A fost odată prin anii 1977…

Scriu aceste rânduri fiindcă CFR-ul pare că a început să intre în negura uitării…

Odată cu acei ani care au însemnat gloria secției, cu oamenii ce au desăvârșit-o, s-a transformat într-o tristă și fragilă amintire. CFR-ul funcționa ca orice întreprindere cu rigorile sale, doar că personalul muncitor era raspândit pe sute de kilometri și dispersați fiind, nu dădeau impresia unui colectiv închegat. O armată de oameni anonimi pentru călătorul obișnuit alcătuia un angrenaj gigantic invizibil ce, prin munca lor, asigurau confortul și siguranța pe calea ferată.

Au trecut ceva ani de atunci, întreg personalul s-a reciclat între timp, dar viața și activitatea feroviară, în mare, pe secția Sighet-Salva, a rămas aceeași. Era o altă lume pe care nu o poți înțelege fără îndrumare, privită din afara sistemului. Mulți colegi îmi reproșau că nu mai sunt activ în cercul de prieteni, că meseria de impiegat m-a făcut mai retras… Nu înțelegeau că fizic nu mai aveam timp nici pentru ei și nici pentru mine.

În acele timpuri lucram la Romuli, iar pentru tura de noapte plecam din Sighet cu personalul de Salva la ora 14.00, iar pentru tură de zi, la ora 3.50 dimineața ca să ajung pentru ora 19.00, respectiv la 7 dimineța la lucru. Reveneam acasă cam tot în aceeași formulă. Deci, în Sighet eram mai mult musafir și nu mă săturam de somn. Venisem proaspeți din școală, fără obligații, fără gânduri, liberi și necăsătoriți și am fost repartizați la concedii și ture libere pe tot tronsonul Sighet-Salva unde era nevoie. Alături de mine împărțeau aceeasi soartă Lazarciuc Mihai, Hrin și Bledea. Apoi după împlinirea stagiului de acomodare de un an pe secundară, zona de concedii s-a extins urmând să mergem și pe secția Dej-Baia Mare sau Cluj-Oradea. Erau secții mai circulate cu trafic feroviar activ unde, într-o tură de servici, se ajungea la 20-25 de trenuri, mult peste ce aveam noi aci pe Sighet-Salva. Lazarciuc și Hrin mergeau cu plăcere, erau dornici de necunoscut, iar serviciul era recompensat generos prin diurnă, cazare și masă, bani ce la acea vârstă era un stimulent puternic.

Ne confruntam mereu cu atitudinea superioară a colegilor din Sighet ce se considerau mult peste noi, mai importanți și plini de experiență, având în spate o mică gară tehnică cu revizie de vagoane, depou și partidă de manevră activă. Da’ era ceva, căci era stație de formare și necesitau cunoștințe în plus față de ce făceam noi pe secție. Completarea Foii de parcurs a locomotivei, verificarea Notei de frână înaintată de Revizia de vagoane și alte lucruri mărunte și importante. Astfel se crease atmosfera aceea de stratificare profesională în sânul colectivului, din care începuseră să strălucească pe baza experienâei acumulate pe magistrală, în ordine: dl. idm. Zsetkey, Roitan, Lazarciuc și Hrin. Dl. Zsetkey, în fiecare an, trei luni, era abonat la concedii în stația Câmpia Turzii, stație cu mare amploare feroviară, situată pe Magistrala trei, cu linie dublă și compuneri-descompuneri masive de trenuri de marfă. Lucra ca exterior, adică impiegat la expedieri de trenuri de călători și marfă, activitate mult superioară față de ce se făcea la Sighet. Apoi urma dl. Roitan care și-a început activitatea ceferistică la Coșlariu, cel mai mare triaj din Ardeal. O adevărată fabrică de trenuri, pe post de exterior la Peron, având rolul de a expedia trenurile de călători și de marfă cap Teiuș și Podu Mureș, ”călărind” trenurile în formare din grupa Barbu și tranzit după nevoie, purtând pachetul de documente, ordinul de circulație și Foaia de parcurs la trenul ce aștepta să plece de pe una din cele 38 de linii de formare. Bătrânul Roitan era un om vesel și comunicativ și nu o dată, ne povestea cu mândrie despre munca depusă la Coșlariu, iar noi ascultam muți poveștile lui văzându-l ca pe un supererou, iar în mintea noastră ne întrebam cum a putut face față stresului și muncii intense cu 70 de trenuri pe tură fără să se… ”dilească”. Nu înțelegeam mare lucru din ce făcuse la Coșlariu, dar aveam un mare respect pentru dânsul. Apoi, mulți ani mai târziu, când eu am ajuns să cunosc stația Coșlariu am putut aprecia cu adevărat munca depusă de colegul nostru. De multe ori ne zicea cu un ton glumeț, dar foarte convingător, ce atunci mi se părea puțin exagerat: ”Ăștia de aci nu sunt impiegați, iau banii degeaba pentru munca lor, dacă vrei să fii impiegat, să vezi ce este cefereul, atunci neapărat să mergi să lucrezi pe Magistrală. Ascultă la mine, ești tânăr, nu te îngropa aici, fă cariera feroviară, doar acolo simți adrenalina, puterea funcției și respectul pentru ce faci. Uită-te la revizorii de sector, te privesc ca pe o slugă, dar acolo și ei îți dau respectul cuvenit și nu vin cu aere de șefi. Ai responsabilități ce te apasă, căci prin mâna ta trece averea țării”.

Stația Coșlariu, un triaj uriaș ce se întinde pe zeci de hectare cu trei grupe distincte, cu peste 38 de linii de formare, cu 7 linii de tranzit și 8 linii de primire în grupa de triere, era situată în apropiere de orașul Teiuș, având două direcții de mers, în capătul spre Teiuș, respectiv Podu’ Mureș, direcția Brașov, și un capăt către stația Sîntimbru, direcția Simeria. Era deservit de un personal feroviar de peste o mie de salariați. Iar sus, în vârful piramidei funcționale, în turnul de comandă, erau doi impiegați coordonatori, ce dirijau toată suflarea din triaj, iar al treilea, ce coordona compunerea trenurilor de la RM, un punct de lucru unde se adunau evidențele și datele fiecărui tren de marfă pe direcții de mers. Deci, dl. Roitan a văzut ce nici un feroviar de la Sighet, în cel mai adânc somn al său nu ar fi putut visa, și a fost doar impiegat de peron cu atribuții limitate, nu participa la concepția de ansamblu, doar un slujbaș iscusit cu atribuții precise.

Timpul trecea și viața mea se limita în a călători pe trenurile de navetă la Romuli și înapoi la Sighet, mai târziu la Petrova, după moartea prematură a unui coleg. Apoi, într-o zi, venind către casă în stația Valea Vișeului, în timp ce locomotiva rambursa, în bufetul din spatele gării am prins ocazia să-l acostez pe revizorul de sector Kovacsi Ilie și să pun o întrebare capitală pentru mine: ”oare cât mai trebuie să fac navetă până ajung aproape de Sighet?”.Am primit un răspuns scurt și sec: ”Nu ai nicio șansă mai repede de 10 ani. Toți sunt tineri abia când vor pleca în pensie, dar și atunci, în fața voastră se mai găsesc Botezan din Valea și Goia, Mihalca din Bocicoi. Iar pentru Sighet, Cămara și Câmpulung la Tisa, e nevoie și de altceva. Cu alte cuvinte, de pile sau bani să cumperi postul”. Deci eram condamnat… mă însurasem cu cefereul, naveta și secția. Deci zece ani cel puțin din viața mea fără perspective. Împlineam 26 de ani și nu mă incinta ideea să locuiesc într-un canton CFR și să trăiesc de pe o zi pe alta așteptând să treacă anii să adun bani și apoi să încerc să cumpăr funcția de Șef Stație. Și atunci mi s-a născut ideea… ce ar fi să plec pe Magistrală. Aveam un coleg de școală, Roru Ludușan, ce lucra ca idm. la Câmpul Libertății și care nu o dată mă îmbiase cu ideea, și care mă informa că au nevoie acută de impiegat, așa că am luat hotărârea și am vorbit la telefon. Eram hotărât să termin cu această navetă sălbatecă. Și, uite așa, peste noapte, i-am lăsat pe toți cu gura căscată și am plecat să îmi întâmpin soarta.

O parte dintre colegii mei cu care am lucrat în perioada 1977-1979

Revizori de sector – Iacob Cornel, Kovacs Ilie
Stația Sighet – Losak, Kozuc, Zsetkey, Oanță; șef stație -Dăbală, instructor – Soltesz
Cămara Sighet – Szătac Emil, Vișniuc, Roitan; șef stație – Sacalîș
Bocicoi – Goia, Mihalca, Maliarciuc
Valea Vișeului – Botezan, Seff Iosif, Kvasciuc
Petrova – Hrin, Lazarciuc, Pop Iosif, Semeniuc Laszlo; șef haltă – Trifoi Ioan

Reprezintă doar ramura mișcare, fără ansamblul complet, adică: tracțiune, vagoane, linii, instalații, ce însumau o altă grupare mare de ceferiști de meserie.

Am mai scăpat câteva nume, dar e normal… timpul ne joacă feste și reținem în general, ce ne marchează. Scopul acestei mici schițe este să ne aducem aminte de colegii cu care ne-am intersectat de-a lungul vieții și din care mulți nu mai sunt printre noi.

Iosif POP

(Cleveland, SUA)




Jocul (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

O priveam din spatele ochelarilor fără să mă pot abține. Păr lung până peste umeri, tot timpul aranjat, tot timpul vaporos de parcă și l-ar spăla în fiecare dimineață. Negru fără nici un fir alb deși nu e tocmai tânără. Nici bătrână. Să fi împlinit vreo 30 de ani? 32? 35? Nu am idee, părul e de vină. Îl mai prindea uneori într-un coc lejer în vârful capului sau cu două agrafe mari, roșii, de o parte și de alta ori își făcea bucle și atunci chiar era enervantă. Când o striga șeful lăsa tot ce făcea, se ridica aruncând o ultimă privire la ecranul calculatorului, niciodată privirea nu îmi era adresată, de ce să-mi fi fost doar eram o tipă ciudată rău, purtam ochelari cu ramă violet și părul tuns periuță pe care îl vopseam cum îmi era dispoziția în acea lună, aveam 1,55 doar cu tocuri dar nu purtam aproape niciodată, mă îmbrăcam de la raionul de copii și nu mă fardam decât foarte rar. Eram dependentă de telefonul meu și îmi plăcea să dorm cât mai puțin pentru a trăi cât mai mult iar la cei 25 de ani mi se părea că dacă nu există distracții atunci trebuie să le inventăm.

Se ridica deci și îi auzeam pantofii cu toc cum se grăbesc spre biroul șefului care era situat la capătul biroului nostru. Sau invers. Eu purtam teniși sau ghete, singura pereche de pantofi pe care o dețin stă pe un raft în debara iar atunci când o iau de acolo – de obicei la o nuntă sau de Paști când o însoțesc pe mama la biserică ca să pot vorbi pe urmă normal cu ea un an întreg – trebuie să o șterg de praf. Ea are pantofi cu toc în fiecare zi. Frumoși, noi, cam ca părul ei de spectaculoși. De rochii nu mai vorbim. În fiecare zi în metrou, când mă îndrept spre birou, mă întreb ce rochie va purta. A devenit interesant să o urmăresc, aveam o perioadă mai proastă pe plan personal în sensul că nu se întâmpla nimic. Horea pleca la 10 dimineața la jobul lui de programator și venea pe la 8-9 seara când iar se așeza în fața calculatorului. Eram din facultate împreună, fusesem colegi și probabil trăisem împreună tot ce puteam trăi. Așa că mă cam plictiseam iar Magda mi se păru a fi o distracție inocentă, un voyerism ieftin și inofensif. Nu cred că aș mai începe o dată acest joc, problema cu distracțiile astea este că ai impresia că le controlezi și chiar reușești la început. Pe urmă nu mai ai control, pur și simplu simți că nu poți face decât într-un fel și orice altă abordare e complet inutilă.

