Azi, 30 martie, se împlinesc 30 de ani de la trecerea la cele veșnice a marelui om de cultură Nicolae Steinhardt, cunoscut și ca părintele Nicolae de la Rohia după intrarea în viața monahală, personalitate fascinantă care continuă să iradieze o reconfortantă încredere în valoarea și viitorul neamului românesc.

Printre sighetenii care l-au vizitat la Rohia pe marele cărturar se numără și domnul profesor Victor Oros, intelectual plurivalent cu studii de matematică, teologie didactică și limba italiană (pe care o și profesează în calitate de traducător, la biroul dânsului din centrul orașului). Este căsătorit și are doi copii. Îi mulțumim că a acceptat să ne împărtașească aceste amintiri de suflet.

M.V.: Stimate domnule Victor Oros, sunteți unul dintre sighetenii care frecventau în anii ’80 mănăstirea Rohia și acolo l-ați cunoscut personal pe marele scriitor și teolog Nicolae Steinhardt, una dintre marile personalități ale culturii române contemporane.
V.O: Da, aşa este. La începutul anilor ’80, mai precis în perioada 1981-1985, când eu eram la liceu, am fost destul de des la Mănăstirea Rohia. Şi acolo l-am întâlnit, cunoscut este prea mult spus, pe Părintele Nicolae. Bineînţeles că pe vremea aceea eu nu ştiam nimic despre el, adică, aşa cum spuneţi, că era un “mare scriitor şi teolog”, știam însă (de la călugării ceilalți) că era evreu și s-a botezat creştin în închisoare…

M.V.: Ce anume v-a impresionat mai mult ?
V.O.: În primul rând, trebuie să spun că părintele Nicolae, deoarece nu era preot, putea să facă doar oficiul numit “Miezonoptica”, care se făcea la o oră târzie: începea pe la ora 10-11 seara şi se termina pe la miezul nopţii. Acest oficiu liturgic era practic recitat în întregime de părintele Nicolae (erau mulţi psalmi şi diferite rugăciuni). Deci nu era niciun cântec şi, la prima vedere, nu ar fi trebuit să fie ceva deosebit. Dar, chiar această “recitare” a Părintelui Nicolae te frapa, te încânta – deşi, repet, era târziu seara şi toată lumea era obosită – pentru că, pentru Părintele Nicolae, deşi recita foarte repede (dar cu o dicţie impecabilă) acele cuvinte nu erau nişte simple cuvinte, el reuşind parcă să le dea viaţă, să le dea măreţia cuvenită, să insufle şi credincioşilor puterea lor dătătoare de viaţă. Era o rugăciune deosebită, însufleţită, plină de har! Iar acum, după ce am aflat mai multe despre Părintele Nicolae, nu mă miră, pentru că el este într-adevăr un Maestru al Cuvântului – atât al cuvântului laic din literatură, istorie etc cât şi al Cuvântului Divin.

M.V.: Ce alte subiecte aţi mai abordat ?
V.O.: Eu nu am avut multe ocazii ca să vorbesc personal cu el. Puţinele ocazii în care am putut să schimb câteva cuvinte cu el erau când îl însoţeam la chilia lui după terminarea Miezonopticii. Erau doar câteva minute (5-6 minute) în care mergeam pe cărarea ce ducea la chilia lui, la miezul nopţii, numai noi doi, cu o linişte totală în jur. Nu-mi aduc aminte, din păcate, ce am discutat în timpul acestor scurte plimbări, dar mi-a rămas în minte starea mea interioară: eram foarte încântat că aveam acea onoare de a face doi paşi cu părintele Nicolae, de a fi alături de el, numai noi doi, deoarece, într-adevăr, acest om emana “sfinţenie”, fiind de o umilinţă rară. Dacă aş fi ştiu despre el atunci ce “mare personalitate, scriitor şi teolog” era, m-aş fi mirat şi m-ar fi impresionat şi mai mult, evident.

O dată, îmi aduc bine aminte, mi-am făcut curaj şi am fost în camera lui şi l-am rugat să-mi recomande câteva cărţi bune de citit; nu aveam eu cum să ştiu că cer acest lucru de la un Maestru al literaturii şi al cuvintelor; este, bineînţeles păstrând proporţiile, cam ceea ce a păţit femeia samarineancă atunci când a cerut apă de la Isus, Izvorul apei dătătoare de viaţă.

După ce am intrat la Facultate (1985) am mers mult mai rar pe la Rohia. Dar, îmi aduc bine aminte cum, imediat după ce am dat examenul de admitere la Facultate, m-am dus direct la Rohia unde am stat două săptămâni compacte acolo, şi chiar acolo am aflat că am intrat la Facultate (mare bucurie ! pentru că bănuiam că nu voi lua o notă prea mare).

Şi am mai fost (cel puţin) o dată ca să vorbesc în mod expres cu părintele Nicolae despre prietenul meu Marius Vişovan (cel care consemnează acest interviu) care voia să-l întâlnească pentru ca să vorbească cu el despre anii de închisoare (și tatăl lui, Aurel Vişovan, a făcut 16 ani de puşcărie) și despre elita generației interbelice pe care părintele Nicolae o cunoscuse foarte bine.

M.V.: Văd că tocmai recitiţi “Jurnalul Fericirii” … azi, la 30 de ani de la plecarea sa în eternitate. Prin ce credeţi că mai este actual părintele Nicolae de la Rohia?
V.O: Uau, ce grea întrebare! Aş răspunde pe scurt: prin tot ceea ce a făcut şi a fost, părintele Nicolae este un exemplu de urmat. În primul rând, pentru cultura sa imensă, apoi prin curajul şi verticalitatea de care a dat dovadă, alegând mai bine să meargă la închisoare decât să devină “turnător” (tatăl său este extraordinar deoarece îi spune, înainte de a merge la proces unde era chemat ca martor şi trebuia să-i denunţe pe alţii, următoarele: “să nu fii jidan fricos şi să nu te caci în pantaloni” – formulare brutală și la limita vulgarității, dar pe care autorul a ținut s-o reproducă exact – şi aşa a făcut, a reuşit să-şi înfrunte şi să-şi învingă teama, deşi îi era foarte frică – acest lucru îl spune de mai multe ori în “Jurnalul fericirii” – de arestare şi consecinţele ei, dar, cu atât mai mult, este meritoriu pentru el faptul că nu a cedat până la urmă).

