Albul dintâi

Pete de zăpadă prin grădini. Pritre ele, au apărut ghiocei plăpânzi, reci.
Scrie la carte că ghioceii au o floare-clopot cu 3 petale exterioare albe ca laptele (Galantus) și 3 petale interioare mai mici, marcate (pătate) cu verde închis. Rezistența le-o asigură bulbul din pământ și cele 2 frunze liniare verzi, cărnoase.

Ghiocelul mă uimește de fiecare dată prin vulnerabilitatea și invulnerabilitatea sa (sic!). Vulnerabil, datorită delicateții și fragilității – „de neatins”, datorită albului imaculat, în contrast violent cu verdele de pe petalele interioare.
Un alb diferit de cel al narciselor, al margaretelor, al crinilor – suprem, dintâi,

Eveniment
De obicei, veverițele din parc fug speriate sau se cațără în copaci, sus de tot, când mă apropii de zona lor. Astăzi, însă, cum treceam, una s-a oprit chiar la nivelul priviriii mele. Mă privea fix, fără expresie, aproape încremenise – nu pleca. Am plecat eu, să mă uit într-o oglindă, să văz dacă nu mi s-a ascuțit chipul. Să știu la ce se uită oamenii.

O nouă boală
La cafenea, dimineață de dimineață, un grup de seniori așteaptă chelnerița. – Suferă de „Chelnerită”.

Societas
O „zebră” lungă-lungă. Când trec toate vehicolele opresc. Ridic mâna a mulțumire, înclinându-mă. O iau în nume personal.

Olog pe trotuar
– Ai grij’ , că te-a lovi…
– Cine? Călicu’ acela?!
– Nuu, mașina!…

Fără număr…
„Cum nu știi? Casa ce’e mare, colț cu „Eminescu”. N-ai văzut câte mașini îs? Are tot ce treb’e: Interne, Chirurgie, …X, Y!”

Meniul zilei

*
Mă așez la o masă. Aștept și aștept cuminte. La bar așteaptă și așteaptă noua ospătăriță. Șefa de sală mă vede și o întreabă:
– Domnul servește ceva?
– Numa’ stă – răspunde nouașa.
*
– …supă de cartofi și de perișoare, păstăi cu usturoi și tăieței cu varză. Ce v-aduc?
– …Cârnaț cu pireu!

Banca de rezerve

– …și școala de maiștri, …și liceu’, …și școala metalurgică, …de toate am făcut, …și 5 copii cu ultima nevastă – se laudă Paraditul.
– Puțini – punctează Invalidul.
– Ceă? – asurzește brusc primul.

Pe drum mergând
– …Năroc, Mări’! Ghe’orghe’e unde-i?
– Acasă… Umblă la ruși.

Ziceri MM

*
Cum este correct: horincă fiartă cu t’iper ori cu t’iperi?
*
„Am plecat fără umbrelă de acasă Am gândit că n-o să ploaie. Când ies, ploauă!”
*
(Mere la tarabă.)
-…Nu-i place cum i le-am pus. Că „nu-s bine aranjate”… Că ducă-și-le puă ea!
*
„…Auzi, I’lea’! Cum aflu ceva gen, te-anunț…”

Obscure
*
(Comunicare)
La intrarea în parc, dimineață de dimineață, mi se alătură câinele locului. Mă însoțește în ritmul meu o vreme, potrivindu-și respirația cu respirația mea.

*
Vreme de dezgheț. Urc în sfârșit digul la râu. Iza îmi luminează-mângâie obrazul.
*
Sfârșit de iarnă. Pe străzi câinii zburdă a primăvară.

Marin SLUJERU

Foto: Brîndușa Oanță

Purim s-a desfăşurat anul acesta la Sighet sub semnul speranţei de Pace, cu dorința de a sărbători Purimul fără amenințarea războiului.

Haman, nepotul lui Hagag din tribul Amalek – simbolizând Îndoielile – a vrut sa distrugă poporul israelit (simbol al spiritualității), însă Megillat Esther (în traducere-revelația ascunsului) dezvăluie secretele prin care poporul israelit este salvat, iar Haman este ucis în locul iudeilor. Purim nu este nicidecum celebrarea uciderii unui om, chiar dacă acesta este Haman, ci victoria asupra îndoielilor și negativităților, culminând cu terminarea perioadei de exil prin reconstrucția Templului din Ierusalim.

Imagini de la sărbătoarea Purim-ului din Sighet puteți viziona în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS

Prima apariție din anul 2026 la Editura Valea Verde din Sighet este un volum – album de artă semnat de Ioan BORLEAN – „Steaguri și Praguri”  (editor – Ion Mariș, introducere – Ion Mariș, prof. univ. dr. Dorel Găină și preot  Ioan Bizău, fotografii lucrări – Pentru Sângeorzan, fotografii la vernisaj – prof. univ. dr. Dorel Găină, corectura texte – Ion Mariș & dr. Ștefan Vișovan, concepție și realizare grafică – Ioan Borlean, tipar: I. I. Chișiu Cătălin-Alin).

Volumul cuprinde reproducerile foto ale lucrărilor de artă vizuală create de Ioan Borlean, incluse în expoziția „Steaguri și praguri”, vernisată la Cluj-Napoca, „Turnul croitorilor”, în 26 iunie 2025, organizată sub egida Primăriei și Consiliului Local Cluj-Napoca, a Centrului de Cultură Urbană „Turnul Croitorilor” și a Uniunii Artiștilor Plastici din România – filiala Satu Mare.

