Deși suntem în plină iarnă, vă oferim o imagine din anii ’40, cu Sighetul… înflorit. Prin centru, circulația era foarte aerisită, traficul rutier fiind asigurat de o mașină și câteva căruțe.

Completările cititorilor la această fotografie sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

E absurd să crezi că oamenii își doresc aceleași lucruri de Crăciun, că au aceleași dorințe clasice, să fie mai buni, mai darnici, mai frumoși sau mai deștepți. Asta se întâmplă în filme și în reclame. În realitate, suntem diferiți și vrem lucruri diferite. De la cele mai prozaice la cele mai idealiste și irealizabile. Unii vor să mănânce bine, să bea chestii fine, alții își doresc să plece cât mai departe, mai sunt și cei care vor să fie cu toată familia alături de dragul ideii Crăciunului sau pentru că de obicei toți sunt departe dar la fel de bine sunt și cei care se țin extrem de ocupați de Crăciun ca să nu se gândească prea mult la ce înseamnă acest moment pentru ei.

Îmi aduc aminte un film în care personajele, care făceau parte prin alianță din aceeași familie, erau întâmplător de religii diferite și, ajunși în casa părinților care erau catolici nu știau cum să explice copiilor existența ieslei în miniatură cu pruncul Isus, așezată la loc de cinste. Normal că a ieșit o comedie drăguță, așa cum francezii știu să facă dar, dincolo de toate, ei voiau doar să fie acceptați de cei din jur și poate puțin iubiți dacă este posibil. Și asta, cu toate că erau extrem de diferiți și voiau lucruri diferite, aveau alte credințe, se rugau la alți Dumnezei și îmbrăcau personalități care, uneori, se băteau cap în cap. Dar, până la urmă, ceea ce își doreau era să nu fie singuri și cred că asta ne dorim toți, există totuși un lucru pe care îl avem în comun dincolo de micile sau marile năzuințe diferite. Nimeni nu își dorește să fie singur de Crăciun chiar și într-o mașină scumpă sau într-un loc exotic. Ce farmec ar avea dacă nu ai putea împărtăși nimănui bucuria ta?

Deci, aș risca să spun că despre asta e vorba de Crăciun, Crăciunul meu, poate și al altora, nu neapărat al tuturor: despre împărtășirea unor gânduri, zâmbete și bucurii, despre umanitate și despre cât suntem de fragili. Crăciun fericit, oameni buni, vă doresc să trăiți aceste zile de sărbătoare alături de oameni dragi, să vă opriți un moment din rutina zilelor din ce în ce mai pline și să vă gândiți la ce contează cu adevărat pentru voi, să zâmbiți o secundă, două și apoi să mergeți mai departe.

prof. Crina VOINAGHI

…Ne-am adaptat condiţiilor grele din baraca de la izolare, încercând să facem suferința mai suportabilă.

Nea Ionicã – comandorul de aviație – ne ţinea prelegeri de filosofie, ba ne mai povestea şi despre bombardamentele de la Stalingrad la care participase. Alţii vorbeau din specialitãţile lor şi timpul trecea – cu toatã foamea ce începu sã se simtã – relativ uşor. Mai greu era noaptea, când, cu toatã echilibristica de care eram capabili, era greu sã ne gãsim o poziţie de repaus pe neregulatele şi ruptele fierãtanii ale patului. La toate aceste grave inconveniente se mai adãuga frigul acelei ierni din 1953. În camera noastrã frigul acelei ierni s-a simţit din plin.

Se apropie Crãciunul. De data asta un Crãciun cu colinde murmurate de cãtre noi şi cu bucuria naşterii Pruncului Isus în suflete.

Camera avea douã uşi: o uşã ce dãdea spre exterior şi prin care veneau gardienii, iar altã uşã ce ne despãrţea de o camerã în care erau deţinuţi neizolaţi care lucrau în minã. Prin aceastã uşã reuşeam sã comunicãm cu ceilalţi camarazi ai noştri consideraţi liberi. Uşa aceasta era de tip vechi. Era bãtutã în cuie ca sã nu putem circula şi era formatã din douã tãblii prin care – însã – se putea vorbi cu grijã fãrã a fi auziţi de gardian.

Într-o searã, bate la uşã discret un bun prieten al meu. Era Ghiţã Dipşe – om cu totul şi cu totul deosebit, un greco-catolic foarte credincios de lângă Baia Mare. Fãcuse închisoare şi sub regimul generalului Antonescu. Era absolvent al şcolii de arte şi meserii. Ne întreabã dacã mai rezistãm la foame, deoarece raţia noastrã ce o primeam era cam de patru ori mai micã decât raţia celorlalţi din colonie. Era aproape inexistentã. Ceilalţi camarazi ai noştri erau de-a dreptul alarmaţi de soarta noastrã. Le era teamã sã nu ne îmbolnãvim. Ne-a comunicat cã va încerca o anumitã soluţie ca sã putem fi ajutaţi.

Dupã un timp oarecare, am auzit nişte zgârâieturi la uşã şi nişte ciocãnituri uşoare… Oare ce s-a apucat sã facã – ne întrebam noi. La un moment dat, am observat cum tãblia inferioarã a uşii este scoasã şi prin gaura respectivã puteam comunica direct cu cei din camera vecinã. Marele meşter Ghiţã Dipşe – zis filosoful – ne-a demonstrat cã poate scoate tãblia şi a o pune la loc fãrã sã se observe cã s-a lucrat la ea. Gardienii, care intrau zilnic în camerã, n-au observat cã s-a lucrat la uşã. Seara – dupã ora stingerii – Ghiţã scotea tãblia de la uşã şi prin acest orificiu primeam din abundenţã pâine şi marmeladã pe care cei ce lucrau la minã aveau posibilitatea sã le cumpere de la o cantinã din interiorul coloniei.

Eram copleşiţi de atâtea bunãtãţi primite de la cei din colonie. Ne bucuram – mai ales – cã se apropia Crãciunul şi se dorea ca şi noi sã ne putem bucura de darurile pãmânteşti ale marii sãrbãtori. Desigur, era un risc destul de mare, mai ales pentru cei ce ne aduceau aceste ajutoare, dar noi pândeam cu înfrigurare în toate direcţiile, cu simţul ascuţit de fiarã al deţinutului şi astfel n-am fost prinşi niciodatã.

