În 1940, când nordul Ardealului a fost cedat Ungariei, aveam vârsta de 7 ani… Locuiam în Sighet, părinţii mei erau învăţători la aceeaşi şcoală, iar noi, cei trei copii, eram crescuţi în dragoste de Dumnezeu şi ţară. Tata era ofiţer în rezervă; imediat a fost suspectat de spionaj de către noile autorități şi urmărit pentru a fi arestat. Mama era gravidă cu al patrulea… Refugiul era singura soluţie. În septembrie, la intrarea trupelor de ocupaţie, am fost somaţi să părăsim casa în trei zile!

Era o casă modestă cu 3 camere, în care locuiam cu chirie, lângă biserica de la Cămara. Exact la trei zile, mobila ne-a fost scoasă în curte, iar noi, copiii, împrăştiaţi pe la vecini. Mama s-a dus la bunica, sus pe deal, pe Bagna. Eu eram găzduită la familia Marina, o familie cu mulţi copii, dar cu suflet de aur. Abia după două săptămâni a reuşit mama să obţină paşapoarte, deoarece ultimul tren românesc plecase deja. Până a găsit cumpărători la mobilă, a mai vândut şi ceva pământ din averea ei – fără bani nu puteam pleca! – îmi amintesc că treceam pe lângă casă şi vedeam mobila în curte, bătută în voie de ploile de toamnă.

În acest timp, tata se ascundea pe dealul Solovan, iar noaptea dormea când la un prieten, când la altul. Aveam 7 ani şi câteva luni…, nu-nţelegem multe din câte ni se întâmplau.

Am urcat în tren fără tata, plângeam întruna, credeam că a pierdut trenul și am rămas fără el… Abia după o oră a intrat în compartiment. Cum se pot imprima în memoria unui copil asemenea imagini şi cu atâta forţă? Pe peron era un frate de-al mamei, singurul care ne-a condus, pentru că ne-a adus o parte din banii pentru pământ, în ultima clipă.

…Satu Mare, noapte, ploaie, transbordare; Oradea, la fel… până la Salonta, apoi, iar separaţi de tata, noi într-o trăsură, el – înainte – în alta.

Atunci am văzut pentru prima dată un punct de frontieră. În mintea mea obosită, nedormită, fără prea multă înţelegere, s-au înregistrat două bariere. La prima, un drapel, la a doua, altul. Când am zărit tricolorul nostru, am început să plâng – făcusem străjerie un an întreg.

Văzând că tatăl meu a reuşit să treacă, un ofiţer care a sosit cu o maşină în ultima clipă a vrut s-o oprească pe mama, spre a-l aduce pe el înapoi, dar celălalt, care verifica actele la barieră, privindu-ne când pe copii, când pe mama, a zis ceva în limba maghiară şi i-a întins mamei încet paşaportul. Barierele s-au deschis aproape simultan, pentru că toată scena era urmărită febril și de unguri și de români.

Arad – o lună la hotel, toți într-o încăpere. Tata la Bucureşti, pentru a cere posturi la minister. Când aproape ni se terminaseră banii, părinții au fost repartizaţi ca învăţători la Şcoala din Socodor, judeţul Arad. Acolo aveam să locuim, ca refugiați, cu foarte multe greutăți, până după 23 august 1944.

Prof. Aurelia VIȘOVAN

Ultimele două – trei săptămâni au fost alocate de către politicieni (în nume… propriu!), elitiști – promotori – discriminatori și alte categorii social – speciale din România discursurilor pe tema… referendumului. Aveți timp să răspundeți? Da sau Ba?!… sau Ba da?!… sau… He, he!…

Sincer să fiu, a început să mă sperie… România. Politicienii și liderii noștri de frunte se ocupă de lucruri inutile: referendumuri care nu au absolut nicio relevanță asupra nivelului de trai al românilor simpli, pensii speciale (pentru ei), stadioane prin cele mai ne-sportive zone din țară, chefuri – festivaluri pe cele mai colorate teme, ajutoare sociale pentru leneși etc.

De aproape 30 de ani țara noastră trăiește mai mult pe credit. Nu că ar fi rău creditul (mai ales cel moral!), dar în România nu se investește, nu se gândește pentru binele pe termen lung, ci pentru “fericirea” pe termen scurt, pentru… consumul rapid.

Dar, contrar logicii politicienilor, populația țării este foarte inteligentă, nu-și pierde vremea cu prostii! Marea majoritate a populației poate face distincție – chiar nerecurgând la “argumentații” sofisticate – între temele prioritare și acțiunile fals determina(n)te.

Și-au făcut timp pentru referendumul secolului “giganticul” procent de… 20,41 % din populația cu drept de vot. Oare ați înțeles, dragi politicieni, mesajul poporului? Românul de rând are multe alte griji/probleme devenite… tradiționale! Sper că nu puneți totul pe seama ignoranței!

La ora unor decizii capitale pentru țara noastră – doar peste câteva luni vom prelua președinția Consiliului Uniunii Europene – când inflația crește nefiresc de mult și deficitul țării este la limita maximă, când datoria externă a țării se duce pe consum și creșterea economică stă sub semnul întrebării iar dezvoltarea infrastructurii de la noi staționează durabil, liderii noștri – mai mult sau mai puțin voalat – se dedică fumigenelor.