* * *

Ioan Borlean născut la 15 martie 1958 în comuna Vadu Izei, județul Maramureș. A absolvit Liceul de Arte din Baia Mare și Artele Vizuale (master), specializarea pictură, la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, U.T. Cluj-Napoca.

Expoziții personale recente:
2024 – Expoziția de pictură „Semne și simboluri identitare” la Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul” din Sighetu Marmației, curator dr. Ioan Dorel Todea, publicist Ion Mariș;
2024 -Expoziție de pictură „TAINA” la Muzeul de Artă Comparată din Sângeorz-Băi, curator dr. Maxim Dumitraș, istoric de artă dr. Vasile Duda, Pr. dr. Ioan Bizău;
2023 – Expoziție de icoane pe sticlă la Târgul internațional de turism Romexpo București;
2022 – Expoziție de pictură „Amprente – Mărturisiri” la Muzeul Maramureșean din Sighetu Marmației, curator Ion Mariș;
2025 – Expoziția „Confesiuni cromatice”, Muzeul de Artă Satu Mare, curatori – Alexandru Polgar și Ion Mariș;
2025 – Expoziția „Steaguri și Praguri”, Turnul Croitorilor, Cluj-Napoca, curatori – Dr. Ancuța-Lăcrimioara Chiș și Ion Mariș;
2025 – Expoziția „Steme identitare”, Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif Mărturisitorul”  Sighetu Marmației.

Participări recente la expoziții de grup sau colective:
2024 – Expoziția „STEAGURI MEDIEVALE IMAGINARE 2024”, Palatul Parlamentului – Sala Constantin Brâncuș, București, curator Daniele Frumușeanu, critic și istoric de artă Luiza Barcan;
2024 – Expoziția „SĂRBĂTOAREA BRESLEI 2024” – artă plastică religioasă și restaurare deschisă la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti” din București; curatori C. Olteanu, Florin Mihăilescu;
2024 – Expoziția DIALOG ICONOGRAFIC – icoane pe sticlă din Colecția Muzeului Maramureșean și icoanele artistului Ioan Borlean, deschisă la Palatul Parlamentului României, în fața sălii de plen a Camerei Deputaților; curatori dr. Mirela Ana Barz, Lect. univ. dr. Andrei Mușat;
2024 – Salonul internațional de arte vizuale „MARTHA BIBESCU”, Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, Ilfov; curator acad. Mirică Dumitrescu, Gheorghe Dican, Luiza Barcan-critic de artă;
2024 – Expoziția Anuală de Artă Plastică Religioasă și Restaurare 2024 la Muzeul Național al Satului „Dimitrie Gusti”, București; curatori Irina Sava, Cristian Olteanu, Florin Mihăilescu;
2024 – Expoziție „CONFLUENȚE PLASTICE: abstract/ figurativ”, la Galeria Căminul Artei, București; 2023 – Expoziția „ARTIȘTI INCOMOZI” la Galeria Căminul Artei, București;curator A. Romocean;
2023 – Expoziție „UP TO DATE ART”, la Galeria Căminul Artei, București;curator Sorin Ienulescu.

Salut, Sighet!

Primăvara

Un aer călduţ, parfumat
Sub cerul de-un pal ivoriu,
În vale pârâul umflat
aleargă sălbatec şi viu.

În zori m-a trezit sărutarea
trimisă pe-o rază de soare;
Lumina-neca depărtarea –
tot răul murise-n uitare.

Veni pe aripa de vânt
O veste frumoasă din cer.
Şi-acuma bătrânul pământ
Îşi lasă cojocul de ger.

E vestea ce-o murmură seara
zefirul. Pădurea o ştie;
Soseşte de-acum Primăvara,
să bucure lumea pustie.

Prin dealuri sărace, se-aude
un zvon care creşte mereu.
Îl spun a pârâului unde
Îl cântă tot sufletul meu.

O floare albastră şi crudă
se-nalţă sfioasă spre soare
şi cată la loc să se-ascundă
de firea zăpezii ce moare.

Tu soare, trimite lumină
în raze bogate spre noi
şi fă să răsară-n grădină
frunzişul, pe arborii goi.

(Magda Isanos)

Salut, Sighet!

Nota redacției: De 1 Martie… dorim colaboratoarelor și cititoarelor noastre… o minunată primăvară!

Foto: reproducerea picturii „Springtime” de Claude Monet.

În cadrul ședinței Consiliului Local Sighet din 26 februarie 2026  a fost aprobată oficial stema municipiului nostru. Este un moment semnificativ în anul în care Sighetul sărbătorește atestarea celor 700 de ani de existență… „oficială”.
Elementele noii steme provin din cea mai veche stemă cunoscută a orașului, datând din anul 1576, refăcută și adaptată conform rigorilor heraldice actuale. Designul stemei sugerează „continuitatea orașului Sighet, vechea capitală istorică a Maramureșului”.

