Semn de carte – Marius VIȘOVAN: „Maramureș, credință și jertfă”
Preotul prof. Marius Vișovan îl intervievează, în volumul „Maramureș, credință și jertfă. Dialog cu fostul deținut politic Petru Codrea”, apărut la Editura Evdokimos, 2018, pe unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”.
Mărturia fostului elev al Liceului „Dragoș Vodă”, ridicat – alături de ceilalți membri ai „lotului Vișovan” – de Securitate în 1948 pentru simpla „vină” că și-a iubit țara și neamul, este o pagină de istorie recentă care ar trebui cunoscută în special de cei tineri pentru a-i ajuta să discearnă între adevăr și mistificare. Cartea aduce informații precise, evocate cu acuratețe de către sigheteanul Petru Codrea.
Vineri, 31 august 2018, la sediul PNL Sighet, mass – media locală a fost invitată la prima conferință de presă din seria întâlnirilor lunare, pe care președinta organizației locale, av. Daniela Onița Ivașcu, dorește să le susțină permanent, la sfârșit de lună, imediat după terminarea ședinței Consiliului Local, pentru a prezenta și discuta informal, subiectele ce interesează cetățenii municipiului nostru, modul în care sunt soluționate sau nu anumite probleme de interes comunitar.
Însoțită de purtătorul de cuvânt Mircea Florin și de vicepreședinții Lucreția Lipcei și Mihail Podașcu, președinta Organizației PNL Sighet, a trecut în revistă propunerile proiectelor de hotărâri ale PNL Sighet din “pachetul” trecut pe ordinea de zi a ședinței CL din data de 30 august 2018. Fiecare dintre reprezentații liberalilor sigheteni prezenți la conferință, a abordat – pe scurt – problemele acute ale comunității sighetene, subliniind punctele nevralgice, propunând soluții și reclamând anumite deficiențe pe care administrația locală le… contablilizează în acest mandat.
Întrebările presei au vizat aspecte tehnice ale HCL prin care Primăria este obligată să asigure – în mod normal și firesc – maxima transparență a cheltuirii banului public, dar au atins și alte subiecte foarte… sensibile (curățenia orașului, siguranța cetățeanului).
Au fost discutate și alte proiecte pe care organizația PNL Sighet le derulează (“Nu este nevoie de o zi specială pentru a aduce un zâmbet copiilor” – coordonat de Lucreția Lipcei) sau pe care și le propune într-un viitor apropiat.
Desfășurată într-o atmosferă calmă, fără constrângeri “oficiale”, conferința de presă a fost un exercițiu de normalitate pe care ar trebui să-l practice toate partidele politice, fiind în același timp și o modalitate de-a lua pulsul cetățenilor – votanți, atenți la faptele aleșilor noștri!
Ion Mariș
Sighet – Comemorarea anuală a „lotului Vișovan”
Comemorarea anuală a „lotului Vișovan” a avut loc pe 29 august în celula 74 a închisorii Sighet cu participarea seniorilor Nistor Man, Petru Codrea și Ioan Ilban, a doamnei Melania Rițiu și a unor membri ai familiilor.
Foștii deținuți politici au stat de vorbă și cu tinerii greco-catolici veniți în pelerinaj de la Șimleu Silvaniei la Sighet, îndrumați de călugării din Congregația don Orione. La agapa fraternă ce a încheiat comemorarea, seniorii noștri au depănat amintiri din închisori și au dezbătut unele probleme actuale.
preot prof. Marius Vişovan
Domnuca in red (autor, Alina Marincean)
Alina Marincean
Bunica mea iubea lumea şi pe cei mai dragi îi diminutiva. Aşa a fost şi cu a ei căţeluşă, Lady. Lady era o roşcovană, focoasă, cu o codiţă veselă şi ochi ageri ca două scântei nervoase. Nu era chiar o Lady aşezată şi cu perfecte maniere, dar avea ceva din aristocraţia câinească în felul în care îşi purta osul furat, aşa că bunica îi spunea Leidiţa. Un fel de domniţă am zice, ori să fie domnucă azi pe la noi?