Revenind la ratatul referendum, mă-ntreb care este gradul de inteligență al celor care ar trebui să ne îndrume corect, iar ei ne servesc minciuni și tot felul de false – spaime, arătându-ne – din nou – Sodoma și Gomora occidentului. Acolo e raiul deviaților, anormalilor și opozanților… tradițiilor! Din păcate (sau din fericire?), acolo, spre Paris, Amsterdam, Berlin sau Londra unde decăderea e la cote alarmante, acolo pleacă tinerii noștri, acolo studiază și muncesc, acolo-și fac vacanțele toți inculții și agramații care ne dau lecții patriotarde.

În loc să vorbim despre gravele probleme din sfera educației, despre salariile penibile ale profesorilor în comparație cu ale politrucilor, despre lipsa calității și dotărilor din multe unități spitalicești publice, despre lipsa spijinului financiar pentru antreprenorii clasei de mijloc și/ sau despre gradul redus de absorbție al fondurilor europene, noi (adică voi!), promovăm incultura și impostura și cheltuim banii țării pe… nimic.

Dar, românul e mai deștept decât politicienii care-l conduc: s-a adaptat și dezvoltat – muncind din greu, fizic sau intelectual – în lumea civilizată, în lumea care respectă totuși omul simplu. Românul care a văzut că se poate trăi mult mai bine și dacă ești corect, că poți fi apreciat strict pe merit și nu pe șmecherii, îi taxează pe farsori. Acolo, afară, în Occidentul devorator de națiuni originare (sau poate…. originale?) pe care-l blamăm prin conducătorii noștri, sunt peste 4 milioane dintre concetățenii noștri. Și exodul continuă!… Oare de ce-au părăsit și părăsesc în grabă familia tradițională de acasă, de ce și-au abandonat satul/ orașul natal, datinile strămoșești? Nu-i greu de răspuns! Din cauza clasei politice care a preferat să-și focalizeze energia pe bonusuri, comisioane și avantaje proprii în loc să facă ceva pentru țară. Nici măcar să-și mascheze aroganța față de “supuși” n-au reușit întotdeauna!

Cu cei aproximativ 35 milioane de euro cheltuiți pentru un referendum inutil, o sumă mică în comparație cu cât s-a furat în țara noastră, puteam construi o școală, un spital, un teatru… dar… Cui prodest?….

Ion MARIȘ

„Dacă libertatea înseamnă ceva, înseamnă dreptul de a spune oamenilor ceea ce nu vor să audă”  (Eric Arthur Blair)

Aș putea să încep prin definirea termenilor precum libertate, umanitate, discriminare etc., dar nu mi-am propus acest lucru, nu acum și nu aici, în câteva rânduri limitate. N-am să vorbesc nici despre normalitate și nici despre alte constructe sociale care au suferit modificări majore în funcție de spațiu și timp, nici despre alegerea fiecăruia de a-și construi viața așa cum și-o dorește, sau despre cum raiul unora poate încet, încet deveni infernul altora. Libertatea este un dat natural și, cu toții avem obligația și responsabilitatea morală de a nu face abuz, acest lucru firesc începe să-și piardă sensul și înțelesul într-o manieră contaminată sub nefirescul nenaturalului. Eu însămi sunt o piesă temporară în această societate, locul meu nu este nici special, nici de neînlocuit, nu suntem unii mai presus decât alții, dacă ne-am cunoaște locul, sau cel puțin am face mici eforturi de a-l percepe, nu s-ar mai ajunge la aberații și probleme de identificare eronată a problemei, n-am mai căuta soluții greșite și, evident, n-am mai fi forțați să alegem între ele.

La urma urmei, împărțim aceeași lume, iar această lume este în prezent sfâșiată de abuzuri, lipsuri, calamități, conflicte de toate felurile, între toți oamenii. Propovăduim orice sub masca feluritor slogane: toleranță, acceptare și nu reușim să vedem că dincolo de imensa cortină a spectacolului alimentat artificial (cu fonduri imense, sustrase din buzunarul majorității – plătitori de taxe), ținta este distrugerea unității: Divide et Impera! Avem o lume fărâmițată pe dinlăuntru, pe de-o parte abundă în resurse materiale, pe de altă parte săracă în esență, în valori, în principii. Reclamele se axează exclusiv pe trup, el trebuie hrănit, satisfăcut, slăvit și în toate aceste forme de adorație egocentrică și egoistă, sufletul este cel care se revoltă. De ce? Pentru că divinitatea din noi este îngropată în pământ. Și totuși, ce facem pentru sufletul nostru? Ce facem pentru sufletul celorlați? Ignorându-și sufletul, omul nu rămâne decât o masă de îndoieli, de suferințe și gânduri șubrezite.

Mă gândesc la decență, la cum încet, încet dispare de pe meleagurile acestui pământ, mă gândesc la toți cei care au trăit o viață grea și nici măcar nu au avut unde să se plângă, ci și-au dus crucea așa cum au putut, au crezut în ceva, au crezut în mai bine.