Argumente:

Smalțul roșu al scutului simbolizează vechea autonomie locală, specifică urbanismului medieval de tip german, subliniind statutul privilegiat și organizarea administrativă distinctă de care s-a bucurat orașul nostru de-a lungul timpului.
Capul de bovideu, element central al stemei, face parte din vechea stemă a Sighetului și se regăsește în numeroase reprezentări heraldice din zonă, fiind un simbol al identității locale și al tradiției istorice maramureșene.
Crinul heraldic, prezent și el în vechea stemă, evocă tradiția heraldică franceză a regilor angevini de stirpe napoletană ai Ungariei, care au recunoscut orașul în anul 1326. Acest simbol face trimitere la continuitatea istorică a localității încă din secolul al XIV-lea și exprimă puterea, identitatea, forța materială și spirituală, demnitatea, măreția, credința și ideea de nemurire.
Crucea și steaua cu șase raze, elemente tradiționale asociate capului de bovideu în heraldica medievală locală, reprezintă credința locuitorilor și rolul important jucat de maramureșeni în sistemul de apărare medieval.
Coroana murală cu cinci turnuri crenelate confirmă rangul de municipiu al Sighetului, marcând statutul administrativ și importanța sa în cadrul județului și al regiunii istorice.

Stema va fi înaintată spre analiză în cadrul Comisiei Naționale de Heraldică, Genealogie și Sigilografie, iar după obținerea avizului favorabil urmează să fie aprobată prin Hotărâre de Guvern, acesta fiind ultimul pas procedural pentru ca simbolul municipiului Sighet să fie oficializat la nivel național.

Salut, Sighet!

 Primul cor al Bisericii greco-catolice din Sighet lângă vicarul Tit Bud, inițiatorul său.

„Cantor-docent (învățător și cântăreț n.n.) a fost ales Petru Pop, unul dintre docenții cei mai buni, e cantor foarte bun pricepător de muzică și de note. Cu ajutorul lui s-a ajuns scopul de a avea un cor vocal al credincioșilor parohiei noastre. Corul acesta cuprinde 28 de membri, toți credincioși ai parohiei și cântă în toate duminecile și sărbătorile liturghia. S-au cumpărat cărți de rugăciuni care cuprind și cântările bisericești. S-au împărțit deja vreo 50 și se cer mereu altele și altele. Odată cu înființarea corului se lățește dorința de a citi românește și pătrund tot mai mult cărțile românești în popor. Biserica acum e îndesată în toate sărbătorile. Ca să îndemn pe credincioși să ia parte în cor, am fotografiat coriștii, ca să rămână icoana (fotografia n.n.) întâiului cor român al poporului din Sighet ca o suvenire pentru urmași”.
În 1903, când a scris Tit Bud aceste rânduri (vezi „Însemnări și date despre înființarea Parohiei Greco-Catolice Române din Sighetul Maramureșului”, în Tit Bud, „Scrieri istorice”, Sighet, 2021, p.126-127), corul exista deja din 1901. În 1906, când a trecut prin Sighet și a participat la o liturghie oficiată de Tit Bud în Biserica „Adormirea Preacuratei Fecioare Maria”, ridicată de el în 1892, Nicolae Iorga a fost plăcut impresionat de partea muzicală a liturghiei și a notat în impresiile sale. După Petru Pop, cantor al bisericii și dirijor al corului a fost mulți ani Gheorghe Nemeth, un alt învățător dăruit cu calități vocale deosebite.

În perioada interbelică viața culturală și artistică din Sighet și din Maramureș a cunoscut o creștere deosebită și o „lățire”, cum zicea Tit Bud, la școlile confesionale și la bisericile comunale (ex. Corul Bisericii din Hoteni, foto 1930) iar în Sighet, cu sprijinul doamnelor din Reunuinea femeilor greco-catolice și a AGRU-lui corul a ajuns la un înalt nivel de interpretare sub bagheta doamnei profesoare Elisabeta Iurca, o fiică și o demnă reprezentantă a școlilor Blajului. Dar corul Bisericii greco-catolice din anii aceia n-au fost doar cu cântările alături de biserica lor. Au fost o prezență vie în viața muzicală și culturală a orașului, au organizat manifestări diverse și au făcut colecte pentru a sprijini pictarea iconostasului și rezolvarea altor nevoi. Și uite cum nimic nu este întâmplător! coriștii din zilele noastre adună în fiecare duminică – dă fiecare cât poate – bani pentru vitraliile bisericii în care cântă. Poate și pentru că de la balcon vitraliile sunt mai aproape de ei.

După 1948, corul a dispărut odată cu Biserica greco-catolică pe care a slujit-o și, după o tăcere, un trist intermezzo de… 50 de ani, a reapărut iarăș împreună cu aceasta, în 1990. Întâi, pentru scurt timp, a fost dirijat de regretatul profesor Teodor Borca, apoi, până în prezent, l-a adus – cu dragoste și cu multă muncă, dar și cu multe și frumoase succese – doamna profesoară Rodica Gheorghiu, având-o alături, până în urmă cu câțiva ani, pe colega și buna sa prietenă, regretata profesoară Monica Chifor, două nume strălucite ale vieții muzicale sighetene din ultimele decenii.
Sub conducerea doamnei Gheorghiu, corul a ținut, în urmă cu peste 30 de ani primele concerte de colinzi pe treptele interioare ale Palatului Culturii, celelalte, an de an, se țin în nou construita Biserică „Cristos Regele Universului”, iar concertul închinat Sfintelor Paști, ținut în fiecare an în Săptămâna Patimilor și dedicat celor care au suferit în timpul regimului  comunist, are loc întotdeauna pe celularul Memorialului – un requiem care pătrunde prin ușile deschise ale celulelor fostei închisori, dar și o plecată rugăciune pentru liniștea sufletelor celor care au suferit aici. Sunt momente de mare emoție și de înaltă vibrație sufletească  pentru toți cei prezenți. Dar în afara celor două concerte anuale corul cântă în fiecare an, ca invitat, la sfințirea și la hramul unor biserici și mănăstiri, la diferite concerte și concursuri corale organizate la Cluj, Oradea, Zalău, Bistrița, Baia Mare, la Liturgia solemnă de la Cimitirul Săracilor, în cadrul Pelerinajului anual de la începutul lunii mai, la care participă un număr impresionant de pelerini în frunte cu ierarhii și preoții bisericilor greco-catolice din întreaga țară și a cărui importanță a depășit granițele. Și, datorită acestei intense activități și aprecierilor de care pe bună dreptate se bucură, corul a fost invitat și peste hotare și a avut onoarea și bucuria să concerteze în celebra Catedrală „Sfântul Ștefan” din Viena și la Centrul cultural al românilor de acolo, în alte mari biserici din Marsilia și Strasbourg – Franța. Dar, pe lângă toate acestea, trebuie avut în vedere faptul deosebit de important că un cor înseamnă, în primul rând, oameni, oameni dispuși să dăruiască, oameni care „sfințesc” locul… fiindcă oamenii aceștia trec și ei odată cu anii și trebuie să vină alții, să le ia locul!

