Am trăit să o văd și pe asta! După ce la colțul Colegiului Național ”Dragoș Vodă” au fost așezate două bănci (probabil, pentru relaxarea minților obosite) și două felinare (or fi având lumină roșie?), a apărut o tăbliță cu o inscripționare cel puțin bizară vis-a-vis de prestigiul unui colegiu național.

La drept vorbind, avem ”monumentul” cuiului, maxi-scaunul, de ce nu și un colțișor vesel pentru obosiții elevi de colegiu (având în vedere că la nici 200 de metri există două baruri!).

În schimb, nu avem o sală de spectacole (exploatăm la maximum Sala „Monica Chifor” de la Școala de Muzică), nu există un cinematograf, Casa de Cultură ne-a fost confiscată fraudulos – așa că, ce ne mai mirăm de ce a apărut la colțul CNDV…

Pe când bustul primului director al liceului, dl. prof. dr. Eugen Szeles (de exemplu…)?!

Oare Inspectoratul Școlar știe despre această găselniță ieftină? Ce părere are?

Ras Publica

În perioada 12 – 23 noiembrie 2018, Colegiul Național ”Dragoș Vodă” din Sighet participă la ”Ziua Ștafetei”, un eveniment inițiat de Fundația ”Terre des hommes” în 2012 și la care participă anual peste 2.500 de tineri. 

„Ziua Ştafetei” celebrează dreptul tuturor tinerilor de a participa în societate și se desfășoară în fiecare an în noiembrie, cu ocazia Zilei Internaționale a semnării Convenției privitoare la Drepturile Copilului ce are loc pe 20 noiembrie.

Conceptul este următorul: pentru o zi, tinerii “preiau” meseria visată, pe care au decis că vor s-o experimenteze. Această zi specială este apoi pregatită de către mentor oferindu-le oportunitatea de a vedea cu adevărat ce înseamnă exercitarea profesiei alese. Mentorul va ghida tinerii pe parcursul zilei și chiar va încurajara implicarea tinerilor în luarea deciziilor.

În calitate de coordonator al campaniei am avut o discuție cu elevii înscriși despre posibilele profesii de abordat, unele au părut o adevărată provocare, poate chiar porninid de la ideea că nu te-ai fi gândit să ai o asemenea profesie. În urma discuțiilor am obsrvat că unii elevi sunt confuzi în legătură cu alegerea unei profesii, alții foarte determinați, dar, cei mai mulți par centrați doar pe anumite profesii.

Aș vrea ca în urma acestei experiențe să li se schimbe perspectiva și, de ce nu, chiar să se gândească cu plăcere și la alte oportunități de pe piața muncii și, cine știe, din rândul lor să se desprindă viitori profesori.

Proiectul reprezintă o provocare și pentru mine, dar partea de distribuire a elevilor și găsire a mentorilor s-a încheiat, putem să predăm ștafeta. Bineînțeles, am contat pe ajutorul colegilor care au acceptat provocarea de a se implica în acest proiect: prof. Crina Voinaghi, prof. Brîndușa Oanță, Simona Havrileț, bibliotecar.

Abia aștept părerile și descrierea activităților pe care elevii le-au experimentat în această campanie! (prof. Simona Nodiș, consilier educativ)

Fundația ”Terre des hommes”, care organizează campania ”Ziua Ștafetei”, este înființată în 1960 în Elveția și activează în peste 35 țări ale lumii. A avut o prezență neîntreruptă în România începând din anul 1992, contribuind la îmbunătățirea sistemului de protecție a copilului, reforma asistenței sociale și facilitarea participării copiilor la dezvoltarea propriei comunități.

Salut, Sighet!

”Stanislav și Galicia la începutul secolului XX” este expoziția artistului ucrainean Petro Hrețiuk care a poposit și la Sighet.

Picturi ce sugerează în nuanțe sobre de griuri trecutul, patina începutului de sec. XX, grafică (creion) ce imortalizează clădiri, edificii dintr-o istorie comună unui teritoriu numit generic Euroregiunea Carpatica, sunt realizate într-o manieră tehnică clasică de judecătorul – pictor Petro Hrețiuk, locuitor al Ivano – Frankivsk-ului (fostul Stanislav/ Stanislau/ Stanislaviv). Pictorul ucrainean iubește istoria și ne prezintă panoplia lucrărilor, convins că arta devoalează cele mai prețioase relicve.

Expoziția, organizată de Muzeul Maramureșean Sighet și Fundația Ucrainenilor Huțuli din România (cu sediul în comuna Repedea, președinte Vasile Popovici), este găzduită de Secția de Etnografie (din centrul municipiului) și va fi deschisă până la data de 17 noiembrie 2018.

La vernisajul de vineri, de 09 noiembrie 2018, de la Sighet, a participat pictorul ucrainean care, alături de un numeros public și de foarte mulți artiști plastici locali, au marcat un eveniment înscris într-un interesant proiect transfrontalier româno – ucrainean.

Ion MARIȘ

Încă din primele secole s-au remarcat numeroase invenții și descoperiri realizate de anumite persoane, acestea fiind supranumite și ”oameni de succes”. După analiza atentă a carierelor acestor oameni, Richard St. John a observat un pattern comun, niște elemente care s-au regăsit în viața tuturor, indiferent de domeniul de interes al fiecăruia, printre ele remarcându-se în prim plan focalizarea, insistența, munca, pasiunea, altruismul si ideile. Toți pașii menționați anterior contribuie la determinarea succesului, dar niciunul nu este complet fără perseverență.

Perseverența este elementul definitoriu al succesului. Nu pasiunea, nu dedicația, nu ideile. Există mulți oameni cu un talent deosebit, cu niște idei complet inovative sau care muncesc 12 ore pe zi, dar care renunță după o lună, după un an, după trei ani. Succes instant? Nu, nu s-a inventat încă termenul acesta. Cu toții ne așteptăm ca atunci când investim efort într-un anumit lucru să vedem cât de curând un rezultat: faimă, bani, satisfacție interioară. Iată, totuși, că succesul nu vine imediat. Ba mai mult, se întâmplă de cele mai multe ori ca studiile și experiența să nu ducă la succes nici după 5 ani. Ajunși în acest punct, cei mai mulți se plafonează sau se reprofilează pe un alt domeniu, în loc să persiste.

