Robert Zolopcsuk s-a născut la 17 iunie 1966 la Sighetu Marmației. A fost elev al profesorului și pictorului Andras Csaba la Casa Pionerilor, după care a urmat cursurile de pictură de la Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alți doi profesori de excepție, Elisabeta Peter Üto și Petru Bârsescu.  A absolvit Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, avându-i profesori pe artiștii plastici băimăreni Iudith și Gheorghe Crăciun.

În prezent, este profesor de arte plastice la Școala de Arte „Gheorghe Chivu” din Sighet. A participat – cu lucrări de grafică și pictură în ulei – la numeroase expoziții de grup în Sighet și tabere de creație. A avut două expoziții personale la sala de expoziții de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”.

A publicat în anul 2006 cartea „Maramarossziget”, prima carte despre istoria arhitecturii din Sighetu Marmației, tradusă bilingv în română – engleză și publicată cu titlul „Sighetul Marmației” (Editura „Valea Verde”, 2012). Volumul „Sighetul Marmației” cuprinde lucrările proprii de grafică însoțite de un succint material documentar istoric.

„Frumusețea va salva lumea”, spune Dostoievski. Această propoziție mi-am amintit-o gândindu-mă la PALIKA, un creator de frumos. Arta lui, atât prin compoziție cât și prin cromatică, reflectă acea bucurie de a crea. Tablourile lui sunt pline de viață, fiindcă el trăiește actul creator. Orice artă care se naște din Lumina Divină, reflectă acea stare de FERICIRE care ar trebui să fie permanentă în sufletele noastre. Această fericire o simt totdeauna când privesc picturile lui PALI și, de fiecare dată îmi creează o stare de BINE.

Cu ocazia zilei de naștere îi doresc să meargă pe același drum al unei creații luminoase, fără să fie afectat de eventualele cuvinte mai puțin binevoitoare ale unor semeni de-ai noștri.

Ar trebui să fim conștienți că: „Precum îți sunt gândurile, așa îți este viața”, iar dacă ne dorim o viață mai FERICITĂ, să nu uităm cuvintele lui C.G. Jung: „Schimbarea vine din interior”.

Îi mulțumesc lui PALIKA că ne-am întâlnit în această dimensiune și pentru bucuria din lucrările lui, pentru multele lucruri frumoase pe care le-am învățat de la el.

La mulți ani, cu bucurie-n suflet!
(Petru BÂRSESCU, profesor)

Pe Domnul Robi îl cunosc de la Comunitatea Evreilor Sighet unde, de când eram copil, mi-l amintesc că desena cu cretă colorată pe tabla comunității, scene din Torah și reprezentări grafice cu semnificația sărbătorilor. Aproape la fiecare sărbătoare tabla ne afișa scena respectivă. Uneori artistul era prezent, alteori nu, dar mereu desenul era realizat. Desenele aveau mereu ceva frapant, nu puteai să treci prin acea cameră fără să le remarci.

Este profesor de desen la Centrul Cultural Sighet, artist grafician și pictor – unul dintre cei mai cunoscuți din Maramureșul Istoric, fiind pasionat de clădirile vechi (școli, biserici, sinagogi, case al unor personalități ale orașului), statui. Cântă la pian, colecționează obiecte vechi și scrie cărți cu caracter documentar a căror grafică desigur îi aparține (ian. 2006 – „Maramaros Sziget”; 2012 – „Sighetu-Marmației”).

În 2016 a fost numit membru de onoare al comunității evreilor din Sighetu-Marmației.

La mulți ani, Robi Zolopcsuk!  
(Sorin MARKUS, medic)

Dacă Robert Zolopcsuk a trecut cu bine cifra 50 a vârstei din buletin, el rămâne pentru mine acel tânăr care trece peste secole de cultură imperială în Maramureş, dezinvolt şi fără prejudecăţi, ca un adevărat cercetător, dar fără a fi angajat în niciun fel. Pasiunea şi priceperea sa în decriptarea şi interpretarea documentelor scrise sau fotografiate în ultimii 150 de ani, a depăşit deja sfera de interes a cercetătorilor din România. Colecţia sa de cărţi poştale ilustrate, focalizată pe Sighetu Marmaţiei şi zona Maramureşului Istoric este deja renumită în ţară şi peste hotare. Dacă profesia lui actuală, în cadrul Şcolii Populare de Artă din Sighetu Marmaţiei, este cea de profesor de desen, acest lucru nu pune deloc în umbră activitatea sa de polihistor local. În acest sens, Robert Zolopcsuk participă întotdeauna la solicitările de expertiză pe segmentul de istorie locală, ce vizează partea de arhitectură, diversele imobile declarate monumente istorice și/sau culturale.

La Zi de Aniversare, eu, prietenul lui mai vârstnic şi trecut prin mai multe încercări, îi urez tot BINELE ce-l poate primi un OM !

La Mulţi Ani !
(Valentin ROZSNYAI – pictor)

N.R.: Pe site-ul “Salut, Sighet!”, de câteva luni, în fiecare week-end, au fost reproduse imagini însoțite de texte din volumul “Sighetul Marmației”, apărut la Editura „Valea Verde”.

Ceea ce numim început, este de obicei sfârșit. Și ceea ce este sfârșit, este de fapt început. Sfârșitul este acolo de unde începem. (T.S.Eliot)

Absolvenții Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Extensia Sighetu Marmației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar au avut vineri, 16 iunie 2017, festivitatea de absolvire a studiilor, nivel licență.

Dincolo de emoții, de bucuria de a fi prezenți în fața celor care i-au susținut de-a lungul acestor trei ani de studiu, de întâmpinarea unei etape noi și pline de provocări, absolvenții au transmis siguranță prin capacitatea de a înțelege că a cunoaște înseamnă a fi împlinit, înseamnă a-ți asuma rostul și rolul dobândit în urma unui lung itinerariu al învățării, care continuă, care nu se oprește aici.

