Eram „liber” și flămând în a trăi intens această libertate, dinafara închisorilor înfășurate în atâta sârmă ghimpată, cu prezența ei pe afară, „să umblu” într-o altă lume, o lume care era totuși total diferită de aceea în care m-am născut, cu umbletul meu de atunci. După trecerea marii bucurii a revederii, atât de „târzii”, cu cei din familie, cu prietenii și cu cei cunoscuți, care umpleau casa, am început să mă și gândesc la „pașii” pe care trebuia să-i fac. O primă constatare, când am ieșit pe “afară”, a fost aceea că unii cunoscuți, pe care-i întâlneam, manifestau „curaj”, stăteau de vorbă cu mine, alții se făceau a nu mă vedea, evitând a fi considerați și ei „dușmani ai poporului”.
Acțiunile ideologiei comuniste erau atât de temătoare, fizic și psihic, catastrofale, încât au dezumanizat multă lume, o lume care parcă se ascundea de ea însăși!
Primii pași i-am făcut spre Miliție, pentru a mă legitima; mi s-a eliberat repede „Buletinul de Identitate”, pe care mi s-a aplicat pe loc stampila D.O. (Domiciliu Obligatoriu). Șeful de post, Vasilescu, mi-a spus însă că-mi va aproba deplasări, cu proceduri legale, ceea ce a și făcut, mereu; a fost un om cumsecade, cu totul diferit de ceilalți milițieni „șefi”. Următoarea deplasare a fost la spital, cu consultări, analize, cu medicamente, urmând apoi un regim de supraalimentație, de refacere și, după o lună, puțin refăcut, am fost angajat într-un serviciu ușor, de la întâi aprilie, până la 15 iunie; bugetul familiei mă obliga la aceasta.
În vacanța de Paști m-am întâlnit cu foștii mei colegi de clasă, unii studenți în anul III, eu fiind într-un decalaj de 6 ani față de ei! Realitatea aceasta m-a întristat, dar eram foarte bucuros că pe Nonu, verișorul meu, l-am salvat de temniță, ca și pe tatăl lui, cu o protecție și tăcere totale și cu foarte multă suferință. Altfel, nu știu pe unde se afla cu studiile și nici dacă la acel moment era liber; mi se părea că am și eu o mică părticică din succesul lui și aceasta venea ca o compensație.
În acest interval de timp gândurile nu au făcut pauză și înțelegeam că situația mea nu era deloc ușoară, desigur incomparabilă cu cea prin care am trecut; dar simțeam un impuls puternic de „zvâcnire” în perspectivă, de ieșire din letargie. Un an școlar se încheia cu luna iunie și un altul urma să înceapă îndată, cu 2 luni de separare și acest interval redus de timp mă strângea greu, mă făcea oarecum neputincios și mă revolta. Eu aveam 2 clase de promovat, bacalaureatul și admiterea la Facultate; altfel, în toamnă, urma încorporarea în armată, cu 2,5 ani la muncă, o altă muncă, cu alte amânări, iar la liceu se mai adăuga o clasă, a XI-a. Mă zbăteam în aceste gânduri, cu mersul în toate direcțiile, dar nu mi se contura nicio ieșire salvatoare. Îmi veneau în minte și gânduri de „superman”: să promovez clasa a IX-a, la fără frecvență, prin examen integral în luna iunie, să fac același lucru cu clasa a X-a în luna iulie, cu examen de maturitate, de aici la admiterea în Facultate și, în urma reușitei, deveneam student, începând cu întai oct. 1954, armata urmând a se efectua în cadrul Facultății ! Cât de simplu : „Visul unei nopți de vară” ! Toate erau sprinturi, care solicitau un efort extrem, poate imposibil și de unde putea el veni, după 5 ani de întreruperi, cu greutățile mari îndurate și cu uitările ei ?! L-am abandonat, dar nici aceasta nu mă mulțumea; l-am reluat din nou, cu alte renunțări și reveniri, care mă chinuiam mereu, de parcă mă aflam într-o cușcă, fără ieșire. Așa au început într-un fel și „Zbaterile” mele. Mă vedeam în exprimarea versurilor poetului Alex. Macedonski : „În jos atarnă-n greutate lutul,/În sus se-nalță al însuflării foc./Se rupe inima la tot minutul,/Vrăjmașii și-au ales același loc”. După o destul de lungă agitație între aceste posibilități și imposibilități, m-am liniștit, sub verdictul dintre „dorință și putință sau neputință” și am gândit cumpătat: dacă nu poți obține un „întreg”, trebuie să te mulțumești si cu o parte a lui. Am să încerc să promovez clasa a IX-a în luna iunie, singurul obiectiv vizat, lăsând cu totul înafară celelalte părți, ca și cum n-ar exista, care presau, speriau toate împreună. A fost o strategie foarte bună. M-am prezentat la Liceul din Vișeu și am dus lupta cu promovarea acestei clase, cu toată determinarea; era foarte greu, cu examen în fiecare zi la un obiect, fără nicio pregătire anterioară, fiind încă și foarte slăbit. Dar cu un somn scurt, de 1-2 ore/zi, cu plimbarea în zori prin iarba încărcată de o rouă bogată și pură, care-mi dădea fiori și mă scotea din moleșeală, am promovat clasa IX-a și încă onorabil. O mică victorie, dar… mare!