Studiile demarate de Richard St. John arată că succesul real are nevoie de 10 ani de muncă pentru a se instala. Zece ani de muncă, răbdare și persistență, precum în cazul unor personalități precum: Albert Einstein, căruia i-au trebuit 10 ani până să descopere Teoria Relativității; Mozart, a cărui prima operă de succes a fost lansată abia la 10 ani după apariția publică, sau chiar și David Baldacci, Ken Bredshaw si Steven Spielberg. Să nu uităm, desigur, că și Cicero afirma că „Începuturile tuturor lucrurilor sunt mici.”

De amintit este și faptul ca nu există succes fară eșec. Oricât ne-am dori să fie altfel, se pare că eșecul este o parte integrantă a drumului spre succes și, poate, ca în loc să ne temem de el, ar trebui să îl înfruntăm la fel cum au mai facut-o mulți alții înaintea noastră. Persistența în eșecuri poate fi chiar mai dificilă decât persistența în timp, dar duce la același lucru, la succes. Geneticianul Josef Penninger, cel care a descoperit o proteină care oprește creșterea tumorilor în cazul cancerului de colon, spune că greșește în 90% din experimentele sale. Totuși, persistența sa în muncă a dus nu doar la succes si recunoaștere, ci și la un mare bine umanității.

Pentru unii, un eșec răsunător poate fi faptul că nu au intrat la facultatea la care au dorit sau că nu au obținut jobul pentru care au aplicat. Pe alții, însă, niciun eșec pare că nu-i poate opri. Acesta este și cazul lui Seth Godin, a cărui carte a fost respinsă de 950 de ori până a fost publicată. Un eșec te poate opri doar dacă îl lași tu! De asemenea, următoarea situație evidențiată are rolul de a contura spusele lui Cicero: ”Caracterul fără inteligență poate multe, însă inteligența fără caracter nu valorează nimic.”

În jurul anilor 1955, în sudul Bronxului, David Levin, tânăr absolvent, hotărăste sa înființeze Academia KIPP, instituție care s-a remarcat pe locul 5 al școlilor din New York. Toți cei 38 de elevi dintr-o clasa beneficiau de metode inovative de predare a cursurilor, lucru care a avut repercusiuni asupra absolvirii școlii generale, aceștia ocupând primele locuri ale liceelor de top. Analizând mai multe generații absolvente ale acestei instituții, David Levin a observat că doar un număr de 8 elevi dintr-o promoție a avut parte de o diplomă de absolvire a universității. Cunoscând acești copii, a observat că nu erau cei care au excelat în școala generală, ci aceia care prezentau anumite trăsături pozitive de caracter, precum: optimism, energie, bunătate, creativitate, generozitate etc.

Adolescența este perioada perfectă pentru a reuși, și nu doar pe plan profesional, ci și ca oameni, prin construirea personalității, a unor tipare proprii după care să ne ghidăm viața, fiind astfel nu doar oameni de succes, dar și de valoare.

Adriana ȘTEȚCA,
clasa a XI-a E,
C. N. ”Dragoș Vodă”

Vineri, 9 noiembrie 2018, de la orele 15:00, în parcul Grădina Morii, Clubul Sportiv Școlar din Sighet, prin cei doi profesori de atletism – Melinda Oros și Gabriel Axeniuc – au organizat crosul ”Cupa Marmația” – o reeditare a crosului de acum două săptămâni, când vremea nu a fost prielnică pentru eveniment.

Astăzi vremea a ținut cu atletismul, iar la startul competiției s-au înscris 132 de alergători din clasele 0-8, atât fete cât și băieți. Participarea a fost foarte numeroasă, cei înscriși la concurs fiind încurajați de pe margine de o mulțime de spectatori.

Alergătorii au fost de la aproape toate școlile din oraș, dar și de la Școala Generală din Sarasău – profesorul de sport și elevii săi sunt participanți constanți la toate concursurile de cros organizate de CSS Sighet – și de la Școala Generală din Repedea – copiii și profesorul de sport de aici fiind nou veniți la aceste competiții de cros sighetene.

Poze de la concurs puteți vedea aici.

Sursă articol: www.sighet-online.ro

Joi, 08 noiembrie 2018, Rotary Club Sighet a desfășurat o acțiune devenită… tradițională. Astfel, pentru al patrulea an consecutiv, rotarienii nu i-au uitat și s-au gândit din nou la seniorii comunității; membrii clubului i-au invitat și au luat masa cu un grup de pensionari pentru a le oferi ocazia de-a socializa, de-a se exprima și-a găsi modalități de ieșire din izolarea specifică vârstei.

În prezența președintelui Rotary Club Sighet, dr. Horia Bedeoan, dar și a altor membri din clubul înființat/ chartat în anul 2001, cei 50 de pensionari care au participat la acțiunea rotariană, au petrecut aproape două ore într-o atmosferă relaxată, au servit masa și – o parte din ei – au oferit, la finalul întâlnirii, un scurt, dar tineresc moment muzical.

Masa cu pensionarii sigheteni, reprezentanți ai categoriei – probabil – cele mai marginalizate din societatea românească, s-a desfășurat și sub semnul Centenarului.

Deși dispunând de resurse relativ limitate, provenind din contribuția membrilor și a unor sponsori apropiați organizației, Rotary Club Sighet continuă să fie conectat la necesitățile, problemele și preocupările curente ale comunității sighetene.

Salut, Sighet!

foto: Ion Mariș

10 clădiri istorice, iluminate în cadrul proiectului „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”

În perioada 29 octombrie – 13 noiembrie se desfășoară, în București și în alte 5 orașe din țară, proiectul „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină”, în cadrul căruia vor fi iluminate arhitectural 10 clădiri a căror istorie este strâns legată de momentul Marii Uniri și de ultimii o sută de ani. Proiectul, cofinanțat de Ministerul Culturii și Integrării, se derulează în Capitală și în Iași, Constanța, Sighet, Arad și Alba Iulia.