Fiecare este liber să trăiască cum își propune, dar până unde libertatea o poți considera că este benefică atât individiului în sine cât și a societății? Să nu uitam că în organism, celulele bolnave, dacă scapă de sub control, pot să doboare un corp întreg. Fiți umani, dar nu fiți îndobitociți de reclame și viziuni artificiale care se strecoară insidos în toate structurile care ne definesc.

Într-una din aceste zile, am fost la cumpăraturi și am văzut o imagine a unei libertăți bolnave, sau a unei așa zise libertăți scăpate de sub control (nu era nici paradă, nici teatru, ci doar o scenă a unei zile obișnuite): un bărbat (cam de 2 metri, îmbrăcat și machiat ca o femeie) era ținut într-o zgardă de câini de către un altul, plimbându-l în lesă, ca pe un câine. Aceasta formă de „dragoste“ se pare că nu este considerată abuz, nici încălcare a vreunui drept, iar întreaga mascaradă era sub ochii tuturor, adulți și copii deopotrivă.

Iar eu mă întreb, ce viziune asupra vieții le oferim copiilor noștri, ce înțeleg ei din asta?

Autor, Antonia Luiza DUBOVICI (Zavalic)

Aproape în fiecare dimineaţă între patru şi cinci, doi cai (să zicem că frumoşi) trec prin faţa geamului meu. Încerc să ţin evidenţa pasului, trap-galop pentru a concretiza contextul, fapt ce deschide largi perspective. Uneori îi las să treacă fără să mă întreb încotro înaintează înfriguraţi, atât de devreme. Alteori, însă, mă predau şi mă pregătesc prudentă; încă nu sunt hotărâtă dacă noaptea e sfetnic bun sau naşte monştri. Aşa că mă ridic, pun rotiţele în mişcare şi observ. Câinii tac, cocoşul doarme, trebuie să fie frig şi umed afară, mă simt norocoasă că-mi merge centrala, încă un clic şi apar personajele din vis, de ieri, din cărţi, din viaţă, din altă viaţă. Observ din nou şi mă trezesc bombănind ceva. Mai bine tac şi decid să văd ce are lumea largă de arătat noaptea.

Pe unul dintre canalele digi o emisiune cu americani zâmbitori şi politicoşi reconstruiesc povestea unei blonde care este ucisă de iubitul ei stăpânit de o gelozie cruntă în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine. Ioi! Hmm…

Trec în revistă postările mele, puţine e drept, dar, totuşi revizuiesc că doar sunt la ora prudenţei. Neeeh, la postările cu pacea lumii am câte cinci hai, cu indulgenţă primesc câte şapte like-uri, poze cu prunci n-am, deşi cred ca ar avea succes, ooh alea de la nunţi cu colţul vesel pentru poze da, ar merge, mi-ar creşte cota. Dezamăgitor de-a dreptu dar mă luminez toată când îmi aduc aminte că am multe like-uri (mă rog mai multe, adunate şi de la celelalte personaje, că nu eram singură în tyip) la poza cu cămeşa de tort, ia maramureşană, pentru sudişti. Îmi aduc aminte şi de o discuţie despre atât de râvnitele albăstrele cu un bogătaş (încă unu’, asta-i coteria mea 😉 ) care mărturiseşte că el, deşi nu e activ şi nu are mulţi friends (măcar aici îl iau) la o postare dulce despre el şi familia lui tradiţională, că tot e de actualitate, primeşte sute de like-uri. Mnoa nu mă mir, îmi zic eu. Şi la ce te ajută îmi vine să întreb? Dar tac şi de data asta, tac şi ascult. În fine, la mine pe facebook e plictisitor, de-a dreptu dramatic uneori dar cum aproape întotdeauna ce are altul e mai interesant urmăresc la întâmplare: flatulaţii din fundul Tăşnadului şi dezbateri tematice, poze de la deja binecunoscutul city break la Şomcuta, iconiţe, (doamne)zei, urări de bine, complimente şi iar complimente, un cârnaţ, kinoa, nelipsitul ceaun, o babă necăjită, reproşuri, critici mai mult sau mai puţin dure şi iar complimente şi urări de bine, disperare pentru validarea frumuseţii, bărbăţiei, performanţei, reuşitei, fericirii, a vieţii până la urmă. Şi apoi cele de sezon: vacanţele, sfinţii, şcoala, sărbătorile de iarnă cu tăiatul porcilor, morţii, viii, anul nou… no, viaţa toată acolo la negociere de follow sau unfollow, de analizat, invidiat sau desfiinţat, judecat, împachetat şi etichetat. Războaie mici şi mari, victorii electorale, dezamăgiri, flirturi şi iubiri perfecte, drame domestice grave, toate la distanţa unui ding. Nimic nou de fapt, oarecum trist din perspectiva unei dimineţi reci şi umede îmi zic şi încerc să concluzionez pesimist când citesc:

Yle-nuka întreabă public de unde poate cumpără prune? ,,De la Kaufland” îi răspunde un isteţ cu simţul umorului, în timp ce Mary-uka is typing întrebând dacă vrea din alea albuţe sau… Grupul se leagă şi discuţia se poartă la un alt nivel. Intervine un altul şi oferă spre final şi horincă, dar ea nu! Yle vrea prune, doar prune. Două tone, poate trei, depinde de preţ :). Smart! În sfârşit! Despre asta este vorba! Spre deosebire de Yle care ştie ce face şi primeşte toată consideraţia mea, „the facebook idiot” nu înţelege că această platformă contemporană de vieţuire care poate să fie utilă, practică şi chiar drăguţă uneori, ar fi bine folosită şi nu investită cu prea multă putere. Aş fi zis până ieri că e cale lungă până să ajungi să trăieşti acolo delirant şi obsesiv însă se dovedeşte că mulţi o scurtează şi (se) coc sfârşituri de lumi pe acest facebook sau din cauza lui. Şi între ele un univers de emoţii date de scroll, click, like, comment.