După o scurtă odihnă, am procedat la fel cu clasa a X-a, la Liceul G. Coșbuc din Năsăud (la Vișeu nu se putea, liceul fiind în formare, cu clasa a X-a doar în următorul an). Cu aceeași determinare totală, cu acelaș somn de 1-2 ore/zi, înlocuind „roua ierbii”, care atunci nu se mai producea, cu ligheanul cu apă rece, din când în când și Domnul m-a ajutat, am trecut cu bine și acest „hop”, cu maturitate cu tot. O bucurie enormă, liceul încheiat în cca 2 luni și n-am trecut ca „peștele prin apă”, ci dimpotrivă: la Viseu am fost felicitat pentru o lucrare de sinteză la biologie; la Năsăud, profesorul de matematică, dl. Tulai, m-a întrebat, după proba orală: „unde vrei să dai admitere?” I-am răspuns: „la Facultatea de Matematică- Fizică”; „poti să mergi !”, mi-a spus dânsul! O încurajare enormă. „Speranțele” se realizau și încă mai creșteau. Era acuma obligatorie și atacarea ultimei redute, în cinstea succesului de până aici, aproape incredibil; nu mai conta rezultatul și nici armata, o bună parte din „întreg” fiind câștigată cu dezinvoltura care poate m-a și ajutat. Victoria era mare, chiar și cu o mică știrbire a „întregului”; dar aveam și cunoștințe destule, cu toate repezișurile cu care le-am asimilat. Cred că Dumnezeu m-a înzestrat cu o judecată și cu o memorie foarte bune, având și credința în Domnul și o determinare totală.
De la Năsăud am plecat direct la Cluj, examenul de admitere urmând de îndată. Ajuns acolo, am primit cazarea la Căminul Avram Iancu și au urmat vizitele medicale, fișe de completat, autobiografia și înscrierea, într-o aglomerație sufocantă. Menționez că în autobiografia, concis redată, am precizat că am făcut detenție, dar că nu am fost nici condamnat, nici judecat! Probele erau la limba română și matematică, scris, fizica si limba rusă, oral. A început lupta: 600 de candidați pe 180 de locuri, deci peste 3 candidați/loc! Am fost mulțumit de ambele probe scrise și speranțele creșteau; îmi era și teamă să mă gândesc la reușită, la „întregul” întreg, dar cine știe?! La limba rusă am obținut nota 3, notă de promovare, dar nu de concurs; scuzabil, doar cu 2 luni înainte învățam alfabetul. Urma fizica a doua zi și aici mai aveam de citit. În cămin era o gălăgie infernală; după masă m-am retras sub ușa de la tavanul căminului, unde erau câteva scări, un bec și mai puțină gălăgie, care după orele 22 s-a potolit total; acolo eram singur. Am citit toată noaptea, știind că eram printre primii la examinare și oboseala venea mai târziu. Mă prezint la sala anunțată, unde dau peste o surpriză descurajantă: examenul s-a decalat până după masă, la orele 16; eram lovit în plin: cum puteam eu duce cu mine atâta oboseală, până atunci, în cămin fiind imposibil să dormi? Am ieșit prin oraș și am intrat în Biserica Franciscanilor, de lângă telefoane, unde liniștirea, reculegerea și împăcarea prin rugăciune au fost depline. Aceeași biserică am frecventat-o mereu și în timpul studenției, intrarea fiind cu mică „expunere”. Am revenit la un loc retras și am mai răsfoit cursuri, capitole, revederi, materia de examen fiind parcursă toată; depinde cum am să pot extrage din aceast vast material ceea ce va fi trecut pe bilet. Ora a sosit și am plecat spre confruntare, în gand cu: „Doamne ajuta”! Am ridicat biletul și am trecut în bancă, pentru pregătire. O problema din electricitate am soluționat-o, forța centrifugă și centripetă la fel și urma „pendulul matematic”, în tratarea căreia organismul a cedat și am adormit cu