În seara de Crãciun însă, dupã primirea acestor daruri, auzim un zgomot la lacãtul uşii ce dãdea spre curte. Îngheţaserãm. Ne era fricã pentru cei ce ne ajutau întrucât, dacã am fi fost prinși, s-ar fi declanşat o teribilã anchetã atât printre noi, cât şi printre cei din camera vecinã. Ce sã facem ?Am pus imediat aceste daruri pe sub paturi şi pe paturi, acoperindu-le pe cât s-a putut cu pãturile şi aşa am încremenit cu frica în suflet la ceea ce se putea întâmpla. Eram siguri cã cineva (vreun informator) a anunţat de ceea ce se întâmpla la noi. Uşa s-a deschis şi câţiva gardieni au intrat în camerã. Noi ne-am ridicat în picioare pe lângã paturi ca sã acoperim vizibilitatea gardienilor şi cu inima bãtând aşteptam sã vedem ce urmeazã. Gardienii au traversat camera. S-au uitat la noi, s-au uitat la paturi. S-au uitat la cealaltã uşã care dãdea spre camera vecinã. Au forţat-o putin sã vadã dacã e tot bãtutã în cuie, dupã care – spre marea noastrã uşurare – gardienii s-au retras fãrã a spune mãcar un singur cuvânt. Dupã plecarea gardienilor ne uitam unul la altul şi nu ne venea a crede… Oare chiar nu vãzuserã nimic? Am rãmas cu un semn de întrebare. Cert este cã mâna lui Dumnezeu a fost deasupra noastrã.

A fost un Crãciun pe lege, cu colinde, mâncare din belşug, cu bucurie. Se apropia anul 1954. Doamne, ce diferenţã de Piteşti şi Gherla unde nu mai ştiam numele zilelor!…

Aurel VIȘOVAN (Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Mai sunt oare tinerii legați de locurile natale?… E o întrebare, desigur, retorică! Cred că azi, mai mult ca oricând, tinerii sunt tentați de libertatea de mișcare, de oportunitățile fără frontiere și-și construiesc viitorul pe baze strict profesionale. Ubi bene, ibi patria!

Nicholas Cantoni, absolventul Colegiului Național “Dragoș Vodă” a plecat urmându-și pasiunea, spre capitală, fiind acceptat student la Universitatea de Arhitectură și Urbanism “Ion Mincu” din București, Facultatea de Arhitectură, secția Arhitectură.

La începutul acestui an universitar, acum când se află spre finalul studenției, a decis să facă un pas mai mare și a ajuns la… Rouen (Franța), printr-o bursă Erasmus obținută de la Școala Națională de Arhitectură a Normandiei.

La un moment dat, Nicholas mi-a fost elev și, cunoscându-l, m-am gândit să-l provoc la o discuție, având în el un interlocutor serios, pentru a înțelege cum își managerizează drumul în viață… tinerii absolvenți CNDV – iști în zilele noastre.

Brîndușa Oanță (BO): Ai absolvit CNDV în 2013. Cum au trecut ultimii cinci ani din viața ta?
Nicholas Cantoni (NC): Vreau, în primul rând, să vă mulțumesc pentru această provocare, mă simt onorat să împărtășesc gândurile, sentimentele și experiențele mele cu publicul. Călătoria mea profesională din ultimii cinci ani de studiu a fost o adevărată aventură și a cunoscut multe trepte de evoluție. În urma terminării liceului la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, am fost acceptat la Universitatea de Arhitectură-Inginerie din Lyon în Franța, însă, posibilitățile financiare m-au determinat să-mi direcționez atenția către Facultatea de Arhitectură din Cluj unde am fost admis, dar la taxă. În urma examenului de la Universitatea de Arhitectură din București unde, din păcate, din lipsa mea de atenție nu am fost admis, mi s-a oferit oportunitatea de a da examenul de admitere la secția Conservare-Restaurare de Arhitectură din Sibiu din cadrul Universității de Arhitectură „Ion Mincu” din București unde, de altfel, am fost admis primul. Am studiat și m-am dedicat timp de trei ani studiului conservării și restaurării monumentelor de arhitectură la această facultate, decizie care s-a dovedit a fi ulterior una dintre cele mai bune pe care le-am luat vreodată pentru că, această specializare mi-a direcționat sensibilitatea și înclinația spre un domeniu extrem de greu și complex al arhitecturii, cel al protecției, conservării și restaurării patrimoniului cultural care, cred că-și va pune amprenta în munca mea din prezent și viitor. În urma absolvirii acestei facultăți și licențierii mele în conservarea și restaurarea patrimoniului, m-am decis să continui la Facultatea de Arhitectură din București, secția Arhitectură, dorință și ambiție de mult sedimentată în aspirațiile mele de viitor. În urma promovării examenului, știam că următorul meu țel este studiul arhitecturii și obținerea gradului de arhitect. În București, am intrat direct în anul de studiu III de arhitectură, unde, în următorii doi ani, m-am dedicat intens studiului în acest domeniu. În urma obținerii unor rezultate foarte bune, în anul IV de studiu de arhitectură m-am decis să aplic la schimbul internațional de studii Erasmus în una dintre țările mele predilecte de altădată, Franța, țară cu tradiție în domeniul arhitecturii. De această dată, Lyonul cu dublă specializare nu mai era disponibil dar, cu multă încredere am ales Universitatea de Arhitectură din orașul Rouen, capitala regiunii franceze Normandia, universitate foarte bună de arhitectură, pol predilect atașat Parisului care se află într-o vecinătate mai calmă decât a tumultoasei capitale a acestei țări. Și acum… iată-mă aici! În ceea ce privește căutarea unui job, practic în domeniul arhitecturii nu te poți angaja ca arhitect cu normă întreagă decât după obținerea diplomei și gradului de arhitect. În timpul studiilor știam că practica de arhitectură și experiența sunt extrem de importante așa că încă din timpul acestor ani, vacanțele de vară le-am consacrat muncii concrete în acest domeniu, ca asistent proiectant în birourile unor arhitecți importanți din București și Sibiu, iar în ultima vară am luat parte chiar și la unele proiecte importante ale Institutului Național al Patrimoniului din București cu ocazia aniversării Centenarului României. De asemenea, sub îndrumarea unor importanți profesori din Sibiu: d-na lect. dr. arh Olasz Gabriella, d-lul prof. dr. arh. Kovacs Kazmer, d-lul conf. dr. arh. Eugen Valeriu Drăgan, cărora le sunt recunoscător, mi s-au publicat două articole importante: unul a fost inclus în anul 2016 în volumul anuar al Academiei Române, secția Istoria arhitecturii și urbanismului din România, iar al doilea articol a fost inclus în unul din numerele anului 2017 ale revistei Arhitectura, cea mai importantă revistă de arhitectură contemporană românească.