Ateneul Român, Grădina Capitol, Academia Română, Palatul Regal, Palatul Cantacuzino, Cazinoul din Constanța, Muzeul Unirii din Iași, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighetu Marmației, Catedrala Încoronării din Alba Iulia și Casa lui Ștefan Cicio Pop din Arad sunt clădirile a căror fațadă va fi iluminată în timpul unui spectacolului vizual și auditiv de 15 minute.

Pe lângă punerea în valoare a celor 10 clădiri reprezentative, inițiatorii acestui eveniment, membrii Asociației Culturale pentru Educație prin Artă, susținuți de light-designerii de la Apart Production și Five’s International, își doresc să le ofere locuitorilor din cele 6 orașe informații, unele dintre acestea necunoscute, cu privire la monumentele selectate și rolul pe care l-au avut în dezvoltarea societății românești de la începutul secolului XX.

„Prin spectacolul de lumini special conceput pentru fiecare monument și cu ajutorul vocii actorului Șerban Pavlu, respunem povești pierdute, iar prin această îmbinare de elemente de arhitectură, iluminat, tehnologie și act artistic încercăm să generăm un moment în care edificiul se adresează privitorilor prin sintagma <<Mă vezi? 1918 într-o altă lumină>>. Ideea proiectului îi aparține light designer-ului Alin Popa, cel care a și conceput acest spectacol și care a realizat că orice spațiu ajunge să intre în cotidian, obișnuință și uitare. Scopul acestei manifestări culturale este să repoziționeze toate aceste edificii, unele aflate în stare de degradare, în mentalul colectiv și să tragă un semnal de alarmă asupra stării în care acestea se află”, a declarat Eugen Lumezianu, președintele Asociației pentru Educația prin Artă.

În toate cele 6 orașe, spectacolul de lumini va demara la ora 19:30 și va cuprinde câte 5 sesiuni a câte 15 minute. „Mă vezi? 1918 într-o altă lumină” se desfășoară în București, Constanța, Iași, Sighet, Arad și Alba Iulia după cum urmează:
29 octombrie – Ateneul Român, București
30 octombrie – Grădina Capitol, București
31 octombrie – Academia Română, București
1 noiembrie – Palatul Regal, București
2 noiembrie – Palatul Cantacuzino – Muzeul George Enescu, București
6 noiembrie – Cazinoul din Constanța
8 noiembrie – Muzeul Unirii, Iași
10 noiembrie – Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet
12 noiembrie – Casa lui Ștefan Cicio Pop, Arad
13 noiembrie – Catedrala Încoronării, Alba Iulia.

Accesul publicului este gratuit, iar cei care nu vor putea asista la aceste evenimente le vor putea vizualiza live pe pagina de Facebook a Asociației Culturale pentru Educația prin Artă și cea a proiectului – Mă vezi? 1918 într-o altă lumină.

Amintirile mele din copilărie (anii 1970 – 1980) evocă un Sighet practic bilingv, în care limbile română și maghiară conviețuiau, nu în proporții egale, dar comparabile (aș îndrăzni să afirm că tot a treia conversație se purta în maghiară). Românii născuți sau crescuți în oraș dacă nu vorbeau curent maghiara cel puțin o înțelegeau într-o măsură oarecare. E și cazul părinților mei.

Auzeam însă foarte rar pe stradă limba ucraineană, dar, cu siguranță ea era folosită, cel puțin în familiile sighetenilor sosiți relativ recent din satele ucrainene din apropiere. În ce privește idișul, am auzit o singură dată o doamnă în vârstă vorbind o limbă necunoscută mie – tatăl meu mi-a spus că probabil e idiș (plecarea masivă a majorității evreilor din Sighet spre Israel se consumase deja).

Care e situația astăzi? Limba maghiară se aude în public mult mai rar (poate 10 % din conversații sunt în maghiară), atât datorită scăderii numărului etnicilor maghiari cât și a reducerii drastice a românilor care o vorbesc acceptabil (majoritatea fiind din generația veche), dar și a apariției unui fenomen nou, pe care sincer să fiu, nu-l credeam posibil. Există o categorie (care pare a fi în creștere) de copii și tineri maghiari (de ambii părinți) care vorbesc maghiara puțin sau deloc (deși înteleg parțial), preferând româna (în public, dar uneori și în familie). Un fenomen pentru mine greu de înțeles (maghiarii din generația mea fiind foarte hotărâți, unii chiar exclusiviști, în privința promovării limbii proprii), dar care pare a fi în spiritul pragmatic-globalizant al timpului nostru (familiile de români din diaspora se confruntă cu experiențe similare).

Limba ucraineană pare a fi ceva mai prezentă ca în trecut, dar când o auzi pe stradă e greu de știut dacă vorbitorii sunt sigheteni sau veniți de peste Tisa. Un rol important în această creștere îl are cu siguranță și liceul care aduce la Sighet elevi din satele ucrainene.

Alt fenomen nou, în proporție de masă, este munca în străinătate, ceea ce face ca mulți sigheteni să vorbească (la nivel popular-colocvial) limbile țărilor în care au stat ani de zile (mai ales italiana și spaniola, care sunt și apropiate de română, deci mai ușor de asimilat). Acele limbi nu sunt însă (decât în cazuri foarte rare) folosite în viața socială a orașului (ca și engleza, însușită destul de bine de o parte a tinerilor).

O altă temă interesantă ar fi în ce masură limba română vorbită azi mai e aceeași cu cea de acum 40 de ani…

…Oare ce limbi se vor vorbi în Sighet peste 40 de ani?