Nu pot să nu-i mulţumesc în acest context Tamarei Vasiliu (cu care mă ştiu deşi nu suntem apropiate dar, când ne vedem, ne oprim să vorbim despre Alzheimer şi alte chestii din astea la care ne pricepem) că, şi pentru că nu eram de ziua mea pe facebook, m-a sunat să-mi dorească ani frumoşi. Personal, aşa din senin, i-am auzit vocea şi urarea. Thumb up aşadar (asta e chiar like 🙂 ).

Dar, să nu uităm: Pe unul dintre canalele……….. povestea unei blonde care este ucisă de ………………………….. în urma unor postări pe facebook care se dovedesc a fi nici măcar adevărate ci doar manevre de imagine !!!

Deci, să avem grijă ce postăm. Vieţile noastre mici sau mari se vând câte puţin pe facebook şi toate pe socoteala emoţiilor noastre reale.

Autor, Alina MARINCEAN

Duminică, 30 septembrie, comunitatea greco – catolică din Săpânța a cunoscut un moment de mare bucurie și împlinire – sfințirea noii biserici, bijuterie arhitectonică maramureșeană, dar, mai ales, casă a Domnului și loc al prezenței Sale euharistice.

Fastul ceremoniei liturgice oficiate de doi episcopi și peste 40 de preoți, cuvintele de învățătură și de mulțumire, sutele de credincioși care s-au unit în rugăciune, copiii îmbrăcați în costume naționale dar și prezența primarului cu tricolorul pe piept și a nu puțini creștini din “cealaltă strană” românească (semne ale unei evidente detensionări și cvasi-normalizări a situației din comună… după o perioadă lungă de persecuție în plină Uniune Europeană, Săpânța fiind probabil singurul loc din țară în care greco-catolicilor li se interzicea efectiv să-și facă biserică), iată principalele motive de înălțare sufletească și legitimă mulțumire a părintelui paroh Mihai Grigor ale cărui permanente eforturi și (de multe ori) jertfe personale, împletite cu cele ale sufletelor păstorite de dânsul, au constituit temelia frumoasei realizări. Dacă mai adăugăm cerul senin și strălucirea soarelui… cred că am completat tabloul unei zile memorabile pentru Săpânța și pentru Maramureș.

Drama comunității greco-catolice din Săpânța a atins apogeul în 1948 când regimul comunist a interzis cultul greco-catolic și i-a confiscat bisericile și toate bunurile. Preotul paroh Grigore Rițiu, patriot român de mare anvergură (fusese delegat cu drept de vot la Marea Adunare Națională de la 1 dec. 1918 de la Alba Iulia) este scos cu forța din parohie și, după ce reușește să se ascundă o vreme, este arestat și întemnițat 4 ani în închisorile comuniste (mai fusese arestat și în 1945 și în 1947 pentru perioade scurte).

Situația preotesei Laura Rițiu (fiică a protopopului Simion Balea, unul din liderii maramureșeni ai luptei pentru Marea Unire) a fost mult mai crudă. Fiind foarte bolnavă, ea n-a mai ajuns la proces şi a murit în închisoarea din Oradea la 5 ianuarie 1954. Multă vreme nu s-a ştiut nimic despre ea, Securitatea nu a anunţat decesul ei. Mai târziu familia a aflat cu groază că şeful Securităţii din Oradea, Mezei, a dispus ca ea să nu fie îngropată, ci dată la Facultatea de Medicină din Cluj pentru disecţie!

Și restul familiei a cunoscut ororile detenției comuniste. Fiica Melania (actualmente în vârstă de 93 de ani) a fost ținută și ea arestată aproape un an și anchetată pe motiv că nu și-a denunțat tatăl, iar fiul Ioan Rițiu și logodnicul fiicei – Gheorghe Rednic (tot fiu al Săpânței) au fost printre liderii grevelor studentești din Cluj din 1946 fiind condamnați pentru activitate politică. Fiul avea să fie eliberat câţiva ani mai târziu, logodnicul fiicei însă va muri în închisoare.