Dar, mai ales, şi cel puţin asta vreau eu să scot în evidenţă, părintele Nicolae rămâne un exemplu de urmat pentru noi, toţi creştinii, pentru că el este creştinul complet şi autentic, cel care s-a “adăpat” şi din creştinismul şi literatura creştină occidentală dar şi din creştinismul oriental. Este un mare exemplu de creştin care “a respirat cu cei doi plămâni” – creştinismul catolic occidental şi creştinismul ortodox oriental – aşa cum spunea Sfântul Papă Ioan Paul al II-lea. A fost cu adevărat o persoană ecumenică (se vorbeşte mult despre ecumenism în ultimele decenii). Asta reiese clar şi din memoriile sale din închisoare unde a fost împreună şi cu preoţi/credincioşi catolici şi cu ortodocşi (dar şi de alte confesiuni).

De ce a fost aşa părintele Nicolae? Pentru că a fost un creştin adevărat, autentic, adică un Cristofor, purtător de Cristos, un urmaş vrednic al lui Cristos, care l-a iubit cu adevărat pe Cristos, dar totodată şi pe semenii lui: ce iubire mai mare decât faptul că a ales mai degrabă închisoarea şi suferinţa decât să-i facă rău aproapelui său, exact ceea ce a spus Isus: nu este iubire mai mare decât să-ţi dai viata pentru aproapele tău. Noi ştim foarte bine, de altfel că, cu cât ne apropiem mai mult de Cristos (cu cât Îl iubim mai mult) cu atât ne apropiem mai mult şi-i iubim mai mult pe semenii noştri (şi invers), adică cele două porunci de căpătâi – iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui – merg mână în mână, împreună, nu pot fi despărţite şi se completează reciproc. Ceea ce este important este ca aceste atitudini de iubire să fie adevărate, autentice. Iar părintele Nicolae într-adevăr aşa a iubit. Vreau să dau doar un exemplu: el spune la un moment dat în “Jurnalul fericirii” că nu ar vrea cu niciun preţ ca să-l supere vreodată pe aproapele său şi-l citez: “Arestarea lui în 1950 ne prinsese certaţi. A! orice ar fi, un lucru e sigur: că de supărări şi certuri m-am lecuit pe veci”. Extraordinar !

M.V. : Vă mulțumim. Și constat cu plăcută surprindere că dvs. (deși nu vă știu să fi publicat până acum undeva… ) aveți și o exprimare frumoasă și idei valoroase de transmis. Vă mai așteptăm pe ”Salut, Sighet!”

A consemnat Marius VIȘOVAN

„Asta n-o vor înțelege ei niciodată: că nu ești dator să ajungi ceva, că nu trebuie să parvii nicăieri, că ceea ce importă în primul rând este să fii tu și să poți rămâne tu însuți în orice împrejurare a vieții.” (Mircea Eliade)

Se spune că un om care citește e un om care caută. Și un om care caută, se bucură de toate minunile acestei lumi. Iar eu m-am bucurat nu doar de minunile acestui Univers, ci de miracolele celor 10 lumi unde am învățat ce înseamnă prietenia, familia, iubirea, dăruirea, omenia… 10 lumi ale cărții.

„Bătălia Cărților” a fost concursul unde am crescut timp de 4 ediții; concursul unde am realizat că important e să câștigi bătălia cu tine; să te întreci de la an la an; să faci ca totul să tindă spre perfecțiune; să fii corect și original, ci nu neapărat primul; să fii cel care face singur cunoștință cu lumea imensă a literaturii și creației… Și că cel mai important premiu este fraza „Voi citi cartea pe care ai prezentat-o!”. Cel mai frumos lucru e să știi că, în era tehnologiei, ai fost cel care creează o lume a lecturii. Și, da, poate că eșecul doare. Însă nu există o satisfacție mai mare ca cea de a te ridica și de a lupta. În rândurile ce urmează sunt frânturi de suflet legate de cartea care pe mine m-a marcat și mi-a arătat adevărata valoare a vieții!

PRIVIGHETOAREA CÂNTĂ ȘI ÎN FURTUNĂ?

Ați simțit vreodată că lucrurile care vă chinuie cel mai tare sunt cele care vă apropie de toți cei care trăiseră vreodată? Sau că o carte despre comunitate și dușmănie; lacrimă și zâmbet; frică și curaj vă ajută să înțelegeți cine sunteți cu adevărat?

Eu sunt Gabriela, elevă în clasa a X-a A la CNDV și pot afirma cu mândrie că am descoperit cartea care să mă facă liberă; cartea ce a devenit o parte din mine. Aceasta se numește simplu „Privighetoarea” de Kristin Hannah– un roman atrăgător și captivant ce prezintă transformarea exemplară a două surori și impactul pe care-l are un război. Dacă citind am văzut doar tragedia din spatele cărții, acum îi văd frumusețea; frumusețea care m-a făcut să plâng; să râd; să trăiesc împreună cu personajele și să zâmbesc…

Înainte de a începe prezentarea cărții, doresc să vă întreb: cât ați fi dispuși să vă riscați viața pentru cea mai dragă persoană? Dar pentru una necunoscută, care ar fi sacrificiul suprem? Ce ați face pentru un copil evreu și un aviator rănit?

Era anul 1995; trecuseră 50 de ani de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. În Oregon o bătrânică de origine franceză se pregătea pentru plecarea la azil. Se numea Vianne și Știa cât e de greu să ai grijă de cineva. Era mamă și nu își permitea luxul de a se arăta învinsă în fața fiului ei Julien. La prima vedere nu are nimic special, doar un cufăr. Atât a rămas din tot ce a fost odată: un cufăr cu pantofiorii bebelușilor pierduți, jurnale îngălbenite, un set de cărți semnate de tatăl ei Julien Rossignol și o carte de identitate cu numele de Juliette Gervaise. Îi venea s-o arunce și să ascundă cufărul așa cum făcuse o viață întreagă. Dar e fuga o soluție? Schimba trecutul dacă-l ascundea într-o mansardă prăfuită? Nu, singura soluție era aducerea aminte. Așa că Vianne închide ochii și-și amintește….

Anul 1939, satul Carriveau, locuința Le Jardin… Luminile s-au stins în Europa și nu s-au mai aprins pentru multă vreme. Începea războiul. Parisul era acum doar un zgomot de mitraliere, motoare și țipete.

Vianne își lua “rămas bun” de la soțul ei Antoine care era de acum soldat. Nu era pregătită să o crească singură pe Sophie, fetița lor. Era împreună cu Antoine încă de la 14 ani, când mama ei murise. Acum avea 30 și războiul urma să o învețe cine era cu adevărat: nu doar precaută, ci și invincibilă. Așa că agăța primul fir roșu pentru Antoine pe creanga copacului din grădină și mergea mai departe; nu avea timp să se plângă.