Ei, care vor fi viitori dascăli, își încep astăzi cariera cu o asumare, o asumare a reponsabilității de a modela vieți, personalități, destine.

Este un lucru minunat să ai posibilitatea de a călători în tărâmul fascinant al cunoașterii, dar, mai ales, de a avea drept vocație, respectiv profesie, privilegiul de a-i învăța pe alții, de a-i îndruma, de a le fi călăuză, de a fi creatorul celorlalte profesii. Și, paradoxal vorbind, un profesor cu cât este mai puțin necesar cu atât este mai bun, prezența lui fiind resimțită chiar și-n timpul absenței sale.

A fi dascăl înseamnă a avea posibilitea de a fi întotdeauna înconjurat de cei tineri, de a privi în sufletul celor care te ascultă, de a stimula și cultiva dorința de învățare, de a te autodepăși în fiecare zi, de a fi hipercreativ, de a dărui din tine, din timpul tău, din tot ceea ce ești.

Țin să-i felicit pe absolvenții de astăzi –  dascălii de mâine, dorindu-le mult succes, multă răbdare întru excercitarea acestei profesii pline de provocări și satisfacții!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Elevul Daniel Biro, din clasa a VIII-a A, de la Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa din Sighet”, a obţinut o bursă pentru a participa, în perioada 9-15 iulie 2017, la Space Camp Turkey (Tabăra Spaţială Turcia), în zona orașului Izmir, organizată de Global Friendship Through Space Education Turcia, în parteneriat cu Asociația Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”.

Tabăra implică o serie de activități educative distractive de vară desfășurate în limba engleză cu instructori vorbitori de engleză la nivel nativ. Elevi din mai multe țări și culturi participă împreună în mediul neutru al unei tabere științifice, unde vor lua parte la un program distractiv și practic, gândit pentru a dezvolta abilitățile de lucru în echipă, de rezolvare a problemelor și cele creative, pe lângă stimularea interesului în matematică și științe.

Îl felicităm pe Daniel pentru reușită și îi urăm distracție plăcută! Mai multe detalii despre aceasta tabără: http://www.spacecampturkey.com/en-US/.

Sursă știre: https://www.facebook.com/scoalamihalyi/

Când vorbim de cultură, vorbim despre tot ceea ce păstrăm frumos și valoros, ducând mai departe spre a fi cunoscut și altora, fiindcă obiceiurile și tradițiile înseamnă moștenirea cea mai de preț, înseamnă identitate și unicitate, iar dincolo de mândria de a trăi în spiritul culturii în care te-ai născut, se află bucuria de a o împărtăși celor din jur.

În virtutea acestui sentiment, de câțiva ani încoace, maramureșenii cu origini ucrainene stabiliți peste ocean, enoriași ai bisericii Sf. Petru și Pavel din orașul Auburn, statul New York organizează anual un deosebit festival cu un puternic impact în comunicatea americană, este vorba despre Festivalul Tradițiilor Ucrainene (Ukrainian-American Heritage Festival – desfășurat anul acesta duminică, 11 iunie). Acest festival este mai mult decât o sărbătoare, organizatorii români, ucraineni și americani deopotrivă, colaborează încercând prin eforuri mari să reînvie cele mai frumoase tradiții ucrainene și să le prezinte tuturor celor care doresc să le cunoască.

Scopul evenimentului constituie conservarea și promovarea culturii ucrainiene în comunitatea americană prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor transmise din generație în generație în materie de: preparate culinare cu specific ucrainean, muzică și dansuri tradiționale, port popular și alte atracții specifice culturii ucrainene.

Participanții au fost încântați și impresionați de tot ceea ce au văzut, degustat și ascultat, cultura ucraineană fiind celebrată într-o atmosferă de sărbătoare și multă voie bună, în compania familiei, prietenilor și tuturor celor care s-au alăturat invitației de a face cunoștință cu obiceiurile ucrainene .

Iată părerile cătorva dintre participanții la Festivalul Culturii Ucrainene din orașul Auburn, statul New York:

„Festivalul a fost deosebit, am avut mâncare tradițională ucraineană, ansamblu popular care ne-a încântat cu muzică și dansuri, ne-am distrat de minune iar fetițele mele, Brianna și Alisa au câștigat câteva premii la concusurile organizate în cadrul evenimentului”. (Maria Mihaela Ilcu, născută în comuna Remeți, stabilită în orașul Auburn, NY)

„Cred că a fost cel mai frumos festival pe care l-am avut de câțiva ani încoace. M-a impresionat în mod deosebit muzica live, calitatea fiind excepțională. Se simțea spiritul comunității prin enoriașii bisericii care au contribuit la realizarea acestui eveniment, cu mult entuziasm și multă căldură sufletescă. Ce mă îngrijorează este faptul că tineretul din biserică este seminificativ redus și foarte puțin interesat de păstrarea și promovarea tradițiilor pe care, împreună cu părinții și bunicii lor, le-au adus aici, în America, iar cu timpul, această reticență a noii generații față de propriile lor tradiții va conduce iremediabil la uitare.” (Darian Dubovici, Auburn, NY)