Dacă cineva m-ar fi întrebat atunci dacă îi vreau răul aș fi spus cu siguranță că nici vorbă. Cred că o invidiam sincer și îmi închipuiam că într-o dimensiune paralelă aș fi putut să fiu ca ea. Cu părul colorat în toate culorile curcubeului în funcție de dispoziția mea lunară dar în rest exact ca și ea. Puțin naivă, aeriană și drăgălașă, total inofensivă. Mi se părea uneori că ar avea nevoie de un cutremur care să o mai scoată din lumea ei rozalie, fermecătoare și protectivă, o lume de basm ori de desen animat. Nu vorbeam aproape deloc în afara serviciului deși eram numai noi două în birou dar era tot timpul atât de mult de lucru încât nici nu prea aveam când. Lucram bine, eram eficiente și chiar ne completam reciproc, șeful era foarte mulțumit de noi iar firma mergea excelent. Nu discutam însă nimic personal deși lucram de aproape un an împreună.

Într-o zi, la prânz, curioasă și stârnită de ordinea de pe biroul ei – toate erau înșirate, culminând cu rujul de buze – i-am spus:

– Auzi, Magda, s-a deschis peste drum un local foarte fain, au mâncare bună și deloc pretențioasă, ce-ai zice să înlocuim sandwichurile astea fără gust?
– Bine zici, spuse ea după câteva secunde cântărind oferta și clipind des din genele rimelate. Semăna cu o pisică și mie nu-mi plac pisicile. Totuși, ea nu îmi displăcea.

Ne-am luat hainele de iarnă – ea paltonul, eu geaca – și am ieșit închizând ușa. Aveam o oră pauză de masă în fiecare zi dar de obicei mâncam cu ochii în calculator iar când terminam eu ieșeam, dacă nu ploua, la o țigară pe acoperiș cu telefonul în mână glisând imaginea infinită de pe rețelele de socializare și gândindu-mă cum mi-ar sta într-o poză cu rochia ei, fapt complet ilogic având în vedere că era cu 20 de centimetri mai înaltă ca mine.

– Ai mai fost în localul ăsta de care zici? mă întrebă ea în timp ce cobora scările cu poșeta galbenă într-o mână și cu telefonul cu husă roșie în cealaltă. Nu prea îmi plac locurile noi, a adăugat, mai mult pentru ea.
– Am mai fost o dată sau de două ori, i-am spus cu plăcerea că eu eram cea care controla situația, strângându-mi geaca pe lângă mine și căutându-mi țigările în buzunar. Genți nu prea purtam. Jerseele și gecile mele aveau buzunare mari, întinse de atâta purtat. Țineam acolo banii, telefonul, țigările, cheile și orice altceva îmi dădea prin gând.

Era o zi friguroasă de sfârșit de noiembrie, genul acela de frig care îți intră în oase și apoi cu greu mai iese de acolo. Nu ploua dar cerul era acoperit cu nori imprevizibili. Am parcurs distanța dintre birou și local fără să vorbim. Eu mi-am aprins o țigară din care am reușit să fumez jumătate și pe care am stins-o apoi la intrare într-o scrumieră plină cu nisip. Ea a mers cu nasul în telefon riscând să se împiedice dar nu a făcut-o, lovindu-și tocurile de trotuar și strîmbând din nas sau zâmbind în funcție de mesajele pe care le citea. Înăuntru era aglomerație dar am reușit să găsim o masă cu două lucuri aproape de bucătărie. Nu erau cele mai bune locuri însă ne-am mulțumit cu atât. Ospătarul a venit în vreo 2 minute timp în care ea bătea în masă ritmul piesei care se auzea la radio cu unghiile ei lungi, colorate în roșu aprins. Avea ceva superior, de divă și în același timp o vulnerabilitate care i se oglindea în ochii frumos creionați, un diafan mister interior care mă făcea să-i caut mereu privirea. Ceva provocator care mă făcea să-mi doresc să-i fac rău iar apoi să o mângâi. M-am îngrijorat chiar la un moment dat că încep să îmi placă fetele dar apoi mi-am dat seama că e exclus, sunt o heterosexuală convinsă care tresare la fiecare bărbat frumos care intră în peisaj.

– Ce aveți la meniul zilei? îl întrebă toată numai un zâmbet pe ospătarul topit după ea. Îl lăsă să-i înșire tot apoi spuse: mie adu-mi te rog rog o porție de bruschete cu somon și un fresh de grepfrut cu lămâie în proporții egale.
– Mie un meniul zilei, am strigat după ospătarul care era pe picior de plecare ca și cum doar ea conta, femeia frumoasă bine îmbrăcată, și o cafea, am adăugat dar nu cred că m-a auzit pentru că nu mi-a mai adus cafeaua cu toate apropourile mele pe parcursul vizitelor lui scurte la masa noastră. Așa fac uneori. Bat apropouri în loc să spun direct ce am de spus.
– Mă enervează foarte tare tipii ăștia, zise ea strâmbând din nas.
– Cine? Ospătarii? m-am mirat eu.
– Da. Se cred deștepți pentru că știu tot ce există într-un meniu. Cei care știu. Mai sunt și cei care au pretenția să știi tu mai bine. Și sunt la fel de superiori.
– Am crezut că îți face plăcere să te admire, nu m-am putut eu abține.
– Sunt niște proști în călduri, concluzionă ea fără drept de apel. Îți place muzica? schimbă brusc subiectul de parcă eram două adolescente care atunci se cunoscuseră la o petrecere.
– Îmi place un anume tip de muzică, i-am tăiat-o eu regretând că o lăsam să conducă discuția și simțindu-mă brusc plictisită.
– Mie mi se pare interesant la concertele rock în aer liber. Toată lumea de acolo, muzica tare, berea la draft, bucuria, soarele, zise ea mestecând cu poftă și atacând freshul pe care îl sorbi fără să se strâmbe nici un moment.
– Nu aș zice că ești fan concerte, cu atât mai mult rock în aer liber, am zâmbit eu superior.
– De ce nu? Crezi că nu am și eu un maiou negru, blugi și ghete? Nu-i mare lucru, în liceu ascultam Nirvana la petreceri. Și Metallica.
– Serios?! Și eu ascult Nirvana. Și Anathema, Amorphis, Nightwish, m-am aprins eu dintr-o dată.
– Da, zâmbi ea arătându-și dinții mici și extrem de albi, toți la fel. Dacă vrei te chem și pe tine la următorul concert. Mircea adoră rockul.
– Mircea?
– Da, soțul meu. Parcă și tu ești căsătorită? Am putea merge toți 4.
– Nu sunt căsătorită, am o relație. Mai mare rocker ca Horea nu există. Să-l vezi, e plin de tatuaje plus că mai nou se deplasează doar cu motocicleta.
– Cu atât mai bine, a mai zis ea și a zâmbit cald făcându-mă să uit partea cu chinul și rămânând doar mângâierea.

Am ieșit de acolo discutând și făcând planuri de viitor de parcă am fi brusc cele mai bune prietene. Dacă ne-ar fi văzut cineva la intrare și la ieșire ar fi spus că am fost certate și brusc ne-am împăcat. De atunci relația noastră s-a schimbat. Am înlocuit sandwichurile mâncate în fața calculatorului cu ieșiri la localurile din apropiere, încercam diverse feluri și ne distram adăugând sau eliminând ingrediente. Arătam ciudat văzute dinafară: eu mică, în blugi, ghete și o geacă albastră, cu părul scurt vopsit verde pal, ea înaltă, îngrijită, cu cizme cu toc înalt și un palton roșu în carouri, cu părul negru plutind parcă mereu în jurul ei. La un moment dat, ca să o șochez, mi-am comandat un pahar de vin roșu la prânz. Nu s-a lăsat intimidată, a zis „La fel și mie!”. L-a băut mai repede ca mine și am avut senzația la un moment dat că îmi va propune un al doilea dar s-a ridicat brusc și a zis că ar fi cazul să mergem, mai avem mult de lucru.

I-am propus să vină în vizită cu soțul ei și a acceptat fără să ezite. Și uite așa o lună întreagă plus Crăciunul și Revelionul ni l-am petrecut împreună, toți 4. Eram extrem de deosebiți, făceam parte din generații diferite dar asta nu părea să deranjeze pe niciunul dintre noi. Ba chiar aș spune că soțul ei se apropia de 40 de ani. Plus că era un tip pedant căruia îi lipsea complet simțul umorului și de care făceam haz cu Horea de îndată ce ne regăseam singuri. Nu mă mai simțeam plictisită, Horea se dichisea la întâlniri amintindu-mi de începutuile noastre, la birou ne amuzam uneori cu Magda din nimic, viața mi se schimbase în bine și trăiam fiecare moment cu plăcere.

Apoi, brusc a început să plece mai repede de la birou, din ce în ce mai des, eu îi spuneam că nu-i nicio problemă pentru că întotdeauna luam masa de prânz împreună și făceam planuri. Țineam să-i demonstrez că sunt mai deșteaptă și mai citită ca ea, alegeam subiecte de discuție care mă avantajau și o lăsau de multe ori cu un surâs de superioritate în colțul gurii care mă enerva teribil. Pe moment doar. Apoi uitam repede și o luam de la capăt. Se schimbase doar faptul că primea mult mai multe mesaje ca înainte, aproape tot timpul îi vibra telefonul iar dacă eram prea aproape îl apuca efectiv de parcă aș fi avut vreo clipă intenția să i-l iau.

Într-o după-amiază am fost nevoită să plec și eu mai repede de la birou, aveam o programare la coafor pentru schimbarea culorii părului, mă gândeam la un fucsia inițiator de primăvară și i-am propus să mergem împreună.

– Nici o problemă, dar să știi că eu mă grăbesc, îmi spuse ea zâmbindu-mi.
– Și eu, am o programare.
– Se pare că nu mai am baterie, zise iar îmbrăcându-se rapid și crezând că mi-o ia înainte pe scări în jos. Nu mai suport telefonul ăsta, trebuie să-l schimb!

Ea a ieșit prima, eu eram după ea, chiar dacă asta a însemnat să alerg puțin pe scări în jos, nu că mi-ar fi fost greu, purtam ghete iar ea avea pantofi cu toc cui. Horea stătea exact în fața ușii, vizibil încurcat când ne-a văzut pe amândouă.

– Horea, ce faci aici? l-am întrebat eu înălțându-mă pe vârfuri să-l sărut în timp ce el stătea drept și făcea imposibilă recuperarea celor 30 de centimetri diferență dintre gura mea și a lui. În cele din urmă, văzând că nu există scăpare s-a aplecat și m-a sărutat din vârful buzelor, apoi a tușit.
– Aaaa, eu am venit, aaaa, am ieșit mai repede azi că a apărut o problemă tehnică și nu mai putem lucra, doar mâine….
– Eu l-am rugat să mă ajute cu un site, a vorbit brusc Magda dându-și părul pe spate și țuguindu-și puțin buzele rujate cu nuanța Merlot pe care de atâtea ori o văzusem odihnindu-se pe biroul ei.
– Ce site? am întrebat eu, uitându-mă mirată când la ea când la el și uitând să-mi aprind țigara pe care mi-o pregătisem.
– Am nevoie de un blog mai bine zis. În care să-mi scriu ideile. Am foarte multe idei, e păcat să se piardă.
– Ce idei? nu m-am putut abține. Horea stătea deoparte și nu schița nici un gest. Magda a făcut primul pas aruncându-mi din mers:
– Hai și tu cu noi și o să vezi! Ce tot stăm în drum ca proștii?!