Preot prof. Marius VIȘOVAN

PS. M-aș bucura să citesc undeva un studiu competent (cu cifre și date rezultate din analize sociologice riguroase) pe această temă, dacă există. Sau poate i-am incitat pe cei competenți să-l facă ….

sursă foto: www.globi.ro

Mă vezi? Între 29 octombrie-13 noiembrie Asociația Culturală pentru Educație prin Artă repune în atenția locuitorilor din București, Constanța, Iași, Sighet, Alba Iulia și Arad 10 clădiri de importanță istorică printr-un spectacol de lumini în cadrul căruia vor fi relatate povești mai puțin știute despre acestea.
🕢Te așteptăm de la 19:30:
⭐ 29 octombrie, București, Ateneul Român
⭐ 30 octombrie, București, Cinema Capitol
⭐ 31 octombrie, București, Academia Română
⭐ 1 noiembrie, București, Palatul Regal (Muzeul Național de Artă al României)
⭐ 2 noiembrie, București, Palatul Cantacuzino (Muzeul George Enescu)
⭐ 6 noiembrie, Constanța, Cazinoul Constanța
⭐ 8 noiembrie, Iași, Muzeul Unirii
⭐ 10 noiembrie, Sighet, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
⭐ 12 noiembrie, Arad, Casa lui Ștefan Cicio Pop
⭐ 13 noiembrie, Alba Iulia, Catedrala Încoronării

🗝️Accesul publicului este gratuit. Show-ul de lumini durează 15 miunute și va fi reluat de 5 ori în fiecare seară. Vă așteptăm!

DESPRE “ TRANDAFIRUL DE NOIEMBRIE” (cronică literară)
În cartea de poeme a Doinei Rândunica Anton, Trandafirul de noiembrie apărută la editura Junimea- Iaşi-2018, se aude o lină zbatere a mântuirii şi o aspră năzuire a firii dincolo de Dilemă. Din “Umbră”, din aspra furtună…, din ceaţa cenuşie a zilelor îmbibate cu noiembrie, apare în ciuda aşteptărilor spulberate, apare “peste ape cu braţele deschise…”, dar nu pentru oricine şi oricând : “ Eram la îndemâna unui răspuns!” Cartea se află sub aura unei nehotărâri mistice : “ Dacă din urmele paşilor tăi/ Îmi voi ridica o colibă/ Voi adăposti nesfârşitul” ,da, dar de ce acest Dacă ?? De fapt a fi “la îndemâna unui răspuns” este chiar Inspiraţia. Această carte este venită prin Inspiraţie. Răzbate asta din fluenţa poemelor, dar mai ales din densitatea de metafore. ( Dacă melodia este esenţa muzicii, atunci metafora este esenţa Poeziei ) Metafora nu se poate construi ( nu ţine de ingineria literară) ; metafora e prin excelenţă rod al Inspiraţiei!
Aproape toate poemele se adresează unui TU buberian ( Martin Buber) care uneori devine “tu”-ul unui iubit(ă) – persoană, iar alteori un “Tu” divin ( citind cartea , pentru prima dată mi-am dat seama cum noi, de fapt, Îl tutuim pe Dumnezeu. Nu Îi vorbim sau ne rugăm cu “ Dumneavoastră”). Deci, în termeni spirituali, când “Eu”-l devine conştient de sine, automat se întâmplă o distanţare de trup, ba chiar o neidentificare cu corpul, cu a lui memorie şi gânduri ; sufletul devine mai evident din momentul în care devii Martorul propriei vieţi. De aici absurdul ideii de a iubi pe cineva, fie şi pe Dumnezeu (căci nu se poate iubi la acuzativ). De fapt în nici un caz nu se poate iubi aşa cum cred mulţi, ci fie poţi fi Iubire, fie nu poţi. Iubirea nu e dualitate ( “Advaita Vedanta “– “a iubi pe un cineva sau ceva anume, totdeauna naşte un conflict”). Oare cine poate fi Iubire ? Cine se poate mântui ? Poate acel Nimeni din Homer. De fapt mereu ne aflăm în alegerea dintre “Nimeni” ( cel din Homer) şi “Elpenor” ( tot din Homer). Ca să te salvezi trebuie să fii “Nimeni”, altfel eşti azi sau mâine “ Elpenor”, tot vâslind şi tot murind.
Poemul “Strigătul roşu” este antologic. Este vorba de finalul actului fizic amoros, de acele câteva clipe oferite până şi omului dur ( mai puţin sensibil) când dualitatea dispare. Apoi poate să aprindă o ţigară sau să adoarmă şi totul reintră în normal, mai dur sau mai sublim. La cei hipersensibili apare o năprasnică dorinţă de a menţine acea stare chiar fără paroxismul carnal.
Hai să amintim câteva din metaforele şi comparaţiile de mare fineţe :
•  “Dacă te ating drumul meu se va rupe/ Ca o bucată de pâine/ În mâinile cerşetorului…”,
•  “ Cânt încet/ Ca o pădure plină de soldaţi…” •  Sau acest pasaj Chagallian : “ Nu te ştiam/ Sub ochi crinii sălbatici/ Scriau despre sfârşitul lumii/ Aveai cămaşa deschisă la piept/ Eram o lebădă cu o aripă de hârtie/ Cu cealaltă încolăcită în jurul lunii/ Pluteam înspre copilărie/ Puntea era veche, pe alocuri pierdută în hăuri/ Biserica nu mai încăpea sub ea, / Clopotele nu se mai loveau de nori./ Mă întrebam dacă vei simţi pragul câmpiei în inimă…” din care răzbate un aer de neoromantism. •  “Nu ne privim, ci doar căutăm un loc/ De odihnă şi singurătate.”  Nici nu e nevoie nici de privit, nici de atins, nici de vorbit şi nici măcar de a fi de faţă. Când s-a instalat sentimentul de a fi împreună poate unul să fie la Polul Nord şi celălalt la Polul Sud şi tot vor simţi starea binefăcătoare de a fi împreună. Acest sentiment sabia nu-l taie, focul nu-l arde şi distanţele nu-l scad. La acest nivel nu mai e nevoie de confirmări, ci doar “De un loc de odihnă şi singurătate”. Când unul a descoperit adâncul înalt din celălalt, şi asta reciproc, da, atunci ai trecut peste “strigătul roşu al porţilor”. • “ Întorc filele cărţilor/ Ca pe nişte porţi ale unei cetăţi de odihnă…”•   “Să înfloresc pe steaua/ La care  tocmai priveşti…” • “ Întorc ceasornicul cu bătăile inimii/ Până se face pământ…” • “… un suflet spală picioarele serii…”•  “Nu se aude decât râul domol/ Al unui sărut,/ Nu se aude decât râsul înalt al copilului…” • “Nu pot să-mi scot din genunchi/ Marginea prăpastiei..” •  “Şi câteodată vine ziua/ În care pragul uşii e un port…”
• “ Fereastra se umple de focul ap usului/ Şi se revarsă î n paharul  cu vin …”  •   * Spăl roşii în bucătărie/ Tai ardeii cu un cuţit inofensiv/ Ameţit de parfumul sânilor goi/ Pun deoparte nevoia acută de dragoste/ Pe fundul de lemn freamătă mărarul/ Ca un val de mare răzleţ…” • “Netedă şi tandră, / Gura ta plămădeşte muchia unei secunde…” De fapt în întregime poemul “Cetatea de la marginea lumii” e antologic şi de o frumuseţe la nivel de Saint John Perse, aburind caritate, împăcare, climax, uitare de sine. • “Între chenare”- vai ce poem ! Ce imagine clară văzută doar de poeţii adevăraţi care tot timpul sunt îndrăgostiţi. Aceasta este starea de bază a naturii lor chiar şi fără obiect sau subiect . Acest poem e ca o imagine dintr-un film de Tarkovski ; e un alef, o emblemă a stării de fapt a naturii umane etc • “Cad frunze mai dulci/ Decât buzele frumoasei/ De la patiseria din colţ…” Poate oare un adevăr să fie trist ?! Eh ! Adevărul nu e nici vesel, nici trist,  asemenea biciclistului venit prin Tzara sau, de ce nu, prin Miţa Biciclista din Bucureşti. Adevărul e mereu desculţ şi nu trece niciodată ( Poemul Nu) • Poate oare liniştea să doară ? Clar că doare atunci când nu eşti recunoscător ( “Liniştea care doare”) • O oarecare după amiază – vai ce titlu bun pentru o nuvelă cehoviană. ! Şi de fapt e un poem din Sighet în întregime.
După citiri şi recitiri, până la urmă mi-am aflat poemul preferat : “ Eleganţe inutile”, de adâncă şi temperată frumuseţe. E aici o atmosferă sublim încărcată de subtil erotism. Acest poem miroase a crin. Un fel de religiozitate senzuală învăluie singurătatea înălţată la rang de extaz. E un poem fără cusur şi de intensă sugestivitate, de o frunuseţe prerafaelită. De când îl citesc îmi apare fie Beata Beatrix, fie Proserpina, venite prin Dante Gabriel Rosetti (Cred că i-ar fi plăcut şi lui Kavafis). E aici acel lamento paradoxal mustind de speranţă.
Rareori am citit o poveste de iubire aşa de reuşit transfigurată şi sublimată poetic.
Mulţumesc din suflet !