„Organizarea acestui festival a însemnat mult efort, în special pentru enoriașii care au pregătit cele mai alese bucate. Este important să înțelegem că acest festival oferă, înainte de toate, posibilitatea pentru localnicii din Auburn precum și din orașele apropiate, de a face cunoștință cu specificul culinar și atracțiile culturii ucrainene. Numeroși participanți devin nostalgici când iau parte la acest festival, aducându-și aminte de unde au pornit, făcând o călătorie în trecutul lor, în tinerețe, pe vremea când bunicii și părinții erau ucraineni autentici. Din păcate, majoritatea își aduc doar aminte de trecut, fără a încerca să mențină vie această cultură. Speranța enorașilor acestei parohii, constituită majoritar din persoane vârstnice, este ca prin acest festival, cultura ucraineană să renască, iar această renaștere este în primul rând legată de biserică, întrucât biserica din Auburn este singura instituție de rit ucrainean care ne-a rămas aici. Împreună cu întrega parohie, suntem foarte mândri că am reușit să organizăm acest festival sperând ca în viitor, numărul celor care doresc să îmbrățișeze cultura ucraineană să fie cel puțin la fel de numeros ca la ediția din acest an”. (Taras Colopelnic, Auburn, NY)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Vasyl Colopelnic

Peisajul orașului nostru s-a îmbogățit cu un maidan de toată frumusețea. Bălării, resturi stradale, mizerii – este tabloul prezentat de acesta, rezultat în urma demolării clădirii fostei fabrici „Unitatea” (de’, relicvă a „trecutului rușinos” – care, oricum, a făcut cunoscut în lume numele urbei noastre – Tricotaje!).

În timpul campaniei și după alegeri, actualul primar promitea cu tam-tam și emfază construirea unei parcări ce trebuia să deservească Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, C.N „Dragoș Vodă”, Poliția. Unde este parcarea? Trotuarele sunt pline – mai ales în fața Poliției – de autoturisme. Ca pieton, ești nevoit să treci pe carosabil – de’, polițiștii pot parca oriunde, că așa-i la noi.

Zilnic drumul este parcurs de copii – mai mici, mai mari. Așteptăm detașamentele de rozătoare să-i atace? Așteptăm izbucnirea unei epidemii din „maidanul cu buruieni”?

Asta este realitatea cruntă – una promitem, cuie facem.

Măcar aveți simțul răspunderii și spuneți-ne și nouă – umilii dumneavoastră alegători – ce se întâmplă. Sau nu mai prezentăm interes până la următoarele alegeri?

P.S.

Știți ce este vis-a-vis, pe ambele părți de maidan? O grădiniță cu orar prelungit, o școală și un liceu. Apropos – de când nu ați mai trecut prin această parte a orașului? Este în centru, totuși.

Autor, Aurelia Dragoș

Au mai rămas exact şase minute. Trei pentru a-mi pregăti ceaiul de roiniţă, două pentru a-mi mângâia observatorul tăcut, un pui Chartreux găsit acum două zile în ghiveciul cu Howea (nu am o explicaţie pentru vizita aparent permanentă a micuţului) şi unul pentru a-mi deplasa trupul amorţit până la fereastra ce dă spre răsărit.

5:50 a.m. Începe. Primele particule de lumină se strecoară printre siluetele clădirilor de care atârnă ultimii fluturaşi de la campania de vot din noiembrie anul trecut. Îmi place să privesc răsăritul, îmi aminteşte că un dezastru naţional este atât de infim pe lângă procesul de eternă derulare a Universului.

Mă numesc Victor M. şi sunt un intelectual, de aceea nu mă implic în viaţa politică. Prefer să stau deoparte, să observ şi să analizez. Asta şi pentru că, dacă mă manifest, îmi semnez sentinţa la moarte, stadiu la care oricum voi ajunge, însă doresc să-mi las câteva gânduri înainte ca acest lucru să se întâmple. Tind să cred că această ţară nu este în realitate atât de deplorabilă din punct de vedere politic pe cât este în capul meu, deşi, aproape de fiecare dată când încep a mă informa cu privire la situaţia actuală, mă opresc după maxim două minute şi înghit în sec.

Bănuiesc că mi-aţi observat deja opoziţia faţă de mult lăudatul regim reformator, în principal rezultată din faptul că am o repulsie pentru orice sau oricine îmi impune un mod de gândire sau un stil de viaţă altul decât cel pe care îl consider eu corect, mai ales venind din partea unor oameni care promovează frauda şi crima. Pe lângă acest lucru, gândul că în curând singurul venit al tatălui meu, clasicul ţăran cinstit şi prea sufletist pentru lumea în care trăieşte, îi va fi confiscat, iar eu nu voi putea împiedica cu nimic această nedreptate, îmi provoacă o senzaţie profundă de dezgust şi încleştări incontrolabile ale pumnilor.

Ultima şansă la libertate am risipit-o conştient în momentele în care amânam plecarea din ţară. Cine ar fi prevăzut că în timp ce dincolo de graniţe apare primul calculator digital, în plan naţional vom avea parte de izolare? Cu siguranţă aceleaşi persoane care consideră că falsificarea voturilor este varianta cea mai justă pentru a câştiga o campanie electorală. Hm, dar acesta este un aspect demult apus. Însă unii nu şi-au închis ochii în faţa acestor nedreptăţi şi au avut proasta inspiraţie de a riposta. Printre aceştia se numără şi prietenul meu din copilărie, Adam L., fost membru al Partidului Naţional Liberal. Zic „fost” pentru că acum el nu mai este. Şi nici Partidul Naţional Liberal.

Obişnuiam să găsesc o bizară plăcere în a critica pe cei care pleacă ochii în faţa acestei calamităţi politice, însă nu acelaşi lucru fac şi eu cu natura? Oare nu mă conformez cu fiecare aspect al ei fără a pune nimic la îndoială? Oare nu refuz a crede că poate există o altă versiune a ei, mai bună? Oare… Există o portiţă de scăpare din acest lagăr? Prefer să nu ştiu. Statutul de „duşman al poporului” nu mi-e compatibil. Totuşi, ce impozant este apusul unei seri de vară… de ce-ai vrea să-l schimbi?

23 aprilie 1949

Vreau să schimb apusul. Pasivitatea mea în ceea ce priveşte regimul a fost tulburat de un telefon prin care am fost anunţat că tatăl meu fusese arestat pentru refuzul său de a se înscrie în Gospodăria Agricolă Colectivă. S-a terminat cu indiferenţa.