Acesta a fost calvarul familiei Rițiu… lacrimi și sânge în oceanul de suferință și jertfă al neamului românesc. Alături de suferințele altor săpânțeni care s-au opus comunismului se constituie în blazonul de noblețe a acestui colț de țară, bastion nordic al rezistenței și demnității românești. Au urmat multe decenii în care Biserica greco catolică n-a avut dreptul la existență legală, apoi, încet, a ieșit la lumină… la Săpânța mai greu ca în alte localități. Părintele Cornel Ardelean din Sarasău a redeschis parohia în 1994 oficiind liturghia în case particulare până în 2002 într-o atmosferă ostilă. Păstorirea micului grup de creștini greco-catolici a fost apoi preluată de tânărul preot Mihai Grigor, actualul paroh și constructor al bisericii, care, cu o tenacitate remarcabilă, a înfruntat dificultățile care nu o dată păreau insurmontabile, a insuflat curaj turmei și a făcut posibilă împlinirea de azi… Săpânța a fost pusă din nou pe harta greco-catolică a României.

De la Cruce la Înviere, de la durere la bucurie… pe malul Tisei s-a mai aprins o Lumină…

Preot prof. Marius VIȘOVAN

Subiectul pe care-l voi aborda de această dată, se va dovedi destul de spinos și, de aceea, voi cere clemență încă de la început dacă părerile mele vor deranja dar, e lucru știut că doar din contradicție se naște progresul. N-am să mă declar atotștiutoare în domeniul pe care-l voi aduce în discuție. Sunt atâția experți, politologi, sociologi, analiști care dezbat și concluzionează însă, pentru marea majoritate a celor ce-i urmăresc, subiectul rămâne la fel, într-o nebuloasă densă.

Subiectul este legătura dintre societate și biserică. Pentru mine, societatea trebuie să se bazeze pe niște legi bine definite care sunt stipulate în Constituție. Mai bine zis, Constituția e manualul de funcționare, axa unei societăți, națiuni, exact cum Biblia este, la rândul ei, un ghid de comportare al omului pe pământ. Cum în politică fiecare își extrage doctrina necesară înființării unui partid din Constituție, așa se întâmplă și în cazul Bisericii. Tot de paragrafe din Biblie se leagă învățăturile diferitelor confesiuni religioase.

Bunul mers al unei națiuni este legat de bunul simț al fiecăruia dintre noi. Derapajele din politic n-ar trebui să influențeze neapărat și cele sacre. Din păcate însă, teologia s-a transformat în ideologie de masă. Credința ar trebui să fie deasupra oricărei ideologii, deoarece lumea lui Isus nu este din lumea aceasta. Ar trebui să se separe lucrurile; oile de capre. Niciodată spiritul de turmă n-a adus ceva bun nici în politică, nici în plan religios. Spiritul nu trebuie îngrădit asemeni luminii ascunse sub obroc. Și societatea și Biserica trebuie să crească, să țină pasul cu viața, cu mersul lumii. Să țină cont de OM, pentru care s-au creat. În societate, nimeni n-are voie să țină pe nimeni captiv cu promisiuni populiste care atrag  pentru unii voturi, pentru alții, ajutoare sociale.

Exact ca și în Biserică, n-ai cum să faci promisiuni deșarte, n-ai cum să garantezi mântuirea nimănui. Nicidecum mântuirea nu se face în gloată sau pentru întreg neamul, cu totul. Mântuirea este personală, fiecare se poate mântui cel mult pe el, prin credința proprie. Mântuirea se petrece în taină, exact ca o rugăciune care este un strigăt tăcut al Sufletului. Dar, dacă nu li se explică oamenilor și sunt ținuți într-o totală ignoranță, ne mai și mirăm de bătăliile care se dau între diferite partide și că bisericile rămân goale. În societate, doar MUNCA creează progres și bunăstare, exact cum în Biserică, CREDINȚA duce la mântuire.

Adevărurile trebuie spuse chiar cu riscul de a supăra, nu cu jumătăți de gură… Decât o minciună frumos ambalată, mai bine un adevăr răspicat! Dar, ca să fii corect, trebuie să ai curaj, rana nu se vindecă până nu-ți verși tot oful. Sarea doare, dar, uneori, mai și vindecă.

Din păcate, Biserica Universală a devenit Biserică Națională. Altfel, cum se explică arborarea drapelului național pe turlele anumitor lăcașuri de cult? Se folosesc zilnic sloganuri fără fond, dar care sună bine: „iubiți concetățeni” sau „iubiți frați întru Cristos”. Și unii și alții le invocă, dar atunci când interesul își bagă coada, ele își pierd sensul și devin doar niște expresii seci. Rămâne doar imperativul „dacă nu ești cu noi, ești împotriva noastră!” – și în cazul partidelor, și în cazul cultelor. Dintr-o dată dispare frăția și apar două tabere antagonice: români împotriva românilor. Unde mai e, atunci, toleranța atât de des trâmbițată?! Unde e iubirea aproapelui?!

Mi-a rămas în minte o constatare citită undeva: „Frații se aduc până pe marginea prăpastiei, dar nu se aruncă în ea…” Bine ar fi să ne trezim cu toții și să nu-i permitem „celui întunecat” să-și bage coada, deoarece, e lucru știut, unde doi se bat, al treilea câștigă. Atâta scormonește și uneltește, până ce, într-un final, în cazul partidelor, se produce dinăuntru o implozie și, inevitabil, e urmată de prăbușire, iar în Biserică, dacă nu reușește pe deplin să intre, măcar își bagă coada.