BO: Cât te-a ajutat liceul/colegiul în identificarea pasiunii tale?
NC: Recunosc faptul că unul dintre cele mai bune licee din Maramureș, Colegiul Național „Dragoș Vodă” m-a format în numeroase domenii. În primul rând, în domeniile exacte: în Matematică, care a fost una din primele mele iubiri, domeniu în care am fost și olimpic, în Fizică, în Chimie, în Biologie, în Informatică, dar și în numeroase domenii umaniste: Limba și literatura română, Limba franceză, Geografie, Istorie, Filosofie, Logică etc. Din păcate, în domeniul arhitecturii, colegiul nu a fost capabil să mă îndrume și să mă pregătească pentru examenele ulterioare. Mulțumesc însă, în acest sens, d-lui profesor Petru Bârsescu, actualmente retras din activitatea la catedră, care s-a ocupat de mine în sensul studiului desenului de arhitectură, pentru pregătirea mea la examenele de mai târziu în domeniul meu predilect, arhitectura. Dânsul a avut răbdarea, bunăvoința și stăruința în a mă pregăti spre a face primul pas în formarea mea ca arhitect. Dânsul mi-a împărtășit arta de a desena corect, antrenamentul de a avea o vedere bună în spațiu și tehnica de a construi compoziții de arhitectură, urbanism și design armonioase, abilități absolut necesare examenului de admitere la Facultatea de Arhitectură.

BO: Cărui profesor sau căror profesori de la liceu i-ai/ le-ai mulțumi în mod special?
NC: Le mulțumesc în acest sens d-nei profesor Lozbă Raluca pentru interesul pe care mi l-a insuflat pentru literatura română și universală, d-nei Colopelnic Luminița pentru răbdarea și dedicația pregătirii mele pentru limba franceză și promovarea examenul DELF, d-nei Mihalache Georgeta pentru plăcerea și pasiunea studiului Chimiei, d-lui Huber Ștefan pentru rigoarea studiului Fizicii și tuturor celorlalți profesori pe care i-am avut.

BO: De ce arhitectura? Este o meserie cerută pe piața muncii?
NC: Motivul pentru care am ales arhitectura este și el multicauzal. Prima rațiune pentru care am ales acest domeniu este unul involuntar, aș spune chiar instinctiv, dorința de a construi ivindu-se în mine încă din perioada copilăriei când îmi petreceam mare parte din timp „construind” clădiri din piese de Lego. Pe măsură ce am crescut, motivul rațional pentru care am ales acest domeniu a devenit tot mai clar: arhitectura este unul din puținele domenii, poate cu adevărat singurul care unește tehnicul, științificul, materialul și realul cu arta, impalpabilul, poezia umană. Este, așadar, “știința și arta de a construi” cum spune și marele arhitect și restaurator din secolul al XIX-lea, controversatul Eugène Violet-le-Duc. În ceea ce privește întrebarea dacă acest domeniu este cerut sau nu pe piața muncii, pot spune din proprie experință, cu tristețe, că pe piața română arhitectura este un domeniu problematic, existând o mulțime de polemici în ceea ce privește poziția pe care o are arhitectul în societate, aceea că, în realitate, în țara noastră arhitectul nu este altceva decât un birou care proiectează și semnează pe bandă rulantă în schimbul unei sume de bani căutând supraviețuirea și profitul, cu excepții, evident. Nu vreau să fiu chiar atât de cinic. Deci, ca să vă răspund la întrebare, pot spune că e o meserie cerută pe piața muncii, însă, în alte scopuri decît cele pentru care a fost creată, din păcate. Dar, ca să rămânem într-o notă optimistă, am încredere în faptul că totuși, aceste probleme se vor rezolva căci, răului nu-i este dată decât secunda, în schimb, binelui și prosperității îi este dată eternitatea. Am încredere în dorințele societății care vrea să se schimbe, în mulți tineri și colegi de vărsta mea care-mi împărtășesc ideile și idealurile și în tinerii de mâine cu care împreună vom schimba această situație.

BO: Îți dorești să practici profesia pe care ți-ai ales-o în România sau preferi un job pe alte meridiane?
NC: Este o întrebare potrivită și nepotrivită în același timp, dificilă, dar realistă. Este evident că nu putem face scenarii predefinite, însă, dacă o luăm în acest mod, eu văd două scenarii posibile, nu unul. Va rămâne la latitudinea mea să aleg, bineînțeles, în cele din urmă, opțiunea cea mai bună. Știți cum se spune: „Nu poți călări doi cai deodată.” Prima mea posibilitate în conformitate cu prima mea specializare ar fi să rămân în România să practic arhitectura în domeniul reabilitării, restaurării, conservării, inventarierii de arhitectură, secțiune la care România stă foarte prost și în care este neapărată nevoie de specialiști. Dar, în mine există și dorința de a proiecta și de a concepe arhitectură contemporană, modernă. Există în mine și foc creator. Din acest punct de vedere pot spune că România nu este un mediu propice și cred că am motivat mai sus de ce. Din acest al doilea punct de vedere mă văd pe mine, ca arhitect realizat personal și profesional, mai degrabă aici, în Franța, unde mediul cultural, poziția importantă pe care o are arhitectul în societate și legislația foarte serioasă din domeniul arhitecturii și a urbanismului pusă în aplicare, construiește un mediu mult mai propice practicării profesiei.

BO: Cum e școala de arhitectură franceză comparativ cu cea românească?
NC: Despre această comparație cred că s-ar putea scrie un roman întreg, de dimensiunile Annei Karennina de Lev Tolstoi poate. Aș pune accentul pe faptul că școala românească de arhitectură este o școală foarte bună, foarte consistentă, foarte completă, riguroasă în detaliu, tehnică, demersul proiectului, studiu și profesori excelenți; însă, problema este că nu are suflet, nu are chintesență și metodologia proiectării în arhitectură. Nu are direcție proprie. În cadrul atelierelor de proiectare, de multe ori trebuie respectată ideologia profesorilor nelăsând libertate dialogului dintre profesor și student. Alteori, contrazicerile dintre doi profesori pot da consecințe catastrofale în mintea și încrederea de sine a unui student arhitect. Orice refuz, opunere, dubiu din partea studentului sunt văzute ca o dezertare de război. „Cine nu este cu noi este împotriva noastră”… Ori, această idee este total greșită fiindcă aceste nepotisme și lingușiri, absența dialogului adevărat cu profesorul duc la situația existentă, la stagnare și prăbușirea instituției. După părerea mea, profesorii, în toată autoritatea lor, nu trebuie să ignore și să extermine spiritul creativ al fiecăruia și nu ar trebui să subaprecieze potențialul din fiecare student. Ba dimpotrivă, profesorul trebuie să ajute la realizarea fiecărui proiect și să se muleze personalității fiecărei propuneri. Acest lucru trebuie să fie un motiv de bucurie, nu de invidie. În acest sens, pot spune cu convingere că, spre deosebire de școala românească, în școala franceză este dezvoltat acest potențial al propriei viziuni a studentului. Profesorul arată calea, însă studentul este cel care o clădește prin propriul său efort, în limitele și regulile jocului, căci aceste impedimente potențează și nu strivesc puterea de imaginație, cum bine știm. De asemenea, îmi place faptul că în Franța studenții sunt tratați de profesor în mod imparțial. Nu există favoritisme de niciun fel. Iubesc aceast spirit și deschidere urmate de școala franceză în cele douăzeci de universități ale sale răspândite în toată țara, fiecare cu spiritul și caracteristicile ei proprii, fiecare cu povestea și chintesența proprie, cu relația specială diferită ce se stabilește între profesori și studenți. Una dintre aceste povești le trăiesc chiar eu acum.