A luat-o înainte lovind cu tocurile pantofilor cărămizii în asfalt și lăsând o dâră de parfum cu nuanțe de citrice. Horea s-a întors și el zicând cu jumătate de gură „Chiar, hai și tu!” Bineînțeles că m-am dus, în fond nu prea aveam ce face. Plus că nu știam cum să iau toată faza și am vrut să mă clarific. Normal că nu m-am clarificat.

Am intrat în prima cafenea și ne-am așezat tăcuți la o masă. Horea era stânjenit, eu puțin confuză și amuzată iar Magda la fel ca de obicei, calmă și deosebit de șarmantă.

– Te vei plictisi, mi-a spus ea cu afecțiune, punând mâna pe umărul meu.
– Nu-ți face griji, întotdeauna m-au fascinat blogurile, și eu cochetam cu ideea de a-mi face unul.
– Serios? își îndreptă ea toată atenția spre mine. Despre ce?
– Nu știu. Despre orice. Al tău despre ce e?
– Despre modă. Și machiaj.
– Am crezut că despre muzica rock și concerte în aer liber, am bodogănit eu.
– Ce spui?
– Nimic. Începeți, nu vreau să vă deranjez. Ba poate că vreau puțin, altfel nu veneam, am continuat în șoaptă.

Magda nu m-a luat în seamă deși m-a auzit. De ambele dăți. Horea nici atât, deși el părea cam încurcat și cred că ar fi preferat să fie oriunde altundeva. Dar nu prea a avut de ales. A scos laptopul și nu a știut unde să-l pună.

– Veniți lângă mine? întrebă cu jumătate de gură. Ca să puteți vedea.

Magda și-a tras repede scaunul lângă el iar eu am ieșit pretextând o țigară. Am fumat țigara uitându-mă pe geam la fața lui tulburată și la părul ei perfect care era la câțiva milimetri de al lui și am plecat mulțumită că nu purtam genți care să trebuiască recuperate și să mă împiedice să plec când voiam.

Mi-am dat demisia după vreo două luni pierdute din viața mea, timp în care am încercat să mă războiesc cu ea, să ies învingătoare, să-i demonstrez că nu e decât o gâsculiță frumoasă dar confuză și am pierdut de fiecare dată. În fața șefului, în fața lui Horea, în fața întregii comunități a ospătarilor, în fața mea. Și când m-am mutat după multe certuri și urlete la mama mi-am dat seama că poate aș fi putut evita tot consumul de neuroni dar în scurt timp nu mi-am mai bătut capul nici cu asta fiind interesată mai degrabă de toți băieții frumoși pe care îi întâlneam. Fetele nu, fetele nu mă mai interesau.

Crina VOINAGHI




Patrula de reciclare s-a… ”autosesizat”!

Omul trebuie să respecte și să ocrotească mediul în care trăiește, deoarece acesta îi oferă toate condițiile de care are nevoie pentru a trăi.

Protecția mediului se referă la prevenirea deteriorării mediului, acțiuni de poluare și reconstrucție ecologică, păstrarea zonelor depoluate. Copiii trebuie educați încă din grădiniță să fie responsabili față de mediu, prin participarea la diferite activități practice, în funcție de specificul vârstei și trebuie să știe că orice copil poate deveni un prieten al naturii.

Pentru a testa comportamentul cetățenilor față de mediul înconjurător, elevii Liceului Teoretic ”George Pop de Băsești” Sighetu Marmației, împreună cu profesorii îndrumători au inițiat o campanie de conștientizare în cadrul proiectului ”Patrula de reciclare.”

Elevii s-au inplicat în diferite activități, au încercat să mobilizeze cetățenii în sprijinul protejării mediului înconjurător. Ei au oferit informații, au răspuns la întrebări și au încercat să semnalizeze importanța unui trai într-un mediu curat.

prof. Cristina KRIȘAN




#CNDV100 – Liceul ”Dragoș Vodă” la 75 de ani (partea a II-a)

Continuăm cu partea a II-a a ”filmului” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

 

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film




Zbateri, Speranțe și Bucurii frânte de prigoana comunistă (prof. Gheorghe Bărcan)

Eram „liber” și flămând în a trăi intens această libertate, dinafara închisorilor înfășurate în atâta sârmă ghimpată, cu prezența ei pe afară, „să umblu” într-o altă lume, o lume care era totuși total diferită de aceea în care m-am născut, cu umbletul meu de atunci. După trecerea marii bucurii a revederii, atât de „târzii”, cu cei din familie, cu prietenii și cu cei cunoscuți, care umpleau casa, am început să mă și gândesc la „pașii” pe care trebuia să-i fac. O primă  constatare, când am ieșit pe “afară”, a fost aceea că unii cunoscuți, pe care-i întâlneam, manifestau „curaj”, stăteau de vorbă cu mine, alții se făceau a nu mă vedea, evitând a fi considerați și ei „dușmani ai poporului”.

Acțiunile ideologiei comuniste erau atât de temătoare, fizic și psihic, catastrofale, încât au dezumanizat multă lume, o lume care parcă se ascundea de ea însăși!

Primii pași  i-am făcut spre Miliție, pentru a mă legitima; mi s-a eliberat repede „Buletinul de Identitate”, pe care mi s-a aplicat pe loc stampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu). Șeful de post, Vasilescu, mi-a spus însă că-mi va aproba deplasări, cu proceduri legale, ceea ce a și făcut, mereu; a fost un om cumsecade, cu totul diferit de ceilalți milițieni „șefi”. Următoarea deplasare a fost la spital, cu consultări, analize, cu medicamente, urmând apoi un regim de supraalimentație, de refacere și, după o lună, puțin refăcut, am fost angajat într-un serviciu ușor, de la întâi aprilie, până la 15 iunie; bugetul familiei mă obliga la aceasta.

În vacanța de Paști m-am întâlnit cu foștii mei colegi de clasă, unii studenți în anul III, eu fiind într-un decalaj de 6 ani față de ei! Realitatea aceasta m-a întristat, dar eram foarte bucuros că pe Nonu, verișorul meu, l-am salvat de temniță, ca și pe tatăl lui, cu o protecție și tăcere totale și cu foarte multă suferință. Altfel, nu știu pe unde se afla cu studiile și nici dacă la acel moment era liber; mi se părea că am și eu o mică părticică din succesul lui și aceasta venea ca o compensație.

În acest interval de timp gândurile nu au făcut pauză și înțelegeam că situația mea nu era deloc ușoară, desigur incomparabilă cu cea prin care am trecut; dar simțeam un impuls puternic de „zvâcnire” în perspectivă, de ieșire din letargie. Un an școlar se încheia cu luna iunie și un altul  urma să înceapă îndată, cu 2 luni de separare și acest interval redus de timp mă strângea greu, mă făcea oarecum neputincios și mă revolta. Eu aveam 2 clase de promovat, bacalaureatul și admiterea la Facultate; altfel, în toamnă, urma încorporarea în armată, cu 2,5 ani la muncă, o altă muncă, cu alte amânări, iar la liceu se mai adăuga o clasă, a  XI-a. Mă zbăteam în aceste gânduri, cu mersul în toate direcțiile, dar nu mi se contura  nicio ieșire salvatoare.  Îmi veneau în minte și gânduri de „superman”: să promovez clasa a IX-a, la fără frecvență, prin examen integral în luna iunie, să fac același lucru cu clasa a X-a în luna iulie, cu examen de maturitate, de aici la admiterea în Facultate  și, în urma reușitei, deveneam student, începând cu întai oct. 1954, armata  urmând a se efectua în cadrul Facultății ! Cât de simplu : „Visul unei nopți de vară” ! Toate erau sprinturi, care solicitau un efort extrem, poate imposibil și de unde putea el veni, după 5 ani de întreruperi, cu greutățile mari îndurate și cu uitările ei ?!  L-am abandonat, dar nici aceasta nu mă mulțumea; l-am reluat din nou, cu alte renunțări și reveniri, care mă chinuiam mereu, de parcă mă aflam într-o cușcă, fără ieșire. Așa au  început într-un fel și „Zbaterile” mele. Mă vedeam în exprimarea versurilor poetului Alex. Macedonski  : „În jos atarnă-n greutate lutul,/În sus se-nalță al însuflării foc./Se rupe inima la tot minutul,/Vrăjmașii și-au ales același loc”. După o destul de lungă agitație între aceste posibilități și imposibilități, m-am liniștit, sub verdictul dintre „dorință și putință sau neputință” și am gândit cumpătat: dacă nu poți obține un „întreg”, trebuie să te mulțumești si cu o parte a lui. Am să încerc să promovez clasa a IX-a în luna iunie, singurul obiectiv vizat, lăsând cu totul înafară celelalte părți, ca și cum n-ar exista, care presau, speriau toate împreună. A fost o strategie foarte bună.  M-am prezentat la Liceul din Vișeu și am dus lupta cu promovarea acestei clase, cu toată determinarea; era foarte greu, cu examen în fiecare zi la un obiect, fără nicio pregătire anterioară, fiind încă și foarte slăbit. Dar cu un somn scurt, de 1-2 ore/zi, cu plimbarea în zori prin iarba încărcată de o rouă bogată și pură, care-mi dădea fiori și mă scotea din moleșeală, am promovat clasa IX-a și încă onorabil. O mică victorie, dar… mare!

După o scurtă odihnă, am procedat la fel cu clasa a X-a, la Liceul G. Coșbuc din Năsăud (la Vișeu nu se putea, liceul fiind în formare, cu clasa a X-a doar în următorul an). Cu aceeași determinare totală, cu acelaș somn de 1-2 ore/zi, înlocuind „roua ierbii”, care atunci nu se mai producea, cu ligheanul cu apă rece, din când în când și Domnul m-a ajutat, am trecut cu bine și acest „hop”, cu maturitate cu tot. O bucurie enormă, liceul încheiat în cca 2 luni și n-am trecut ca „peștele prin apă”, ci dimpotrivă: la Viseu am fost felicitat pentru o lucrare de sinteză la biologie; la Năsăud, profesorul de matematică, dl. Tulai, m-a întrebat, după  proba orală: „unde vrei să dai admitere?”   I-am răspuns: „la Facultatea de Matematică- Fizică”; „poti să mergi !”, mi-a spus dânsul! O  încurajare enormă.  „Speranțele” se realizau și încă mai creșteau. Era acuma obligatorie și atacarea ultimei redute, în cinstea succesului de până aici, aproape incredibil; nu mai conta rezultatul și nici armata, o bună parte din „întreg” fiind câștigată cu dezinvoltura care poate m-a și ajutat. Victoria era mare, chiar și cu o mică știrbire  a „întregului”; dar aveam și cunoștințe destule, cu toate repezișurile cu care le-am asimilat. Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu o judecată și cu o memorie foarte bune, având și credința în Domnul și o determinare totală.

