absorbind atât de personal unele influenţe, încât acestea nu mai pot fi indicate fără riscul asocierilor gratuite. Este unul dintre poeţii care indică zona experienţelor moderne pe care le încearcă astăzi lirismul românesc.” (Ştefan Aug. Doinaş în „Lampa lui Diogene”, Editura „Eminescu”, Bucureşti, 1970).

Gheorghe Grigurcu, „a creat, prin scriitura Domniei sale, lumi paralele într-un Univers arid dar şi punţi de legătură între cuvânt şi cei care ştiu să-l folosească, trăieşte echilibrat într-o lume în care noi cei mulţi încercăm să o descoperim. Comportându-ne ca atare noi cei care încercăm să ajungem la poarta cuvântului îl putem privi, la ceas aniversar, ca pe un uşier care ne validează (sau nu) trecerea înspre o lume a cuvintelor.” (Teodor Dună în „Dialoguri culturale”, 15 aprilie 2016).

Scriind, „la aniversară”, aceste rânduri despre Gheorghe Grigurcu, mă întreb dacă mai cunosc vreun om – nu neapărat poet ori critic literar – care, la nivelul său de inteligenţă poate fi, la modul ideal „candidatul la sfinţenie”, „semnul de carte” pentru un om natural, cordial, simplu, de o cu totul şi totul seriozitate şi garanţie de probitate intelectuală şi care vede în operă, nu doar numai a Domniei sale, „o oglindire a dualităţii deopotrivă divine şi umane”.

Urăm acestui cutezător al Cuvântului, rostuit cu grijă şi cu tărie rostit, ca prin truda sa să confere, pe mai departe, literelor româneşti strălucirea dreptei împliniri…

Din oraşul dintre râuri, necântărite gânduri de împrimăverire, maestre Gheorghe Grigurcu!

■ Echim VANCEA

Cu fiecare articol pe care îl scriem, reiterăm faptul că, de la prima atestare documentară, orașul nostru împlinește anul acesta o frumoasă vârstă. Promiteam să ne continuăm periplul pe străzile virtuale ale Sighetului nostru drag, mai exact prin Piața Centrală a acestuia. Și, astăzi, ne vom opri asupra armenilor care au marcat, prin puterea lor financiară, arhitectura, comerțul și istoria urbei noastre în secolele XVIII–XIX. Comunitatea armeană de la Sighet a fost reprezentată de comercianți, farmaciști, avocați sau artiști. Pretextul a fost oferit de turul ghidat pentru elevii cercurilor Gemina și Tech-X de la CNDV, respectiv pentru elevii Liceului „George Pop de Băsești”, în cadrul programului „Școala Altfel”, când cele mai multe întrebări le-am primit la altarul armean (foto 1) dedicat Sfântului Grigore Luminătorul din cadrul Bisericii Romano-Catolice „Sfântul Carol Borromeo”.

Piatra de temelie a bisericii a fost pusă în anul 1736, dar construcția nu a fost finalizată în totalitate decât în 1794. Altarul Sfântului Grigore Luminătorul, apostolul armenilor, era deja prezent în biserică încă din anul 1778, când este menționat în procesul-verbal întocmit cu ocazia unei vizite episcopale. Altarul armean măsoară 160 × 280 cm, autorul picturii este necunoscut, iar tipul iconografic este cel al botezului regelui Tiridates al III-lea, înconjurat de 16 medalioane ilustrând torturarea și miracolele Sfântului Grigore. În partea inferioară apar inscripțiile: în armeană Սուրբ Գրիգոր Լուսաւորչի չարչարանքները („Chinurile Sfântului Grigore, Luminătorul armenilor”) și în latină Martyrium et miracula Sancti Gregorii, primi Patriarchae Armenorum („Martiriul și minunile Sfântului Grigore, primul Patriarh al armenilor”).

Armenii stabiliți la Sighet proveneau în mare parte din centrele armenești ale Transilvaniei – Gherla, Dumbrăveni și Gheorgheni – care, la rândul lor, s-au format prin migrarea armenilor din Moldova în secolul al XVII-lea. Inițial, armenii din Transilvania aparțineau Bisericii Apostolice Armene, dar, la sfârșitul secolului al XVII-lea, sub conducerea episcopului Oxendius Vărzărescu, s-au unit cu Roma, formând episcopia armeană unită, cu centrul la Gherla. Această episcopie a fost desființată după moartea episcopului (1715), iar armenii au fost subordonați episcopului catolic al Transilvaniei.