ALEXANDRU DOHI, SUEDIA ( Membru al USR)

Azi, de ziua poetei Rândunica Anton, v-am oferit o cronică literară la cel mai „proaspăt” volum al său, Trandafirul de noiembrie.  „Salut, Sighet!” îi urează La Mulți Ani și la cât mai multe apariții poetice! 

Apar oameni în calea noastră care poate sunt triști, fără vlagă sau lipsiți de bună dispoziție.

Luni, 05.11.2018, clasa a 10-a A a Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” s-a hotărât să ofere îmbrățișări gratuite tuturor celor din orașul nostru. Așa că ne-am făcut tricouri și am acumulat dispoziție bună ca să o putem oferi celor din jur. Nu vă putem explica cât de bucuroși au fost oamenii când i-am îmbrățișat.

Poate acest cuvânt “îmbrățișare” nu este unul de mare amploare dar are o Semnificație mare. În momentul când deschizi brațele și primești pe cineva în sufletul tău, înseamnă că lumea va deveni mai bună. Chiar dacă unii, mai rușinoși, nu s-au oferit să ne îmbrățișeze, important este că noi am avut această intenție.

Pentru noi a fost o zi minunată, în care chiar dacă am oferit fericire ne-am încărcat cu și mai multă. Sufletele noastre sunt pline de împlinire pentru că am reușit să facem oamenii fericiți. Doar așa îți dai seama că fericirea nu stă în lucruri materiale, ci în fapte și în gesturi mărunte. Azi, oamenii ne-au demostrat că o îmbrățișare îți poate schimba starea emoțională, te poate face fericit într-o secundă. Recunosc, a fost mai greu la început să oferim îmbrățișări, dar pe parcurs ne-am obișnuit și am încercat să oferim cât mai multe.

Sunt de părere că ar trebui să oferim îmbrățișări în fiecare zi și, nu neapărat doar celor cunoscuți. Dacă vedem un om pe stradă care e trist și mergem să îl îmbrățișăm, poate că îl facem mai fericit și îi oferim încredere în sine. Vrem să-i mulțumim dragei noastre profesoare de psihologie, Krișan Cristina, pentru acest minunat proiect care ne-a făcut ziua mai bună. Iar, în încheiere, vă îndemn să oferiți cât mai multe îmbrățișări ca să vedeți câtă fericire acumulați.

Anca CORNEȘTEAN

clasa a X-a A,
Liceul Pedagogic ”Regele Ferdinand”

Tocmai îmi plecase ultimul client din cabinet și voiam să lucrez la o evaluare, când un sunet strident m-a scos din concentrarea mea. La început nu știam ce sună, însă, curând m-am lămurit că este vorba de telefon… totuși, e altă sonerie… ce să fie? Răspund: Alo! aud doar suspine, apoi un plâns cu intermitențe… din nou, spun: Alo! nici un cuvânt, doar o voce care plângea în hohote, cu întreruperi multe . Vă rog să mă sunați pe numărul de telefon, normal, nu pe WhatsApp, că nu vă înțeleg, și am închis. A sunat din nou. La fel. Am văzut un nume pe care nu-l cunoșteam: Mariana. Oare cine e? În agenda mea nu știu să am pe cineva cu numele ăsta. Am intrat pe WhatsApp… nimic. Apelul nu era acolo. Am realizat că m-a sunat pe messenger-ul de la facebook. Am intrat pe laptop și i-am scris un mesaj: M-ați sunat. A fost o greșeală? Am văzut că citise, dar am așteptat un răspuns și… nimic. După câteva minute, a sunat din nou. Am răspuns, curioasă să aflu despre ce e vorba.