De la Năsăud am plecat direct la Cluj, examenul de admitere urmând de îndată. Ajuns acolo, am primit cazarea la Căminul Avram Iancu și au urmat vizitele medicale, fișe de completat, autobiografia și înscrierea, într-o aglomerație sufocantă. Menționez că în autobiografia, concis redată, am precizat că am făcut detenție, dar că nu am fost nici condamnat, nici judecat! Probele erau la limba română și matematică, scris, fizica si limba rusă, oral. A început lupta: 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste  3 candidați/loc! Am fost mulțumit de ambele probe scrise și speranțele creșteau; îmi era și teamă să mă gândesc la reușită,  la „întregul” întreg, dar cine știe?! La limba rusă am obținut nota 3, notă de promovare, dar nu de concurs; scuzabil, doar cu 2 luni înainte învățam alfabetul. Urma fizica a doua zi și aici mai aveam de citit. În cămin era o gălăgie infernală; după masă m-am retras sub ușa de la tavanul căminului, unde erau câteva scări, un bec și mai puțină gălăgie, care după orele 22 s-a potolit total; acolo eram singur. Am citit toată noaptea, știind că eram printre primii la examinare și oboseala venea mai târziu. Mă prezint la sala anunțată, unde dau peste o surpriză descurajantă: examenul s-a decalat până după masă, la orele 16; eram lovit în plin: cum puteam eu duce cu mine atâta oboseală, până atunci, în cămin fiind imposibil să dormi? Am ieșit prin oraș și am intrat în Biserica Franciscanilor, de lângă telefoane, unde liniștirea, reculegerea și împăcarea prin rugăciune au fost depline. Aceeași biserică am frecventat-o mereu și în timpul studenției, intrarea fiind cu mică „expunere”. Am revenit la un loc retras și am mai răsfoit cursuri, capitole, revederi, materia de examen fiind parcursă toată; depinde cum am să pot extrage din aceast vast material ceea ce va fi trecut pe bilet. Ora a sosit și am plecat spre confruntare, în gand cu: „Doamne ajuta”! Am ridicat biletul și am trecut în bancă, pentru pregătire. O problema din electricitate am soluționat-o, forța centrifugă și centripetă la fel și urma  „pendulul matematic”, în tratarea căreia organismul a cedat și am adormit cu capul pe bancă! M-am simțit scuturat și am dat fuga spre ușă, în buimăceală crezând că fug să prind  trenul. Dar mă oprește profesorul și-mi spune: la tablă! Primul subiect a mers „șnur”, subiectul cu pendulul îl cunoșteam, dar am adormit cu el în pregătire și am avut câteva ezitari, iar problema de electricitate a fost fără „probleme”; nota 4, destul de bine! Am plecat la cămin și am adormit „buștean”,  imediat, un somn greu, meritat și lung, peste toată gălăgia, până dimineața târziu. În timpul examenului m-am împrietenit cu un absolvent de la Năsăud, Ureche Vasile, care a făcut un an de pregătire pentru acest examan, ajungând mai apoi  prof. universitar, fiind și directorul Observatorului Astronomic din Cluj. Între timp ni se comunică faptul că anunțarea rezultatelor va fi pe 10 septembrie, pregătindu-se cu mult fast aniversarea „Actului de la 23 August”, după 10 ani. Nu aveam bani pentru cantină nici unul dintre noi și am pus atunci de-o parte banii pentru drum, după care ne-au mai rămas doar 12-15 lei/persoană, pentru cca 10 zile! Cumpăram fiecare 100 gr. de biscuiți, cu 0,99 lei și în fiecare zi ne plimbam  pe dealurile din jurul Clujului, Feleac și Cetățuia, de unde admiram orașul  și pe unde serveam cele „trei mese”, cu biscuiti și prune bistrițene, care se aflau la discreție, pe câmpuri sau prin grădinile mărginașe, cu proprietari binevoitori.

Ziua „Sentinței” a sosit și la afișiere se aflau sute de candidați, înghesuiți unii peste alții, să vadă, să se vadă, ieșind de acolo unii cu mâinile ridicate și strigăte de bucurie, alții aplecați sau umblând cu batista pe la ochi. Eu am lăsat să treacă valul, nu m-am grăbit și nici nu aveam puterea să pătrund prin aceea înghesuială; prietenul Ureche a țâșnit repede afară, strigând cu bucurie: pe locul 6! Târâș, târâș m-am apropiat și eu, pe căi mai descâlcite, atât cu speranță cât și cu lipsa ei și am început să parcurg lista de la un capăt, pe care tot mergeam și nu mă vedeam „semnalizat”, când, deodată îmi văd numele, parcă mărindu-se și micșorându-se, într-o palpitație optică, văzând în față și numărul 60! Am strigat și eu 60 (!), cu mâinile sus, auzit probabil doar de Ureche; mă aflam în prima treime și nu era puțin, având în vedere întreaga mea situație. M-a cuprins un sentiment de „bucurie” enormă, revărsată, nestăpânită, eliberată de toate strânsorile, dându-mi parcă încă odată sentimentul de libertate, de victorie. O bucurie „întreagă”, fără margini, un „vis de vară împlinit”. De aici au început alte speranțe, cele ale studentului, cu gânduri și dorințe de succes, de împliniri, cu alte responsabilități. Dacă înainte am trecut prin Catedrale, am trecut și după aceea și reculegerea, recunoștința erau profunde, trăite. Fără să mă laud, a fost totuși un succes mare, de excepție. „Zbaterile” grele au fost de 3 luni și s-au potolit, „speranțele” au continuat, cu greutăți mai ordonate și mai potolite. „Bucuriile” au continuat și ele și s-au tot adunat, atâta cât le-a fost „dat” să fie.

Drumul spre casă  cu personalul era parcă de accelerat și bucuria a fost puternic împărtășită și de familie. Am rezolvat și cu Comisariatul iar  în timpul rămas mi-am pregătit cele necesare și, la 01.10. 1954,  participam pentru prima dată la deschiderea anului universitar, ca student; apoi m-am aflat în amfiteatre, săli de curs și seminarii, audiind cursuri de înaltă competență, studiind într-o satisfacție și mulțumire deplină, fascinantă și cu alte atât de plăcute activități studențești.

Schimbări extreme, în timp atât de scurt. Acelaș an, 1954, mi-a conferit atâtea statute prezente în viața mea: pușcăriaș, prin lagăre de muncă de exterminare, în toată mizeria de care erau pline, cu libertatea și privirea blocată de izolări și garduri de sârmă ghimpată, eliberarea, urmate apoi de respirația și agitația de afară, cu atâtea „zbateri”, cu victoriile în serie pentru clasele  de liceu și a admiterii, apoi respirând aerul pur și curat, din acele spații largi, universitare, în aceea atmosferă caldă și primitoare, umană, care te făcea să crezi că ai sosit de pe alte tărâmuri, că ai venit din „iad”. Am intrat parcă dintr-o scurtă vacanță de vară, sau direct din pușcărie, în acele spații imense, luminoase, de căldură și respect uman, care mă fascinau. Mă gândesc cum de nu s-au produs deformări și transformări profunde asupra fizicului și a psihicului, care să le schilodească, cu toate acele situații și evenimente atât de diferite, atât de contradictorii unele față de altele, de la cele mai grele și criminale ticăloșii, diabolice, la acele succese și sublime stări de euforie în existența umană, trăită cu toată puterea interioară, cu inima și sufletul, în spiritualitatea ei. Era credința, starea sufletească, spirituală, moralul care a conservat normalul și binele din ființa umană, cu care a fost concepută și înzestrată aceasta!

Primul an, primele emoții studențești, primele examene, primele bucurii. Cele două sesiuni, din primul an, cu zece examene promovate: opt cu nota maximă, zece, două cu nota opt, la limba rusă și științe sociale. Am avut bursă imediat după examenul de admitere și tot timpul apoi; după prima sesiune am beneficiat și de bursă de merit, pe cei 3 ani, atâta timp cât ea s-a acordat, bursă care consta în cazare, masă și 30 de lei pentru cheltuieli culturale; mi se adăuga un bonus de 50 lei/lună pentru situația bună la învățătură, cu toate notele peste opt. În următorii ani, până la prima sesiune din anul IV, trendul a fost același: „nicio notă sub opt, majoritatea notelor fiind de zece, cu o medie în jur de 9,50, toate examenele la matematici fiind promovate cu nota zece”. Acestea nu le spun pentru laudă, cu totul nesemnificativă și consumată; le spun însă pentru a arăta că succesele precedente n-au fost întâmplătoare și, mai ales, pentru a evidenția o mare și criminală ticăloșie, de fapt ticăloșia, mizeria și minciuna cu care se menține și în care trăiește ideologia comunistă, nefirească ființei umane. Am uitat se vede că trăiam în spațiul „Prigoanei” comuniste, care se desfășura countinuu, „înăuntru” și pe „afară” și „Frângerea” avântului a venit repede, într-un nefiresc total, neașteptat, într-o ticăloșie majoră, în abuz și Fărădelege.

După încheierea cursurilor primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii, am fost chemat la cadre, pentru o scurtă autobiografie, apoi m-au dus la Securitate, unde, după  o zi și o noapte, plină de insulte și amenințări, am fost avertizat: „Singura posibilitate de a-ți încheia studiile este să colaborezi cu noi!”

După refuzul meu categoric a urmat o bătaie zdravănă, m-au dus de unde am fost ridicat și, îmbrâncindu-mă afară din mașină mi-au spus: „Ai să „zbori” din Facultate, banditule!” 

Și am „zburat” peste puțin timp, până și-au organizat minciunile și au obținut și avizul favorabil al Primului Secretar de Partid, Vaida. Cu aceasta toate visele și gândurile de perspectivă s-au prăbușit, gândindu-mă spre ce orizont rămâne să mă îndrept, dacă-mi va mai rămâne și această opțiune.

În aceea primă sesiune din anul IV aveam trei examene; le-am susținut și promovat pe toate cu nota 9, deși eram sigur că era degeaba si degeaba a fost. Am plecat acasă, doar ca să plec undeva, în totală neliniște de răul ce mă aștepta și care s-a și produs: la întoarcere, am observat la afișierul facultății mulțime de colegi și bănuiam ce vedeau. Am privit și eu, colegii retrăgându-se discret, tăcut și m-am văzut din nou afișat pe o listă, dar acuma respins: „Studenții Mitrofan Traian și Bărcan Gheorghe sunt exmatriculați din toate Instituțiile de Învățământ Superior din țară, începând cu data de 08.02.1958! Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o conduită ireproșabilă și nevinovat! Pe moment mi s-a făcut rău, mă strângea ceva în piept și nu puteam respira, mă prăbușeam. Colegii m-au stropit cu apă rece și mă încurajau. O slăbiciune care s-a produs de la sine, omenească, n-am putut-o stăpâni, deși am înfruntat situații mult mai grele, față de care aceasta părea un „lux”. În definitiv, sunt atâția oameni care nu au o calificare universitară și-și pot duce viața în demnitate și în „confortul” îngăduit de „orânduire”. Puteam fi însă din nou arestat, așa cum au făcut-o și înainte, tot urmare a aceluiași refuz! Ticăloșia lor era continuă, de neoprit și n-aveam decât să aștept ceea ce va urma. A fost începutul altor „zbateri” mai de durată, cu persecuții și urmărire continuă, de 5 ani! După această perioadă, mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță și le-am încheiat cu „brio” (!), după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Eram un student foarte bun și, totuși, parcă aș fi încheiat fiecare an cu repetiție!

Mai târziu, prin 2005, când s-a “rupt” puțin din Arhiva secretizată a Securității, care ascundea toate ororile și ticăloșiile criminale pe care le-au făcut, care-i apăra și proteja, am aflat motivul exmatriculării mele, depus de Securitate la Decanat: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în 1952, plecând la Săliștea de Sus, iar de acolo la Cluj”  (Dosar CNSAS, fila 11). O minciună sfruntată, redată într-o formă ordinară: nicio condamnare nu am avut, așa  cum am dovedit și cu cazierul judiciar, iar în perioada 1951-1954 am fost în custodia și „grija” lor, deci și în ziua când spuneau că am fost eliberat, și am fost eliberat numai odată, în 04.03.1954 și nu în 1952! Câtă ticăloșie, continuă, la acest braț înarmat al PCR, Securitatea! Detenția am făcut-o prin abuz și ilegalitate, iar ulterior, exmatricularea, anularea studiilor și aruncarea mea „peste bord”, s-a făcut printr-o minciună abjectă și falsitate, cu alte atâtea persecuții, altfel de persecuții, pe o durată de cinci ani, fiind trecut la munca de jos, pe șantier, la târnăcop și lopată, cu studiile superioare aproape încheiate! Oare cum au putut să mintă atât de grosolan? În primul rând, prin gândul rău, diabolic, de a chinui mereu, de a produce suferință celor ce nu acceptau să se lipească de ei. În al doilea rând din prostie, de care erau mari beneficiari; în loc de acea minciună ordinară, care putea fi dovedită cândva, cum s-a și întâmplat, puteau folosi note informative, minciuni care se puteau anula în timp, în multe moduri, așa cum făceau când mă alungau pe rând din serviciile modeste găsite, după exmatriculare. Dar ei credeau în „Domnia” lor veșnică, o altă manifestare a prostiei acestora. În sfârșit, îi scotea din minți, mai ales „mersul vertical” al cuiva, cu demnitatea de neatins și nu târâș, încovoiat, după muzica și cântecul lor.