BO: Profesia de arhitect aduce după sine, în afară de partea de provocare, și satisfacții materiale adecvate?
NC: În România din păcate, dincolo de provocare, arhitectura nu este plătită conform cu efortul și asiduitatea arhitectului. Nu există un raport corect între eforturile depuse și remunerări, problemă de altfel prezentă nu numai în acest domeniu.

BO: Nicholas, ce sugestii ai pentru tinerii ce sunt în căutarea unui drum în viață?
NC: Sugestia mea pentru acești tineri este ca ei să-și urmeze dorința având în minte două obiective: să le placă, dar și să fie perseverenți în studiu și practicarea meseriei, adică să se și priceapă. Aceste două lucruri sunt indispensabile oricărei vocații. După cum spunea duhovnicul meu, fostul protopop romano-catolic din Sighetu-Marmației, părintele Szinovacs György: ” În meseria pe care trebuie să ți-o alegi, trebuie să ai vocație, nu delegație”. Să nu renunțe niciodată, să nu se lase impresionați de piedicile pe care ți le oferă viața, să fie persistenți în convingerile lor bune despre viață și profesie și să se purifice de principiile rele care deteriorează societatea de azi.

BO: Ce crezi că s-ar putea face la/ pentru Sighetu Marmației din perspectiva specializării tale, conservare și restaurare?
NC: Această întrebare mi se pare o întrebare prea localizată în teritoriu. Problema în România o fi ea și locală, dar, în primul rând, e generală. Din perspectiva primei mele specializări, conservarea și restaurarea patrimoniului, nu în Sighet e problema, ci în toată România în general, în proporții mai mici sau mai mari. Legislația românească deficitară în domeniul restaurării, conservării și reabilitării, face imposibile operațiunile de mentenanță, conservare, reabilitare și restaurare corectă a monumentului de arhitectură. Responsabilizarea este și ea pusă sub semnul întrebării. În acest sens, recomandarea trebuie să devină obligație pentru salvarea oricărui monument. Există de asemenea o ignoranță acută în societatea românească în ceea ce privește viitorul unei mari părți a patrimoniului aflate în ruină. În linii mari, pentru binele patrimoniului, inclusiv cel din Sighet, este necesară crearea unei legislații corecte în urbanism și arhitectură. Ignoranța din partea Parlamentului, Guvernului și autorităților care se bazează mai mult pe fondurile europene și mai puțin pe propriile investiții, trebuie combătută prin culturalizarea și educarea tuturor claselor sociale în sensul păstrării și îngrijirii patrimoniului cu restaurări locale, unde este neapărată nevoie. Nu purtăm doar responsabilitatea proprie, ci și a unei întregi civilizații pe umerii fiecăruia dintre noi. Numai în aceste condiții restauratorul/ arhitectul își poate juca rolul în mod corect și optim.

BO: Care sunt treptele de parcurs, din punct de vedere profesional, în ascensiunea unui arhitect?
NC: În primul rând, avertizez cititorii că domeniul arhitecturii este un domeniu complex, departe de superficialitatea cu care este abordat și tratat astăzi. Necesită încă dinaintea facultății o pregătire asiduă în desen tehnic și desen liber, pregătire de care orice bobo-student în arhitectură dispune, sau ar trebui să dispună. Odată intrați în universitate, anul I începe cu muncă multă și schimbarea conceptelor pe care le știau bobocii înainte. E o nouă lume care ți se prezintă în față, o lume care caută pasiunea și transpirația studentului pentru reușită. După muncă asiduă, studentul trebuie să reziste provocărilor și noilor informații pe care le dobândește în fiecare an. De la tema de proiect de arhitectură din anul I dată și formulată de profesor, studentul va ajunge în ultimul an de facultate să-și elaboreze propriul proiect, propriul studiu urbanistic, propriul context. În afară de munca din universitate, studentul nu trebuie să refuze și activitățile extrauniversitare, work-shop-urile, stagiile, eventualele șantiere pe care le poate experimenta care nu fac altceva decât să-i dezvolte spiritul tehnic, dar și cel creativ. De asemenea, experiența reală în domeniu este foarte importantă. Studentul de arhitectură trebuie să-și găsească job-uri extrașcolare care să-i asigure contactul și contractul cu lumea reală unde munca și remunerarea sunt importante: arhitectul practicant, inginerul, comanditarul proiectului, autoritățile cu care se discută și mediază validarea proiectului și începerea șantierului (Primăriile, Consillile Locale, Direcțiile de Cultură, Pompierii, Direcția Mediului etc.). Aceste experiențe dobândite sporesc valoarea studentului făcându-l mai pregătit atunci când devine arhitect cu ”acte în regulă”.

BO: Care sunt pasiunile tale extra-profesionale?
NC: Hmmm… Pot spune că am multe pasiuni extra-profesionale. Încă din perioada mea de școlar eram multilateral orientat. Îmi place foarte mult muzica în cel mai nobil sens: muzica clasică (polifoniile renascentiste, concerto-urile marilor preclasici precum Bach, Vivaldi, Corelli, Locatelli etc, romantismul lui Chopin & friends și provocarea neoimpresioniștilor din prima jumătate a secolului XX), dar și muzica modernă în toate genurile sale: rock (Nickelback, ACDC, Alterbridge etc.), new age: Enya, Enigma, jazz-ul, blues-ul (Zucchero etc), pe scurt, orice muzică bună. De altfel, am studiat nouă ani de pian la Școala de Arte ”Gheorghe Chivu” alături de regretata doamnă Stark Elisabeta, îndrumătoarea, profesorul și una dintre cele mai deosebite persoane pe care le-am cunoscut. Pianul a fost și este instrumentul meu preferat. În momentele mele grele mă refugiam în cântatul la acest instrument magnific. Îmi place, de asemenea, literatura după cum am mai spus, îmi place să dansez, sportul, istoria, geografia și bineînțeles călătoriile. A călători pentru mine înseamnă a trăi, a respira. A cunoaște oameni, locuri, obiceiuri este esențial! Îți deschide limitele și îți mărește orizontul. Nemaivorbind de faptul că pentru un student de arhitectură verbul a călători are valoare egală cu verbul a desena sau a studia. Îmi place, de asemenea, ingineria care este trup și suflet cu arhitectura. Îmi place logica, filosofia. De asemenea, cunoașterea a patru limbi, româna, italiana, franceza și engleza, mă face să-mi placă foarte mult dialogul, dicuțiile interumane, interculturale și interlingvistice. Sunt un amator al culturii, dar și al umanului, un împătimit al tehnicii pe care mi-a dat-o formarea mea într-o clasă de Matematică-Informatică intensiv, dar și iubitor nebun pentru artele de prezentare – muzică, teatru, dans, cinema – și în special pentru artele de reprezentare – arhitectură, pictură, sculptură. În două cuvinte: iubesc și mi-e sete de cultură!!!