– Dă-mi cameră să te văd!!!! Dă-mi cameră!!! se auzi o voce răgușită și emoționată. Frumoasa mea, bine că te văd!!! Când i-a apărut chipul pe ecran, am încercat să fac tot felul de conexiuni, să îmi dau seama cine e. Avea ochii plânși și triști. Scuză-mă… da’ cine ești tu? Că nu ești fata mea!?… Te rog , nu închide…. lasă-mă să-mi revin puțin. Se uita la mine cu ochii mari, plini de iubire. Nu-i bai, tot a mea ești, româncă de-a mea. Te iubesc ca și cum ai fi fata mea. Mi-e tare dor de fetele mele! M-au părăsit. Eu lucrez de mulți ani în Italia ca badantă, le-am ajutat cu bani toți anii ăștia și acuma, că sunt bătrână, nu mai vor să vorbească cu mine. Am căutat-o pe fata mea care stă în Spania… o cheamă tot Gabriela Mariana, ca pe tine. Am crezut că e ea. Doamne, dacă ai ști ce dor mi-e de ea?!
– De ce nu mai vor? V-ați certat? Ce s-a întâmplat?

Și-a început povestea, o poveste comună multor mame din România, care se duc să muncească în străinătate pentru a le oferi copiilor o viață mai bună. Cu fiecare cuvânt, rostit cu greutate și multă durere, deveneam tot mai conștientă de mărimea acestei plăgi care afectează țara noastră. Părinți care se înstrăinează de copii pentru a le oferi un sprijin material decent, copii care se răzbună, parcă, pe lipsa acestor părinți din copilăria și adolescența lor, oameni singuri, oameni morți pe dinăuntru, chiar dacă încă pot munci și umbla…

– Ce pot să fac pentru dumneavoastră? Cum vă pot ajuta?
– Copilă, îți mulțumesc că m-ai ascultat. Vreau să te rog să mă lași să te mai sun și să mă suni și tu, să mai vorbim. Mi-e atât de dor de țara mea, de orașul meu, de fetele mele. Nu o să te uit niciodată că m-ai ascultat.
– Cu mare drag!
– Te mai rog să îi cauți tu pe Andra și pe Măruță. Eu nu știu să umblu cu telefoanele astea. Și spune-le povestea mea. Spune-le că-i rog să mă caute. Poate că ei mă vor putea ajuta să vin înapoi, acasă. Vreau să mor la mine acasă. Vreau să mor în țara mea. Ai înregistrat convorbirea? 
– Nu. Nu am știut că trebuie să o fac și, spre rușinea mea, nici nu mă pricep să fac asta, dar nu pot să uit ce mi-ați spus. Vă promit că îi caut și le transmit rugămintea dumneavoastră. Măcar atât pot să fac. 

Cuvintele mi se înecau în lacrimi. Povestea acestei femei m-a dat peste cap. Nu am mai fost în stare să lucrez nimic. Toate astea se întâmplau pe la ora 16.30. M-a sunat din nou la ora 19.20, însă nu îmi erau deschise datele mobile și nu eram acasă, apoi, din nou, la 21.30.

Am adormit cu greu, fiindu-mi gândul la ea și la toate celelalte femei care sunt obligate să muncească departe de casa lor. Femei și bărbați, își sacrifică viața pentru a câștiga bani ca să-și cumpere sau să-și construiască o locuință în care să locuiască cândva, peste ani, când se vor reîntoarce acasă. Unii aleg să-și ajute copiii să se realizeze și să-și înceapă o viață de familie și, la final, sunt uitați, le sunt vândute casele, sunt ignorați și lăsați să moară singuri, departe de pământul lor natal, alungați din sufletul celor pe care îi iubesc chiar și acum, după toate acestea. Acești părinți nu vor decât să-și trăiască bătrânețea alături de copii, de nepoți.

Să nu uităm dacă rădăcinile nu s-au uscat încă, atunci copacul nu este mort. Să avem grijă de rădăcinile noastre. Fără ele, fără părinții noștri, noi nu am exista, nu am fi ajuns aici, unde sântem acum. Au făcut ce au știut ei mai bine pentru noi. Nimeni nu e perfect și nu putem avea pretenția să fie.

Am un prieten care se certase acum ceva timp cu fiica lui și nu voia să mai audă de ea. Se irita de câte ori încercam să-l îmbunez. Acum două zile mi-a scris: Mai ții minte când nu voiam să vorbesc și să aud de fata mea? Am suferit mult. Nu mi-am găsit liniștea până nu am acceptat-o, așa cum e. Și de atunci mă simt mai bine.

Să ne prețuim părinții, să le arătăm respect și să nu-i abandonăm!!! Nimeni, nicio altă persoană nu ne poate lua locul în inima lor!!! În relațiile interumane, distanța în kilometri nu înseamnă nimic în comparație cu distanța în afecte. Nu trebuie să-i ignorăm niciodată pe părinți, deoarece lipsa de atenție doare de cele mai multe ori, mai mult chiar decât niște cuvinte spuse la supărare. Să rămânem deci conectați cu ei, pentru că ne va fi mai ușor în viață datorită sentimentului de liniște, de apartenență, dar și pentru că atât ei, cât și noi, merităm această stare de bine.

Putem trăi fără religie și meditație, dar nu putem supraviețui fără iubirea și afecțiunea omenească. Toate tradițiile religioase majore poartă același mesaj care este iubirea, compasiunea și iertarea, singurele lucruri importante care ar trebui să facă parte din viața noastră de zi cu zi. (Dalai Lama)

Gabriela Mariana COSOVAN

Foto (cover): Peter Lengyel

Cristina Lupu, director de programe la Centrul pentru Jurnalism Independent București (CJI), mentorul echipei de profesori de la Colegiul Național „Dragoș Vodă”, a fost prezentă la Sighet, joi și vineri, 01-02 noiembrie 2018 și, împeună cu elevii CNDV – iști selectați, a “inaugurat”…. Laboratorul de educație și cultură media.