Nu pot să stau deoparte nepăsător în timp ce omul care a dat tot ce avea mai bun din el ca eu să fiu ce sunt azi este tratat în cel mai josnic mod posibil. Indignarea din interiorul meu este net superioară preferinţei de neimplicare de acum câteva luni, tocmai din cauză că este vorba de tatăl meu şi nu de propria-mi siguranţă. Ultimele două zile le-am dedicat redactării unui articol pe care l-am trimis revistei „Adevărul” cu dedicaţie specială secretarului general al Partidului Muncitoresc Român, Gheorghe Gheorgiu Dej. Nu sunt nebun, sunt conştient de ce va urma, dar nu regret nicio secundă. În momentul de faţă stau în fotoliul meu Vivere, mai destins ca niciodată. De data aceasta ignor formele bizare ce ies din pipă, focalizându-mi toată atenţia asupra uşii de unde nu întârzie a se auzi nişte ciocănituri nervoase. Nu o să mă prefac că sunt surprins. Deschid uşa, îi salut politicos pe cei doi domni rotofei şi plictisiţi. Îi scutesc de banala introducere, aşa că îi rog să aştepte două secunde până îmi iau paltonul.

Rămân neclintit lângă intrare, cu spatele către domni, pentru a-mi imprima în minte sufrageria. Mă întorc şi ies, fără să realizez că în urma mea căzuse biletul pentru vecina de peste drum: „Vă rog insistent să aveţi grijă de Chartreux-ul meu. Am plecat în vacanţă”.

Autor, Ciobanu Georgiana,
clasa a XII-a E, C.N. Dragoș Vodă
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Cornelia Lucaci, handbalistă profesionistă, plecată de pe plaiurile maramureșene să joace în cele mai importante campionate din Europa, s-a întors acasă și încearcă, cu o ambiție și perseverență demnă de toată admirația să descopere și să crească talente, să le dezvolte și să le promoveze, pentru a demonstra că sportul poate fi practicat și-n cele mai… nordice locuri.

Cornelia Lucaci, născută la Sighet, a practicat handbalul de performanță atât în țară, în Liga I (Baia Mare), dar mai ales, a jucat de-a lungul anilor în campionatele puternice din Austria (6 luni), Germania (1 an), Ungaria (3 ani), Italia (6 ani). A fost, de asemenea, componentă a echipei naționale de junioare a României. Fiica dânsei, Ravasz Alexandra, este jucătoare de handbal în lotul național de senioare al… Italiei.

Cornelia Lucaci a revenit la Sighet în urmă cu patru ani – actualmente este profesor de sport la Școala Generală „George Coșbuc” – și a înființat Asociația Handbal Club GENIUS, a cărei președinte – antrenor este. Deși fără istoric spectaculos, Asociația Genius are deja rezultate frumoase pe tărâmul unui sport foarte iubit în România dar și la Sighet. Încă de la debutul activității, Genius s-a focalizat pe segmentul tinerelor de la 7 la 14 ani și începe deja să culeagă… roadele. La minihandbal, junioare V, în anul 2016, echipa Genius Sighet, s-a calificat în premieră la turneul final.

Iată că și în acest an, în 2017, echipa de junioare IV s-a calificat la turneul final feminin național, ce se va desfășura în Baia Mare (15 – 18 iunie 2017), unde participă echipe foarte puternice din București, Timișoara, Iași, Bacău, Craiova, Reșița, Galați, etc. care au fost repartizate în patru grupe. Echipa Genius Sighetu Marmației va juca în grupa a treia alături de CSS Bacău, ACS Unirea Dobroiești și HCU FEFS Craiova. Componența echipei de handbal calificate la turneul final include jucătoare de mare perspectivă: Brîndușa Sorina, Boiciuc Alisia, Pop Denisa, Romaniuc Denisa, Rusneac Mihaela, Andreicuț Andreea, Szakacs Ana, Utan Daria, Bârdaș Denisa, Jurj Denisa, Gridjac Melisa, Calena Anamaria, Botici Cristina, Pop Alexandra. Unele dintre tinerele anterior menționate sigur vor evolua pe viitor și în echipa României!… așa m-a asigurat doamna profesor – antrenor. Un aspect deosebit de important, demn de subliniat, 50 % dintre sportivele de care se ocupă doamna profesor Cornelia Lucaci, provin din mediul rural (Rona de Sus, Crăciunești, Tisa, etc.).

Să urăm succes tinerei dar ambițioasei echipe GENIUS Sighetu Marmației! Multă baftă!

Ion Mariș

Fericiți făcătorii de pace! 

Acesta este mesajul care a adunat pentru al 9-lea an consecutiv voluntarii asociației Frați Minori Capucini în colaborare cu diferite instituții și școli din Sighet pentru a sărbători Voluntariatul: dragostea de a dărui necondiționat frumusețea sufletului.

Cine a ieșit duminică, 11 iunie, în parcul „Grădina Morii” doar la o plimbare și nu știa de această „sărbătoare” cu siguranță a avut parte de o surpriză placută. Totuși, organizarea unei asemenea eveniment nu e chiar atât de ușoară. Voluntarii, copiii și tinerii implicați în programul artistic au dedicat mult timp pregătirii minuțioase a evenimentului. Momentele artistice, jocurile pentru toate vârstele, tombola și diferitele ateliere au făcut deliciul și au antrenat mulțimea de sigheteni aflată în parc.

Cu sufletul la gura și începând ziua cu o liturghie specială, voluntarii s-au rugat pentru o zi de succes, dar și pentru vreme bună! Condițiile meteo au fost perfecte pentru o zi cu adevărat specială!