BO: Anul viitor CNDV împlinește… 100 de ani! Cum, în ce fel crezi că ar trebui sărbătorit Centenarul școlii noastre?
NC: Am observat în acest sens un interes deosebit din partea d-lui Voinaghi Marius și a d-lui Ion Mariș de a face cercetări în privința istoriei școlii și a marilor sale personalități. Poate că în acest an centenar trebuie ca toți sighetenii să-și aminteacă cine au fost acești oameni și ce au însemnat ei pentru acea perioadă. E timpul să continuăm firul de valori pe care școala și personalitățile lor le-au desenat și pe care ni l-au pasat nouă astăzi. Să le urmăm exemplul bun și să învățăm din greșelile trecutului. Să pătrundem în chintesența istoriei de la construcția actualei clădiri (1911-1912) cu funcția inițială de gimnaziu piarist prin care Biserica Catolică prin numeroaselele sale ordine și instituții educa populația orașului, până la devenirea de azi a unei importante școli regionale și chiar naționale care sper ca în continuare să ducă mai departe misiunea predecesorilor. Eu văd această sărbătorire a centenarului ca pe o reflecție, ca pe o meditație care să ne dea tăria și puterea de a merge mai departe. O ocazie de a afla adevărul gol-goluț despre trecut, despre origini, despre țelul unei instituții de învătământ de prestigiu ca și colegiul nostru din Sighet.

BO: Ce mesaj ai pentru sigheteni? Dar pentru CNDV-iștii de ieri și de azi?
NC: Mesajul meu pentru sigheteni este următorul: Dragii mei, regăsiți-vă inocența de altădată! Regăsiți în voi originile, intelectul, rațiunea, luciditatea, pasiunea pentru viață și voința de a merge mai departe! Regăsiți voința de progres cultural, actualmente în criză! Regăsiți binele din voi și atunci veți fi cu adevărat fericiți!

Pentru CNDV-iștii de ieri, poate chiar și foștii mei colegi, mesajul meu este să continue lupta cea bună pe care am început-o împreună însă pe căi diferite, iar CNDV-iștilor de azi, le urez să fie încrezători în forțele proprii, să facă ceea ce este bine pentru ei și semenii lor. „Credendo, vides” („Crezând, vei vedea”).

BO: Mulțumesc Nicholas pentru interviu și… maxim succes în viață!
NC: Sunt onorat pentru oportunitatea acestui interviu și vă mulțumesc pentru gândurile bune! Mulțumesc că v-ați gândit la mine! Ne revedem în curând!

Brîndușa OANȚĂ

PAROHIA ORTODOXA ROMÂNĂ I

Catedrala Sf. Arh. Mihail și Gavriil Sighetu Marmației

vă invită la
expoziția de sculptură „Tradiții și Obiceiuri de CRĂCIUN” – ION BLEDEA

Vernisajul va avea loc SÂMBĂTĂ, 22 DECEMBRIE 2018, ora 15:00, la demisolul bisericii – PARACLISUL CATEDRALEI.

Expoziția va fi deschisă până în 07 ianuarie 2019.

Cărţile de istorie se scriu, temeinic, după ce evenimentele se aşază. Şi mai ales după ce actorii şi martorii dispar. Aici intervine rostul major al istoricului. Dar până la cartea de istorie ce se întâmplă? Aţi ghicit: ziarele îşi fac datoria! Ele sunt memoria activă, consemnată imediat, la temperatura zilei. Pe lângă documentele de cancelarie, presa este un izvor preţuit de istorici. Pe ştirile din ziare ne rezemăm şi astăzi. Am spus toate acestea pentru ajunge la o carte mare, în toate felurile, apărută în acest An Centenar la Editura „Valea Verde”, 2018 (director Ion Mariş), din Marmaţia. Este vorba de volumul: ”MARAMUREŞUL-ZIARE ŞI ZIARIŞTI, de la începuturi până în 1945”. Autor: profesorul, omul de mare energie culturală, jurnalistul cu virtuţi dovedite, IOAN ARDELEANU-PRUNCU.

În cele 620 de pagini este reînviat, prin ochii presei, un timp aproape uitat şi neştiut al Maramureşului Voievodal, având reşedinţa, din ultimele veacuri, în Marmaţia. (S-a propus ca Sighetul să se numească Marmaţia). Este şi o replică inteligentă dată celor care au epuizat destinul acestui spaţiu, cu rezonanţă istorică, în câteva clişee. Care au făcut mari deservicii cunoaşterii profunde şi adevărate a istoriei locului de unde au descălecat voievozi. Cărţile fundamentale despre Maramureş, puţine şi ele, aveau o circulaţie restrânsă din raţiuni cunoscute.

Aşa că istorici vrednici (Ioan Mihalyi de Apşa ori Alexandru Filipaşcu) au simţit nevoia să folosească presa pentru luminarea celor mulţi. Autorul nostru a cercetat cu acribie colecţii de ziare şi reviste, decupând ştiri şi articole care ilustrează vuietul ideilor de aspiraţie naţională, dar şi atmosfera cazinourilor vremii. A reuşit ceea ce şi-a propus: să ne redea imaginea Maramureşului, oglindită în presa din Marmaţia. Adică, Maramureşul din ziare. La loc de cinste se află “Graiul Maramureşului”, prima perioadă (1932-1940).

După 12 ani de trudă, Ioan Ardeleanu-Pruncu a aflat unghiul potrivit de unde a privit devenirea acestui spaţiu istoric într-o perioadă dificilă. Când se pregătea să iasă din crisalida vremelnică pentru a prinde cadenţa Patriei-Mamă. În acea perioadă, s-a întâmplat şi explozia presei româneşti în Maramureş. Înainte, societăţile de lectură tipăreau timide periodice în limba română. Din carte aflăm câte piedici a pus administraţia maghiară pentru aprobarea statutului Asociaţiunii pentru Cultura Poporului Român din Maramureş. Multe din zbaterile vremii şi-au găsit ecou în paginile ziarelor. Autorul constată că au existat ziarişti vertebraţi, care puteau fi calomniaţi, dar mai greu de şantajat. De altfel, o bună parte a lucrării este dedicată celor care au creat publicaţii, dar şi celor înzestraţi cu har, curaj publicistic şi răspundere pentru limba română.