Rândurile de mai sus pot fi considerate ca fiind o scurtă și grăbită poveste a unui cor bisericesc de-a lungul anilor, de la nașterea sa până în zilele noastre și, la o primă impresie, așa este. Au trecut, iată! 125 de ani de când a luat ființă. Analizată mai în profunzime însă această „poveste” este și o interesantă filă de istorie a locului, din care se desprind imaginile evoluției noastre sociale, culturale, religioase și chiar economice. Trebuie doar să privim atent fotografiile!

                                                                       Ioan Ardeleanu-Pruncu

În aceste zile s-au aflat în Maramureș doi artiști, maeștri fotografi, italieni foarte cunoscuți: Claudio Sericano și Gianni Maitan.

„Am început să fotografiez acum patruzeci de ani. Întotdeauna am iubit fotografia urbană, căreia încerc să-i dau o notă minimalistă. În ultimii ani, am început să procesez creativ fotografii de arhitectură, încercând să provoc emoții sau să spun povești. Unele dintre cele mai originale lucrări ale mele, inclusiv „Insomnia”, care povestește despre depersonalizarea ființei umane în marea metropolă, au obținut succese la cele mai importante premii internaționale. Premiile mele: 2022 – Siena Creative Photo Awards – Premiu de Artă Fină cu mențiunea deosebită; 2022 – Siena SIPA – Mențiune de onoare Arhitectură; 2021 – Siena „Creative Photo Awards” – Câștigător al premiului „Runner Up” la categoria Arhitectură; 2021 – PX3 „Le Prix de la Photographie Paris” – Aur la Arhitectură-clădiri; locul 2 Arhitectură; 2021 – ND „Neutral Density Awards” – Aur la Arhitectură-clădiri; 2021 – IPA „International Photography Awards” – Argint la Arhitectură-altele; 2021 – BIFA „Premiile de Fotografie Budapesta” – Argint la categoria Arhitectură-clădiri.” (Claudio Sericano)

Gianni Maitan s-a născut pe 20 aprilie 1951 și se dedică fotografiei de natură din 1980. A expus în numeroase expoziții de fotografie individuale și de grup în Italia și în străinătate. Fotografiile sale au apărut în numeroase cărți, calendare, ghiduri, cărți poștale, stickere Panini și în reviste de specialitate de renume italiene și internaționale. Din 1992, fotografiile sale au servit la promovarea imaginii companiei Gemata S.p.A., iar din 1996, mii de exemplare ale „Calendarului Gemata” care prezintă fotografiile sale cu animale au fost distribuite anual în întreaga lume. A publicat cartea „Parcuri africane” împreună cu Giorgio Mondadori în decembrie 2004, a fost coautor al „Ghidului de călătorie: Kenya” publicat în octombrie 2005 de Editura Polaris, a publicat „Minunatele parcuri africane” la Sassi Editore în aprilie 2009 și cartea MOVING cu fotografii alb-negru la Gemata S.p.A. în 2015. A primit sute de lucrări și numeroase premii la prestigioase concursuri naționale și internaționale de fotografie, iar cu echipa italiană FIAF Natura a câștigat 10 Cupe Mondiale la Bienalele FIAP ale Naturii. A fost membru al juriului în jurii naționale și internaționale. În mai 2008, i s-a conferit l’Onorificenza AFI, iar în mai 2016, l’Onorificenza IFI.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO cu meșteșugari din Maramureș dar și un scurt interviu cu maestrul fotograf Claudio Sericano):

Foto & Video: dr. Sorin Markus

În perioada 14-16 februarie 2026 o delegție a Primăriei Sighet, condusă de primarul Vasile Moldovan a fost invitată să participe în Danemarca,  în orașul/ comunitatea Skive la celebrarea celor 700 de ani de la prima atestare documentară a orașului. Deplasarea a avut ca scop consolidarea relațiilor dintre administrațiile celor două orașe, identificarea unor potențiale colaborări viitoare. Numitorul comun al celor două localități este „vârsta” identică: 700 de ani!