În schimb, sora sa, Isabelle, o puștoaică de 18 ani, era năvalnică, răzvrătită, o forță a naturii ce alerga doar după o clipă de afecțiune. Știa că nu era imposibil ca lumea să descopere puterea caracterului ei. Fugind de la ultima școală, se întoarse la tatăl ei- poetul Julien Rossignol. Dar acesta o trimite la Le Jardin- locul unde o mai abandonase când avea 4 ani.

Pe când mii de parizieni se retrăgeau din capitală spre partea neocupată a Franței, Isabelle îl întâlnește pe Gaeton- un partizan cu aceeași certitudine ca a ei: Franța poate lupta; trebuia doar ca cei buni să înceapă schimbarea. Și, pe drumul spre Le Jardin, Isabelle se îndrăgostește. Dar Gaeton pleacă și lasă în urma sa doar un bilet: „Nu ești pregătită”. Da, era adevărat, cât nu lupta, nu era pregătită. Așa că alături de Henri, Isabelle începe mișcarea de Rezistență. De acum, pe timpul nopții era Juliette Gervaise, cea care împărțea sub clar de lună pliante revoluționiste, iar peste zi, era Isabelle cea care ajungea prima la coadă pentru a avea parte de comoară: 150g unt pentru toată luna.

Însă, pe când Isabelle lupta, Vianne era cea care se supunea primind în casa ei un neamț. Soldații Nu era monștri, ci tinere victime ale războiului ce nu gândeau, ci executau. Puteau ordona moartea, deși nu au oferit viața; puteau să lovească și să rănească, dar nu reușeau să distrugă sufletul și conștiința francezilor „Nu doare; e doar corpul cel pe care îl lovesc, dar nu-mi pot atinge sufletul” . Astfel Vianne mai agăța un fir de ață și își continua viața, chiar dacă în ea intră forțat soldatul neamț Beck . Dacă la început a fost galant și darnic, venea și momentul în care să-și demonstreze autoritatea. Vianne era obligată să scrie o listă cu toți cei impuri: evrei, martori, comuniști și, în final, numele celei mai bune prietene Rachel de Champlain… Niciodată nu și-a iertat această greșeală, așa că a mai pus un fir de aducere aminte și în ea s-au născut primele gânduri ale luptei. O cunoștea pe Rachel dintotdeuna; copii lor crescuseră împreună și acum, din cauza listei blestemate, aceasta era concediată și obligată să poarte acea stea galbenă până la operațiunea „Vânt de Primăvară”. Rachel voia să fugă și să se salveze, dar indicația dată de Beck a dus la o nenorocire. Sarah-fetița lui Rachel- fusese ciuruită de gloanțe; și totul pentru că era evreică. Vianne era deznădăjduită și mai atașa un fir al morții pentru Sarah. Trebuia sa fie alături de Rachel și nu putea să se lase devastată de durere. Spera ca măcar pe aceasta să o salveze, dar se înșelase. Fusese împinsă cu brutalitate spre deportare. Singurul care mai avea o șansă la viață era Ari-fiul lui Rachel- căruia Beck îi va procura acte false astfel încât Vianne să îl înfieze. Așa că mai agăța un fir și mergea mai departe. Avea de crescut încă un copil, iar rația de hrană se micșora.

În tot acest timp, Isabelle nu îi era alături surorii sale, ci întregii națiuni. Fugise la Paris, reușise să își înduplece tatăl să o lase sa locuiască acolo și era hotărâtă să lupte alături de marea Rezistentă: Anouk, Levy și Gaeton. Da, acel Gaeton care îi spunea că nu era pregătită o vedea acum în prima sa misiune, sub denumirea de PRIVIGHETOAREA. În aer mirosea a moarte, dar Isabelle își asuma riscul de a transporta aviatori în Spania. Indiferent de vreme, ea escalada Pirineii și se furișa în Spania pentru a salva aviatori renumiți ce purtau acum pantofi ce nu li se potriveau și haine care nu le țineau de cald. Dar, în urma unei misiuni, Privighetoarea noastră ajunse târziu acasă. Și, in loc sa aibă parte de un scandal, ea gasi un refugiu. Tatăl ei, acel om sobru care s-a schimbat după Primul Război, era un membru al Rezistenței. Acum avea susținere: tatăl ei lupta pentru Franța dar oare când urma să facă același lucru și Vianne?

După ce trecuse 80 de aviatori peste Pirinei, Isabelle acționează fără să gândească și ascunde unul în hambarul Viannei. Dar când Beck începe suspicios să caute prin Le Jardin, îi descopera pe Privighetoare și pe aviator ascunși. Pentru a-i proteja, Vianne îl omoară pe Beck și o alungă pe sora. Și așa apare noi panglici pe copac, una neagră pentru Beck și una violet pentu Isabelle. Simțea că viața ei ajunge la capătul puterilor, iar când un nou neamț se mutase in casa ei, dorea să scape de tot acest chin. Și, începea să adăpostească copii evrei: îi hrănea și le oferea o nouă șansă la viață. Îi ajuta, dar pe ea cine avea să o ajute să scape de monstrul neamț din casa ei?

Privighetoarea a fost prinsă. Abia acum Isabelle înțelegea adevăratul risc al misiunilor, dar iubirea pentru umanitate era mai puternica; greu de purtat, dar indestructibilă. Însă, pentru actele sale de curaj, muri altcineva. Era o altă persoană care se declarase Privighetoarea, iar Isabelle devenise acum doar codul A541 dintr-un lagăr. Cine era acea persoană care-și sacrificase viața? Va scăpa Isabelle din lagăr? Ce se va intâmpla cu copilul lui Vianne? Dar cu Sophie? Care va fi viața lui Ari? Iubirea pentru Vianne îl va ajuta pe Antoine să se întoarcă acasă? Și, in anul 1995 va merge Vianne la azil sau va accepta invitația spre Franța?E ea mai mult decât un cufăr prăfuit? Veți afla chiar voi! Eu atat mai pot spune: rănile se termină, noi oamenii rămânem; frica nu face curajul imposibil cât timp iubirea e inceputul și sfârșitul. Tot ceea ce am făcut bine, se va întoarce la noi. Și nu contează dacă trec 50 ani pentru a primi aceste merite. Vianne a ajuns să privească toate aceste fire și să mulțumească pentru fiecare întâmplare. A trăit ceea ce trebuia și a făcut ce a fost corect. Da, viața ei e colorată, dar asta i-a dat putere. Nu uitați, privighetoarea cânta și pe ploaie, si pe soare. Când în sufletul vostru apar furtuni: fiți ca Vianne și Isabelle: vorbiți cu speranță, luptați cu speranță și cântați cu speranță! Și, când speranța fuge din casa voastră, citiți „Privighetoarea”! Dacă la finalul vieții ați adunat mai multe fire colorate, sunteți binecuvântați! Dacă sunt mai multe negre, atunci sunteți puternici! Dar, oricum ar fi, voi fiți lumini în lume: luptați, exprimați-vă părerea și fiți cinstiți.