capul pe bancă! M-am simțit scuturat și am dat fuga spre ușă, în buimăceală crezând că fug să prind trenul. Dar mă oprește profesorul și-mi spune: la tablă! Primul subiect a mers „șnur”, subiectul cu pendulul îl cunoșteam, dar am adormit cu el în pregătire și am avut câteva ezitari, iar problema de electricitate a fost fără „probleme”; nota 4, destul de bine! Am plecat la cămin și am adormit „buștean”, imediat, un somn greu, meritat și lung, peste toată gălăgia, până dimineața târziu. În timpul examenului m-am împrietenit cu un absolvent de la Năsăud, Ureche Vasile, care a făcut un an de pregătire pentru acest examan, ajungând mai apoi prof. universitar, fiind și directorul Observatorului Astronomic din Cluj. Între timp ni se comunică faptul că anunțarea rezultatelor va fi pe 10 septembrie, pregătindu-se cu mult fast aniversarea „Actului de la 23 August”, după 10 ani. Nu aveam bani pentru cantină nici unul dintre noi și am pus atunci de-o parte banii pentru drum, după care ne-au mai rămas doar 12-15 lei/persoană, pentru cca 10 zile! Cumpăram fiecare 100 gr. de biscuiți, cu 0,99 lei și în fiecare zi ne plimbam pe dealurile din jurul Clujului, Feleac și Cetățuia, de unde admiram orașul și pe unde serveam cele „trei mese”, cu biscuiti și prune bistrițene, care se aflau la discreție, pe câmpuri sau prin grădinile mărginașe, cu proprietari binevoitori.
Ziua „Sentinței” a sosit și la afișiere se aflau sute de candidați, înghesuiți unii peste alții, să vadă, să se vadă, ieșind de acolo unii cu mâinile ridicate și strigăte de bucurie, alții aplecați sau umblând cu batista pe la ochi. Eu am lăsat să treacă valul, nu m-am grăbit și nici nu aveam puterea să pătrund prin aceea înghesuială; prietenul Ureche a țâșnit repede afară, strigând cu bucurie: pe locul 6! Târâș, târâș m-am apropiat și eu, pe căi mai descâlcite, atât cu speranță cât și cu lipsa ei și am început să parcurg lista de la un capăt, pe care tot mergeam și nu mă vedeam „semnalizat”, când, deodată îmi văd numele, parcă mărindu-se și micșorându-se, într-o palpitație optică, văzând în față și numărul 60! Am strigat și eu 60 (!), cu mâinile sus, auzit probabil doar de Ureche; mă aflam în prima treime și nu era puțin, având în vedere întreaga mea situație. M-a cuprins un sentiment de „bucurie” enormă, revărsată, nestăpânită, eliberată de toate strânsorile, dându-mi parcă încă odată sentimentul de libertate, de victorie. O bucurie „întreagă”, fără margini, un „vis de vară împlinit”. De aici au început alte speranțe, cele ale studentului, cu gânduri și dorințe de succes, de împliniri, cu alte responsabilități. Dacă înainte am trecut prin Catedrale, am trecut și după aceea și reculegerea, recunoștința erau profunde, trăite. Fără să mă laud, a fost totuși un succes mare, de excepție. „Zbaterile” grele au fost de 3 luni și s-au potolit, „speranțele” au continuat, cu greutăți mai ordonate și mai potolite. „Bucuriile” au continuat și ele și s-au tot adunat, atâta cât le-a fost „dat” să fie.
Drumul spre casă cu personalul era parcă de accelerat și bucuria a fost puternic împărtășită și de familie. Am rezolvat și cu Comisariatul iar în timpul rămas mi-am pregătit cele necesare și, la 01.10. 1954, participam pentru prima dată la deschiderea anului universitar, ca student; apoi m-am aflat în amfiteatre, săli de curs și seminarii, audiind cursuri de înaltă competență, studiind într-o satisfacție și mulțumire deplină, fascinantă și cu alte atât de plăcute activități studențești.