În 2006, după aflarea acelor falsuri juridice făcute de o Instituție a Statului, care mi-au produs atâția ani de suferință și lipsirea de drepturile civile cuvenite, am acționat Statul Român în judecată în trei Instanțe: Judecătoria, Tribunalul  și Curtea de Apel Cluj, toate câștigate, în aceeași interpretare, în baza Decretului nr. 31/1954, art 54. Statul Român a fost obligat prin Lege să-mi acorde prejudicii morale în valoare de 45 mii de euro, sancțiune efectivă, concretă, simbolică, dată de toate cele trei Complete de Judecată, în demnitatea și spiritul de dreptate pentru care au jurat, jurământ pe care l-au și respectat. Bucuria a fost mare, pentru că s-a făcut dreptate, împotriva atâtor nelegiuiri, abuzuri și crime, dreptate care s-a făcut atunci și pentru alte câteva persoane, în cuantumuri de prejudicii morale acordate diferit, cum era și firesc, de către alte Instanțe, cu alți onorabili magistrați, care și-au păstrat „Jurământul de profesie înrămat” și nu l-au aruncat la coș!

În același timp s-a putut vedea deosebirea enormă între Instanțele de Judecată, dintre Magistrați, în momente procesuale diferite, pe aceeași temă, cu soluții opuse, în situații similare sau aproape identice, unele ținând „Sceptrul Dreptății” sus, ferind „Jurămâtul Sfânt” dat de potopul noroiului politic ce tot curgea, altele scufundându-l în el, în necinstea, îmbuibala și profitul murdar al acestuia.

Prof. Gheorghe Bărcan, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet

(25.03.2019, Minneapolis/ USA)




Evelin Batizi a descoperit profesori-eroi la CNDV!

Zilele trecute, m-am întâlnit prin centrul orașului nostru cu…. două simpatice tinere: Evelin și Alexandra. Evelin radia de fericire! Părea un personaj SF prin toate caracteristicile exterioare: plutea într-un halou de fericire. Și avea de ce să fie fericită! Ducea în două plase ieftine, comoara ei: tocmai ridicase de la tipografie, cele zece exemplare din romanul ”Făuritorii”. Am înregistrat primele informații despre cartea ei, într-o avalanșă fermecătoare de cuvinte. Am avut privilegiul să fiu primul cumpărător al cărții Evelinei (sper să menționeze acest lucru în viitoarea biografie de super-cunoscut romancier! 🙂 ). Am promis că voi citi romanul, fiind incitat și de dimensiunea astrală a ”eroilor”, și mi-am propus (fără să-i spun), să fiu primul editor al viitorului roman al domnișoarei Batizi. Cred că Evelin, prin această apariție unicat (tiraj 10 exemplare) și-a adus omagiul Colegiului Național ”Dragoș Vodă”, cu ocazia celor 100 de ani de existență. Succes, Evelin! Succes generației F! (Ion Mariș, coordonator Editura ”Valea Verde”, Sighet)

*

Se spune că legendele trăiesc în cărți și povești de mult uitate, însă mulți nu știu că, de fapt, ele trăiesc printre noi și sunt ”ascunse” în oameni simpli și totuși fenomenali. De aceea, am decis să scriu ”Făuritorii” și să le atribui rolurile principale celor șase profesori ”legendari” care îmi predau. Vreau ca lumea să ajungă să îi cunoască pentru a lua exemplul lor. (Evelin Batizi, autorul romanului ”Făuritorii”)

*

Mulți dintre noi spunem despre cărți că sunt doar un ansamblu de foi împletite într-un cotor. Noi greșim, cartea este ceva magic, un mod de a trăi, un mod de a te exprima. Dacă cineva îți spune ,,Citește!… nu îți subestima valoarea și inteligența, nu spune ,,Nu pot! sau ,,Nu înțeleg!’’ Cu fiecare zi dezvoltă-te drag cititor și crește-ți imaginația! Aceste calități le-am observat cu mare băgare de seama la Evelin, o persoană deosebită prin modul său de a gândi. Imaginația lui Evelin trece granițele posibilului, ducându-ne pe culmile celei mai adânci magii.Această persoană răspunde prompt oricărei provocări, este o pată de lumină în acest sumbru joc al vieții .

Viața mereu va fi o provocare iar Evelin mereu va trece orice test prin unealta ei secretă, imaginația. După cum bine v-ați dat seama Evelin este mirifica autoare a cărții ,,Făuritorii’’, punând în joc sufletul ei și visul ei de a deveni profesoară. De aici vine și ideea personajelor, modul în care ea a ales personajele este inedit și nemaiîntâlnit, inspirându-se din viața de zi cu zi a anilor de liceu și admirând fiecare gest sau replică a profesorilor și a colegilor, creionând astfel fiecare personaj în parte. După cum vedeți, imaginația ne poate salva din această ruletă a vieții, făcându-ne pe fiecare să uităm de grijile din afara cotorului fermecat. În această operă a lui Evelin veți putea observa nu numai imaginația acută de care dă dovadă, ci informația pe care aceasta o deține, îmbinând mai multe domenii științifice.

Mereu binele trebuie să învingă răul, însă nimic nu se poate realiza fără muncă. Ceea ce dorește Evelin să sublinieze în acest roman este abilitatea de comunicare și de colaborare care lipsește cu desăvârșire în zilele noastre, dar care dacă este pusă în practică poate aduce o schimbare pe care noi ne dorim să o vedem în lume. Schimbarea a început cu Evelin și inventarea inteligenței artificiale care aduce atât beneficii cât și necazuri.

,,Făuritorii’’ mă duce cu gândul la o lume inimaginabilă, o lume în care prietenia domnește peste tot în lume, în care egalitatea nu e doar în acte, o lume perfectă. Fără formarea de care, putem spune că profităm la școală nu am fi ajuns unde suntem acum, această formare o dobândim de la dragii noștri profesori, liderii clasei făuritoare, cei care ne conduc prin înțelepciune și prin blândețe și mai ales prin umanitate, prin sentimente bine clădite.

Umanitatea și sentimentele ne leagă pe toți indiferent de etnie, limbă sau religie, cu toții suntem, practic, sigheteni și maramureșeni. Armurile pe care noi trebuie să le folosim sunt dragostea și inteligența pentru a înfrânge răutatea.

,,De ce a ales Evelin să introducă în cartea ei profesorii?’’. Cu toții vă gândiți la asta, tocmai de aceea avem și o explicație, Evelin a ales ca personaje profesorii de la clasă deoarece îi consideră niște modele demne de urmat în viață, dând dovadă de compasiune, atașament, iubire față de noi toți, indiferent dacă i-am supărat sau nu. În ei nu există răutate, există doar corectitudine, inteligență, independență și un tact didactic deosebit. Au trecut de mult granițele psihopedagogiei, ei ne-au devenit prieteni, confidenți și putem spune că ne-au devenit chiar și părinți.

Fiecare calitate principală a persoanelor din jurul ei are un personaj-reflector în carte, însă cine sunt personajele nu vă vom dezvălui, ci vă vom lăsa să meditați asupra acestui mister. Misterul lui Evelin este mai mult decât veți putea gândi vreodată deoarece la sute de întrebări nu putem găsi răspuns. Această întrebare este una dintre cele câteva sute ,,Știe cineva la ce se gândește Evelin?’’.

Iar pentru sfârșit vă propun o provocare, două cărți pe săptămână! Nu e deloc ușor să scrii, dar e ușor să citești, haideți să citim cu toții, să descoperim adevărata umanitate și adevăratele mistere ale vitorului, împreună! Mai mult de atât, haideți să descoperim ,,Făuritorii’’ acestei lumi și câștigătorii jocului. Tuturor ne place să (ne) jucăm și evident să câștigăm. Să încercăm să câștigăm și câteva cuvinte în plus în vocabularul nostru! (Georgiana Nistor, XII F)

*

Evelin este o elevă cum puține mai sunt în ziua de astăzi: super determinată! O fată modestă, cu mult bun simț, comunicativă și de o veselie molipsitoare, Evelin a fost mereu eleva care avea un plan, avea ceva de realizat, avea un vis. Și nu s-a dat bătută până nu și-a văzut visul cu ochii. În general e o fată care luptă pentru scopurile ei, muncește și perseverează până la capăt. Are atâta energie pozitivă încât reușește să mobilizeze și pe alții. Evelin e o scumpete și sunt foarte mândră de ea! (prof. Andrea Burcuș, diriginta clasei a XII-a F)

*

Evelin e eleva care mă așteaptă mereu pe scări și mă conduce până în sala de clasă. N-am întrebat-o niciodată de ce face acest lucru. Îmi place să îmi imaginez că vrea să fie prima care îmi spune ,,Bonjour, madame!” și care îmi transmite pofta ei de viață, de ora respectivă. De câte ori are ocazia, îmi împărtășește ideile ei trăznite, imaginația debordantă cu un haz și o naturalețe de parcă ne cunoaștem de când e lumea. Dacă așa e și cartea pe care a scris-o, de-abia aștept să o citesc! (prof. Luminița Colopelnic)

*

Evelin este o elevă cu totul deosebită. O ambiție extraordinară și perseverență în tot ceea ce face au fost factorii esențiali ai acestei deveniri. Eleva timidă din primul an de liceu, s-a descoperit pe sine și forța ei interioară. Elementele cotidianului au fost rescrise într-o manieră vizionară neobișnuită. Felicitări, Evelin! (prof. Gabriela Ilieș)

*

Pe Evelin am remarcat-o din primele ore la clasă. Este genul de elevă exuberantă, atentă la detalii, simpatică. Fiindcă era pe fază imediat, îți comenta o idee pe care o predai la lecție. De acolo se pornea o discuție interesantă de unde reieșea imaginația debordantă. Ideea cărții am concretizat-o în ore întregi de dialoguri la clasă. Sper, așa, pe undeva că am fost și eu un factor încurajator pentru apariția acestei cărți. Și, bineînțeles, că mă simt mândră să fiu unul din eroii din poveste. (prof. Simona Nodiș)

*

Evelin m-a făcut personaj de roman! Habar n-aveam ce născocește în mintea ei! Dar, ”produsul” final, deși SF, ne lămurește asupra calităților unor eroi. Mi-am dat seama că nu (neapărat) de science-fiction avem nevoie noi, profesorii, pentru a-i determina pe inteligenții noștri elevi să iubească și cuvântul scris! Sunt mândră de voi, elevii mei, aparent de neînțeles, dar, wow, ce frumoase sunt rezultatele când se creează o prietenie având un ”fals” substrat romanesc! Baftă în viața reală, dragii mei elevi! Valete, carissimi et carissimae! (prof. Brîndușa Oanță)

N.r. Pentru a vă stârni interesul, vă prezentăm personajele principale din roman (în ordine alfabetică): Andrea Burcuș (Jane Peterson), Luminița Colopelnic (Elizabeth Hamilton), Gabriela Ilieș (Allice Birmingham), Simona Nodiș (Katherine Keith), Brîndușa Oanță (Bridget Morgan), Marius Voinaghi (Michael Winston). ”Făuritorul” coperții romanului: Mihai Bodnariuc, XII F.