Ar trebui să fim vigilenți, fiecare atât cât putem, să nu-i permitem RĂULUI să câștige teren, nici de o parte, nici de alta!

Ileana PISUC,
26 sept. 2018

Sâmbătă, 29 septembrie 2018, un grup de 16 elevi de la Școala Gimnazială nr.2 din Sighet, însoțiți de prof. Pop Rodica, Sandu Laura, Rus Ioana și Crăciun Otilia au participat la Alba Iulia, în Cetatea Alba Carolina la „Cel mai mare 100”.

Organizat pentru a marca Centenarul și pentru a-l înscrie în Guinness Book, acest proiect a mobilizat 4.807 de copii, tineri, adulți din 70 de localități pentru a realiza cea mai mare hartă formată din oameni. După ce a fost construită harta și formată cifra 100 în interiorul hărții, toată lumea a rămas nemișcată și tăcută timp de 5 minute. Totul a fost monitorizat de reprezentantul Guinness. Au urmat momente deosebite: s-a creat tricolorul, s-a cântat imnul național.

Recordul a fost validat la orele 16.00 de către reprezentantul Guinness Book, ceea ce a produs multă bucurie și mândrie in rândul participanților. Recordul anterior a fost realizat în Myanmar de către 3.466 de oameni.

*

Mă simt norocoasă că am putut lua parte la acest proiect. A fost o experiență de neuitat. Momentul în sine  a fost deosebit de emoționant. După ce aproximativ 5.000 de persoane numără din tot sufletul 10, 9, 8… 1, 0 se lasă o tăcere de mormânt. Nimeni nu mișcă și nu vorbește 5 minute. A fost impresionant! La cântarea imnului național mi-au dat lacrimile. Toți am fost un glas, o simțire, un gând.  Toți am pus umărul pentru a realiza un record pentru România. Am reușit și suntem mândri! Felicitări organizatorilor! Felicitări copiilor! Mulțumim  părinților! (prof. Otilia Crăciun)

*

Am reușit să particip la cel mai emoționant moment din activitatea mea de dascăl și anume, la „Cel mai mare 100” împreună cu colegele mele și bobocii clasei a V- a A ai Școlii Gimnaziale Nr. 2, un moment plin de bucurie, entuziasm, emoționant, un moment cu totul și cu totul special, provocator atât pentru cei mari cât și pentru cei mici. Acest eveniment impresionant l-am trăit ca adevărați români si nu pot să spun decât că sunt mândră că aparținem acestei minunate țări! (prof. Rodica Pop)

*

Cel mai mare 100… eveniment trăit cât într-o 100 de ani de istorie. Sunt mândră că am fost aici, sunt mândră că sunt româncă. Emoțiile m-au copleșit atunci când, pentru 5 minute, o liniște solemnă s-a așternut în cetate, în țara formată de mii de copii, de tineri, de adulți. Momentul mi-a înecat ochii în lacrimi, cred că ceea ce am simțit e greu de pus în cuvinte. Băiatul meu, care era lângă mine, m-a întrebat: „Mamă, tu plângi?”. Da, i-am răspuns… plâng de fericire, de împlinire, de bucuria pe care am trăit-o alături de tine. (prof. Ioana Rus)

*

Sâmbătă, am avut unica ocazie de a participa la recordul mondial pentru cea mai mare hartă formată din oameni. Am fost încântat și mi-a plăcut echipamentul cu care am fost așezați în hartă. (Denis Pop, elev)

*

Nu voi uita niciodată această zi! A fost un moment unic de care nu voi mai avea parte. Când am plecat spre  Alba Iulia, aveam doar o mică idee despre ce se va întâmpla acolo. Însă, în acea dimineață, când ne-am așezat în  coloana care ducea spre Cetate și care, parcă nu se mai  termina, am început să am emoții. După ce am intrat în interiorul hărții și ne-am  ocupat locurile, am rămas surprinsă de câte chipuri am văzut în jurul meu. Timpul părea să înainteze greu. Eram obosiți și ne dureau  picioarele, dar, în același timp, eram bucuroși, veseli și așteptam cu nerăbdare momentul  final. Când acesta a venit, am strigat toți, din toate puterile… România… Alba Iulia… 100 și am cântat imnul țării, sperând că am reușit să doborâm recordul și să intrăm în istorie. A  fost  o experiență deosebită, emoționantă, pe care am să  o  păstrez veșnic în cutiuța cu amintiri! (Ciuban Alexandra, elevă)

*

Mă bucur enorm de mult că am putut participa la acest eveniment și o să-mi rămână mulți ani în minte. (Darius Grigor, elev)

*

La ora nouă ne aflam cu toții în Cetatea Alba Iulia. Noi eram grupa C4. Vremea a ținut cu noi. Dupa ce am fost preluați de un voluntar, timpul a trecut destul de greu așteptând să fim chemați în zona în care se forma harta României. Am fost uimit să văd sute, mii de copii implicați în acest proiect. Am văzut un grup de copii cu probleme speciale care se îndreptau atât de bucucroși spre zona de record.