Schimbări extreme, în timp atât de scurt. Acelaș an, 1954, mi-a conferit atâtea statute prezente în viața mea: pușcăriaș, prin lagăre de muncă de exterminare, în toată mizeria de care erau pline, cu libertatea și privirea blocată de izolări și garduri de sârmă ghimpată, eliberarea, urmate apoi de respirația și agitația de afară, cu atâtea „zbateri”, cu victoriile în serie pentru clasele de liceu și a admiterii, apoi respirând aerul pur și curat, din acele spații largi, universitare, în aceea atmosferă caldă și primitoare, umană, care te făcea să crezi că ai sosit de pe alte tărâmuri, că ai venit din „iad”. Am intrat parcă dintr-o scurtă vacanță de vară, sau direct din pușcărie, în acele spații imense, luminoase, de căldură și respect uman, care mă fascinau. Mă gândesc cum de nu s-au produs deformări și transformări profunde asupra fizicului și a psihicului, care să le schilodească, cu toate acele situații și evenimente atât de diferite, atât de contradictorii unele față de altele, de la cele mai grele și criminale ticăloșii, diabolice, la acele succese și sublime stări de euforie în existența umană, trăită cu toată puterea interioară, cu inima și sufletul, în spiritualitatea ei. Era credința, starea sufletească, spirituală, moralul care a conservat normalul și binele din ființa umană, cu care a fost concepută și înzestrată aceasta!
Primul an, primele emoții studențești, primele examene, primele bucurii. Cele două sesiuni, din primul an, cu zece examene promovate: opt cu nota maximă, zece, două cu nota opt, la limba rusă și științe sociale. Am avut bursă imediat după examenul de admitere și tot timpul apoi; după prima sesiune am beneficiat și de bursă de merit, pe cei 3 ani, atâta timp cât ea s-a acordat, bursă care consta în cazare, masă și 30 de lei pentru cheltuieli culturale; mi se adăuga un bonus de 50 lei/lună pentru situația bună la învățătură, cu toate notele peste opt. În următorii ani, până la prima sesiune din anul IV, trendul a fost același: „nicio notă sub opt, majoritatea notelor fiind de zece, cu o medie în jur de 9,50, toate examenele la matematici fiind promovate cu nota zece”. Acestea nu le spun pentru laudă, cu totul nesemnificativă și consumată; le spun însă pentru a arăta că succesele precedente n-au fost întâmplătoare și, mai ales, pentru a evidenția o mare și criminală ticăloșie, de fapt ticăloșia, mizeria și minciuna cu care se menține și în care trăiește ideologia comunistă, nefirească ființei umane. Am uitat se vede că trăiam în spațiul „Prigoanei” comuniste, care se desfășura countinuu, „înăuntru” și pe „afară” și „Frângerea” avântului a venit repede, într-un nefiresc total, neașteptat, într-o ticăloșie majoră, în abuz și Fărădelege.
După încheierea cursurilor primei sesiuni din anul IV, ultimul an de studii, am fost chemat la cadre, pentru o scurtă autobiografie, apoi m-au dus la Securitate, unde, după o zi și o noapte, plină de insulte și amenințări, am fost avertizat: „Singura posibilitate de a-ți încheia studiile este să colaborezi cu noi!”
După refuzul meu categoric a urmat o bătaie zdravănă, m-au dus de unde am fost ridicat și, îmbrâncindu-mă afară din mașină mi-au spus: „Ai să „zbori” din Facultate, banditule!”
Și am „zburat” peste puțin timp, până și-au organizat minciunile și au obținut și avizul favorabil al Primului Secretar de Partid, Vaida. Cu aceasta toate visele și gândurile de perspectivă s-au prăbușit, gândindu-mă spre ce orizont rămâne să mă îndrept, dacă-mi va mai rămâne și această opțiune.
În aceea primă sesiune din anul IV aveam trei examene; le-am susținut și promovat pe toate cu nota 9, deși eram sigur că era degeaba si degeaba a fost. Am plecat acasă, doar ca să plec undeva, în totală neliniște de răul ce mă aștepta și care s-a și produs: la întoarcere, am observat la afișierul facultății mulțime de colegi și bănuiam ce vedeau. Am privit și eu, colegii retrăgându-se discret, tăcut și m-am văzut din nou afișat pe o listă, dar acuma respins: „Studenții Mitrofan Traian și Bărcan Gheorghe sunt exmatriculați din toate Instituțiile de Învățământ Superior din țară, începând cu data de 08.02.1958! Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o conduită ireproșabilă și nevinovat! Pe moment mi s-a făcut rău, mă strângea ceva în piept și nu puteam respira, mă prăbușeam. Colegii m-au stropit cu apă rece și mă încurajau. O slăbiciune care s-a produs de la sine, omenească, n-am putut-o stăpâni, deși am înfruntat situații mult mai grele, față de care aceasta părea un „lux”. În definitiv, sunt atâția oameni care nu au o calificare universitară și-și pot duce viața în demnitate și în „confortul” îngăduit de „orânduire”. Puteam fi însă din nou arestat, așa cum au făcut-o și înainte, tot urmare a aceluiași refuz! Ticăloșia lor era continuă, de neoprit și n-aveam decât să aștept ceea ce va urma. A fost începutul altor „zbateri” mai de durată, cu persecuții și urmărire continuă, de 5 ani! După această perioadă, mi-am reluat studiile, oarecum prin Instanță și le-am încheiat cu „brio” (!), după 10 ani de la începerea lor: 1954-1964. Eram un student foarte bun și, totuși, parcă aș fi încheiat fiecare an cu repetiție!