„Am avut ocazia să intru în contact cu o comunitate extraordinar de bine organizată, de la care avem multe de învățat. M-a impresionat modul în care funcționează biblioteca publică, un spațiu modern, deschis, adaptat tuturor categoriilor de vârstă, care nu este doar un loc al lecturii, ci un veritabil centru comunitar, unde se desfășoară activități educaționale, culturale și sociale. De asemenea, relația dintre administrația locală și asociațiile civice este una bazată pe încredere, transparență și colaborare constantă, ceea ce contribuie la o viață comunitară activă și bine structurată.
Transmit întreaga mea apreciere domnului primar Alfred Brunsgaard pentru ospitalitatea, deschiderea și profesionalismul de care a dat dovadă. Dialogul nostru a fost unul sincer și constructiv, axat pe schimbul de bune practici în administrația publică și pe identificarea unor direcții comune de cooperare.
Mulțumiri speciale se îndreaptă către domnul Valentin Vorobăț, președintele Asociației Românilor din Skive, cel care a mediat această întâlnire și care contribuie activ la consolidarea legăturilor dintre comunitățile noastre. Implicarea sa este un exemplu de dedicare față de românii din diaspora și față de dialogul intercultural.
Cred cu tărie că schimbul de experiență și deschiderea către modele administrative performante reprezintă pași esențiali în evoluția oricărei comunități. Vizita la Skive este un exemplu clar că, prin colaborare și viziune comună, putem construi administrații mai eficiente și comunități mai unite.” (Vasile Moldovan)

O realizare importantă pentru orașul nostru ar fi potențiala înfrățirea a celor două localități și – se pare – se lucrează și la acest proiect.

În această deplasare în Danemarca un rol important l-a avut și Ansamblul „Mara” al Centrului Cultural Sighet care a susținut un spectacol folcloric – deosebit de apreciat –  la Skive Theater.

La sfârșitul lunii martie danezii din Skive sunt invitați la Sighet, confirmându-se astfel trendul unei colaborări de lungă durată.

Salut, Sighet!

Sunt patru ani de la declanșarea invaziei ruse asupra Ucrainei, la 24 februarie 2022 – o bornă tragică ce a „rearanjat” harta de securitate a Europei și a pus la încercare coeziunea occidentală. Războiul declanșat de „țarul” Putin împotriva unui stat suveran a provocat sute de mii de victime (morți, răniți, dispăruți), distrugeri masive și milioane de refugiați, dar și o reașezare strategică incredibilă în regiune.

Pentru România, conflictul din vecinătate a însemnat, înainte de toate, o presiune umanitară și logistică maximă.
Am fost prezent câteva luni la vama sigheteană, am văzut și simțit frica, suferința, deznădejdea femeilor și copiilor care părăseau zona expusă războiului. Sute de mii de refugiați ucraineni au tranzitat sau s-au stabilit temporar în țara noastră, generând un val impresionant de solidaritate civică. S-a declanșat – de altfel – un efort comun susținut de Uniunea Europeană și partenerii internaționali.
Pe plan economic, România a resimțit efectele inflației accelerate, ale creșterii prețurilor la energie și ale instabilității regionale. Reconfigurarea pieței energetice europene, reducerea dependenței de gazul rusesc și investițiile în securitate au generat costuri bugetare semnificative. În același timp, apartenența la NATO a devenit un pilon esențial al securității naționale, iar prezența aliată pe flancul estic s-a consolidat vizibil.
Războiul a scos însă la iveală și clivaje în interiorul Europei. Deși sprijinul pentru Kiev a fost consistent, consensul nu a fost niciodată deplin. Divergențele privind sancțiunile, ajutorul militar și – mai ales – costurile sociale ale conflictului au alimentat tensiuni între statele membre. Recrudescența curentelor populiste și oboseala față de război – pe fondul problemelor economice globale – au amplificat dezbaterea privind limitele solidarității europene.

După patru ani, conflictul rămâne o rană deschisă la granița României și-a Europei. Suntem conștienți de importanța unității euro-atlantice, dar războiul a demonstrat totodată cât de fragilă poate fi coeziunea politică în fața presiunilor economice și sociale.
Pentru România, lecția acestor ani este indiscutabilă: securitatea, stabilitatea și solidaritatea nu sunt realități garantate, ci angajamente care trebuie susținute constant, cu luciditate și responsabilitate, cu o politică externă flexibilă dar echilibrată.
Războiul a însemnat mutații spectaculoase la nivel global, noi încă bâjbâim, simpli pioni, fără să încercăm să ne ridicăm „vocea” pentru a ne prezenta „doleanțele” mult mai consistent, fără să ne focalizăm pe marile probleme cu care ne confruntăm și se confruntă lumea. Nu trebuie să fim duplicitari dar ar trebui să încercăm mult mai mult, să ne impunem poziția și să avem idei/ propuneri consistente nu… aplauze contextuale.
Niciun război nu justifică nici măcar o singură victimă. Soluția ar fi o pace rapidă, durabilă, pentru a nu se „acomoda” lumea cu ideea unui război extins, global, așa cum se vehiculează în cele mai apocaliptice scenarii.
Din păcate, mai marii făcători de pace ai lumii nu cred în… pace!

Foto & text: Ion Mariș

A doua arestare

O parte dintre membrii  „lotului Vișovan” (primul lot de deținuți politici maramureșeni, majoritatea elevi ai Liceului „Dragoș-Vodă” din Sighetu Marmaţiei), după executarea  primei condamnări au fost din nou arestaţi în 1958, de această dată pe baza unor acuzaţii complet inventate. În toată ţara aveau loc arestări, sub pretexte care de care mai fanteziste. Toţi opozanţii reali, potenţiali sau imaginari ai regimului comunist trebuiau anihilaţi; Securitatea  încerca să împiedice o evoluţie asemănătoare celei din Ungaria din 1956.