Ora 12:00, Ionuț, voluntarul, ne anunță că vom porni în zona în care se va realiza recordul. Am pornit voioși spre acel loc. Noi reprezentam Dobrogea. Un domn a anunțat că, pentru a depăși recordul va trebui să stăm nemișcați timp de 5 minute. Doi oameni care nu au respectat indicațiile acelui domn au fost eliminați din record. În momentul în care numărătoarea a început, o liniște de mormânt s-a lăsat peste Cetatea Alba Iulia. În fața mea am văzut doi băieți care vorbeau. Eu, în locul lor, stăteam acasă. După scurgerea celor 5 minute am strigat cu toții de bucurie, iar împreună am cântat imnul României. Cu acest eveniment am trăit un moment care mi se părea imposibil: să intru în Cartea Recordurilor. În timpul evenimentului m-am simțit așa cum cred că s-au simțit cei care au făcut Unirea din 1918. M-am simțit important, mândru și foarte bucuros că am trăit un moment unic în viață. (Andrei Rus, elev)

*

Așteptam cu nerăbdare un apel de la fiica mea, ca să ne spună cum s-a simțit în marea aceea de oameni, luând parte la un moment atât de important. M-a sunat la scurt timp după ce s-a terminat evenimentul. Cu o voce plină de emoție, bucurie și entuziasm, mi-a spus să vizionez pe internet filmarea postată și să îi comunic, urgent, părerea. Nu avea răbdare deloc… Vizionând filmarea, am simțit un fior străbătându-mi spatele, iar în clipa în care am auzit acele mii de voci strigând din toate puterile, mi-au dat lacrimile. Emoția m-a cuprins pe de-a-ntregul, mai ales la gândul că și ea, fiica mea, era acolo, în mulțime, luând parte la acel moment special! Mi-aș fi dorit să fiu acolo între ei – tineri, bătrâni, elevi, profesori – să strig cu putere și mândrie numele țărișoarei noastre. Sunt mândră de copii! Sunt mândră de cadrele didactice care le-au oferit acest moment unic în viață, și care, astfel, au încercat să le sădească în suflet o picătură de patriotism. Sunt mândră că sunt că sunt român! (Anghelenici Nigela, părinte)

Autor, prof. Otilia CRĂCIUN

Dragoste de soră – Pe jos de la Dragomirești la Sighet

„Eram închis la Sighet în luna februarie 1949 în așteptarea procesului. Eram în celula 74 toți cei 18 membri ai grupului, ce va fi numit mai târziu „lotul Vișovan” , după numele profesorului nostru. Am fost anunțați că putem scrie acasă pentru un pachet de 3 kg pe care familia urma să ni-l aducă într-o zi precizată, până la ora 12.00. Pentru cei din oraș sau din satele apropiate, problema era destul de simplă. Familia mea însa era la Dragomirești, la peste 40 de km distanță.

Părinții mei neputând veni (murise chiar atunci bunica) au trimis-o cu pachetul pe sora mea, Anuța. Pe vremea aceea singurul mijloc de transport pe valea Izei era un camion care pornea de la Săcel – la extremitatea de sus a văii și apoi cobora luând satele la rând până la Sighet. La ora 6 dimineața Anuța era prezentă în drum așteptând camionul, dar acesta umplându-se cu călători încă din primele sate, la Dragomirești șoferul n-a mai oprit. Anuța nu s-a descurajat și a luat-o la fugă după camion, sperând că acesta va mai opri pe traseu și mizând pe viteza de deplasare destul de înceată.

Cu toate strădaniile ei nu l-a prins din urmă până în prima comună – Bogdan Vodă, dar nici înapoi nu s-a întors. A continuat drumul spre Sighet, când la pas, când alergând și așa a parcurs cei 40 de km cu prețul unui efort incredibil. Harul lui Dumnezeu și dragostea ei față de mine i-au dat puteri nebănuite. Pe când a ajuns era trecut de ora 12, dar administrația n-a obiectat ( se pierduse oricum timp cu verificarea celorlalte pachete) și așa am primit și eu pachetul adus de sora mea. Era total epuizată și mama unui camarad a luat-o acasă la ea, a găzduit-o și a îngrijit-o până a doua zi.” (Ioan Ilban -interviu 2015 )

La vârsta de 93 de ani, Anuța a trecut la cele veșnice în luna august anul acesta, având alături copiii, nepoții, strănepoții și nu în ultimul rând, pe fratele său Ioan.

preot prof. Marius VIȘOVAN

Duminică, 30 septembrie, de la ora 16:00, la Casa Memorială „Elie Wiesel” din Sighet (Muzeul culturii evreieşti din Maramureş), a avut loc evenimentul dedicat împlinirii a 90 de ani de la nașterea scriitorului Elie Wiesel. Despre viața și opera Laureatului Premiului Nobel pentru Pace, au vorbit: primarul municipiului, dl. Horia Scubli, directorul Muzeului Maramureșean, dl. Gheorghe Todinca, președinta Fundației Tarbut, dna Peninah Zilberman, președintele Comunității Evreiești din Sighet, dl. David Liberman. 