Mai târziu, prin 2005, când s-a “rupt” puțin din Arhiva secretizată a Securității, care ascundea toate ororile și ticăloșiile criminale pe care le-au făcut, care-i apăra și proteja, am aflat motivul exmatriculării mele, depus de Securitate la Decanat: „A fost condamnat la un an închisoare corecțională și a fost eliberat în 1952, plecând la Săliștea de Sus, iar de acolo la Cluj” (Dosar CNSAS, fila 11). O minciună sfruntată, redată într-o formă ordinară: nicio condamnare nu am avut, așa cum am dovedit și cu cazierul judiciar, iar în perioada 1951-1954 am fost în custodia și „grija” lor, deci și în ziua când spuneau că am fost eliberat, și am fost eliberat numai odată, în 04.03.1954 și nu în 1952! Câtă ticăloșie, continuă, la acest braț înarmat al PCR, Securitatea! Detenția am făcut-o prin abuz și ilegalitate, iar ulterior, exmatricularea, anularea studiilor și aruncarea mea „peste bord”, s-a făcut printr-o minciună abjectă și falsitate, cu alte atâtea persecuții, altfel de persecuții, pe o durată de cinci ani, fiind trecut la munca de jos, pe șantier, la târnăcop și lopată, cu studiile superioare aproape încheiate! Oare cum au putut să mintă atât de grosolan? În primul rând, prin gândul rău, diabolic, de a chinui mereu, de a produce suferință celor ce nu acceptau să se lipească de ei. În al doilea rând din prostie, de care erau mari beneficiari; în loc de acea minciună ordinară, care putea fi dovedită cândva, cum s-a și întâmplat, puteau folosi note informative, minciuni care se puteau anula în timp, în multe moduri, așa cum făceau când mă alungau pe rând din serviciile modeste găsite, după exmatriculare. Dar ei credeau în „Domnia” lor veșnică, o altă manifestare a prostiei acestora. În sfârșit, îi scotea din minți, mai ales „mersul vertical” al cuiva, cu demnitatea de neatins și nu târâș, încovoiat, după muzica și cântecul lor.
În 2006, după aflarea acelor falsuri juridice făcute de o Instituție a Statului, care mi-au produs atâția ani de suferință și lipsirea de drepturile civile cuvenite, am acționat Statul Român în judecată în trei Instanțe: Judecătoria, Tribunalul și Curtea de Apel Cluj, toate câștigate, în aceeași interpretare, în baza Decretului nr. 31/1954, art 54. Statul Român a fost obligat prin Lege să-mi acorde prejudicii morale în valoare de 45 mii de euro, sancțiune efectivă, concretă, simbolică, dată de toate cele trei Complete de Judecată, în demnitatea și spiritul de dreptate pentru care au jurat, jurământ pe care l-au și respectat. Bucuria a fost mare, pentru că s-a făcut dreptate, împotriva atâtor nelegiuiri, abuzuri și crime, dreptate care s-a făcut atunci și pentru alte câteva persoane, în cuantumuri de prejudicii morale acordate diferit, cum era și firesc, de către alte Instanțe, cu alți onorabili magistrați, care și-au păstrat „Jurământul de profesie înrămat” și nu l-au aruncat la coș!
În același timp s-a putut vedea deosebirea enormă între Instanțele de Judecată, dintre Magistrați, în momente procesuale diferite, pe aceeași temă, cu soluții opuse, în situații similare sau aproape identice, unele ținând „Sceptrul Dreptății” sus, ferind „Jurămâtul Sfânt” dat de potopul noroiului politic ce tot curgea, altele scufundându-l în el, în necinstea, îmbuibala și profitul murdar al acestuia.
Prof. Gheorghe Bărcan, fost elev al Liceului ”Dragoș Vodă”, Sighet
(25.03.2019, Minneapolis/ USA)
Scriu aceste rânduri fiindcă CFR-ul pare că a început să intre în negura uitării…