Salut, Sighet!




După stele, zeii plâng… (autor, Mădălina Danci)

Mădălina Danci

Mi-am maturizat sentimentele și am crescut prin persoana lui. Cred că am ajuns să-l iubesc din prima clipă în care l-am văzut pentru că a avut legătură cu fiecare text pe care l-am scris și mi-a dat impresia că o să-l cunosc mult mai bine după ce vorbim. Am crezut că prin banale conversații o să ne atașăm mult mai tare și o să ne fie greu să ne uităm. N-am renunțat la noi pentru că ne-am iubit și ne-am purtat în suflet indiferent de locurile în care am mers. M-am concentrat pe ceea ce am simțit. Am trăit o viață minunată alături de el. Cu bune și cu rele… eram noi, asta conta. Nu mai era nevoie să-l impresionez pentru că el mă accepta cum eram. Cred că nici eu nu m-am iubit așa mult pe mine însămi. Timpul a trecut și cu toate astea nu m-am gândit nici măcar o clipă că va muri. Brusc, nu mai era… Am ajuns să-l cunosc mai bine după ce s-a oprit din a mai vorbi cu mine, și așa am început să mă cunosc și pe mine.

Eram îmbrăcată în negru, amintirile îmi provocau doar lacrimi amare și ochii îmi rămâneau pierduți în pozele cu el. În fiecare dimineață aveam migrene colorate și stări de leșin, am slăbit și am plâns mult. Dar asta a fost cea mai necesară experiență, chiar dacă eram bătrână, am mai putut crește ca om. Am crescut ca om printr-un moment de nefericire. Nu mai aveam habar cine eram la un moment dat și asta mi-a produs o frică imensă. Am ajuns să nu știu cum e bine să mă comport cu oamenii. Aveam atacuri de panică și anxietatea s-a produs inevitabil. Nu vreau să se înțeleagă greșit ceea ce spun. Nu am ajuns așa din simplul motiv că omul pe care l-am iubit a murit. Am ajuns așa pentru că am rămas singură. Când eram lângă el eram prinsă într-un vis și o scenă de film. Când am rămas singură am devenit prizoniera minții mele. Oamenii mereu m-au privit și au văzut ceea ce au vrut. Nu știu dacă el m-a văzut cu adevărat și nici n-am nevoie să știu asta. Aș schimba multe, dar nu pot da timpul înapoi. Cu toate astea… nu mă mai simt văduvă, el încă se află în sufletul meu la fel ca toți oamenii care au trecut prin viața mea.

Oamenii care m-au făcut să privesc lumea altcumva, m-au învățat să iubesc și m-au făcut să mă iubesc. Prin relația cu el voiam să mă schimb, iar la final am ajuns să mă accept. În clipa în care a plecat a luat cea mai mare comoară: prezentul pe care îl puteam împărtăși în continuare. Prezentul meu are tragedie și fericire, iar cel mai important lucru e că am ajuns să-l trăiesc cu adevărat. Experiența acumulată până la vârsta pe care o am nu m-a făcut mai înțeleaptă, m-a făcut mai confuză în legătură cu multe aspecte și abia acum am realizat că am atras ceea ce a fost necesar, nu ceea ce am vrut. Am ajuns să mă iubesc pentru că mi-am asumat trecutul.

Cine sunt acum? Poate o bătrână tristă blocată în tinerețe sau poate o căutătoare de adevăr în oameni. Oameni care acum preferă să renunțe la alți oameni în loc să schimbe ceva, în loc să se dezvolte preferă să rămână în zona de confort și să trăiască o viață perfectă din punct de vedere social, cu o familie frumoasă și cu o slujbă bună, dar asta nu cred că produce cu adevărat fericirea.

Avem aspirații și ne gândim la un viitor mai bun decât trecutul. Ne plângem de toate relele care ne-au fost făcute și nu vrem să ajungem într-un stadiu pe care-l considerăm inacceptabil. Pare că în noi domină ipocrizia și frica, poate de asta n-ar trebui să ne mirăm că rămânem fără valori morale și lipsa iubirii e prezentă în fiecare parte a zilei. Ura a devenit mai sinceră. Am să încetez să mă mai uit la cer, nu vreau ca într-o zi să mă uit în jos și să văd că și eu mi-am luat zborul. În noaptea amintirii ies suferințele la suprafață, dar gândurile le întunecă. Genii sau oameni comuni, de la o extremă la alta – toți alcătuim Geea și progresul e înlocuit de distrugere. Între a muri și amor căutăm o șansă fiind pictorii culorilor fără planșă.

După stele, zeii plâng, dar lacrimile curg prin ochii noștri.

Mădălina DANCI

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”

foto: Pinterest




Sculptorul Ion Bledea – 70 de ani! La mulți ani!

70 de ani bătuţi pe muchie împlineşte sculptorul sighetean Ion Bledea! Rotunzi, rânduiţi. Un foarte bun început pentru o viaţă de creator, care are multe de arătat, de spus şi de-acum încolo…

Pe lângă îmbogăţirea imaginarului maramureşean cu nenumărate figuri emblematice, simbol, artistul redă în vibraţia fibrei de lemn oamenii simpli ai locului, cu trăirile lor, la ceas de răscruce. De pildă, în anul centenar tocmai încheiat, a dăltuit chipuri de maramureşeni la vremea Primului Război Mondial şi, alături de simbolurile năzuinţei lor de Unire, un adevărat ansamblu monumental – “Drumul maramureşenilor spre Alba Iulia”, expus la Primăria Giuleşti.

L-am vizitat frecvent la atelierul din spatele bisericii romano-catolice, în perioada elaborării acestei lucrări. M-a introdus în tehnologia specifică, dar şi în intimitatea procesului de creaţie. Ion Bledea este, pe lângă valorosul sculptor, un comunicator minunat, bucuros de oameni, gata mereu să ne împărtăşească din secretele artei sale. Vizitaţi-l! Pentru a-i ’stâmpăra setea de comunicare sau, cel puţin, pentru a-i strânge mâna măiastră, vânjoasă, de moroşan. Binemerită de la noi.

La multe lucrări înainte! La Mulţi Ani!
(Marin Slujeru)

Ion Bledea a făcut în lemn un univers întreg, însuflețit și cald. Sculpturi de toate dimensiunile stau în calea ta nu numai în atelierul minuscul al artistului sau în extraordinara expoziție de la mansarda locuinței sale, ci peste tot, în camere, pe scări, pe terasă. Figuri umane mai ales. Între bucățile de lemn și imaginația sculptorului se pare că există o comunicare directă, lemnul însuși impunându-i artistului ce figură anume să scoată din el la suprafață. Ca și cum tot Maramureșul vechi și toată Transilvania străveche de sub pământ s-ar fi mutat din amintire în lucrările lui….
(Marta Petreu)

Artistul Ion Bledea nu face caz de darul lui, ci se comportă cu el ca oamenii locului: firesc, harnic și cu voioșie. Din ce a primit, dă el mai departe, cu bucurie (nu cu încruntare), ca să sporească. Așa se face că, oricum te-ai întoarce, ba către figurativ, ba către abstract, ba descifrând simboluri, ba admirând parabole, semnele în lemn pe care Ion Bledea le lasă în urmă sunt mărci ale unui talent răsărit din generozitate.
(Ovidiu Pecican)

La cei 70 de ani pe care i-a împlinit azi, Ion Bledea și-a lăsat amprenta, sufletul, munca pe aproximativ 1200 de lucrări. O pădure de lucrări, o pădure de zbateri, o pădure de talent pe care artistul a crescut-o într-o viață.

Ion Bledea a creat pentru noi toți, pentru iubitorii de artă, imaginația și energia lui s-au amplificat cu trecerea anilor; din mâinile lui s-au născut și se vor naște lucrări care definesc un adevărat brand al Maramureșului. La mulți ani, prietene!
(Ion Mariș)




Câte ceva despre timp și adevăr… (autor, Ludwig Nyikora)

Ludwig (Nicu) Nyikora

Să emiți un gând sau o părere despre viața omului nu e ușor. Cu atât mai mult faptul că e o problematică asupra căreia se reflectă viziunea unui individ în legătură cu viața și cu lumea într-un subiect care nu e nimic mai mult decât demn de dezbătut și admirat, astfel critica și combaterea ideilor de mai jos o să servească unicului scop de a educa sau de a antrena pe cineva în conversație.

Iar acum, îmi voi îndrepta  atenția asupra unor factori care influențează major viața omului: timpul și adevărul.

Timpul este în viață ceea ce este, rigid, ”nemaleabil” întrucât reprezintă o constantă aproape ireversibilă (într-un sens discutabil “perfect”). O oarecare modelare mai simplă ar putea fi cea a unui conducător cu putere deplină asupra globului. În funcție de cum îl privești, acesta poate să fie atât bun, cât și rău (un caracter profund contradictoriu). Aplicând acest reper în funcție de caz, poate sa servească în multe feluri omul. Fie că ajută în repararea unor comportamente, relații (de orice fel) , evenimente etc, fie că participă la distrugerea acestora. Altfel spus, acesta te umple de durere și tot el te duce înapoi pe culmile fericirii. Un lucru este cert, în ceea ce mă privește, timpul este singurul adevărat și etern aliat al omului care acționează în poziția unui stimul constant ce stârnește gândul atât rațional cât și emotiv și la care ne raportăm cu un adevărat sens de “există, dar nu chiar”. Aspectele negative ale acestuia, în viziunea mea… nu reprezintă nimic mai mult decât probleme care sunt rezolvabile și chiar dacă momentan omul nu are un răspuns, sunt sigur că în viitor, aceste probleme vor fi rezolvate (ceea ce va crea noi probleme care, la rândul lor. vor cere rezolvare și tot așa).

Așadar, omule, pe tine timpul să te facă cât să te și desfacă! Căci de ales s-ar putea să nu ai, să nu uiți că acela care ia, aproape mereu o să înapoieze, dacă nu ție, atunci altuia și dacă nu altuia, atunci ce a fost luat a fost creat pentru a nu fi al nimănui decât al tău.

Adevărul, un alt concept complex care necesită multe ore de discuție și informații acumulate pentru a crea posibilitatea unui discurs real în sensul descrierii concrete a acestuia.

Există o strânsă relație dintre adevăr și cunoaștere, întrucât ai nevoie să cunoști ca să atingi un nou adevăr și ai nevoie de un adevăr pentru a fi capabil să cunoști. În acest context, am putea spune că ambele concepte rezultă din evoluție, alături de alți factori, desigur, care promovează descoperirea și creația. De-a lungul existenței sale, omul va asimila multe informații, printre acestea, și conceptul de evoluție. Se consideră că omul simte nevoia să își simplifice existența prin diverse modalități. Esența, în această situație, este faptul că evoluția presupune transformarea treptată a emoției în rațiune într-un sens brut. Aici aș putea aminti mitul geniului care suferă, “pentru că eu gândesc, sufăr”, acest mit este parțial corect dar se aplică în mare proporție maselor de oameni.

Așadar, aș vrea să te întreb, omule: de ce cauți să cunoști chiar dacă ști că a cunoaște înseamna să suferi? Tu, ființă nesigură și plină de incertitudine, iarăși te întreb, cum poți să urmărești un singur fir al “adevărului” și să îl consideri realitate? Vânat de frică și lipsa puterii în fața morții, te ridici în picioare și zâmbești cu un fals curaj pentru semenii tăi, și încă o dată te intreb, de ce?!

Uneori, din minciuni nevinovate se poate naște forța curajului, sau poate să fie viziunea unui om simplu care-și dorește să creadă în ceva care poate să genereze binele.