De asemenea, a avut loc și vernisajul expoziţiei de fotografie ,,Jedem Das Seine” – ,,Fiecăruia ce este al său”, fotografie-reportaj inspirată de povestea lui Elie Wiesel, realizată de Nicola Iacovone şi Daniela Zidaru din Italia, prezenţi şi ei la eveniment. Nota de culoare a fost dată de momentul muzical susținut de elevele Anca Corneștean și Orly Frankel care au interpretat un cântec în idiș.

Evenimentul, în prezența unui numeros public, a fost moderat de Alina Marincean, muzeograf.

Autor (video), dr. Sorin MARKUS

Foto: Salut, Sighet!

Un cer albastru nesfârșit. Miros de castane prăjite în centrul orașului. Frunze veștede și castane sălbatice în parcul din centru. Lume la cafea, la terase…

După o vizită la cimitir, am rămas surprinsă – mare „Festival de poezie”  – mormântul poetului și pictorului Gheorghe Chivu, nu avea nici măcar o ramură veștedă sau o candelă aprinsă (!). Ciobit, neîngrijit… Iar marele artist privește visător din înalturi. De, nu era cetățean de onoare al orașului…

Și așa, a trecut și luna septembrie 2018…

Aurelia DRAGOȘ

Din cauza vremii nefavorabile, acțiunea „Promenada Inimii”, ce trebuia să se desfășoare azi, 29 septembrie 2018, de la ora 11:00, se amână cu o zi . Promenada va avea loc mâine, 30 septembrie 2018, cu începere de la ora 11:30, pe același traseu, în aceiași parametri (start-ul la intrarea pe Aleea/ strada Mihai Eminescu, diverse analize medicale etc.).

Sperăm că mâine vremea ne va fi aliat!!

Vă așteptăm!

Rotary Club Sighet & Rotary Club Sighet Voievodal

* “…Sara, …la noapte! Sâmt acasă!” (- mândră ieşind în fugă dintr-o maşină)
* “…umblu în Italia din 2012…, pă agricultură…”( – albă, uscăţivă, la mobil)
* “ …Ia-o:…!”…, “ A cui ‘i?”…, “ De lângă noi…, femeia lu’…” (- bărbaţi tineri, la o terasă)
* “O aţipit profu’ la oră. Nişte fete am râs. “Ce, vă strâng chiloţii?” – ne-o zis.”
* “Ne uităm la fiecare bănuţ…” ( – nevasta, din spatele bărbatului privind insistent vitrina cu scule de pescuit)
* „Evelina, stăi, nu fugi, hai înapoie!”
* „Nu, nu el! Da’ îmi place de unu’! Îl cheamă…, din clasă de la noi!” Haaa!!” (- gimnazişti)
* „Se’!” ( – licean trecând zebra în fugă; nici măcar „ser’!”)
* „…Era bine…, n-o sâmţât nimic…, numa’ s-o dus la analize şi…” ( – neveste cu sacoşele pline)
* “Mindegy…, cât de cât…!”
* „Capoţiăl, capoţiăl!” (- pe culoarul pieţei)
* „Alo, bă! Tăieţ-o pă Câmpulung, că-n Sighet vă rup picioarele!” ( – mamă eroină minoră, de-a lungul centrulului).
* Blondina şi-a tatuat o frunză color pe braţ. Habar n-are de “A căzut o frunză-n calea ta…”!
* Plete-n vântul auriu, picioare bronzate, biciclişti pe trotuar. Prin cafenele, feţişoare luminate tainic, ascunse în i-phon-uri.

Consemnări: Marin SLUJERU

Cred că nu știu

Crezi că nu știu
că în spatele toamnei căzute în arămiu se ascunde durerea dinaintea morții
timpul laș își maschează trecerea în cele mai pastelate culori
ne amăgește…
cu o altă mască
născută dintr-o altă iluzie
nealungată din frică
știu….
nu va rămâne neplătită.

***
După – amiază

După – amiază tristă ca o statuie fără cap
aștept noaptea
ca să te pot îmbrățișa
în vis
să nu rătăcim…
în furtuna ce poate veni
dar noi încă n-am murit
de mult…
moartea stă la masă
contabilizează prezentul și trecutul
îmbracă viitorul în cifre
până când va veni marea noapte și marea tăcere
cu vârful degetelor pline de mângâieri moarte și ele
mângâieri ce nu le-am oferit.

***
Nu cred

Nu cred în definiția fericirii tale
scrisă ca epilog într-o carte
nu m-ai lămurit cine închide ușa singurătății
și de ce totul se scaldă în lacrimi
de ce trăiești în mine
când ai o altă viață
aveam o toamnă a noastră cu spaime sub tălpi
în care nebunii ucideau fruzele galbene
crezând că suntem noi
în toate nopțile plâng visele neîmplinite
neadormite de atâta suspin
așa golită de anotimpuri
mai sper.

***

Chiar nu mă prefac

Chiar nu mă prefac toamnă
sunt toamnă
de tristețe, gândurile mele se sinucid
închid ochii
cobor pleoapele ca și cum aș închide fereastra dinspre lume
îmi acopăr umerii cu palmele încrucișându-mi brațele peste sâni
peste o nouă zi lungă plină cu umbre
departe de tine
strâng dorul în brațe
închid ferestre dinspre lume
e toamnă
de plâns.

Maria KASTAN