În zugrăvirea celor 46 de portrete, autorul a aplicat metoda obiectivităţii. După cum singur mărturiseşte, a creionat ”portrete normale, cu umbre şi lumini, acoperind atitudini şi fapte de mare eroism, dar şi momente de slăbiciune, de derută, de eroare, tocmai pentru a le putea acorda recunoştinţa cuvenită fiecăruia”. Stă sub egida lui Tacit: sine ira et studio. Tomul este şi un document al relaţiilor dintre intelectualii maramureşeni şi cei din România Mare. Ne demonstrează că am fost conectaţi la pulsul naţional al vremii. Elitele maramureşene, venite în mare parte din lumea satului, ştiau de punctele preşedintelui american Wilson.

Volumul semnat, şi îndelung lucrat, de Ioan Ardeleanu-Pruncu alungă viziunea care ne plasa într-un colţ uitat de lume. Doar asemenea cărţi recuperează generaţiile Maramureşului. Autorul a adunat dovezi fotografice în facsimil, ori reproduceri de texte greu de găsit. Doamne, câtă tenacitate pentru a împlini un ideal! El vine din fibra intelectualilor de pe văile noastre, care au ştiut ce-i greul. Dar au putut să-l dovedească. Aşa, această lucrare este prima care tratează presa din Maramureşul Vechi la dimensiunea reală şi cuvenită. Maramureşul de pe cele două maluri ale Tisei. Reînvie harta spirituală a unui Maramureş, acum muşcat, în care relaţiile dintre oameni nu erau stingherite de apa curgătoare. Deşi cu hotar, eram una în cuget şi simţiri.

Cum ziceam cu prilejul lansării cărţii în Marmaţia, este o lucrare care uneşte neamuri. Şi asta pot face ziarele! Pentru mine cartea este de excepţie. Şi metaforele mi-au amuţit în faţa rigorii ei. A fost sortită să cinstească profund Centenarul. Dar şi pe autorul ei, la cei 75 de ani de viaţă. Istoricul Ioan Aurel-Pop, preşedintele Academiei Române, scrie în prefaţă: ”Întreprinderea este una temerară, dar fructuoasă, fiindcă investighează o lume intelectuală românească cu metodele istoricului şi relevă valori aproape uitate”.

Jurnalistul din mine acordă autorului Marele Premiu al demnităţii profesionale.

Gheorghe PÂRJA

(Editorial preluat din cotidianul “Graiul Maramureșului” din 19 decembrie 2018)

100 de ani – 100 de absolvenți de elită: Liceul “Dragoș Vodă” /CNDV – 1919 – 2019!

Începînd de mâine, în această secțiune vom publica interviuri, portrete ale absolvenților de ieri, alaltăieri și…. din secolul trecut, care au performat în diverse domenii (științe exacte, artă, literatură, etc.).

Până anul viitor, în 10 octombrie 2019 când se vor împlini exact 100 de ani de la demararea oficială a cursurilor la Liceul “Dragoș Vodă”, marcată de cuvântul de deschidere rostit de primul director, dr. Eugen Széles, sperăm să putem publica și volumul “100 de ani – 100 de absolvenți de elită. Liceul “Dragos Vodă”: 1919 – 2019”, o selecție din aparițiile de pe site-ul nostru.

De mâine, la secțiunea ”#CNDV 100”, începem să publicăm portrete/ interviuri cu absolvenți remarcabili ai Liceului “Dragoș – Vodă”. Încercăm să vă oferim cel puțin un interviu/ portret săptămânal.

Aștepăm și sugestiile voastre, dragi prieteni cititori, pentru a include la această secțiune foști absolvenți ai Colegiului Național “Dragoș Vodă”/ Liceul “Dragoș – Vodă” care sunt nume de referință în domeniile lor de activitate.

Ne vom bucura împreună de reușita sighetenilor noștri “dragoșiști” răspândiți în toate colțurile țării și ale lumii și la anu’ să marcăm Centenarul cât mai… spectaculos!

Salut, Sighet!

Nu cred că este vreun român sincer care să nu știe, sau să nu fi auzit (mai ales în anul când serbăm Marea Unire) despre contribuția Bisericii Greco-Catolice la prefigurarea și pregătirea drumului spre Marea Unire de la 1918, prin formarea umană, spirituală și culturală a tinerelor generații de transilvăneni (indiferent de confesiune) în lumina valorilor creștine, autentice, a iubirii de Biserică;  au aprins flacăra conștiinței de neam și țară, a dezideratului unității naționale. Se pot scrie foarte multe despre rolul Bisericii Greco-Calolice în devenirea poporului român, dar și despe calvarul la care a fost supusă ea.

Sunt vremuri apuse, cred că, pentru totdeauna!

*

Dupa Revoluția Româna din 1989, unul dintre primele acte normative ale noii puteri, a fost Decretul-Lege nr. 9/1989, de abrogarea Decretului 358/1948, prin care Biserica Română Unită cu Roma a fost scoasă în afara legii. Decretul-Lege din 24.04.1990 prevedea că, bunurile aflate în proprietate statului, urmează să fie restituite vechiului proprietar, Biserica Greco-Catolică.

Ce bine ar fi fost dacă s-ar fi și pus în practică!

S-au format comisii bilaterale ale ambelor culte pentru dialog, dar aceste comisii n-au rezolvat situațiile conflictuale; au urmat procese, conflicte care nicicum nu trebuiau să existe între cele două BISERICI-SURORI!

NICICUM URA NU este creștinească, nu ARE CE CĂUTA ÎNTRE CREȘTINI!

Cu regret se afirmă (am citit undeva): „Cultul greco-catolic a fost cel mai persecutat cult din România înainte de 1989 și după aceea.”

Statul român nu a rezolvat nici pe departe problema bisericilor și a patrimoniului, revindecate de credincioșii greco-catolici.

*

Ar fi multe de spus în legătură cu cele de mai sus, DAR, SPER SĂ VINĂ ȘI VREMI MAI BUNE pentru greco-catoloici, iar dorința mea nu este să vă amintesc de lucruri triste, de răni nevindecate, ci, să vă spun despre gândurile mele despre și pentru „VISUL” greco-catolicilor din Săliștea de Sus.

V-am spus că donatorii nu au fost numai din Săliște, ci au fost și din Sighetul Marmației, Săcel, Dragomirești, Ieud, Vișeul de Sus, Moisei, Satu Mare, Baia Mare, Tg. Mureș, București, Brașov, Cluj -Napoca, chiar și din SUA, Franța, Italia și Anglia!

Mă gândesc că acum, când „Visul” începe să se realizeze, se vor găsi și alții care vor să ajute la realizarea lui, fie prin bani, materiale sau poate prin muncă fizică. Mă gandesc la cei ce au donat și poate ar dori să mai doneze, (sunt mulți care au donat de mai multe ori). Mă gândesc la cei ce au promis și nu au făcut-o (fie că n-au putut, n-au vrut, sau nu au crezut că se poate realiza). POATE CĂ ACUM ÎȘI SCHIMBĂ PĂREREA! Mă mai gândesc și la cei ce n-au știut de „VIS” și prin intermediul acestui articol o să afle și poate încearcă să se implice, fiecare după posibilități.