„Privighetoarea” nu e doar o carte despre război; e o carte despre mine și despre tine; o poveste care nu se termină nici la ultima filă, nici peste ani, ci rămâne veșnic în suflet.

autor, Gabriela MICH
clasa a X-a A, C. N. ”Dragoș Vodă”

Duminică, 31 martie 2019, Sala Radio Sighet găzduiește, de la orele 16.00, vernisajul expoziției de artă decorativă și pictură, Căutând printre chipuri. Expun artistele plastice Eva Dolha și Ștefania Adela Pop.

„În expoziția Adelei Ștefania Pop și a Evei Dolha ele sunt artiste și nu trebuie să aibă acea rigoare documentată a teoreticianului, astfel că este o stare de serbare a aflării în lume, în celebrarea ecuației de dualitate care există peste tot. O tensionată stare de dans, de tango, dacă mi se permite să spun așa între dramatic și beatitudine, între frumusețe și urâțenie, între tristețe și bucurie, între melancolie și nostalgie. Măștile Adelei Ștefania Pop, care de data aceasta își revendică o stare de reverență față de Veneția, față de măștile venețiene, față de carnavalul venețian, a unei Veneții care își permite serbarea cu bucurie dramatismul aflării la un capăt de lume, căci dincolo de Veneția este laguna, este întinderea. Își au o replică în starea de măști ale Sighetului maramureșean, în starea de Sighet în care hălăduiește Adela Ștefania Pop. Aceste măști venețiene, chiar dacă respectă canoanele impuse de sărbătoarea venețiană, au ceva din sălbăticia frustră și genuină a măștilor de la țară. În partea cealaltă a dualității, Eva Dolha își coboară saltimbahul, cu sau fără mască de pe scenă sau din incinta circului sau din tarabele târgurilor medievale, într-o lume în care demonii sunt alungați, în care duhurile sunt blânde și îngerești, un saltimbac care este fiecare dintre noi în momentul în care se privește în oglinda lumii”.(prof. univ. Dorel Găină)

”Adela Pop este deja un nume cunoscut în arta plastică, iar orginalitatea lucrărilor sale este dată  – de de multe ori – de o înviorătoare iconoclastie. Anii de școală superioară au deprins-o cu o anume rigoare academică a formelor de expresie. Desigur, anii de ”ucenicie” au avut darul să rafineze un talent genuin, mereu în căutare de soluții estetice novatoare. Tablourile ei sunt pictate ”dinlăuntru”, culorile nu acoperă forma lucrurilor, ci sunt ele însele o ipostază a materiei, mereu statornică și totuși, mereu proteică. Există un echilibru interior grav, un amestec de rigoare și pietate iar dacă ne-am lăsa seduși de simplu un exercițiu sinestezic, am putea simți, venind dinpre peisaje,  un maiestuos concert branderburgic. Adela nu este doar un artist și atât. Prin ceea ce crează, și mai cu seamă prin ceea ce este, ea ilustrează cu superbie condiția artistului care își sublimează emoțiile și sentimentele într-o rațiune superioară a unei trări extatice, acolo unde revelația pare a fi atât de la îndemâna oricui… Ai uneori impresia că toate lucrările ei sunt pur și simplu o extensie a ființei, tot ceea ce nu mai încape în trup este mutat pe pânze. De multe ori, întrezărim ceva din zbuciumul creator dar poate că doar o iluzie. Și această iluzie este temelia adevărată a privirii care se întâlnește spectral, cu o lume care prevestește ultimul triumf al celor care se credeau învinși…” (Felician Pop, publicist)

”O expoziție și un vernisaj extraordinar. Te lovește ca un harapnic, atenționându-te, să nu-ți uiți masca acasă niciodată – să nu riști ca lumea să-și dea seama de singurătatea ta ancestrală. Masca: o punte între subconștientul vesel și anxietatea ereditară, înrădăcinată undeva în negurile istoriei, coborând molcom de pe pereții peșterilor luminate cândva de firavele făclii ale timpului – înecându-și propria lumină în uleiul străvechi.” (Csaba Szabó, Corbii Albi)

Comunicat de presă

De „Ziua Internațională a Poeziei”, la Centrul Cultural Sighetu Marmației a fost organizat concursul de creație literară „Talente sighetene”, ediția a II-a, pentru elevii din învățământul gimnazial (11-13) ani și elevii din învățământul liceal (14-18 ani).

Au fost premiați următorii elevi:

Categoria 11-13 ani
LOCUL I, STĂNESCU ELIZA ELENA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
LOCUL III, SIMION MARA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, BORODI ALEXANDRU, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA
MENȚIUNE, TĂMAȘ MAYA REBECA, clasa a V-a A, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor, BOUT ODARCA

Categoria 14-18 ani
LOCUL I, PETROVAN CRISTIAN, clasa a XII-a G, Liceul Tehnologic „Marmația”, profesor, VLAȘIN DANIELA
LOCUL I, TIODAR ADRIANA, clasa a XII-a B, Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”, profesor -bibliotecar, HOZA FLORICA
LOCUL I, HRUȘCĂ CRISTINA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, PETER IOANA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, BENȚA TANIA, clasa a XI-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul II, REDNIC MĂDĂLINA, clasa a X-a F, Colegiul Național „Dragoș Vodă”, profesor, CHINDRIȘ OTILIA
Locul III, PETROVAN DIANA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, BATIN ANUȚA
Locul III, RABECZ PATRICIA, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor, POP Diana Maria
Mențiune, ȚÂNȚAȘ NORICA, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, MOROCILĂ LAVINIA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN MARIA
Mențiune, ANIȚAȘ DĂNUȚ, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, PETROVAI IOANA GEORGIANA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier , profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, GRAD IOANA, clasa a IX-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, MIHAI MIUȚA, clasa a X-a E, Liceul Tehnologic Forestier, profesor ROMAN Maria
Mențiune, IVANYK OVIDIU, clasa a XII-a B, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA
Mențiune, SOARE DENIS, clasa a IX-a B, Liceul Tehnologic Forestier , profesor POP DIANA MARIA
Mențiune, NEMEȘ PATRICIA VANESA, clasa a XII-a D, Liceul Tehnologic Forestier, profesor BATIN ANUȚA

Mulțumim celor care ne-au sprijinit pentru a-i premia pe câștigători, editurilor: „Valea Verde” (Ion Mariș), Grinta (Gabriel Cojocaru), Colorama (Emilia Poenaru Moldovan), Tribuna (Mircea Armand).