Nu că nu ar fi observat lumea, dar sezonul nunţilor e în toi. În asumatele mele momente de nesiguranţă feminină m-am comparat întotdeauna cu Rochia Roşie de la nuntă. Observ însă cu stupoare că întregul concept a fost dat peste cap, iar termenele şi sistemele mele de clasificare se rostogolesc neputincioase spre stupoare. Bâlciul mutat acum în săli uriaşe, cu toalete în care draperiile imită stângaci brocardul şi candelabrele sunt din China, suportă de azi mai mult decât un specimen. La o nuntă bine cotată găseşti uşor vreo 12-13 leidiz in red. Ba mai mult, există dive rurale însoţite de miniaturi ce-şi dorm nopţile pe uuuliţă, uliţă lată asortate până în pânzele albe, respectiv roşii, cu mamele lor. N-o să fie uşor să vă imaginaţi dar de azi/ieri… mă rog, de o vreme bănuiesc, şi soţii se supun şi avem familii complete în roşu. Buuun. O să mă prefac nostalgică şi am să-mi permit idealizarea unui stereotip doar pentru a puncta.
Oameni buni, Rochia Roşie, respectiv rafinamentul, sofisticarea, inteligenţa mesajelor vestimentare nu se poartă pur şi simplu. Rochia Roşie şi tot ce poate să însemne ea este o atitudine pe care o cultivi de când universul îţi oferă semne că eşti predestinată unui astfel de context cromatic. Rochia Roşie nu ţi-o cumperi din maldărul de rochii de la ştim noi cine, de pe centru şi o asortezi cu sandale negre şi cu părul făcut sărmăluţe cu sclipici. Pe Rochia Roşie nu o zbânţui pe muzica Ancuţei Anghel până transpiri cu pete şi, doamne fereşte, ţi se mai desface şi un tiv ori pierzi vreo paietă de pe bust.
Rochia Roşie are cusături impecabile, iar atunci când o îmbraci eşti investit cu… chestii din cărţi… adevărate: priviri sigure, misterioase, tăceri înăbuşite, zâmbete confuze, o conversaţie picantă, ironii argumentate, poate chiar o aroganţă fertilă, numai bună pentru a răspunde aşteptărilor. Îndrăzneşti să porţi Rochia Roşie cu adevărat atunci când eşti sigur că dezbrăcând-o nu descoperi dezamăgirea, că nu e nimic dincolo de ostentaţia culorii, ba, dimpotrivă, abia atunci eşti cu adevărat complet(ă) acoperită. Cam pierdută vara asta, obosită, sătulă şi sătulă mă întorc pe pământ din perlele văilor maramureşene. Cum o fi şoapta unei ,,Lady in red” în zilele noastre? Ridicolă, bănuiesc …
Trăiesc şi eu dezamăgiri mărunte, că de cele mari nici nu îndrăznesc să mă apuc.
Alina Marincean
La Sighet, circul e în toi!…
Cu elefant, cu mic, cu mare
Ne bucurăm de demonstrații
Și ne prăjim un pic la soare
Ca să n-avem alte tentații.
La fundul lui Elefantino
Cu girofaruri și tam – tam
Ne-ndeamnă Șeful Mare, “vino”,
Iar noi, poporu-l, ascultam.
Ne tot jucăm mereu de-a circul
C-așa-i frumos printre cei… mici,
În viață așa se-nvârte ciclul,
Ba saltimbanci, ba…. inamici.
Ras Publica
Foto: Salut, Sighet!
Sighetul la zi(d)!
Doamne, scapă-ne de câini!
Doamne, oare n-au stăpâni?
Doamne, ia măsuri urgente,
Și nu ne duce pe noi în ispită!
Ras Publica
P. S. Numeroși cititori ne-au atras atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă haitele din cartierele sighetene. Fotografiile sunt… proaspete!
Sighet – Album retro ( XXV)
Biserica Reformată din Sighet la început de secol XX. O zi „obișnuită” de lucru, în care „localnicii” călare sau per pedes, stăpâneau „strada principală”. După cum se poate observa, sistemul de canalizare era „la vedere”.
Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.
Fotografie din colecția Ernest Villand.
Salut, Sighet!