Am fost plăcut surprins să văd oameni maturi implicându-se în jocuri, regăsindu-se în activități care stârneau zâmbete și bună dispoziție. Sighetenii au avut de unde să aleagă: de la tenis de masă, la fotbal mecanic, face painting sau darts, baschet sau cursa cu sacul, dar și tatuajele “Hena” au atras curiozitatea celor prezenți. Pentru odihnă și relaxare unii au ales să se așeze în fața scenei și să se bucure de momentele artistice, care, probabil, nu erau rupte de pe scenele hollywoodiene, dar erau interpretate cu pasiune și dăruire de artiști locali… câteodată nici nu ne dăm seama câți artiști avem în oraș, cât talent se ascunde în tinerii de azi! Nu e nevoie de ureche muzicală specială să sesizezi că acești voluntari cântă sau dansează din suflet!

Spre bucuria noastră, acest eveniment a atras și persoane din alte orașe. Și când spun asta, mă refer la faptul că studenți și alte categorii de persoane au venit în Sighet special pentru acest eveniment. Bucuria se simțea la orice pas! Puține evenimente adună atâția oameni, atâția copii, și rar ți-e dat să auzi atâtea râsete pure.

După o zi destul de lungă și obositoare, speranța voluntarilor a fost ca cei care au trecut prin parc duminică, să fi plecat cu sufletele pline de fericire, încărcați cu gânduri bune. Toți cei care erau acolo, voiau doar să răspândescă Binele, să fie Făcători de Pace.. Dacă spectatorul se lasă purtat de val la un astfel de eveniment, fără să realizeze, devine un „făcător de pace” deoarece transmite mesajul mai departe.

Fiecare persoană care a trecut prin parc a contribuit cel puțin cu un strop de bunătate din interiorul ei! Chiar și simpla curiozitate de a participa la un eveniment care promovează voluntariatul, a făcut posibilă schimbarea în sufletul celor prezenți, făcându-i mai buni, mai darnici!

Mulțumim tuturor celor care au sărbatorit voluntariatul alături de asociația Frați Minori Capucini și s-au lăsat ”atinși” de ceea ce au oferit copiii azi, cei care sunt viitorul de mâine!

Autor, Levente Pesek 

De 3 săptămâni lucrurile merg din rău în mai rău. Nu mai mănânc, nu mai dorm, trăiesc cu spaima că în curând voi fi luat pe sus și aruncat în cine știe ce colț umed al unei închisori comuniste. Circulă zvonul că foști liberali alături de mari politicieni sunt racolați săptămânal din locuințele lor și nimeni nu mai știe nimic de ei.

Exact acum 3 ani a avut loc cea mai sumbră zi a existenței mele. Eram la cursuri, tânăr student al Facultății de Drept, cu vise mari înainte și o ambiție nebună să creez o societate fără cusur. Am fost crescut într-un sat săracăcios al județului Sibiu, cu un tată sas și o mama născută în zona nordică a Maramureșului. Am copilărit în ambele părți ale țării, însă, de departe, Bucureștiul rămâne locul meu preferat. Mă fascinează fiecare colțișor al capitalei, fiecare chip firav pe care îl văd în drum spre facultate. Când am venit la studii, eram plin de ambiții. Trăiam cu impresia că lumea e a mea, iar eu mă aflu printre puținii care își asumă responsabilitatea de a o schimba. Eram un mare admirator al familiei Brătianu, iar implicarea de care aceștia au dat dovadă, alături de Partidul Liberal, în ceea ce privește dezvoltarea economică și politică a țării în perioada interbelică mi-a schimbat cu totul concepția despre starea societății și despre viitorul pe care l-ar merita aceasta. Ce mai, visam să devin următorul Gheorghe I. Brătianu!

Însă toate aspirațiile mele mărețe s-au dus pe apa sâmbetei în ziua în care prietenul meu, Dinu, a intrat în mica noastră cameră închiriată și a urlat din toți rărunchii: „Au câștigat comuniștii! Au venit la putere, asta e!”. Am simțit cum îmi fuge pământul de sub picioare. Păi cum, așa ușor s-a dus totul? Parcă mai ieri a fost 23 august și se zvonea prin țară că am întors armele. Suntem ai rușilor acum, și, pe deasupra trebuie să le mai plătim și paguba de război. Nu-i de-ajuns că vor să ne îngroape de vii în regimul lor mizer și să ne facă una cu sovieticii? Ne iau sufletul și, pe lângă asta, mai vor și munca noastră!

În 1944, Partidul Comunist nu cred că avea mai mult de o mie de adepți. Azi, sunt în jur de 700 de mii și sunt de-a dreptul șocat. Corespondam cu părinții mei cât de des puteam, însă, până și mesajele dintre noi au ajuns să fie codate. Trăiam cu spaima că aceea urma să fie ultima noastră scrisoare. Din ce îmi povestea tatăl meu, preot apreciat al micului nostru cătun, am remarcat că țăranii de acolo nu aveau cunoștință politică nici cât un copil de clasa a 7-a, școlit la București. În timp ce elita intelectuală din inima capitalei ne îndemna pe noi, tinerii studenți, să înclinăm capul spre dreapta, parcă ne luptam cu morile de vânt.

Pe urmă a venit la putere regimul lui Petre Groza, să se asigure că plătim rușilor ceea ce nu le datoram. Ne-a luat totul. Tata a rămas sărac lipit pământului, iar eu am fost nevoit să mă întorc în satul meu natal, să renunț la visele mele bucureștene și să urmez gloata muncitorească a poporului român. Eram înconjurați din toate părțile, iar grupurile de partizani erau tot mai numeroase.

La un moment dat, am crezut că vom reuși să dăm jos regimul. Agenții erau infiltrați în țară, voiau să introducă ideea vestului, să nu ajungem supuși în fața acestei puteri mârșave dar, atât de tragic! Partizanii erau uciși pe capete. Securitatea avea dreptul să ucidă oamenii care îndrăzneau doar să-i privească lung. Era o imagine de-a dreptul înfricoșătoare.