Armenii transilvăneni s-au stabilit la Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, una dintre cele mai vechi mărturii ale prezenței lor fiind chiar altarul în discuție, cel mai probabil adus de familiile venite din Transilvania. Din scrierile istoricului armean Kristóf Szongott amintim două dovezi ale locuirii armenilor în Sighet în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea: înnobilarea lui Pászákász Gergely (1797), comerciant armean din Sighet a cărui familie provenea din Gherla, pentru servicii de spionaj îndeplinite în Galiția și Moldova cu ocazia invaziei tătare din 1762 și scrisoarea, ori foaia de zestre, redactată la Sighet în 1781 de către Khosza Melchon din Gherla, cu ocazia căsătoriei fiicei sale, Terezia, cu Jursa Antal din Sighet.

În 1905, în revista Armenia, etnograful Antal Hermann publică un studiu dedicat comunității armene din Sighet, pe care o consideră a fi una dintre cele mai importante comunități din Ungaria, din afara Transilvaniei, pentru perioada de sfârșit de secol XVIII și început de secol XIX. Acesta menționează 22 de nume de familie armene care se repetau frecvent în cimitirul catolic al orașului: Augusztonovics, Bárány, Buzáth, Dondon, Ember, Fogolyén, Foith, Hollósy, Jakab, Jakobovics, Kapatán, Korbuly, Lukács, Máli, Markovics, Marosán, Novák, Páll, Petrovics, Teodorovics, Zacharias, Zeferovics, amintind și de familiile Agoston, Karácsony, Páll, Zeffer, Kincsesi, Piros, Szongott.

Având în vedere că armenii stabiliți la Sighet erau, în principal, comercianți, aceștia și-au construit case cu etaj în piața centrală a orașului. Parterul era destinat activităților comerciale, iar în curțile spațioase se aflau depozite și ateliere, utilizate fie de proprietari, fie date în chirie. Etajul era rezervat locuirii familiei și, parțial, închirierii către alte familii.

Vom porni într-un periplu imaginar prin piața centrală a orașului pentru a identifica aceste case, începând cu latura nordică a pieței, de pe actuala stradă 22 Decembrie 1918. Una dintre cele mai impunătoare clădiri de pe această stradă era Casa Bethlen, care astăzi, din păcate, nu mai există. Multă vreme, în secolul al XIX-lea, aceasta a fost proprietatea comerciantului de stofe Fogolyán János, fapt care demonstrează puterea financiară de care se bucurau acești negustori.

Trecând de sediul administrației forestiere (astăzi, Liceul Teoretic „Leöwey Klára”) și de mănăstirea piaristă (astăzi, Muzeul Maramureșean), de biserica romano-catolică și de vechiul gimnaziu piarist, ajungem la intersecția pieței centrale cu strada Plevnei, unde se află vechea casă Buzáth Kristóf (foto 2 – imaginea principală). Cel mai vechi reprezentant al acestei familii pe care îl cunoaștem este Stephanus Buzat (1748–1821), al cărui mormânt se mai găsea încă în 1942 în Grădina Calvariei (vechiul cimitir romano-catolic). Probabil, comercianții Buzáth Kristóf (1805–1878) și Buzáth Bogdán, extrem de activi în viața socială și economică a orașului, au fost fiii acestuia. Proprietarul casei aflate în discuție, Buzáth Kristóf (1805–1878), a avut opt copii: șapte fete și un băiat, Lajos, care a urmat cariera de farmacist la Eger. Dintre fete, Tereza a rămas în casa părintească și s-a căsătorit cu Jakab Péter, judecător și președinte de tribunal; astfel, casa a devenit cunoscută sub numele de Casa Jakab. Acesta din urmă a extins imobilul și spre strada Plevnei. Jakab Péter a murit în anul 1903, iar soția sa, Tereza Buzáth, zece ani mai târziu. După moartea acesteia, în 1913, imobilul a fost achiziționat de Parohia Romano-Catolică.

În prelungirea Casei Buzáth–Jakab urmează Parohia romano-catolică, iar mai apoi Casa Ember Mihály (foto 3 – imaginea principală). Acesta a fost un comerciant aparținând unei numeroase și importante familii de origine armeană, fiind cumnat cu Buzáth Kristóf prin sora lui, Anna. După moartea lui Ember Mihály (1887) și a soției sale, născută Zacharias Katalin (1908), casa a fost cumpărată în 1910 de Banca de Scont din Sighet. Următoarea clădire este Casa Hollósy Lukács (foto 4), un celebru comerciant de stofe în epocă. Cel mai probabil, acesta era înrudit cu Hollósy Simon, tatăl marelui pictor. Știm despre Hollósy Lukács că a fost căsătorit cu Szongott Elisabeta, cu care a avut patru copii. Doamna Hollósy a decedat în 1868, iar soțul ei în 1879. În anul 1900, casa a fost cumpărată de Zacharias István, notar în Desești.