Dintre tinerii maramureşeni, o parte reuşiseră, în cei câţiva ani de libertate, să-şi întemeieze o familie. Arestarea şi condamnarea soţilor a  însemnat  pentru  tinerele soţii şi pentru micuţii copilaşi un calvar greu de imaginat. Pe lânga şocul psihologic şi durerea sufletească, au urmat percheziţiile şi şicanele Securităţii, necazuri la locul de muncă, marginalizarea socială, greutăţile materiale duse la limită, batjocură şi umiliri la tot pasul. Alături de sângele soţilor, lacrimile soţiilor şi copiilor  au curs pe altarul de jertfă al neamului românesc… O pagină de eroism ce nu trebuie uitată.

Situația dramatică a familiei Rad

Unul dintre ei avea însă o situație cu totul deosebită – este vorba de Constantin Rad din Călinești (în total 11 ani de închisoare). O lăsăm pe doamna Rad să relateze la persoana I:

„În luna iunie 1958 eram căsătoriţi doar de câteva luni… Soţul meu, Constantin Rad, era funcţionar la Sighet, unde şi locuiam, iar eu eram învăţătoare la Săpânţa, satul meu natal. În luna iulie lui i s-a desfăcut contractul de muncă – am simţit că urmează să se întâmple ceva. Pe 25 august a plecat la Călineşti la părinţi şi acolo l-au arestat în noaptea aceea. Eu nu ştiam nimic, doar m-am trezit la 12 noaptea  cu 2 securişti, Lehoczy şi Manole care  au făcut percheziţie răsturnând toată casa. Şocul şi spaima au fost foarte mari… eu eram însărcinată  şi ştiam că urma să am gemeni…

Necazurile familiei mele s-au ţinut lanţ, în anul următor fiind arestat şi tatăl meu. Despre  soţul meu timp de multă vreme n-am ştiut nimic. De mai multe ori m-am dus şi am întrebat la Baia Mare la procuratură dar de fiecare dată mi s-a spus că nu se ştie nimic. Aveam să-l văd numai în noiembrie 1959 la proces la Baia Mare, când un ofiţer a acceptat să-i arate poza copiilor, Cornel şi Mariana, pe care nu apucase să-i cunoască. Soţul meu – Costică îi spuneam în familie –  a fost condamnat la 20 de ani muncă silnică. La câteva zile mi s-a desfăcut contractul de muncă; nu mi s-a permis să mai lucrez în învăţământ. Cu mari eforturi am reuşit să mă  angajez ca muncitoare la o fabrică de confecţii.”

Am dreptul să-mi văd copiii!

„La recursul din 1961 de la Satu Mare condamnarea a fost redusă la 15 ani. De data asta am fost prezentă împreună cu copiii, în vârstă acum de aproape 3 ani. Sora mea se cunoştea cu un gardian şi astfel ni s-a permis să stăm pe coridorul pe care urmau să treacă acuzaţii şi aşa am reuşit să mă apropii de el şi să-i arăt copiii. Când am ajuns în sala de tribunal, cu copiii în braţe, lumea mi-a făcut loc şi am ajuns în faţă şi atunci fetiţa a strigat: „Tăticule, vino acasă!”… Lumea în sală a început să plângă în hohote… Soţul meu s-a ridicat în picioare şi s-a uitat spre copii. Preşedintele  tribunalului i-a strigat: „Stai  jos!” la care el a răspuns: „Puteţi să mă împuşcaţi, dar dreptul a-mi vedea copiii nu mi-l puteţi lua!” şi s-a întors şi s-a uitat spre copii… După un timp, pe care nu pot să-l precizez – în care şi călăii noştri păreau impresionaţi – preşedintele mi-a cerut să părăsesc sala.

Am trăit foarte greu, dar Dumnezeu ne-a ajutat şi în 1964 soţul meu s-a întors acasă. Am mai fost şi după aceea urmăriţi de Securitate şi la locul de muncă şi acasă, dar eram împreună şi asta era cel  mai important lucru. Vă închipuiţi bucuria copiilor noştri… Îmi amintesc  cu câtă mândrie băieţaşul nostru şi-a prezentat tatăl colegilor de joacă: „Uitaţi-vă, ăsta-i tăticul meu!”  (mărturia doamnei Ileana Rad, în lucrarea Maramureșul în lupta anticomunistă, 2012, coordonată de subsemnatul)

Familia s-a stabilit ulterior la Cluj. Constantin Rad a trecut la Domnul în 1998, iar soția sa în 2018. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Parohia Greco-Catolică Română din Wiener Neustadt, ridicată la rangul de parohie personală, își desfășoară activitatea în Biserica „Sfântul Leopold”, un spațiu care, în această Duminică a Ortodoxiei, a devenit loc de întâlnire a credinței vii și a comuniunii autentice.