Eroine din umbră (autor, prof. Gheorghe Bărcan)
În numai doi ani de la eliberarea celor 800 de comuniști ilegaliști, aceștia au și devenit forța conducătoare în România, cu sprijin masiv al sovieticilor, trecându-și în cont cele mai masive fraude electorale cunoscute până atunci; s-a furat cu urna, nu cu votul, sau alte mărunțișuri. Consilierii sovietici și armata roșie fiind pe baricade, spatele le-a fost asigurat.
Sub acoperirea sintagmei «lupta de clasă» s-au produs transformări forțate, rapide, de mare cruzime, cu sacrificii de libertăți, întemnițări, cu multe vieți stinse și altele pe rol; lupta de clasă a avut un caracter profund ucigaș și de durată: s-au naționalizat pământurile, micile ateliere și întreprinderile industriale prin Decret de Stat, iar țărănimea s-a aflat în scurt timp la porțile colectivizării. Pentru colectivizare s-a enunțat principiul «liberului consimțământ», dar s-a folosit pentru lămurire și «kalajnicovul» și, mai ales, metoda inumană aplicată asupra elevilor de școală: aceștia erau trimiși acasă și nu mai erau primiți la cursuri, până nu aduceau adeverință din localitate, care preciza că părinții lor s-au înscris în CAP, suprimându-se astfel dreptul lor la învățătură, prevăzut de lege.
În această «năvală» spre socialism, au avut de îndurat suferințe grele deținuții politici, sau foști deținuți politici, care au reușit să-și salveze viețile din cumplitele persecuții. Am putea spune că ei formau o clasă a societății aparte, fiind extrași din toate clasele și păturile sociale, cu milioanele, dintre care au fost sacrificați cu sutele de mii. Au fost cei mai prezenți în vederile și prevedrile lor criminale, asupra lor vărsându-și toată ura cu care erau înzestrați, în mare bogăție.
Au intrat cu brutalitate în multe intimități familiale, mai ales acolo unde partenerul de viață era închis. Soțiile erau date afară din serviciu, li se schimba locul de muncă, cu mari greutăți în ingrijirea copiilor. Pentru a lăsa copiii să-și urmeze școala, ori pentru a-și păstra serviciul, se cerea soțiilor să divorțeze de «bandit». Astfel, soția colegului meu, Mitrofan Traian, cu care am fost deodată exmatriculați din Facultate, profesoară de matematică, a fost obligată să divorțeze, pentru a-și păstra serviciul și a avea posibilitatea de întreținere și școlarizare a celor două fetițe ce le avea; soțiile altor doi colegi de liceu au îndurat aceleași cruzimi sălbatice, ca și în numeroase alte cazuri; o luptă de clasă diabolică, ticaloasă și abjectă.
Mulțimea de elevi arestați era scoasă din sânul familiilor, copii la o vârstă fragedă și s-au întors, care s-au întors, după mulți ani de temniță, maturi, cu moralul călit, dar cu o stare fizică fragilă, în cel mai bun caz, majoritatea cu traume fizice recuperate târziu, sau niciodată. După mulți ani s-a acordat o oarecare relaxare și ea controlată de torționari.
Deși eram cu totul izolați de cunoscuți sau prieteni, din «prudență», eram niște «paria», «proscriși», totuși, toți dintre cei eliberați din detenții și-au întemeiat familii, mai devreme sau mai târziu, cu foarte rare excepții, iar partenerele lor de viață au fost fără «delicte politice», iarăși cu foarte mici excepții. A fost pentru noi, această comuniune, o adevărată vindecare de răni, un optimism moral de mare profunzime, care, pe lângă faptul că eram situați în condiții firești de viață, ne dădea și sentimentul de împăcare și măreție, prin faptul că opțiunile pentru care am îndurat suferințe atât de grele erau împărtășite și de alții.