Tu, omule! Poți trăi o viață care înseamnă suferință, dar care se poate preschimba, în perspectivă, în extaz și poți să simți adevărul, timpul, cunoașterea, căci, într-o bună zi, acestea vor fi valorile care îți vor revela idealul, ba chiar paradisul!

autor, Ludwig (Nicu) NYIKORA

clasa a XII-a F, C. N. ”Dragoș Vodă”




Colegiul Național ”Dragoș Vodă” reprezintă Maramureșul și la Olimpiada Gimnaziilor la Șah, faza națională

Colegiul Național ”Dragoș Vodă” reprezintă Maramureșul și la Olimpiada Gimnaziilor la Șah, faza națională, după ce sâmbătă, 30.03.2019, echipa colegiului, din postura de campioană a județului Maramureș – titlu pe care îl deține în ultimii patru ani – a câsștigat faza zonală desfășurată la Cluj Napoca, la Liceul Greco-Catolic ”Inochentie Micu”.

Echipa, antrenată de prof. Zoltan Csillik, a fost formată, în ordinea meselor, din Andrei Cătălin Mintău, Rareș Andrei Rodilă, Silviu Andrei Pontoș și Mihaela Ioana Trifoi. După o primă rundă în care au obținut remiza cu echipa din Satu Mare, șahiștii maramureșeni s-au impus în toate celelalte partide disputate cu echipele din Sălaj, Bihor și Cluj (principalii adversari). De remarcat că toți cei patru componenți ai echipei sunt colegi de clasă.

Succes la naționale, unde știți că doar de voi depinde să obțineți titlul!

La faza națională a Olimpiadei de Șah, liceu, Maramureșul e reprezentat de cndv-iștii Larisa Raluca Covrig și Roland Csurka.

Succes tuturor reprezentanților Colegiului Național ”Dragoș Vodă” la fazele naționale ale olimpiadelor școlare!

Salut, Sighet!




Arhetipul iubirii (autor, Oana Țînțaș)

prof. Oana Țînțaș

Ședeam încordată, jucându-mă nervos cu firul spiralat și lung al telefonului. Îmi făceam inele pe fiecare deget, le descurcam apoi, izbind cu picioarele în canapea. Ce farsă să-i fac? Trebuie neapărat să fie una bună. Eram singură în camera spațioasă, pe cine să întreb? Pe el nu-l păcălește nimeni niciodată. Și apoi râde zeflemitor și asta mă calcă pe nervi. Gata. M-am decis. Că doar nu-i prima oară când îl chem. Scot receptorul din furcă și-l așez alături. În drumul spre „cealaltă casă”, îi anunț încântată pe toți că am o idee fabuloasă. Traversez prima curte, mă strecor printre găini liliputane, curcani beligeranți și cocoși încrezuți, în cea de-a doua, îngrădită, și o iau apoi pe cărarea străjuită de flori până ajung la atelierul lui. Stă aplecat și meșterește ceva, ca de obicei, sudează, cu ochelarii de protecție, cu șorțul lui cu buzunare, într-o gălăgie infernală: „Bi-bi-cu-le!!! Bi-bi-cu-le!!! Te cheamă la telefon!” Se întrerupe din hărmălaia lui artizanală și-mi aruncă o privire neîncrezătoare: „Cine mă caută?”„Nu știu. Un nene. N-a zis numele.” Câteva momente de tensiune… dar vine, vine. Mergem, de fapt, împreună. Nu vorbim nimic pe drum. El intră în casă, așa murdar de pilitură de fier, mirosind a sudor. Apucă receptorul și strigă tare: „Alo!!! Halo!!!” Fața mea radiază în timp ce eliberez nestăpânit strigătul războiului câștigat „Aprilis bolondis!!! te-am păcălit, te-am păcălit!!!” și el râde prefăcându-se că-i e foarte ciudă, bombănind ceva neînțeles. „Ptiu! Cum am uitat că-i 1 Aprilie? No, lasă, tu, lasă… că ți-o plătesc eu… ” și se întoarce vorbind singur „cocoana asta-i a dracului” către atelierul lui unde, ca într-un muzeu, se înșiră pe cuie bătute aliniat, cu distanță fixă între ele, toate uneltele posibile și imposibile. Nu cred să existe ceva care să folosească la reparat, construit, inventat și Bibicu să nu aibă. Toate mașinăriile pământului sunt aici, în atelierul lui. Despre el toată lumea spune că e cel mai mare „meseriaș” din Sighet. Și cred că așa și e.

Nu pot face nicicum legătura între pozele lui de tinerețe și felul în care arată acum. L-am cunoscut gata bătrân. Cu păr puțin și cărunt, cu o figură aspră, cu nasul acvilin care-l făcea fioros uneori, cu vocea dură și categorică și cu mâna stângă „ciungă”. Așa o numea el. Avusese un accident care se soldase cu tendoane secționate. Ca urmare, degetele îi erau strânse într-o permanentă încleștare, ca și cum ar fi avut pumnul pregătit… Era un om puternic chiar și așa, cu o mână aparte. Învățase s-o folosească strânsă. Când apărea el în casă nu se mai vocifera, se lăsa o liniște care mie nu-mi plăcea deloc. Am asociat-o mereu cu teama. Bunicul era cel mai mare dintre frați (erau 13 în total), un fel de șef de clan, toți îl respectau sau se temeau de el.

Nu știu din ce motiv s-a decis să mă aleagă pe mine să-i fiu favorită între droaia de nepoți. Se pare că i-am căzut dragă încă din primele zile de viață, când, după părerea unora din familie nu arătam „a cine știe ce”. Însă el m-a văzut frumoasă și cumva s-a decis atunci, pe loc, că sunt nepoata preferată. Asta mi-a adus niscaiva avantaje în familia numeroasă, în care era simplu să fii trecut cu vederea. Vorbea ungurește și rusește, o rupea și-n țigănește și germană, ba mai știa și câteva vorbe jidovești. Avea și multe nume. Câte unul pentru fiecare mască. „What’s in a name?” întrebare shakespeare-iană cu patru răspunsuri: Dan, Ștefan, Pișta și cel care avea să fie strigat cel mai des, „Bibicu”. Eu i-l pusesem pe cel din urmă. Îmi plăcea mult un actor, Birlic îl chema și-l văzusem în „D-ale carnavalului”. Tabieturile îi erau numeroase și nimeni nu îndrăznea să-i iasă din vorbă. Lucrurile trebuia orânduite după placul lui, dându-mi senzația că numai el conta.

Peste zi, ne adunam cu toții în odaia lui Buni, care servea drept bucătărie, sufragerie și dormitor. La amiază și seara mâncam împreună. Eram obișnuită cu vocile celor două ființe solare: Mama-Bună și Buni, sporovăiau câte în lună și-n stele în timp ce eu desfășuram scenarii de viață cu păpușile mele. Când tăceau brusc, știam fără să ridic privirea că a intrat el în casă. Săreau să-i așeze masa: farfuria cu supă ce trebuia să fie fierbinte, tacâmurile, pâinea, cana emailată, a lui, cu apă rece din fântână. Nu se mișca niciodată. Dacă ceva se termina, bătea cu mâna ciungă în masă și, instinctiv, ele știau ce să aducă. Eu aveam „privilegiul” de a sta lângă el. Și, ritualic, își făcea timp să mă chinuie prefăcându-se că-mi fură din mâncare. Uneori, când nemulțumirea mea vociferată nu-l satisfăcea, trăgea aer cu un sunet care-mi bântuie și azi amintirile și-mi „scuipa” în farfurie. Atunci știa sigur că-mi declanșează plânsul. Refuzam să mă ating de mâncare, ceream să mi se dea alta, și apoi înghițeam cu lacrimi care mi se prelingeau pe buze. Îi uram pe toți cei prezenți la masă pentru că nu erau în stare să-l înfrunte. M-au lăsat să suport jocurile lui sadice ani de-a rândul. Atât de tare se temeau de el, încât nu îndrăzneau să zică nimic. Nici măcar tata. Erau toți dominați de un om cu nas acvilin și mâna ciungă. Nu aveam voie să-mi schimb locul de la masă. Trebuia să stau lângă el. Duminicile erau însoțite de mirosul de supă de carne cu tăiței, preferata lui, în care-și punea piper din belșug. Sosul alb cu hrean era nelipsit. Prăjiturile, de asemenea. Nu fuma. Nu-i plăcea să bea. Nu l-am văzut niciodată abandonându-se vreunui exces de felul ăsta. Tot ce făcea el era cu mintea limpede.

Era Jack-of-all-Trades Bibicu meu. Atât de priceput se dovedea la toate, încât avea programări la tăiat de porci. Când venea rândul celui din curtea noastră, aveam coșmaruri cu ceva timp înainte. În ziua cu pricina, mă trezeam în urletele nefirești ale animalului sacrificat. Plângeam în pernă de mila lui, și apoi ieșeam în prag strigându-i de acolo: „Ești un criminal!” El râdea, fluturându-și cuțitele în aer… Mă fascina întreg ritualul, de la pârjolit la spălat, tranșat. În aerul rece al dimineții se ridicau aburi din nefericitul animal. Sentimentele mele erau amestecate. Îl urmăream pe Hannibal Lecter, cu șorțul lui de mușama, cu setul de cuțite, expuse cu mândrie. Comanda să i se aducă ingrediente, oale… un haos organizat care se sfârșea seara, la cină. Atunci când amintirea „sacrificiului” mi se mai domolea, Bibicu nu uita să mă întrebe: „Mănânci porc perit?” făcându-mă să mă simt vinovată că pofta mi-a surclasat mila. Era bună mâncarea amestecată cu lacrimi sărate. Râdea victorios.

Detestam și tăiatul găinilor. Tot în sarcina lui cădea și asta. Dar o făcea într-un fel aparte, numai al lui. Lua câte o biată înaripată, îi tăia gâtul, dar nu i-l desprindea de corp, ci îl lăsa așa, să atârne și dădea drumul păsării în grădină. Urma un spectacol halucinant și monstruos. Găina alerga bezmetică în toate părțile, sângele țâșnea pe pământ, gâlgâind, cu sunet. El râdea cu o plăcere nefirească, țipa, întărâta, aplauda. Nu știu ce era mai odios: zbaterea chinuitoare a găinii sau plăcerea sadică a capului familiei? Imaginea asta m-a urmărit fără să facă sens vreodată.

Într-o zi, a venit acasă cu un alt fel de zâmbet pe chip. Învățasem să le disting. Acum era de bine. M-a chemat să-mi arate ce dar mi-a adus. Și a scos din buzunarul larg al hainei o mogâldeață pufoasă, pe care mi-a pus-o în palme. „E al tău. Îți place?” L-am iubit pe Azor din clipa aceea. Cățelul meu drag, un ciobănesc carpatin ce avea să fie o prezență stabilă și credincioasă vreme de 14 ani. Prietenul meu.

Bibicu era un om foarte zgârcit. Avea o obsesie a banilor, nu mi-a dat niciodată vreun leu. Strângea într-o sticlă de lapte, din aceea ceaușistă, ca într-o pușculiță, monede de 5 lei. Îi plăcea să-și vadă banii, să le audă zornăitul. Ca să șterpelim preț de-o înghețată, puneam la cale cu Dia, sora mea, adevărate strategii. Mama-Bună era părtașă la „furtișagul” nostru, ea ne-ar fi dat toată sticla. Mereu eram eu cea însărcinată cu atragerea lui Hagi-Tudose afară din casă. Nici nu mai știu ce urgențe aveam, ce minciuni spuneam ca să-l îndepărtez suficient încât să nu audă sunetul banilor. Când Dia ieșea din casă, știam că misiunea e îndeplinită și o zbugheam spre înghețată, lăsând „situația de urgență” complet nerezolvată.