Sfânta Liturghie a fost celebrată de Preacucernicii părinți Ioan Iulian Hotico și Felician Petru Vladu, împreună cu tânărul preot Dominic Catrinescu, la prima sa celebrare la Wiener Neustadt după hirotonirea întru preoție care a avut loc la Oradea, în 06.12.2025, cu ocazia Sărbătorii Sf. Nicolae care este și patronul catedralei. Alături de ei a fost si absolventul facultății de teologie, Valentin Gheorghe, care a contribuit la desfășurarea armonioasă a slujbei. Sub cupola sfântului locaș, rugăciunea comunității s-a înălțat într-un glas unit, iar sfințirea hainelor preoțești — donate de o persoană din comunitate implicată constant și cu generozitate atât în viața parohiei ortodoxe, cât și în a celei greco-catolice — a adus un plus de lumină și bucurie. Pentru gestul său discret și generos, comunitatea îi mulțumește și îi dorește multă sănătate și liniște alături de familie.

Părintele Dominic, născut la 13 septembrie 2000 la Blaj și crescut în Spania, reprezintă un exemplu viu al călătoriei vocaționale transnaționale, care leagă tradiții și culturi. Studiile sale teologice la Universitatea din  Navarra, Spania  și la Institutul Teologic Internațional din Trumau, Austria,  împreună cu experiența de seminarist și de hirotonit, i-au modelat o voce caldă, pătrunzătoare și un cuvânt care nu impresionează prin volum, ci prin profunzime. Cuvintele sale de învățătură au subliniat virtuțile curăției și ale purității inimii în slujirea lui Dumnezeu, arătând cum micul tărâm interior poate fi lăsat fertil pentru roadele credinței.

După Sfânta Liturghie, comunitatea s-a adunat în rugăciune și pentru cei dragi plecați în veșnicie, în cadrul unui parastas, amintind și onorând memoria celor care ne-au deschis calea spre credință și spre comuniune.

Întâlnirea s-a încheiat cu agapa frățească, un moment de bucurie simplă și autentică, în care toți cei prezenți au putut împărtăși nu doar hrana trupească, ci și căldura sufletului, legând astfel comunitatea într-un gest de fraternitate care depășește diferențele confesionale.

Această Duminică a Ortodoxiei a demonstrat, cu eleganță și subtilitate, că unitatea nu înseamnă uniformitate. Este ca o grădină în care plante diferite coexistă și înfloresc împreună, sau ca o orchestră în care instrumente diferite creează o muzică armonioasă. În fiecare rugăciune, în fiecare gest și în fiecare întâlnire, credința se arată nu doar prin cuvinte mari, ci prin prezență, respect și deschidere. Și în aceste momente se simte cel mai clar frumusețea comuniunii: ea nu se impune, ci se trăiește, se simte și lasă o amprentă de lumină în sufletele tuturor.

Ioan Godja
Austria,  22 februarie 2026

În cadrul programului bilateral al Anului Cultural România-Italia 2026, elaborat și promovat de Ambasada României în Italia și realizat cu sprijinul Ministerelor Culturii și al Ministerelor Afacerilor Externe din România și Italia sub Înaltul Patronaj al Președinților celor două țări și în prezența Doamnei Ambasador Gabriela Dancău, a directorului Muzeului Național de Artă din București, Erwin Kessler, a lui Federico Mollicone și Claudio Presicce  și cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la nașterea marelui nostru sculptor, a avut loc la Roma la Muzeul del Foro Romano-Mercati di Traiano, vernisajul expoziției „Constantin Brâncuși. Originile Infinitului”, deschisă publicului din 20 februarie pînă pe 19 iulie 2026.

În inima Romei Antice, în Foro di Traiano, la doi pași de Columna lui Traian, expoziția „Constantin Brâncuși. Originile Infinitului” propune o relectură inovatoare a operei unuia dintre principalii protagoniști ai sculpturii moderniste din secolul al XX-lea, evidențiindu-i rădăcinile culturale și formale printr-un dublu ax curatorial. Pe de o parte, influența tradiției populare și simbolice din Oltenia, pământul natal al artistului, cu utilizarea tehnicii „taille directe” și a motivelor arhaice ale cioplitului în lemn; pe de altă parte, dialogul cu sculptura romană antică, studiată de Brâncuși în anii de formare ca model de perfecțiune formală și punct de plecare pentru abstracția esenței formelor. Expoziția reconstruiește parcursul care îl conduce pe Brâncuși de la figurația simbolică și realistă către o sinteză modernistă bazată pe simplificarea extremă și pe arhetipul abstract. Interesul pentru mit, arhaicitate și fragmentul clasic se împletesc cu o tensiune progresivă către formele pure, culminând în capodopere precum Domnișoara Pogany, Prometeu și lucrările legate de Ansamblul Monumental de la Târgu-Jiu. Expoziția evidențiază modul în care Brâncuși a fuzionat două tradiții aparent opuse — cea arhaică românească și cea clasică romană — într-o viziune radical nouă a sculpturii, anticipând o concepție modernă a spațiului, timpului și formei ca expresii esențiale ale infinitului.

Din punct de vedere cronologic, originile operei lui Brâncuși se regăsesc, înainte de toate, în formele, tehnicile de prelucrare și motivele decorative ale zonei sale natale, Oltenia. Practica tradițională a cioplitului direct în lemn de către meșterii locali a influențat profund metoda sa de lucru „taille directe”, constând în inventarea, descoperirea și dezvoltarea formei operei direct din blocul de lemn sau piatră, prin propriul efort fizic. Opera finală păstrează încă semnul travaliului performativ al artistului care nu mai este, precum sculptorul tipic al secolului al XIX-lea, doar creatorul conceptual care încredințează execuția unor operatori și artizani pe baza unor desene și proiecte. Dimpotrivă, asemenea meșterilor artizani din Oltenia, Brâncuși este unicul autor și realizator al operei sale în toate fazele procesului, consolidând astfel aura de autenticitate intuitivă specifică avangardei (o metodă și o viziune estetică pe care a transmis-o și lui Amedeo Modigliani, prietenul său apropiat și colaborator italian în anii petrecuți la Montmartre).