Aceste Doamne, Doamne adevărate, puteau avea parte de riscuri prin decizia luată, în multe situații acestea fiind și prezente în diferite perioade, deoarece torționarii făceau tot felul de șantaje pentru dezmembrarea acestor familii și nu pentru constituirea lor. «Bandiții» îi voiau distruși nu numai pentru prezent și viitor, ci și în devenirea, în viitorimea lor, să le distrugă «vița». Pentru dânsele, prezint un omagiu, o adâncă plecăciune, cu admirație și tot respectul, pentru gestul lor eroic, de libertate, de demnitate umană expresivă, de credință, de viață, cu bunele și greutățile ei, în această luptă fiind acuma două ființe, unite printr-un frumos ideal. Aceasta, cu atât mai mult, cu cât gestul curajos a lor a fost nu atât pentru ce am fost sau eram noi, ci, mai ales, pentru dânsele, pentru simțirea și decizia proprie, de libertate, de dreptate, prin care, de fapt, au dat palme celor ce persecutau, opresorilor. Aceste uniri de destine nu au avut în vedere nici reabilitări de viață ale unora și nici asumarea de greutăți ale altora, pe care torționarii le puteau impune și le-au și impus în multe cazuri, în ticăloșia lor persistentă, ci au avut la bază sentimentele spirituale cerute de acest înălțător eveniment: iubirea, caracterul, onestitatea și demnitatea familială, o viață liberă, lăsând cu totul deoparte abjectul nărav socialist, care includea până și aici «principiul de clasă socială», sau mizeria de «nobleță politică»!
Viața este formată dintr-un număr de momente, care în derularea lor formează etapele precum: copilăria, adolescența, tinerețea, etapa profesională, familia și pensionarea, atât cât se pot acestea împlini. Dar fiecare moment este a lui și nu al altui moment din viață și nu poți spune că faci ceva în loc de altceva. Dacă unele din aceste aspirații îți sunt suprimate, frânte, ești lipsit de ele din diverse motive, uneori nici nu le mai poți recupera, ești ieșit din termen cu ele, din cerințele vieții. Sunt totuși momente, activități care se petrec cândva și ele trebuiau făcute, petrecute anterior. Aceste trăiri ce le petreci mai apoi, în locul altora din trecut, atunci când ele puteau avea o altă destinație, reprezintă recuperări, recuperări în serie, ceva în loc de altceva și viața apare astfel peticită, pentru că o recuperare este un petic peste un gol; timpul în trecerea și petrecerea lui este ireversibil. Nu poți aduce, de exemplu, adolescența și tinerețea, pierdute, peste timpul când ești adult; nu se potrivește, nu au loc aici și acolo unde trebuiau să fie a rămas un gol definitiv! Au fost suprimate din viață și înlocuite cu un pustiu! Acestea sunt, probabil, și gândurile poetului G. Coșbuc, când se exprima:
«Viața este un bun pierdut./Când n-o trăiești cum ai fi vrut!».
În toamna anului 1965, îmi începeam activitatea la Liceul din Vișeu de Sus, la 34 de ani, după mulți ani de peregrinări și alergări pentru această activitate. Un orășel de munte, în partea de N-E a țării, situat între cele două râuri, Wasser și Vișeu, sub poalele de foioase și conifere. O zonă mirifică în acest spațiu mărginaș, cu ape cristaline, cu o faună și floră bogate, într-o atmosferă de prospețime și frumusețe. Pe aici doream să mă stabilesc, printre prieteni, printre oameni cunoscuți și statornici, în apropiere de mediul familial în care am crescut și m-am format, cu sprijin, ajutor și afecțiuni reciproce, cu trăirile și bucuriile copilăriei de pe acolo, care tonificau.
Sosit în aceste locuri, am început să-mi pun probleme de perspectivă, de organizare a vieții și în afara activităților profesionale. Înaintam în vârstă cu fiecare an, stabilitatea atât de mult căutată, calificarea profesională, venind la peste 33 de ani. Întemeierea unei familii se urmărește prioritar, atunci când profesional ești împlinit, sau chiar mai devreme, de către oricine, în mod firesc, în condiții normale; eu am avut însă tot felul de blocaje până la această împlinire și nici acuma situația nu-mi părea prea sigură, intervenția din nou a securității crea iarăși incertitudini, ticăloșia acesteia manifestând o permanență. Familia implica o stabilitate, iar aceasta îmi era amenințată ca dascăl, de ilegalitățile vremii.