Felicitări elevilor și profesorilor coordonatori!

Comunicat de presă,
Centrul Cultural, Sighet

Deși mai sunt vreo două luni până la vizita Papei Francisc în ROMÂNIA, apele au început să se agite, atât presa scrisă, cât mai ales televiziunile și radioul central, dezbat în diferite emisiuni momentul, care se vrea, cu adevărat, a fi unul istoric .

Desigur că organizarea unei asemenea vizite implică și niște măsuri cu totul excepționale. E bine că organele abilitate își fac treaba în liniște. În schimb presa, de toate orientările, începe să-și arate ”colții” mai mult sau mai puțin ascuțiți. Întâmplător, în după-amiaza acestei zile (duminică, 24.03.2019), am urmărit câteva fragmente dintr-o emisiune de la B1, emisiune moderată de domnul Bădin. La una dintre rubricile emisiunii, se prezenta vizita papei nu ca fiind efectuată în țărișoara noastră, ci la… secuii din Transilvania. Păi, domnule Bădin, vă știam un om echilibrat, cu capul pe umeri, dar de data aceasta, alături de domnul Bichir, mi-ați apărut ca ”doi Vadimi” în miniatură.

Vă reamintesc, domnilor, că papa efectuează o vizită în România, unde întâmplător, într-o anumită zonă a ei, există o populație de religie romano-catolică, iar Suveranul Pontif va oficia o liturghie, cu ocazia pelerinajului anual la statuia Sfintei Fecioare. Pelerinaje de asemenea proporții se mai organizează la Lourdes, în Franța sau la Fatima, în Portugalia.

Nu înțeleg de ce i-ați dat o conotație politico-naționalistă unui asemenea eveniment, pentru că, oricum, și fără vizita papei, de Rusalii, se organizează acest pelerinaj. Desigur că, dumneavoastră și invitații nu ați vrut să pierdeți ocazia de a-i avertiza pe români că Ungaria va invada Transilvania cu această ocazie.

Un alt lucru deranjant a fost și faptul că ați vorbit foarte puțin despre vizita papei la Iași și la Blaj, Domnul Bichir afirma că la Iași doar ceangăii sunt catolici , lucru total neadevărat, cât despre Blaj, același domn afirma că în Ardeal mai sunt doar vreo trei sute de mii de greco-catolici. Frumos, domnule Bichir, foarte frumos, că doar și minciuna-i vorbă, chiar prin omisiune. Nu cumva chiar biserica pe care o reprezentați și-a adus tainul, alături de comuniști, la suprimarea bisericii greco-catolice în 1948? Au ridicat reprezentanții cultului ortodox măcar un deget pentru a protesta împotriva arestării și apoi asasinării celor 7 episcopi greco-catolici, al căror nume vi-l prezint chiar acum:
1. Valeriu Traian-Frențiu
2. Vasile Aftenie
3. Ioan Suciu
4. Tit-Liviu Chinezu
5. Ioan Bălan
6. Alexandru Rusu
7. Iuliu Hossu

”Papa Francisc a semnat la data de 19 martie 2019 decretul de recunoaștere a martiriului celor 7 episcopi greco-catolici, servi ai lui Dumnezeu. Cei 7 episcopi au fost uciși din ura față de credință în diverse locuri din România între 1950-1970”.

SFÂRȘITUL PRIMEI PĂRȚI

prof. Vasile POP

sursă foto: radioiasi.ro

Vă oferim prima parte din ”filmul” aniversării a 75 de ani de existență ai Liceului ”Dragoș Vodă”.

Ne aflăm în anul 1994 când, un număr impresionant de oaspeți și absolvenți a fost prezent la festivitățile care marcau 75 de ani de intensă activitate educațională. 

Mulțumim domnului profesor Anton Fangli, directorul liceului la acea vreme, pentru acest material.

Salut, Sighet!

Video: Valentin Rozsnyai

Foto: captură film

Gruia Photomanipulation și invitații săi, Mekker Rafaela, Bojoga Anton și Adam Attila ne-au fost gazde primitoare la Restaurantul Flamingo, duminică, 24 Martie 2019, unde am povestit despre editare foto, manipulare și alte multe subiecte dragi nouă, pe un fundal muzical de excepție oferit de dl. profesor Korodi Laci.

Autor, dr. Sorin MARKUS

Clasele A (diriginte Sandu Ioan) și B (diriginte Varga Iosif), promoția 1962-1963, secția reală, de la Școala Medie nr. 1 ”Filimon Sîrbu”, azi Colegiul Național ”Dragoș Vodă”.

Foto: arhiva personală Eva Bucur

Salut, Sighet!

Am stat de vorbă cu Daniel Grünfeld (fotograf german de origine română) care, în această perioadă, lucrează la un proiect fotografic despre edificii de origine evreiască din Sighet și din alte patru orașe cu trecut iudaic (informații și proiecte de-ale sale găsiți accesând site-ul: danielgruenfeld.com).

Autor, dr. Sorin MARKUS

foto: Instagram

Când trece trenul printr-o… frază (II)

La concursul de admitere din anul acesta de la ACADEMIE, subiectele au fost „simpatice, ca la mama acasă”. Mi-au plăcut mult cele 30 de grile, dar cea cu trenul a fost superbă. La grila 19, varianta B1, comanda suna astfel:

„Conține numai propoziții circumstanțiale de timp fraza de la punctul:
a) A ajuns la gară înainte ca trenul să fie tras la peron și să se permită accesul.
b) Ziua când ne vom revedea va fi cea mai fericită .
c) Se știe exact când greșești, fiindcă roșești .
d) Nu am băgat de seamă când ai plecat și când ai revenit.”

Urcăm cu greu la punctul b), doar o să ajungem la fraza cu pricina. Da de unde! După cum erau ”așezate” cuvintele din ea, era cât pe ce să credem că e vorba de ”nenorocitele” alea de subordonate circumstanțiale de timp. Numai că având experiență cu anterioarele, am fost foarte vigilenți și am descoperit ”șmiculația”. Substantivul ”ziua” ne duce el cu gândul tot la timp, numai că aici e vorba de ”ziua” ca regent, NU al unei propoziții circumstanțiale de timp, ci al unei propoziții atributive determinative. În propoziția atributivă, ”când” îndeplinește funcția de complement circumstanțial de timp, iar substantivul ”ziua” rămâne în propoziția principală ca regent al unei propoziții atributive. Domnul care e autorul acestei fraze, a crezut că noi vom confunda aici ”aia” cu… prefectura. Pe deasupra, propoziția asta atributivă mai e și intercalată în regentă, mai pe românește ”și-o băgat nasul unde nu-i fierbe oala”.