Nu-mi dădea bani, însă aveam vată pe băț gratis la țiganul care o vindea. Bibicu îi reparase (fără să-i ceară bani) mașinăria din care scotea norii pufoși și dulci. Nenea, recunoscător, ne promisese că vom putea mânca pe săturate. Așa că mergeam de mai multe ori pe zi, ca să le pot da și prietenelor mele…

Cea mai mare dovadă de generozitate din partea bunicului a venit în urma unei excursii în Germania, unde se dusese special să-și cumpere o drujbă. Mi-a adus la întoarcere o pereche de cizme de piele, cu franjuri, și un ghiozdan care avea să devină emblematic în școala mea. Toată lumea îmi știa ghiozdanul portocaliu cu ochi de pisică.

Da. Mă iubea Bibicu. Cum mă puteam îndoi de asta? Îmi amintesc cu precizie cum am intrat în casă pe o vreme caniculară, după ce mă zbenguisem toată ziua pe afară, însetată și fericită. Am luat cana emailată, am umplut-o cu apa rece din fântână, adunată într-o găleată de fier ce stătea pe un dulăpior, aproape de sobă. Am început să beau cu poftă, continuându-mi mersul. Am pus cana goală pe masă, eliberând un sunet de satisfacție, așa cum fac copiii care și-au împlinit o poftă. M-am întors, cu intenția de a-mi continua joaca afară. Îmi amintesc privirea îngrozită a bunicii, senzația că ceva îmi atinge urechea și sunetul spart al cănii izbite de perete, care ricoșase apoi, rostogolindu-se pe podea. Totul s-a petrecut atât de repede încât nu mi-am dat seama de fapta mea impardonabilă. Îndrăznisem să-i pun în față cana goală. Lui, capului familiei, nu i se mai întâmplase așa ceva. Era un afront, o lipsă clară de respect. Tot ce știu e vocea lui Mama-Bună „fugi!” Asta am și făcut. Plângând. Și întrebându-mă ce fel de iubire e asta.
Îmi făcuse un leagăn, o scândură balansată de niște lanțuri de fier care scoteau un zgomot sacadat. Mă dădeam cu avânt, aproape zburam. Mereu meșterea ceva minunat. Avea o roată de fier, pe care o învârteai până ieșea la iveală apa. Era de fapt o pompă ingenioasă care mă încânta deoarece mă prefăceam că navighez pe mări îndepărtate, că sunt la cârma unei corăbii.

Poarta de fier o făcuse cu o ramă ce se termina cu niște țepi mari, destinați intrușilor. Și soneria tot de el a fost imaginată. Era un clopoțel activat de un sistem de pârghii, sârme de el știute, conectate, legate. Tot ce ieșea din mâinile lui era aur curat. Un inventator, ce mai!

Jucându-mă ca de obicei, prin curte, am auzit într-o zi țipete. Bibicu îl prinsese pe vărul meu, Mircea, fumând. Din mâinile lui n-a mai ieșit aur atunci, ci sânge, care-i șiroia adolsecentului furibund pe față. Așa se rezolvau lucrurile atunci. Cu bătaie. Nici asta nu-mi era străină, căci o încasam des. Nu stăteam locului și nici gura nu-mi tăcea. Mi-am imaginat odată că vreau propria mea grădină de zarzavaturi. Dar cele ale bunicii mele nu erau bune. Așa că am decis că soția securistului din blocul învecinat casei noastre avea tocmai ce-mi era necesar. Am prădat straturile tovarășei cu pricina și am plantat totul într-un loc bătătorit, făcând mici găuri în pământul împietrit. Eram foarte mândră de rezultat și nu înțelegeam de ce mă pusese mama să stau în genunchi, pe mălai, ca urmare a trudei mele de peste zi. Nu pricepeau securiștii chiar nimic din muncile mele agricole? Veniseră cu plângeri, că le-aș fi distrus grădina. Contemplându-mi destinul nefericit, cu gust sărat în gură, am auzit o voce tunând: „Unde-i cocoana?” și pași grei și precipitați, o mână care m-a ridicat din locul unde-mi ispășeam pedeapsa. Era Bibicu. Și mă salvase din cel mai crunt moment. Așadar, mă iubea.

Tot iubire îi arătase și bunicii mele. Chinurile vieții ei le-am aflat abia după ce a murit. Fețele lui Jack-of-all-Trades erau nenumărate. Măști. Altul mereu. În zilele noastre, s-ar numi „fuckboy”. Pe vremea copilăriei i se zicea altfel: „taur comunal”. Eu una nu înțelegeam ce naiba o fi însemnând asta. Nici n-am întrebat. Era ceva de rău pentru că vedeam cu ochiul liber că era un om crud, de o răutate ieșită din comun. Nu știam eu cuvântul prin care să denumesc ce-i lipsea lui. Astăzi i-aș zice empatie. Umanitate. A băgat-o pe Mama-Bună în mormânt. La propriu. După moartea ei, la 70 plus de ani, Bibicu „a văzut lumina”, s-a suit în „Turnul de Veghere” și s-a însurat din nou. Așa a și murit. Între frați. Îngropat cu circ și jelanie cum numai ăștia iluminați știu să o facă. Tânjea după Crăciun și Paște, mai dădea fuga la noi, „la bloc”, ca să se bucure de ceva în care el nu mai credea. Era un TOT cu noua soață care-i explica cum e orânduită lumea. Nu și-a împărțit averea pentru că-și dorea ca odraslele lui să-și scoată ochii după ce el nu va mai fi. Asta i-a fost dorința de final. Îl și văd, râzând, cum n-am mai văzut pe nimeni, satisfăcut de „moștenirea” lăsată.

Cred că astfel am deslușit iubirea. Din secvențe contrastante care mă bulversau, făcându-mă o viață să fug și să mă întorc la familiarul dureros, la arhetipul de care mă leagă fire nevăzute.

autor, Oana ȚÎNȚAȘ




“Noi căutăm mai departe…”

Eva Dolha și Adela Ștefania Pop

Duminică a fost vernisată la Sala Radio expoziţia “Căutând printre chipuri” (pretext Carnavalul veneţian). Lume multă, bună, frumoasă, arlechini slujind până la trudă şi sacrificiu Bucuria (EVA DOLHA), măşti de acces într-o lume princiară incoruptibilă (ŞTEFANIA ADELA POP). Au onorat evenimentul primarul nostru, ing. Horia Scubli, omul de cultură sătmărean Felician Pop.

Le-am întrebat pe cele două artiste care a fost intenţia de la care a pornit înfăptuirea acestei expoziţii. “De la a căuta chipuri, feţele noastre de zi cu zi devenind altceva… Chipuri care să mai păstreze demnitate, nobilitate… Nu ştiu dacă atât fast, frumuseţe, cât o eleganţă a (prezenţei) principiilor umane. De cum am văzut arlechinii doamnei Dolha, m-am gândit la o legătură cu tema măştii. Arlechinul sau bufonul erau confidenţii celor putenici, tristeţea lor interioară se datorează faptului că păstrau mari secrete. Eva Dolha cunoaşte foarte bine această lume. Măştile şoptesc şi arlechinii ascultă… Căutăm mai departe chipuri adevărate…” – se destăinuie Adela Ştefania Pop.

Remarcabilă redarea istoricităţii prin crearea de măşti ipostaziind mari personalităţi istorice, mari civilizaţii (eternul valorilor umane întrupat), o ingeniozitate excepţională în alegerea unor tehnici şi materiale extreme de diverse, (de la sfoară, carton, etamină, catifea, plastic, dantelă…, până la cristale).

“O, eu sunt mult mai prozaică…” – începe povestea acestor tablouri clujeanca Eva Dolha. “Totul a pornit de la o expoziţie de grup pe tema Arlechinul. Apoi, am exploatat tema, am redat arlechinii în ipostaze multiple. Lucrările s-au născut una din alta… De ce? Curiozitatea, poate. Cuvintele le-am uitat la Cluj… Oricum, lucrarea ”Arlechinul din turn” a pornit de la turnul bisericii Sf. Mihail din Cluj: “Aveţi grijă, că vă văd!… – spune el.”

Pe lângă realizarea estetică a exponatelor, admir pledoaria artistelor pentru adevărul uman. Mergeţi degrabă şi vizitaţi minunata expoziţie!

Marin SLUJERU




Un geniu și un… Papă la Blaj (autor, prof. Vasile Pop)

prof. Vasile Pop

Un geniu rămâne geniu chiar și la 16 ani, iar un bichir nu rămâne nici măcar bichirel la 50 de ani .

După moartea lui Aron Pumnul, în 1866, Eminescu se lasă de școală și pornește, pe jos, de la Cernăuți, pe drumul cel mare, împărătesc, spre capitala românismului, Blajul, cu gândul de a-și da examenele restante de clasa a III-a. În romanul autobiografic „Geniu pustiu”, relatează despre călătoria spre BLAJ, din vara lui 1866: „Într-o zi frumoasă de vară, îmi făcui o legăturică, o pusei în vârful bățului și o luai la picior pe drumul cel mare, împărătesc”.

Ajuns la marginea Blajului, pe dealul Hula, face un popas sub un tei pentru a admira panorama orașului. Entuziasmat, Eminescu exclamă: „TE SALUT DIN INIMĂ, ROMĂ MICĂ, ÎȚI MULȚUMESC, DUMNEZEULE, CĂ M-AI AJUTAT S-O POT VEDEA”.

Auzi, bichirelule, ce cuvinte ieșeau din gura unui adolescennt de 16 ani? Atunci tu, un „epigon”, de ce încerci să duci în derizoriu numele unui oraș pe care numai un geniu, ca Eminescu, îl putea numi „ROMĂ MICĂ” ?

Voi încerca, foarte pe scurt, să argumentez cum și de ce Blajul mai era numit MICA ROMĂ.

În anul 1855, Sfântul Scaun recunoaște Mitropolia de Alba Iulia și Făgăraș, cu sediul la Blaj și întemeierea episcopiilor de Lugoj și Cluj-Gherla, prin 3 bule pontificale. Aceste documente creionează frontiera teritoriilor locuite de români, deja la 26 noiembrie 1853. În documentul pontifical de întemeiere a eparhiei Cluj-Gherla, se vorbește explicit despre „națiunea românilor transilvăneni”. Cu alte cuvinte, la 1853, Roma intuiește frontierele ce vor fi recunoscute prin actul de la 1 Decembrie 1918 și menționează printr-un document oficial existența credincioșilor de naționalitate română din Transilvania.

Începând cu anul 1853, în Anuarele pontificale din întreaga lume vor figura în rândul diecezelor catolice și cele 4 eparhii greco-catolice pentru credincioșii NAȚIUNII ROMÂNE DIN TRANSILVANIA.

Și acum, bichirei și bichirici, să-l ascultăm pe Mircea Eliade, care sintetiza poetic rolul esențial al ȘCOLILOR BLAJULUI pentru națiunea română: „Făclia aprinsă acum 200 de ani la Blaj, nu a mai putut fi stinsă de atunci și nici nu se va stinge vreodată. Această făclie, Inochenție Micu-Klein, Petru-Pavel Aron au încredințat-o sutelor și miilor de tineri ardeleni care au învățat atunci în „Școalele Blajului”. Odată trezită conștiința latinității noastre, nimeni și nimic n-au mai putut-o nimici. Limba, literatura, cultura modernă, poartă pecetea făurită la Blaj – cu câte lacrimi, cu cât sânge, cu cât geniu, o știe numai istoricul care și-a închinat toată viața cercetând această epocă eroică. Asemenea creații spirituale n-au moarte, căci ele s-au identificat cu însuși geniul care le-a dat naștere”.

SFÂRȘITUL PĂRȚII A DOUA

prof. Vasile POP