Acum încerc să fug din țară. Dinu plănuiește să ne mutăm în Berlinul de Est și să ne continuăm de acolo pribegia până vom gusta într-o zi, dulceața Europei vestice. Mi-am făcut bagajele și am așteptat. Întins în pat, mă gândeam la săracii mei părinți. Mi-am părăsit satul natal în noapte și m-am întors la București. Nu le-am lăsat nimic alor mei, nici măcar un bilet. Sigur îi va căuta Securitatea, dar măcar nu vor fi nevoiți să mintă, când vor spune că habar nu au unde m-am dus.

Aud niște bătăi nebune în ușă. Atât mi-a fost, sunt aici, au venit să ne ia! Dinu nu are de gând să le deschidă, dar ei sparg ușa și îl iau pe sus. Îl văd prin ușa întredeschisă a dormitorului cum îi pun un sac pe față apoi intră în camera mea. Unul mă lovește puternic în ureche și mă prăbușesc la podea.

E atât de întuneric! Nu știu dacă e de la sacul de pe capul meu, sau noaptea pur și simplu e mai neagră când știi că te așteaptă ceva mai rău ca iadul. Ei știu că ne curg prin vine idei liberaliste, că profesorii noștri universitari ne-au îndemnat să-i sfidăm. I-au luat pe toți, iar acum este rândul nostru.

Mașina se oprește cu zgomot și simt mai multe trupuri căzând peste mine. Cred că suntem în jur de 12 oameni în mașină. Toți respiră greu, dar niciunul nu are curajul să scoată un cuvânt. Cu mișcări bruște și lovituri nemiloase, securiștii ne scot din mașină și ne aruncă în rând pe jos. Ne numără, iar apoi șușotesc ceva între ei. Cât de nebunesc ar fi să mă ridic și să o iau la goană? Habar nu am unde mă aflu, iar rinichii mă dor îngrozitor. Până și echilibrarea respirațiilor mi se pare un calvar.

Aud un clopot, sună o dată. Noaptea e atât de neagră. Mai sună o dată, l-am mai auzit cândva. A treia oară, sunt convins. E clopotul bisericii din Sighetu-Marmației. L-aș recunoaște dintr-o mie. Întrezăresc pentru o clipă chipul bunicii când mă îmbrăca dimineața pentru biserică, simt mirosul casei aceleia în ruine. O duceam atât de greu pe atunci!

Aș da toate clipele vieții mele mizerabile ca să mă pot întoarce acolo. Erau vremuri grele, dar vremurile pe care le trăiesc acum sunt apogeul suferinței sufletului omenesc. O să mor aici în câteva luni. O să mor fizic. Dar sufletul mi-a explodat când m-au legat întâia oară. O să fiu o legumă între 4 pereți de piatră.

Aud o împușcătură. Și încă una. Două trupuri cad cu greutate pe pavajul rece pe care eram noi întinși.
O voce groasă îmi țiuie în urechi: – Ridicați-vă și fugiți unde vedeți cu ochii. Nu aveți mai mult de 5 minute. Occidentul nu ne mai trimite nimic, ne-au părăsit! Dar prindeți-vă voi de el! a strigat.

Apoi și-a zburat creierii. Eram convins că adepții democrației și ai vieții duse în perioada interbelică nu s-au risipit cu totul. Poate că nu era liberal, probabil nici măcar țărănist, însă, ce suflet nobil trebuie să fi avut!

Toți se ridică în jurul meu și fug încotro văd cu ochii, călcându-mă pe mâini și pe picioare. Nu pot să-mi ridic trupul, ceva mă ține la pământ. Apoi simt mâna lui Dinu luând-o pe a mea. Mă ridică cu greutate și șchiopătăm amândoi în noapte. Îl implor să mă lase în urmă. I-am spus unde era casa bunicii, asta în cazul în care mai era în picioare. Îl mușc de mână și îl lovesc cu picioarele. Aveam să îngreunez drumul și să murim amândoi. Sudoarea îmi curge pe fruntea înfierbântată în timp ce o boare răcoroasă îmi inundă sufletul. Nu vrea să-mi dea drumul. Dar nu-l condamn. Dacă eram în locul lui, l-aș fi cărat și în dinți. Să fie acesta sentimentul eliberării?

Ne continuăm drumul în neant câteva ore, când, în sfârșit, găsim casa cu fundație șubredă și lumini palide. Urcăm cu greutate scările din piatră și bat șovăielnic în ușă de două ori. Trag adânc aer în piept și îl privesc pe Dinu. El mă bate pe spate, îmbărbătându-mă, și începem amândoi să plângem în prag. Înăuntru sau e o capcană, sau e libertatea. Acum ori niciodată!

Autor, Simona Tivadar,
clasa a IX-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

sursă foto: internet

Joi, 8 iunie 2017, la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, a avut loc ediția I a Proiectului Educațional „Dincolo de științe” din cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, un proiect inițiat de Inspectoratul Școlar Județean Maramureș. Au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare ale elevilor din clasele V – XII. Au participat elevi și cadre didactice de la aproape toate Centrele de excelență din județul Maramureș. Încercăm să „clarificăm” detaliile proiectului apelând la unul dintre coordonatorii acestuia, domnul inspector general adjunct, prof. dr. Gheorghe Andrașciuc.