Iată-ne, cu ajutorul domnului, la punctul a), unde musai trebuie să dăm peste comoară.
Aruncăm o privire generală asupra frazei, încercând să-i găsim ”firul miraculos”. Nu-i ușor deloc. Dacă în frazele anterioare ni se arunca o momeală – adverbul relativ ”când”- aici nici vorbă de așa ceva. Citim și recitim fraza. Evrika! ”După lupte seculare ”, descoperim ”descoperirea”, o locuțiune conjuncțională subordonatoare specializată numai pentru a introduce circumstanțiale de timp: ÎNAINTE CA SĂ (ÎNAINTE SĂ). Of !, numai că ”autorul a distrus” locuțiunea, trăgând trenul la peron tocmai prin ”inima” acesteia. Bine că ne-am prins și am descoperit subordonatele cu pricina. Totuși, ceva nu iese bine, a doua propoziție subordonată e introdusă, credem noi, prin conjuncția subordonatoare SĂ, conjuncție care nu introduce niciodată, singură, o subordonată circumstanțială de timp. ”Bâjbâim” încă prin ”meandrele” frazei și, deodată, o tresărire! Oare așa să fie? Oare să ne salveze ”piticul” de ȘI, o conjuncție care-i ”abuzată” toată ziulica, când în propoziție, când în frază? Trebuie să vedem ce rol are aici ”piticotul” de ȘI. Această conjuncție coordonatoare are mai multe drepturi decât altele, ea putând coordona atât propoziții principale, cât și subordonate de același fel. Oare ce vom face, cum ”vom mărita” subordonata introdusă prin SĂ și cum o vom putea coordona cu cea din fața sa? Tot cu ajutorul acestui ȘI care acceptă ca a doua subordonată să fie ”văduvită” de elementul subordonator al primei subordonate temporale ”înainte ca trenul să fie tras la peron”.

Și uite-așa am descoperit că fraza de la punctul a) conține numai propoziții circumstanțiale de timp.

PS. Dragi viitori polițiști, vă dau ca temă să precizați felul subordonatelor din fraza pe care am compus-o pentru voi: ”Înainte ca mașina să intre în casa cetățeanului, trebuia ca radarul să înregistreze viteza de 120 kilometri la oră.”

prof. Vasile POP

În era digitală pare un miracol că unii copii citesc. Uite că, prin intermediul Lecturiadei Sighetene, aflăm că sunt copii care scriu cărți, copii care își dedică timpul liber așternerii pe hârtie a gândurilor, întâmplărilor, minunilor din viața lor. Copii care, sprijiniți și stimulați de adulții din jurul lor, au curajul de a face ca rândurile scrise să vadă lumina tiparului și de a le împărtăși astfel, cu generația lor.

Un astfel de copil-scriitor este Carina-Luiza HOJDA, elevă în clasa a VII-a la Școala Gimnazială nr. 1 din Moisei, care, la începutul acestui an, și-a lansat primul său roman, ”Ana și talismanul secretelor” (Editura Charmides, 2018).  Ieri, 22 martie 2019, Carina a avut parte de o întâlnire călduroasă și emoționantă cu cititori pasionați, participanți la Lecturiada Sigheteană, organizată de doamna prof. Odarca Bout.

De ce a ales doamna profesoară Odarca Bout s-o invite pe Carina la Lecturiadă? Aflăm chiar de la domnia sa: ”În cadrul Lecturiadelor de la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”, ne-am propus, ca o noutate,  să citim o carte scrisă de o elevă de clasa a VII a, pentru că ni s-a părut interesant din mai multe puncte de vedere: nu am mai citit literatură pentru copii scrisă de… copii, pentru că nu puteam să credem că e chiar o carte ca a autorilor adulți, pentru că eram curioși cine e fata aceasta care scrie, cum scrie, ce scrie, când scrie… ?! Personal, când am primit cartea, am citit-o pe nerăsuflate, nu doar cu ochiul cititorului, ci și cu cel  al profesorului de limba și literatura română. Mi-a plăcut atât de mult, încât nu i-am putut reproșa nimic, ba mai mult, am  așteptat de mult să le recomand elevilor mei de gimnaziu o carte pentru vârsta lor, cu un limbaj accesibil, cu personaje cu care se pot identifica, cu aventură și magie, pe gustul lor. Din ce citesc interesant, le povestesc și elevilor mei… Așa s-a întâmplat și cu această carte, „Ana și talismanul secretelor”, de Carina Luiza Hojda, iar interesul și entuziasmul lor, când au aflat că e scrisă de o elevă, m-au convins repede să fac rost de carte și s-o citim cu toții. Au citit-o repede mărturisind că le-a plăcut foarte mult. M-au impresionat mai ales elevii din clasele a IV-a care nu s-au lăsat mai prejos și au citit-o într-un timp record. Aici e meritul colegelor mele de la primar, Anuța Roșca și Mariana Ștețco. Elevii noștri (clasele IV-VIII), dar și colegele din catedra de limba și literatura română – Anca Tibil, Maria Lazăr, Nina Hoza, au așteptat-o pe Carina cu nerăbdare, cu multe întrebări, cu surprize , chiar și cu cântecele și, evident, cu cărțile pregătite pentru autografe. Carina ne-a impresionat și ne-a încântat pe toți prin răspunsurile inedite, prin atitudinea ei desăvârșită, prin naturalețe, prin maturitate. Felicitări, copil minunat! Ne bucurăm că te-ai simțit, după cum ai afirmat, o adevărată scriitoare printre minunații noștri cititori!” (prof. Odarca Bout)

*

Imediat după acest emoționant eveniment, am provocat-o pe Carina la un scurt, dar intens interviu, în care ne-a vorbit despre carte, mister, copilărie, proiecte de viitor și… fericire: 