Dar, cel mai IMPORTANT și mai IMPORTANT gând al meu (plin de speranță) se îndreaptă spre cei ce au putere, se află la putere și care ne conduc, împart bugetul: primarul orașului Săliștea de Sus, dl. ec. Iuga Ștefan (care are foarte multe și frumoase realizări în orașul ce, cu onoare și competență îl administrează), împreună cu Consiliul Local, Consiliul Județean Maramureș, parlamentarii din Maramureș, Guvernul României, Parlamentul ar putea aloca o sumă din buget, astfel încât „VISUL” să devină REALITATE!

Sfințirea Catedralei Mântuirii Neamului în 25 noiembrie 2018, în aceeași zi cu sfințirea Capelei Greco-Catolice din Săliștea de Sus (peste care urmează să se înalțe Biserica-VISUL, așa cum e în proiect), sperăm să fie un semn de bun augur între cele două BISERICI-SURORI din Săliștea de Sus, dar nu numai!

Având în vedere cele scrise, cei ce doresc să facă donații, o pot face la orice Bancă pentru contul Parohiei Greco-Catolice din Săliștea de Sus, deschis la Agentia BRD, Dragomirești, Maramureș, contul fiind:

RO09BRDE250SV70226632500

La depunere, se face referința: banii s-au donat pentru construcția Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Maramureș, donatorul fiind… (se trece numele donatorului). De asemenea, se pot face donații și la Preotul Paroh al Bisericii Greco-Catolice din Săliștea de Sus, Preot Petreuș Ioan.

Îmi exprim speranța că cele scrise despre și pentru „VIS” vor găsi ecou în cât mai multe inimi și vor ajuta la realizarea acestuia.

Am speranța că doar așa se zice: „SPERANȚA MOARE ULTIMA”

… ” Adevăratele înfrângeri sunt renunțările la vis”. (Radu Gyr) .

Săliștenii greco-catolici nu renunță la VISUL lor!

DOAMNE AJUTĂ!

prof. Maria BĂRCAN

Iarna a năvălit peste noi fără prea multe semnale și ne-a “sufocat” drumurile și orașul cu zăpadă. Și totuși, în pofida neplăcerilor “colaterale”, în aceste zile avem decorul perfect pentru Crăciun și pentru sărbătorile trecerii dintre ani.

Spiritul sărbătorilor aduce mereu un dram în plus de bunătate, de filantropie și, mai ales, aduce mult așteptatele cadouri celor care le apreciază, le doresc și pe care îi ajută să simtă că există și momente de bucurie în viață.

Rotary Club Sighet a continuat și la acest sfârșit de an acțiunea obișnuită, “tradițională”, pe care o respectă din anul 2001 de la înființare.

Marți, 18 decembrie 2018, în jurul prânzului președintele clubului, dr. Horea Bedeoan, însoțit de o parte dintre rotarieni, au distribuit aproape 300 de pachete – cadou bolnavilor de la Căminul de bătrâni (azi dispersat în trei locații) și membrilor de la Asociația nevăzătorilor din Sighet. Asociația nevăzătorilor a primit suplimentar și un calculator complet echipat din partea unuia dintre rotarieni, fiind de fapt al doilea echipament pe care-l oferă Rotary Club Sighet în ultima lună.

Peste tot rotarienii au fost așteptați cu bucurie și nerăbdare, acțiunea filantropică fiind posibilă prin contribuția rotarienilor la care s-a adăugat sponsorizarea suplimentară oferită de PLIMOB SA prin rotarianul și conducătorul societății, ec. Vasile Godja.

Din păcate, sărbătorile durează câteva zile, fiecare se întoarce apoi la munca lui, iar cei săraci, nevoiașii și bolnavii, copiii abandonați sau bătrânii singuri vor reveni la starea inițială, de frustrare și tristețe, așteptând și alte zile – mult prea puține – frumoase.

Ce bine ar fi dacă gesturile caritabile, nobile, sincere, ar avea loc zi de zi!

Ion MARIȘ
RC Sighet

Cât de dragi îmi sunt aceste două cuvinte scrise în limba-mamă a limbii mele materne! Mai știe cineva cui le datorăm? Unor îngeri ai neamului meu! Îți mulțumesc Inochentie Micu-Klein pentru ,,Lecțiunea” ta de acum câteva sute de ani. Afirmarea drepturilor națiunii valahe din Transilvania, în secolul al XVIII-lea, începe cu această ”Lecțiune” pe care ai oferit-o neamului tău, Preasfinția Ta!

Oare ce vei fi simțit, atunci când, aflându-te la studii, vei fi descoperit că acele populații de la sud și de la est de Carpați sunt de ACEEAȘI GINTĂ cu cei din Transilvania? Eu cred că o profundă emoție! Ceea ce trebuie să ne impresioneze pe noi toți este că Biserica Unită a avut o influență decisivă pentru afirmarea, evoluția și cristalizarea sintagmei de NATIO ROMENA pentru poulațiile românesti, majoritare în zonă. Aceasta s-a răspândit în popor, în primul rând, prin biserică și școală, ajungând să genereze o adevărată conștiință de apartenență la același neam, cu aceleași origini și aceeași limbă.

Ne îndreptăm acum pașii cu multă smerenie spre un alt episcop al bisericii unite, Petru Pavel Aron, care va continua calea dezvoltării conștiinței naționale. Cum va reuși, oare? Prin ȘCOALĂ, este răspunsul primit din partea acestui român sfânt! Iată-l pe acest arhiereu deschizând în anul 1754 ȘCOLILE BLAJULUI, adevărate catedrale ale sufletului neamului românesc. Școlile Blajului au reprezentat prima formă organizată de școlarizare gratuită în limba română pentru tineri de toate confesiunile.

VIRTUS ROMANA REDIVIVA va fi deviza iluștrilor corifei ai ȘCOLII ARDELENE, SAMUIL MICU, GHEORGHE ȘINCAI, PETRU MAIOR, ION BUDAI-DELEANU, toți absolvenți ai Școlilor Blajului și ai marilor universități europene. Ce vor redescoperi aceștia prin bibliotecile din Roma sau Viena? Nimic altceva decât LATINITATEA LIMBII ROMÂNE, LATINITATEA POPORULUI ROMÂN, CONTINUITATEA POPORULUI ROMÂN LA NORDUL DUNĂRII!

Ar fi foarte multe de spus. În încheiere, doresc să-i las pe alții să vă spună câte ceva.