Următoarea clădire a aparținut Școlii Superioare de Fete, iar dincolo de aleea care astăzi duce spre piața de alimente se află casa farmacistului Buzáth Márton, ridicată de acesta în anul 1879, pe locul vechii tipografii a fiscului. La parterul acestei clădiri a funcționat Farmacia Buzáth „Kígyóhoz” („La Șarpe”) (foto 5). Buzáth Márton a fost fiul comerciantului Buzáth Bogdán și nepotul lui Buzáth Kristóf, amintit mai sus.

Trecând pe latura sudică a pieței, remarcăm frumoasa clădire care a aparținut comerciantului Páll Joachim (foto 6), aflată pe strada Bogdan Vodă, vizavi de librăria Luceafărul. Imobilul a fost reconstruit în anul 1890 de fiul lui Joachim, Manó (Emanuel). Acesta din urmă este cunoscut prin corespondența pe care a purtat-o cu Hollósy Simon în legătură cu pictarea tabloului „Cetatea Hustului”, corespondență publicată în revista Nyugat.

Clădirea aflată lângă Palatul Poștei este Casa Todorovits (foto 7). Familia Todorovits este una dintre marile familii sighetene de origine armeană, ai cărei membri au fost comercianți, funcționari și avocați. Printre descendenții acestei familii se numără și Kincsesy Mariska, soția arheologului Roska Márton. Totodată, Veronika, sora pictorului Hollósy Simon, a fost căsătorită în această familie. Bănuim că această casă a aparținut comerciantului Ember Gergely (Grigore), iar prin căsătoria fiicei sale, Anna, cu Todorovits Todor, imobilul a ajuns în proprietatea acestuia din urmă. În această clădire a funcționat Farmacia lui Héder Lajos, cea de-a treia farmacie a orașului. Tot aici bănuim că a funcționat primăria orașului între anii 1865 și 1876. De cealaltă parte a Palatului Poștei se află Hanul „Vadászkürt” („Cornul Vânătorului”), iar clădirea imediat următoare este Casa farmacistului Marosán Albert (1832–1893) (foto 8). Farmacia Marosán a fost a doua farmacie înființată în Sighet. După moartea lui Marosán Albert, farmacia a fost administrată de urmașii săi și de ginerele său, farmacistul Péterffy Imre. În 1899, farmacia a fost preluată de farmacistul Lorber Vilmos, iar mai târziu a fost mutată în locul unde se află astăzi Farmacia Mana.

Ultima clădire la care ne vom referi este Casa Hollósy (foto 9), situată tot pe latura sudică a pieței. Imobilul a aparținut comerciantului Hollósy Simon (1809–1879) și este locul în care s-au născut copiii săi: pictorul Hollósy Simon, fratele acestuia, István, ziarist și politician, precum și József, cunoscut ca promotor al religiei budiste în Ungaria. La sfârșitul secolului al XIX-lea, clădirea a fost cumpărată de Banca de Economii din Sighet.

Încheiem această prezentare succintă a caselor armenilor din Piața Centrală a Sighetului nostru drag cu promisiunea de a continua. Destinul acestor familii se identifică cu modernizarea orașului; armenii au dispărut din peisajul citadin sighetean dar casele lor nu. E de datoria noastră să le punem în valoare, deoarece ele reprezintă, alături de altarul armean, o mostră de patrimoniu material inestimabil, o moștenire a unui oraș multietnic, multiconfesional, dar mai ales multicultural.

foto 1 – altarul Sfântului Grigore Luminătorul;
foto 2 – Casa Buzáth Kristóf;
foto 3 – Casa Ember Mihály;
foto 4 – Casa Hollósy Lukács;
foto 5 – Casa Buzáth Márton;
foto 6 – Casa Páll Joachim;
foto 7 – Casa Todorovits Todor;
foto 8 – Casa Marosán Albert;
foto 9 – Casa Hollósy Simon.

Bibliografie selectivă:

Szongott Kristóf, A magyarhoni örmény családok genealógiája, Gherla, 1898.
Szongott Kristóf, Szamosújvár szabad királyi város monográfiája, Gherla, 1903.
Hermann Antal, Örmények Máramarosban, în revista Armenia, nr. 10, 1905, pp. 318–319.
Livia Ardelean, Orosz Krisztofer, Familia Szaplonczai și testarea bunurilor în favoarea Liceului Piarist din Sighet, Revista Arhivei Maramureșene, nr. 7/2014, pp. 62-76.
Puskás Éva, Sulyok László, A Máramarosszigeti Borromeo Szent Károly plébániatemplom festményeinek restaurálása, Studii și Comunicări, Satu Mare, XXXV/II, 2019, pp. 379–387.

Alin Pralea & Marius Voinaghi

Sursa foto 1: O istorie a comunității romano-catolice din Sighetu Marmației.
Sursa foto 2-9: Sorin Kosinszki.