Brîndușa Oanță: Domnule inspector, spuneți-ne vă rog, ce aduce nou acest proiect în învățământul maramureșean?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul „Dincolo de științe” vine în completarea activității desfășurate în cadrul Centrelor de excelență din județul Maramureș. La baza inițierii acestui proiect educațional, se află nevoia de a dezvolta competențele de cercetare a unei teme de actualitate din sfera disciplinelor ce se aprofundează la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, mai exact limba și literatura română, limba și literatura rusă, matematică, fizică, chimie, biologie, istorie, geografie, informatică, astronomie, electromecanică și servicii. Sub coordonarea profesorilor care predau în cadrul Centrelor de excelență, au fost formate echipe de elevi care și-au fixat o temă de actualitate. Mai departe, sub îndrumarea cadrelor didactice, echipa de lucru trebuia să cerceteze tema aleasă, într-o formă științifică. Ideea era ca aceste teme să fie cercetate într-o formă inter/transdisciplinară.

Brîndușa Oanță: Din cine este compusă echipa de proiect și cum sunt repartizate „rolurile” în echipă?
Gheorghe Andrașciuc: Proiectul a fost inițiat de un grup de inspectori școlari de la Inspectoratul Școlar al Județului Maramureș. Echipa este compusă din trei coordonatori: Ana Moldovan – inspector școlar general, Gheorghe Maiorescu – inspector școlar pentru matematică și coordonator al Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță și Gheorghe Andrașciuc. Membrii proiectului sun inspectorii școlari de la disciplinele pentru care se organizează cursurile în Cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță, precum: prof. Iuliana Mărieș – inspector școlar pentru informatică, prof.dr. Valentina Todoran – inspector școlar pentru limba și literatura română, prof. Simona Malearciuc – inspector școlar pentru limba ucraineană maternă și limba rusă modernă, prof. Carmen Ulici – inspector școlar pentru chimie-fizică, prof. Camelia Duță – inspector școlar pentru biologie, prof. Livia Pop – inspector școlar pentru discipline tehnice, prof. Pavel Filip – inspector școlar pentru istorie și pentru științe socio-umane și prof. Adrian Gavra – inspector școlar pentru geografie. Dintre membrii amintiți în proiect face parte și Daniela Andrașciuc – profesor drd. la Colegiul Național Dragoș Vodă. Evident, inspectorii școlari, responsabili de disciplinele menționate, coordonează întreaga activitate de cercetare științifică la nivelul disciplinei pe care o au în subordine. Ei au rolul de a monitoriza activitatea de elaborare a proiectelor de cercetare și de a oferi suportul metodologic și științific în realizarea acestora, la nivelul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Performanță.

Brîndușa Oanță: Ce obiective specifice are proiectul?
Gheorghe Andrașciuc: Precizez că obiectivul general al proiectului „Dincolo de științe” este de a forma și de a stimula promovarea competențelor de cercetare a unei teme ce prezintă interes pentru un anumit domeniu de cunoaștere. Acest obiectiv general este susținut de obiective specifice precum: stimularea curiozității intelectuale prin aprofundarea unor teme de actualitate dintr-o anumită arie a disciplinei, conștientizarea necesității promovării rigurozității în susținerea unor idei, dezvoltarea spiritului de interrelaționare în susținerea unei activități de echipă, familiarizarea cu nevoia de a distinge ideile personale de sursele citate, formarea capacității de a sintetiza informațiile obținute în urma cercetării unei teme dintr-un anumit domeniu de cunoaștere, înțelegerea nevoii de a promova interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea în procesul de cunoaștere/ cercetare a unei teme de actualitate, în vederea înțelegerii globale a unei teme, formarea spiritului interogativ, autonom și critic etc.

Brîndușa Oanță: Care sunt așteptările, pe ce rezultate se mizează?
Gheorghe Andrașciuc: Așteptările sunt mari. Am pornit de la ideea că avem elevi extrem de valoroși, cadre didactice competente, preocupate de creșterea calității întregului demers didactic. Toate proiectele prezentate pe secțiuni vor fi analizate cu atenție, urmând, ca cele mai valoroase să fie publicate într-un volum colectiv editat de Centrul Județean al Tinerilor Capabili de Performanță din cadrul Inspectoratului Județean Maramureș. Cu certitudine, aceste exemple de buna practică, prin diseminare, vor contribui la stârnirea curiozității intelectuale atât în rândul elevilor, cât și în cel al cadrelor didactice.

Brîndușa Oanță: Cum puteți descrie activitatea de prezentare a proiectelor de cercetare?
Gheorghe Andrașciuc: După cum ați precizat și dumneavoastră în preambulul acestui interviu, azi au fost prezentate 82 de proiecte de cercetare științifică la toate disciplinele pentru care se organizează cursurile de excelență în cadrul Centrului Județean al Tinerilor Capabili de Excelență. Am avut opt secțiuni organizate pe discipline, precum: literatură română – moderator prof.dr. Valentina Todoran, infomatică – moderator prof. Iuliana Mărieș, limba rusă – moderator prof. Simona Malearciuc, matematică – moderator general prof. Gheorghe Maiorescu, ajutat de prof. Giurgi Vasile, prof. Amalia Mihu, prof., prof. Gheorghe Gherasin, prof. Ioan Tomoiagă, prof. Maria Mărioara Chiș, istorie și geografie – moderatori lect.univ.dr. Ilie Ghergheș și prof.dr. Flaviu Vida, fizică, astronomie și electrotehnică – moderator prof. Ioan Tivadar, chimie – moderator prof. Mărcuța Tomoiagă, biologie – moderator prof. Ana Grigor și servicii – moderatori prof. Claudia Mintău și prof. Anuța Bologa. La activitățile de prezentare au fost implicați 196 de elevi și 146 de cadre didactice. Lucrările prezentate pe secțiuni au avut un nivel calitativ foarte bun și, ce este foarte important, după susținerea acestora în plenul secțiunilor, au urmat discuții pe marginea temelor prezentate. Ce am remarcat este faptul că elevii prezenți la această activitate de ținută intelectuală de excepție sunt animați de o curiozitate intelectuală remarcabilă. Cu siguranță, această preocupare a elevilor, sprijinită de o susținere metodologică și științifică din partea cadrelor didactice, conjugate, vor crește calitatea întregului demers didactic în învățământul maramureșean.