CARDINAL IULIU HOSSU: ”DACĂ NU EXISTA UNIREA RELIGIOASĂ DE LA 1700, NU ERA NICI ADUNAREA DE LA BLAJ DIN 3/15 MAI 1848 UNDE S-A STRIGAT ”VREM SĂ NE UNIM CU ȚARA!, NU ERA NICI UNIREA DIN 1918”.

ISTORICUL NICOLAE IORGA: ”ÎNTOARCEREA NOASTRĂ SPRE LATINITATE, SPRE ROMA, LA 1700, ESTE DE O IMPORTANȚĂ INEGALABILĂ… ORI DE CÂTE ORI FACEM UN POPAS ÎN ISTORIA UNIRII TRANSILVANIEI CU ȚARA, SE CUVINE SĂ ADUCEM UN OMAGIU BLAJULUI ȘI BISERICII UNITE CU ROMA, AI CĂREI OAMENI MARI AU FOST ”LUMINI ÎN NOAPTEA ISTORIEI NOASTRE, OAMENI DE ALEASĂ CULTURĂ ȘI NEÎNCETAT DEVOTAMENT PENTRU A-L SERVI PE DUMNEZEU ȘI PATRIA”.

PS. S-ar putea să existe și o parte a doua. Nu am urmărit nimic altceva decât să scriu câteva cuvinte despre ADEVĂR. Vă mulțumesc.

prof. Vasile POP

foto: ”Salut, Sighet!”

În această zi de o deosebită importanță istorică, zi în care în urmă cu 29 de ani la Timișoara se murea pentru libertate, am adus și noi un omagiu eroului martir sighetean ANTONIU TIBERIU FLORIAN.

Antoniu Tiberiu Florian ar fi împlinit 20 de ani în 26 decembrie 1989, dar nu a mai apucat. Viaţa i-a fost curmată în 17 decembrie 1989. Tiberiu era student la Facultatea de Mecanică Agricolă din Timişoara şi a fost împuşcat în cap, în zona Complexului Studenţesc, de o coloană militară ce trecea prin zonă și a deschis focul împotriva studenților. Trupul lui a fost transportat în secret la Bucureşti şi incinerat la crematoriul Cenuşa, iar cenușa lui impreună cu a altor peste 40 de eroi martiri a fost aruncată într-un canal de la marginea Bucureștiului.

În memoria lui dar și a tuturor eroilor martiri uciși la Revoluție am depus azi o coroană de flori la mormântul simbolic a lui Tibi Florian. Dumnezeu să-l odihnească în pace!

EROII NU MOR NICIODATĂ!!!!

Asociația SZMISZ

Se apropie sărbătorile… E o perioadă când, pentru fiecare dintre noi, vine momentul bilanțului în prag de an nou. Bilanțuri de tot felul, dar, mai ales, cel al câștigului, cel al profitului, cum i se mai zice.

De cele mai multe ori însă, în goana nebună a acestor vremuri, partea materială este primordială. Statistici aduse la zi, procentaje, reglări, compensări, rectificări, măriri, scăderi, toate împreună dând o plusvaloare a muncii fiecăruia dintre noi.

Bilanțul pe care eu vreau să-l fac acum, la final de an, nu se referă la nicio situație din cele enumerate mai sus. Bilanțul meu este unul care nu e consemnat în nici o statistică de până acum. Este un bilanț al pierderilor de suflet, al prietenilor, al celor dragi…

Oricât am încerca să ne eschivăm de la acest ”bilanț”, eu cred că fiecare, atunci când afară se aude zvon de colinde, când albul zăpezii acoperă urâtul din jur, are o mică străfulgerare la gândul că în anul care a trecut, a mai pierdut pe cineva drag.

Îmi persistă în minte o amintire care nu mi se va șterge niciodată, aceea a mamei care – în seara de Crăciun, când toată lumea era veselă, colindătorii pe la ferestre – nu se putea opri din plâns.

De ce plângi, mamă?
Plâng, pentru că, cu fiecare an care trece, mă simt tot mai singură, pentru că cei plecați sunt mai mulți decât cei rămași… De aceea nu pot să mă bucur…

Acum, încep s-o înțeleg. Parcă, acum pleacă tot mai mulți dintre noi. Câte un anunț scurt și nu se mai știe nimic de el. Poate, și de aceea nu-mi place să stau mult departe de țară, de cei care contează.

Sugestia mea ar fi ca, atunci când vă faceți bilanțul pe anul acesta, pierderile de suflet, pe care fiecare dintre noi le are, să nu le treceți la ”cantități neglijabile” și, să nu vă speriați dacă veți ieși cu minus. Golurile lăsate de cei plecați, nu se vor umple niciodată, cu fiecare an ele vor deveni tot mai adânci și sunt singurele pierderi care nu se pot ajusta din pix.

Asta am simțit să fac pentru cei care au plecat sau care sunt pe drum…

Ne mor prietenii

Ne mor prietenii sub ochii noștri
Răpuși de-o boală crudă și nătângă,
Pe care toți savanții de pe lume,
Nu sunt în stare, încă, s-o înfrângă.

Ne mor prietenii, iar noi,
Îi ogoim atâta cât putem
Și îi mințim frumos c-o să le treacă,
Iar ei se-ncred în noi și gem…

Ne mor prietenii și doare
Că nu e timp să ne mai facem alții,
Iar unii dintre ei s-au dovedit a fi
Mai buni și mai onești ca frații!

––––––––––––––

Se cheltuie pe arme, pe lucruri inutile
Se bagă mâna-n sac până la fund,
Dar sunt neputincioși s-aduc-un zâmbet,
Pe fața trist-a unui muribund!

Ileana PISUC

O amosferă minunată aseară la Biserica Greco-Catolică din Sighet la concertul de colinzi al corului Cristos Rege dirijat de prof. Rodica Gheorghiu, în prezența a peste 500 de spectatori încântați de armoniile sonore, deveniți pe final co -participanti, când s-au unit în mărturisirea credinței și în spiritul tradiției aducând Vestea cea Minunată , care de la Viflaim se -arată….

Bucuria profundă a Nașterii Domnului a fost exprimată în mod emoționant în dulcele grai românesc și în limbile pământului, racordându-ne atât la trăirea autentică a străbunilor noștri cât și la bogăția culturii universale, corul Cristos Rege dovedind încă o dată nu doar pasiunea pentru muzică ci și o înaltă calitate profesională, capacitatea de a realiza performanța (recunoscută nu doar în Sighet ci peste tot unde se deplasează) ca urmare a multor eforturi și sacrificii oferite generos cu răbdare și dragoste.

Părintele paroh Onisim Filip a mulțumit corului și auditoriului subliniind necesitatea păstrării și promovării valorilor spirituale, a frumosului care înnobilează sufletul, a tot ce ne definește identitatea , Crăciunul fiind o minunată ocazie de a ne apropia de Dumnezeu și unii de alții cu bucurie.

preot prof. Marius VIȘOVAN