Deși foarte presată de timp și “încărcată” la maximum cu activitățile pe care le coordonează, Cristina Lupu și-a făcut timp pentru a-mi răspunde la câteva întrebări:

Brîndușa Oanță (BO): Ce-ți vine-n minte când te gândești la Sighet/ Maramureș?
Cristina Lupu (CL): E a doua oară dar, de fapt, aș putea să spun că, pentru mine e prima dată când vin la Sighet. Data trecută, am fost așa, în goana unei mașini și-am traversat orașul și n-am apucat să văd foarte multe. Nu că acum aș fi apucat, dar am beneficiat de oarece introducere în oraș și consultanță, și cred că asta crește foarte mult calitatea experienței.

În momentul în care zici Sighet, într-o primă fază, zici Memorial (încă n-am apucat să ajung acolo, dar încerc să-mi fac curaj să ajung). Mi se pare că este una dintre experiențele pe care trebuie să ți le asumi, chit că nu-i ușoară. În același timp, când zici Sighet, zici un loc deosebit de frumos. Am avut și noroc de toamna asta generoasă, foarte caldă și foarte frumoasă, poți să vezi străduțele și oamenii, într-un ritm mai adecvat cu locul.

BO: Care sunt noutățile proiectului “Predau educația media” pe care CJI îl implementează împreună cu echipa de profesori de la CNDV?
CL: Proiectul a început în 2017 într-un moment în care noi ne gândeam cum să-i facem pe profesori să fie mai aproape de lumea în care sunt elevii lor. Și, ne-am imaginat proiectul acesta, care-și propune să învețe profesori cum să introducă “bucăți” de media, sau despre media, la materiile pe care le predau. Din perspectiva noastră, abordarea aceasta poate să meargă pe aproape orice materie, dar, pentru că suntem la început, o testăm doar pe câteva materii. Am făcut o analiză de programă școlară, și-am văzut unde se potrivesc lucrurile cel mai bine, pentru a nu fi un proces forțat, și a nu ne îndepărta de ceea ce trebuie să predea profesorul la clasă, ci am mers pe competențele pe care profesorii chiar trebuie să le dezvolte la copii. Și-am ales limba română, limba franceză, limba engleză, istorie și socio-umane. Așa că, în acest moment, la aproape doi ani de proiect, lucrăm cu 92 de profesori din 43 de orașe și, ajungem anul acesta, undeva la 12.000 de elevi.

După cum poate ai descoperit și tu deja, pentru multă lume este foarte neclar ce faceți voi la clasă. În general, când spui educație media, cei mai mulți se gândesc că-i învățam pe elevi să devină jurnaliști sau că le spunem că internetul e rău și că trebuie să nu mai stea pe rețele sociale sau, în cel mai bun caz, că vă învățăm cum să folosiți tehnologia la clasă. Durează un pic să putem explica cât de complex este demersul: că vorbiți despre legi și Constituție, despre bună guvernare, despre diferența dintre informație și opinie, despre cum ne alegem sursele și cum verificăm credibilitatea unei surse. Că discutați despre cum o informație se transformă în știre și de ce este important să fii informat, despre propagandă, despre dezinformare și despre fake news. Și că îi invățăm pe elevi care sunt drepturile și responsabilitățile în calitatea lor de creatori de conținut. Toate acestea se potrivesc cu obiective care există deja în programele școlare. Nouă, în momentul acesta, proiectul ne-a depășit așteptările, profesorii sunt mult mai entuziaști decât ne așteptam noi să fie. Bine, într-o primă fază sunt speriați, pentru că își dau seama că este foarte greu, profesorii care au venit în proiect n-au prea știut nici ei la ce să se aștepte. Se gândeau și ei că o să-nvețe ceva cu media, cu folosirea tehnologiei la clasă. Ei, și după săptămâna de școală de vară la care participă, își dau seama că s-au băgat într-un demers mult mai mare.

Pentru noi, să avem patru profesori din același liceu (Claudia Hotea, Crina Voinaghi, Brîndușa Oanță, Marius Voinaghi), aici, la Sighet, a fost o bucurie mare. Și este și o mare oportunitate: fiecare dintre profesorii implicați predă o materie diferită, dar au și clase comune, iar asta ne ajută pe noi să testăm modele de intervenție diferite.

BO: Ce așteptări/ rezultate realiste aveți în urma implementării acestui proiect?
CL: Pentru noi, un ciclu complet, în care să vedem rezultate pe care chiar să putem să le măsurăm, se întâmplă în momentul în care profesorul lucrează cu copiii din clasa a 9-a până în clasa a 12-a, pentru că poate să construiască treptat, prin informațiile pe care le oferă. Vrem ca acești copii să facă diferența între informație și opinie, să înțeleagă de ce e important să se informeze, să-și aleagă sursele de informație, să consume jurnalism de calitate. Să înțeleagă de ce e important să plătești pentru jurnalism, iar asta este o provocare nu doar pentru copii, avem o discuție și cu profesorii, cu adulții, să înțeleagă care este rolul jurnalismului în viața unei comunități și cum nu poate el să existe în afara implicării publicului. Într-un final, scopul nostru este ca acești adolescenți să fie cetățeni implicați, care gândesc cu capul lor și care iau decizii în cunoștință de cauză.

BO: Proiectul „Predau educație media” este implementat de către Centrul pentru Jurnalism Independent. Să le spunem cititorilor noștri în ce constă, de fapt, activitatea CJI-ului.
CL: Centrul pentru Jurnalism Independent împlinește anul viitor 25 de ani, suntem unul dintre cele mai vechi ONG-uri din România. Am fost înființați în momentul în care niște americani au venit și au zis: ce faceți voi aici nu este jurnalism și au pornit niște centre în mai multe țări din regiune, iar noi am fost unul dintre ele. Într-o primă fază am pregătit jurnaliști, după aceea am lucrat cu șefii lor, cu editorii lor, cu patronii lor. Am pregătit comunitatea jurnalistică. Apoi a apărut internetul și am ajuns la concluzia că trebuie să lucrăm și cu publicul, pentru că nu poți să ai conținut jurnalistic de calitate în absența publicului. Și așa am început să lucrăm și cu oamenii care nu sunt profesioniști în media.