Brîndușa Oanță: Acest proiect va continua?
Gheorghe Andrașciuc: Prezentarea lucrărilor de cercetare a fost la prima ediție. Anul școlar viitor, tot în luna iunie, va fi organizată ediția a doua. Sperăm ca la ediția următoare să se înscrie mult mai multe proiecte, întrucât exemplele de bună practică vor fi diseminate la nivelul tuturor Centrelor de excelență din județul Maramureș. Ne dorim ca la ediția viitoare să ne focusăm mai mult pe abordări interdisciplinare și transdisciplinare în cercetarea temelor. De asemenea, vom realiza un parteneriat cu mediul academic în vederea creșterii nivelului științific al demersurilor de cercetare din zona de interes atât pentru elevi, cât și pentru societate, în ansamblul ei.

Brîndușa Oanță: Mulțumim și mult succes în diseminarea și promovarea proiectului!

Dacă privesc cerul strălucitor și de prea multă lumină îmi vine să închid ochii, imediat apare un norișor prietenos care ia din puterea orbitoare a soarelui și mă lasă să privesc în voie frumusețea albastră a zilei. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă vreau să privesc cloșca cu puii de aur și luna trăgând la carul mare într-o noapte anume, iar norii stau îndesaţi unul în altul acoperind cerul, vine un vânt povestitor și îi ademenește ducându-i cu el, ca să mă bucur de frumusețea luminoasă a nopții. Acesta este prietenul meu Marin Slujeru. Dacă scriu un poem frumos, prietenul meu Marin se ridică și pornește la drum prin sufletul lui. Eu aștept cu bucurie să se regăsească și pe el pe acolo și să îmi trimită semne binevoitoare. Întotdeauna voi păstra dulcea alunecare prin oameni a acestui prieten ca pe un reper de depășire a deșertăciunii.

La mulți ani!
(Doina Rândunica Anton)

***

Întorcându-mă spre casă, m-am abătut din drum să văd dacă a înflorit arborele de lalea și, brusc, am avut niște „Tresăriri”, „Târziu, în iunie”, în acest „Anotimp neprevăzut”. Domnul profesor Marin Slujeru își aniversează ziua de naștere.  O figură comună, cu sprâncene stufoase, mărunțel – la prima vedere. Un munte de cultură, bun simț, jovialitate – când îl cunoști mai de-aproape. La aniversare, îi doresc acestui Domn, apropiat familiei mele, sănătate, noi apariții editoriale și, fără…” P.a.u.za de lectură”, „În neștire”.

La Mulți Ani!
Cu prețuire,
Eva Oanță

P.S. Titlurile cu majusculă reprezintă volumele de poezii și, apropiat sufletului meu, râmâne „Leptem”.

***

Domnul Marin Slujeru scrie o poezie vie, decupată din mijlocul nostru, al tuturor sighetenilor. Este poetul care vede poezie într-un parc, într-o vitrină, într-o cafenea, el simte și caută frumusețea nealterată, o frumusețe autentică pe lângă care cei mai mulți dintre noi trecem grăbiți și n-o observăm. Cuvintele domnului Marin iau pulsul orașului și-l transformă într-o captură, într-un veritabil tablou în care abundă detaliile. E un alt fel de Sighet văzut prin ochii unui poet. Nu știu câți oameni realizează ce valoare imensă poate avea un tablou al cuvintelor, unde culorile se amestecă iar persoanjele sunt fluide, totul petrecându-se într-un prezent continuu. Domnul Marin îmi este mentor, dintotdeauna mi-a fost și mă bucur fiindcă orașul acesta micuț este așa bogat în oameni care dăruiesc ceva neprețuit. Îi doresc mulți ani fericiți poetului Marin Slujeru și îi mulțumesc pentru tot sprijinul, încurajarea și aprecierea cu care mereu mă întâmpină în orașul poeziei.

La mulți ani!
(Antonia Luiza Dubovici)

***

Istoria e o poveste. Poate să-ți placă sau nu. Depinde de tine, dar mai ales de povestitor. Eu am avut norocul să ascult și să învăț istoria predată de domnul profesor Marin Slujeru. Am avut norocul de a învăța de la domnia sa a vedea dincolo de manual, dincolo de înșiruirea de ani, de date, de epoci, de domni, de războaie, de tragedii și împliniri. Am învățat să învăț istoria. Apoi, după ani, am avut șansa de a-l descoperi pe poetul Marin Slujeru, de a-i citi poezia, plină de melancolie, haiku-urile realiste, dar și acele schițe ale Sighetului nostru cel de toate zilele surprins în cuvinte subtile. 

La mulți ani, Domnule Profesor!
(Roxana Pontoș)

***

Poetul Marin Slujeru, sighetean o mie la sută (născut la Ocna Șugatag), este Fiul de Onoare al Orașului nostru. Este un fin observator al lucrurilor „mărunte”, „locale”, pe care le filtrează poetic. Marin valsează prin oraș, se oprește la ținte fixe și scrie. Scrie cu sufletul, cu inteligența, cu bogata lui cultură și zâmbește cu multe subînțelesuri. Pe urmele lui, fără grabă, răsar poemele.

Să ne trăiești frumos, Domn’ Profesor!
(Brîndușa Oanță)

***

Marin – Haiku
Prin oraș Marin
Salută prietenii.
Agale trece.

Hai ku Marin
De dimineață,
Cafeneaua cu Marin
Sfidează ora.

Marin marin
La mulți ani, Marin!
Murmură trecătorii.
El tace sfios.
(Ion Mariș)

sursă foto 2: Florentin Năsui