Mă consider o elevă obișnuită, care este pasionată de literatură și de cărți. Am iubit cărțile încă de la o vârstă fragedă, de pe la 4-5 ani, când părinții au început să-mi citească povești. Încă de atunci am început să iubesc cărțile, iar pe la 7-8 ani, când am ajuns la școală și am învățat să scriu, am început să scriu câteva povești. Bineînțeles, pe-atunci visam să devin o mare scriitoare și să le public. Dar nu știam că două povești nu erau de ajuns. Dar apoi, din cauza temelor, nu am mai reușit să scriu, până când, în clasa a 5-a, la Olimpiada Națională de Limba Română, la festivitatea de premiere, am fost încurajați să scriem. Atunci mi-a venit ideea că aș putea să scriu un roman, mai ales că acum, aveam mai multă încredere în mine, și aveam și cunoștințele necesare. După ce luni bune m-am gândit despre ce va fi cartea, despre titlul cărții, despre personaje, în vacanța de vară am început să scriu. Și, pentru a o termina, până la sfârșitul verii am scris aproape în fiecare zi. Aveam și zile mai ușoare, când scriam până și 6-7 pagini, dar și zile mai grele când deja îmi pierdeam speranța, oboseam și chiar credeam că n-o să mai reușesc niciodată s-o mai termin. Dar, până la urmă, nu mi-am pierdut nici încrederea, nici răbdarea, și-am continuat să scriu și, în toamnă, am reușit în sfârșit, să o termin. Apoi, a urmat procesul de publicare a cărții. (Carina Hojda)

Salut, Sighet: Așadar, ”îți vezi visul cu ochii”: ai devenit scriitoare. În această calitate ai participat, la invitația doamnei prof. Odarca Bout, la întâlnirea cu cititorii tăi mai mici și mai mari. Cu ce impresii ai rămas?
Carina Hojda: În momentul de față, nu pot să exprim bucuria pe care o simt, deoarece mi-am îndeplinit visul: am reușit să scriu o carte și să o public și, mai ales, cartea mea a fost citită de foarte mulți copii care și-au exprimat părerile despre cartea mea la evenimentul organizat de doamna profesoară Odarca Bout la Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”. Pot spune că a fost un eveniment de neuitat, deoarece am fost printre copiii de vârsta mea, la fel de pasionați de cărți ca și mine. Copii care chiar înțeleg magia cărților și înțeleg ce înseamnă o carte. De aceea m-am simțit foarte bine, mai ales pentru că erau cititorii mei, m-am bucurat pentru că și-au exprimat liber părerile despre cartea mea, mi-au pus întrebări, și am avut posibilitatea de a le răspunde și de a discuta cu cititorii. 

Salut, Sighet!: ”Când își făcea temele, sau cel puțin încerca – deoarece de la ecuații, verbe și texte, gândirea ei ajungea tot la magie, zâne și vrăji – [Ana] fu atrasă de un lucru interesant…”. Cine este Ana și în ce măsură te identifici cu personajul tău? 
Carina Hojda: Ana este o altă versiune a mea deoarece, atunci când am scris cartea, pot spune că, în unele părți, m-am inspirat din realitate. Astfel Ana, colegele ei, familia Anei sunt personaje reale. Chiar cred că mă identific cu personajul Ana.

Salut, Sighet!: Dacă ar fi să-ți promovezi cartea, ce ai spune despre ea?
Carina Hojda: Este o carte plină de aventură, de mister și magie și cred că va captiva deoarece, întâmplările se petrec atât de pe tărâmul oamenilor, sunt întâmplări obișnuite, dar și de pe alte tărâmuri, acestea sunt întâmplări magice, aventuri de neuitat. De aceea, cred că este o carte captivantă și interesantă atât pentru copii de vârsta mea, dar și pentru adulți, deoarece, până la urmă, literatura nu are vârstă. Și nici magia.

Ambițioasă. Răbdătoare. Creativă. Așa se descrie Carina în trei cuvinte. Mai adăugăm noi, o prezență extrem de serioasă, calmă și caldă, un interlocutor cu vorba cursivă și plăcută. Chitara este una dintre pasiunile ei însă, deocamdată, a renunțat la ea, în favoarea scrisului și a olimpiadelor școlare. Iubește nu doar limba și literatura română, ci și engleza, fizica sau chimia. Își dorește ca și peste zece ani să scrie, însă e conștientă că e greu să-ți faci o careieră de scriitor. De aceea, are în vedere și o altă posibilă meserie, cea de judecător, doctor sau profesor de română.

Salut, Sighet!: În ce măsură mai sunt preocupați elevii ”zilelor noastre” de lectură. Se mai citește?
Carina Hojda: Cel puțin la mine la școală, elevii nu prea mai citesc, deoarece sunt pasionați mai mult de tehnologie. Au uitat pur și simplu de magia cărților. Dar, în schimb, astăzi la Lecturiadă, am descoperit că, totuși, există încă în țara asta copii pasionați de cărți. Spun asta, deoarece, am observat cum copiii de acolo, citesc foarte mult și înțeleg ce înseamnă cărțile. Deci, chiar dacă nu toți copiii citesc, există printre ei unii care încă prețuiesc cărțile.

Salut, Sighet!: Ce înseamnă fericirea pentru tine?
Carina Hojda: Fericirea înseamnă să te bucuri de fiecare moment. Să te bucuri alături de prieteni, de familie… Fericirea înseamnă să-ți îndeplinești visele, să reușești să faci ceea ce îți propui, și apoi să te bucuri și să împărtășești bucuria cu cei din jur. De pildă, copilăria mea… a fost (este încă!) cea mai fericită perioadă, plină de jocuri, de magie, plină de cărți și, nu cred că aș schimba nimic. Eu încă mă consider copil, deoarece, încă îmi place să mă joc, chiar să mă uit la desene sau să citesc povești. Nu cred că voi vrea vreodată să părăsesc această perioadă.

Salut, Sighet!: Ieșirea de sub tipar a primului tău volum, ”Ana și talismanul secretelor”, a presupus un efort colectiv, de echipă. Cui vrei să mulțumești pentru reușita îndeplinirii visului tău?
Carina Hojda: În primul rând, vreau să le mulțumesc părinților mei, deoarece ei m-au sprijinit în tot ceea ce am făcut, m-au ajutat. Îi mulțumesc mamei mele deoarece, m-a ajutat pentru că, privind obiectiv, cu un ochi critic ceea ce scriam puteam afla astfel, părerea, perspectiva cititorilor despre carte. Tatăl meu, de asemenea, m-a ajutat foarte mult la publicarea cărții. Vreau să-i mulțumesc și profesoarei mele de limba română, Tomoiagă Ileana, deoarece, ea m-a pregătit pentru participarea la olimpiadă. Probabil dacă n-aș fi participat, nici n-aș fi avut ideea de a scrie o carte. Îi mulțumesc și doamnei învățătoare, pentru că ea mi-a călăuzit primii pași pe drumul literelor. Mulțumesc Editurii Charmides și întregii echipe care m-a ajutat să-mi împărtășesc cu cititorii visul de a-mi vedea cartea scrisă. Îi mulțumesc și doamnei profesoare Odarca Bout care a organizat un eveniment foarte frumos unde am avut posibilitatea de a-mi întâlni cititorii.