BO: Care sunt resursele CJI-ului?
CL: În acest moment, echipa fixă a CJI-ului este reprezentată de patru oameni. Avem câțiva voluntari care ne ajută și care ne fac viața mai ușoară în momentele în care putem să-i folosim. Lucrăm, atunci când este cazul, și cu experți din anumite domenii. Avem câteva proiecte mari pe care le ducem și este, de multe ori o provocare să le implementăm în momentul în care se întâmplă activități în același timp, dar facem treaba asta de atât de mult timp, încât ne-a devenit o a doua natură. 

Donatorii sunt, în principal, donatori instituționali. Programul acesta, “Predau educație media”, este făcut în parteneriat cu Romanian-American Foundation care a acceptat pariul nostru că așa ar trebui predată educația media. Pe lângă RAF, Fundația Friedrich Naumann ne sprijină în organizarea unora dintre workshopurile pentru elevi, printre care și cele de acum de la Sighet. Iar, în ultima perioadă, am acceptat o nouă provocare – să convingem „oamenii obișnuiți” că este important să investească în educație și, de ce nu, în jurnalism, donând pentru proiectele noastre.

BO: Ți se pare că elevii zilelor noastre, impregnați de tehnologii ultra-sofisticate sunt receptivi și la valențele “pașnice” ale educației media?
CL: Copiii reacționează foarte bine. În unele momente, poate la început, plecăm de la ideea: ei, ce-o să ne-nvețe oameni aceștia, că noi știm, suntem deja acolo, le folosim, știm mai bine ca ei. La final, ajungem la concluzia că și noi și ei învățăm foarte multe despre cum funcționează media. Ei sunt foarte tehnologizați, în sensul că folosesc tehnologia constant. Dar, nu știu foarte multe lucruri despre tehnologia aceea, nu citește nimeni termenii și condițiile, așa că nu-și pun problema, ca și noi de altfel, ce înseamnă de fapt că un serviciu este gratis, care sunt datele personale pe care le dau despre ei rețelelor sociale, de exemplu. Mai mult, nu se gândesc la modul în care acestea pot să fie folosite la potențialul maxim, ca să nu fie doar un instrument de distracție, ci un instrument de creștere personală și, de ce nu, creștere comunitară.

BO: Joi și vineri te-ai întâlnit cu elevii sigheteni de la CNDV, în cadrul atelierelor de lucru. Cum i-ai simțit?
CL: Foarte-foarte mult mi-a plăcut. Pe lângă faptul că mi-a plăcut foarte tare colegiul, și atmosfera asta, de instituție relevantă pentru comunitate! Dar, să mă întorc la copii… copiii au fost extraordinar de faini! Și au rezistat, au realizat performanța de a sta tot seminarul, fără să înceapă să bată (prea tare) din picior. Ceea ce e mare lucru, pentru că noi „aruncăm” în ei cu foarte multe informații diferite și uneori destul de complexe și ne gândim că poate ar trebui s-o luăm mai ușor și să mergem cu pași mai mici, în sesiuni mai scurte, dar mereu avem ideea că dacă venim până la Sighet sau, dacă mergem până la Botoșani sau Dorohoi, sau Bistrița sau Satu-Mare unde avem noi cursuri, încercăm să folosim timpul cât de mult și cât de plin putem.

BO: Încotro se-ndreaptă tineretul?… Dar România?
CL: Tineretul se îndreaptă…. încă nu știu încotro se îndreaptă tineretul. Din câte văd, tineretul cu care lucrez eu, nu se-ndreaptă spre România. Vrea să plece mâncând pământul, pentru că tinerii au sentimentul că nu există foarte multe lucruri pentru ei aici, și, de multe ori, nici nu poți să-i contrazici. Se gândesc la burse, se gândesc la locuri în care să se simtă în siguranță, să se simtă respectați. Noi nu lucrăm doar cu elevi de la licee de elită, mulți dintre profesorii noștri predau la licee tehnologice, în comunități foarte mici și foarte sărace, așa că, mereu oscilăm între cele două realități. Acolo, de multe ori supraviețuirea de la o zi la alta este principala provocare a adolescenților. Copiii cu care lucrez îmi dau speranță că mai avem o șansă ca societate, dar tinerii nu au cum să fie cu mult mai buni decât sunt adulții, pentru că ei învață de la noi și, de foarte multe ori reușim să stricăm lucrurile foarte tare în ei. Pentru mine este uluitor să văd cum, în momentul în care lucrez cu cei mici, de clasa a 5-a și a 6-a, ei sunt plini de energie, și de întrebări și nu le e frică să vorbească, iar în momentul în care ajung să lucrez cu liceeni descopăr niște omuleți timorați de ideea: oare ce crede ăla despre mine? cum o fi dacă spun asta? da’, oare o să mă judece? da’, oare o să creadă că-s prost? dar, oare, o să se supere pe mine? Și cred că asta este o mare problemă a noastră, a adulților.

BO: Mulțumesc pentru interviu! Ne revedem în primăvară, la anul, în București, cu următoarea activitate pentru profesori!
CL: Ne vedem cu singurantă, și, tot la anul, ne vom vedea iar aici cu două noi seminarii pentru liceeni. Acum că am învățat drumul și am descoperit orașul, promit că ne vom întoarce mai des.

Proiectul ”Predau educație media! – Laboratorul de educație și cultură media”, realizat în parteneriat cu Romanian-American Foundation, urmărește să implementeze elemente de educație media în programele educaționale de liceu pentru disciplinele umaniste, pentru ca tinerii să înțeleagă și să respecte rolul media într-o societate democratică, să distingă informația de propagandă și să folosească responsabil rețelele sociale.

Puteți susține programele CJI cu o donație recurentă AICI

Brîndușa OANȚĂ