Metoda „taille directe” din Romania a fost însoțită de o serie de referințe formale și simbolice, precum coloana de lemn torsadată și modulară, celebra torsade, pe care Brâncuși a dezvoltat-o ulterior în emblematica sa „Coloana Infinitului”. Exemple istorice ale unor astfel de coloane, realizate de cioplitori țărani anonimi din Oltenia și provenind din colecția Muzeului de Artă din Târgu-Jiu, sunt expuse, de asemenea, la „Mercati di Traiano”, mărturisind atât continuitatea unei tradiții, cât și dezvoltarea formală, simbolică și spirituală fără precedent a operei inovatoare a lui Brâncuși.

Sculptura romană antică, studiată de Brâncuși în anii de formare, a lăsat o amprentă la fel de profundă asupra viziunii sale creative, mai ales în nevoia de a porni de la formele realiste ale unei figuri pentru a extrage esența sa eternă, abstractă și perfectă. Expoziția de la Muzeul „Mercati di Traiano” introduce acest aspect al lucrului său prin opere mai puțin cunoscute la nivel internațional, dar fundamentale, precum „Cap de copil” și „Tors”, inspirate direct din galeriile de portrete ale sculpturii romane. Acesta din urmă este o jumătate de coapsă în marmură, concepută intenționat de artist ca un fragment aparent (dar perfect) rupt sau deteriorat al unei presupuse Venus antice și clasice, alăturată capului voit brut sau fals neterminat al unei Danaide.

Alături de relația cu antichitatea în căutarea perfecțiunii formale a figurilor realiste, se situează interesul constant al lui Brâncuși pentru mitologie ca și cadru conceptual de semnificații simbolice și filosofice, precum și jocul său subtil de a-și prezenta propriile opere originale ca și cum ar fi vestigii arheologice, provenind, de exemplu, din săpături contemporane din Roma sau din alte orașe ale Imperiului Roman. În plus, monumentala și puternica Rugăciune, cu credința sa interioară aproape paleocreștină, este prezentată la intrarea în Muzeul Mercati di Traiano din Foro Romano, ca o punte între prima figurație simbolică și abstracția esențială ulterioară, ca o lucrare de legătură între realism și arhaism, între reprezentarea concretă și extrapolarea simbolică.

După introducerea celor două filiere ale originilor lui Brâncuși — cea arhaică românească și cea clasică romană — expoziția urmărește dezvoltarea operei sale către o sinteză modernistă surprinzător de originală, în care perfecțiunea formală a clasicismului se topește cu simbolismul arhaic. Opere fundamentale precum „Domnișoara Pogany”, aproape abstractul „Prometeu” și pur geometricul „Scaun” din seria „Mesei Tăcerii” (parte a Ansamblului Monumental de la Târgu-Jiu), marchează evoluția lui Brâncuși către contribuția sa decisivă și originală la universul vizual contemporan, propunând forme pure pentru a concepe continuitatea vizuală a figurilor în timpul și spațiul eterne.

Expoziția va fi deschisă până pe 19 iulie 2026 și va fi cu intrare gratuită tuturor cetățenilor români aflați în Italia în vizită sau rezidenți.

Julia-Sandra Virsta
Roma, 19 februarie 2026

Aceste urme calde ce sângerează din trupuri firave și cărți

când realitatea este despre monștri
din carne vie
și rabbit holes —
o fiară ce umblă cu mască de om
să devoreze în plină zi.
Când frica însăși este o fotografie necenzurată
cu o fetiță ce i s-au legat
mânuțele cu bandă adezivă și
privește îngrozită spre cealaltă lentilă
neconsolată a umanității în care
plâng toate mamele. O privire ce
bântuie și rupe în bucăți respirația
fiecărei zile.

Cum totul se leagă înfricoșător
ca o formă rară de cancer cu o mie de fețe
îmbătrânite ce răspândește în lume
incognito
pielea goală și putrezită a urâciunii.

Despre încăperi de nisip ce pot înghiți
tăceri la rând cea mai cruntă durere
dintre cele mai inimaginabile cu putință.
Și nu ai cum să mai închizi ochii fără să mai fi același
(să dormi, să mergi la serviciu) să încerci să uiți
ca să rămâi totuși funcțional într-o societate ce a murit.

Dumnezeu nu doarme!
liniștea Lui înseamnă o răzbunare lentă
în cuibul cu monștri.

Când poezia poate fi o formă de justiție
pentru cei mai mici dintre oameni. Fii și fiice
ale căror nume nu
au fost rostite niciodată. Șterși în sertare
șterși de justiția patetică a umanității.

Dumnezeu este omenirea ce curăță
moartea ce apasă cu greutate
în rănile celor mai mici și vulnerabili
dintre noi.

Copilașul ce nu poate decât să își imagineze
îmbrățisarea bună de mamă
atunci când închide ochii
pentru totdeauna.

++++++++++++++++++++++++++++

#WE DEMAND JUSTICE for all the victims (known and unknown) of the Epstein files and all the pedophile rings around the world!

Antonia Luiza DUBOVICI

Foto: stânga – Abodabod (Pinterest), dreapta – Laura Makabresku