Salut, Sighet!: Și-a găsit Ana talismanul… ?
Carina Hojda: Am început vara trecută să scriu volumul al II-lea al cărții. Încă nu l-am terminat, am scris vreo șapte capitole, însă mi-am propus să-l termin vara viitoare, deoarece, în timpul anului mi-e greu să mă concentrez la scris, având atâtea alte treburi.

Mulțumim, Carina, felicitări, nu renunța niciodată la vise și… nu uita să le împărtășești cu noi!

Brîndușa OANȚĂ

Nici nu s-au stins ecourile de lectură ale cărţii d-lui Ioan Ardeleanu-Pruncu „Maramureşul. Ziare şi ziarişti de la începuturi până la 1945”, impresionantă trecere în revistă a atâtor personalităţi dedicate locului şi neamului, majoritatea cu rădăcini adânci şi curate în lumea satului, cu mare respect faţă de părinţi, că o nouă întreprindere culturală ne uimeşte.

În cadrul programului cultural „Maramureşul la Centenar”, susţinut de Consiliul Judeţean, dedicat împlinirii a 100 de ani de la Marea Unire, a văzut lumina tiparului tomul „100 de personalităţi maramureşene care au făcut istorie”. Această adevărată operă culturală s-a înfăptuit sub egida Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu” şi a Centrului de Cercetare şi Documentare Baia Mare al Academiei Române. Lector de carte şi semnatar al „Cuvântului înainte” este cercetătorul ştiinţific Ştefan Vişovan, iar coordonator şi postfaţator („O sută de oameni „binecuvântaţi” dintr-un veac zbuciumat”) – Teodor Ardelean, directorul Bibliotecii Judeţene „Petre Dulfu”. (Prin „Maramureş”, „maramureşean”, în carte se înţelege în / de pe cuprinsul actualei unităţi teritorial-administrative cu capitala la Baia Mare…)

Dintre autorii de articole biografice, pe care îi întâlnim cotidian pe străzile Sighetului, îi amintim aici pe: Ion Petrovai (despre Gheorghe Bilaşcu, Vasile Filipciuc, Ioan Marusciac, Myhailo Nebeleac), Laurenţiu Batin (despre Gheorghe Bârlea, Ion Bârlea ), Ilie Gherheş (despre Vasile Chindriş, Alexandru Filipaşcu), Mihai Dăncuş (despre Ion Bilţiu Dăncuş, Traian Bilţiu Dăncuş, Francisc Nistor, Lucia Mihalyi de Apşa), Gheorghe Mihai Bârlea (despre Vasile Ilea), Andrea Dobeş (despre Ilie Lazăr), Gheorghe Andrasciuc (despre Alexandru Ivasiuc), Ioan Dorel Todea (despre Ludovic Bruckstein), Bogdan Alexandru Petrovai (despre Ion Iuga), Nicolae Iuga (despre Ion Bălin), Alin Spiridon Pralea (despre Elie Wiesel).

Ci, toţi semnatarii binemerită de la noi toţi. Se cuvine să le fim cititori. Pentru că ne arată, în amănunt, cum preoţi de diverse confesiuni, medici, jurişti, publicişti, oameni politici au slujit neamul românesc, Maramureşul sfânt, cu ardoare şi sacrificii, făcându-şi din asta crezul suprem în viaţă. Pe un asemenea devotament se poate construi, se poate aspira la o Românie care să excludă impostorii şi şmecherii. În plus, cartea de faţă celebrează excepţionalismul cultural, nu numai pe cel politic, lucru mai rar… De citit!

Marin SLUJERU

Acum vreo 3-4 săptămâni, gropile din asfaltul de la Șugău (unele adevărate cratere… ) au fost umplute cu un fel de pietriș și au devenit oarecum suportabile. Bravo! mi-am spus, autoritățile s-au mișcat repede primăvara asta… nu e rău, poate că mai mult nu se putea face până nu se încălzește… hai să apreciem când se face ceva bun (cât de cât…). Nici nu știu dacă e meritul Primăriei Sighet sau al Primăriei Vadu Izei (sau al ambelor…), drumul fiind cam jumi-juma pe teritoriul celor două unități administrative.

Întrebarea este alta – de ce se strică drumul în fiecare iarnă ? De ce e plin de gropi în fiecare primăvară și până nu se plombează (de obicei târziu) e groaznic! De ce n-a fost făcut bine de la început? Dacă ar fi să credem comentariile de la televizor (valabile mai mult sau mai puțin pentru toate șoselele din țară) banii au intrat în alte buzunare și lucrările s-au executat cu „economie de materiale”. Așa o fi și la Șugău? Nu știu… Sau, dacă totul a fost curat, înseamnă că din start s-a dorit o lucrare de mântuială? Ciudat… Știu doar că entuziasmul a fost mare în 2004 când s-a asfaltat, pentru prima data în istorie, și pe bună dreptate, pentru că bolovanii, praful și noroiul dinainte ne-au fost de ajuns… dar realitatea e mai puțin roz și bucuria ni s-a mai estompat…

În ultimele săptămâni gropile s-au „reconstituit”… mi-am propus să le număr, dar cred ca nu îmi ajunge timpul… oricum cele mari sunt cel puțin 20, poate 30, mă refer la cele care trebuie evitate neapărat pentru a nu strica mașinile… De fapt, stau și mă gândesc, așa filosofic… există o definiție a gropii? E nevoie de o adâncime standard pentru ca o stricăciune din asfalt să fie declarată oficial „groapă” ? Nu cumva să folosesc ilegal termenul?!

Dar ceea ce îi afectează cel mai mult pe șoferii de la Șugău este bucata finală de 3 metri a drumului (exact la ieșirea în DN 18) care a fost lăsată pur și simplu neterminată la ultimele reparații! De fiecare dată când vor să iasă în drumul național (și se așteaptă mult până se prinde secunda magică în care să fie “liber”, traficul fiind infernal de multe ori), mașinile se izbesc pur și simplu de denivelarea din asfalt! Sporturi extreme? Și asta zilnic de luni și luni de zile… tot așteptăm, și ne întrebăm… chiar pe nimeni nu interesează…? Sau procedura e foarte complicată… trebuie studii de fezabilitate?

După cum vedeți, la Șugău nu ne plictisim…

Fratello Marius