Ca și ceilalți, aveam și eu niște idealuri de viață în acest sens, încă din tinerețe, care nu au suferit modificări majore, legate de cinste și dăruire, de sinceritate, onestitate și demnitate familială. Aveam o ezitare când mă gândeam la acest pas important din viață, cu desfășurarea ei în evoluția și moralitatea acelor vremi și mă gândeam că o înșelare a acestor așteptări în trăire ar fi enorm de greu de îndurat, o altă «pedepsire» ar duce la o deprimare totală și definitivă. Toate la un loc mă avertizau că mă aflu într-un moment critic de viață, că mă aflu pe punctul de a considera că era deja prea târziu, că situațiile nu se vor putea acomoda, realiza și atunci am să renunț, am să devin un robot social, un simplu consumator de viață. Aveam 37 de ani, care mă puneau într-un punct de răscruce, având pe lângă acestea și altele în spate de purtat.
Înainte cu 50 de ani!
Bacalaureat, iunie 1968. Puțin înainte de începerea scrisului, se prezintă o tânără la d-na prof. L. Boldor, prof. la Liceul din Vișeu, care-i spune:
– D-na profesoară, vă rog să-mi împrumutați manualele de matematică, pentru puțin timp; – Vai, domnișoară, dar examenul începe și nu aveți timp să mai învățați! – Îmi sunt necesare pentru întocmirea biletelor de examen; – Scuză-mă, dragă, dar eu credeam că ești o absolventă, așa pari de tânără! – Vă mulțumesc, sunt ceva mai mare.
Așa a fost prezentarea la acest liceu a d-rei Tăut Maria, fosta mea colegă de an din a doua studenție. Eu am picat chiar pe acest «conflict» și, spre surprinderea d-nei Boldor, ne salutăm:
– Servus, Măriuca, bine ai venit la noi; – Servus, Ghiță, bine te-am găsit; nu știam că ești profesor aici! – Am fost colegi de an la Cluj, îi precizez eu d-nei Boldor; îi aduc eu manualele de matematică solicitate.
Așa s-au întâlnit la 4 ani de la absolvire doi colegi de facultate, de an, care-și adresau același salut și în întâlnirile de la Cluj, fiind un simplu raport de colegialitate. Eu eram acolo un intrus printre acei colegi, fiind cu 10 ani mai mare decât majoritatea lor și aveam multă rezervă pentru altfel de relații, mă vedeam cumva la marginea grupului mare a celorlalți, relații mai comunicative având mai ales cu colegii și colegele de grupă. Ca gazdă și coleg, am căutat să-i fac o ședere cât mai plăcuta în acest orășel de munte, ea venind tot de sub «înălțimi», de la Liceul din Cavnic; ne întâlneam în pauzele dintre diferitele activități, rolul localnicilor fiind și în organizarea timpului dinafara programului, pentru profesori. Masa o serveau la cantina internatului, evident cu ceva mai multă atenție; mi-am însoțit colega la cantină și am fost și la restaurant de câteva ori, mai rar singuri, pentru a nu se interpreta altfel aceste prezențe.
Dar totuși, faptul că am fost colegi, că eram cunoștințe «vechi», a determinat discuții parcă de cunoaștere, de viață, în diferite interpretări, mai mult decât cele «protocolare». Am dedus oarecum, amândoi cred, că eram «liberi», că fiecare își aștepta partenerul, eu fiind aici mult dezavantajat, motiv pentru care trebuia să fiu mai reținut în acest demers (și am fost). Am început să ne spunem secvențe de viață, mai prietenos și sincer, mărturisiri, concepte, din ce în ce mai mult, într-o largă desfășurare, dar de fapt, toate adunându-se într-un contur firesc de prietenie, tacit solicitată și acceptată de amandoi. Printre altele, eu având multe experiențe diferite de cele firești, le-am făcut cunoscute cu discreția necesară, dar și cu plinătate și consecințele manifestate și care nu excludeau repetarea lor, o obsesie a mea foarte târzie (motivată). M-a impresionat sinceritatea ei și excluderea oricărei rezerve față de cele aflate, mai ales că întreaga ei prezență și situație nu o presau deloc să accepte situații incomode, având mare detașare sub acest aspect. În acest mod, am ajuns în câteva zile să ne cunoaștem în trăirile noastre și să ne declarăm o prietenie durabilă. Mi s-a subțiat sau poate a dispărut acea stare de psihoză negativistă, care mă ducea spre renunțarea la unul din cele mai importante comandamente ale vieții, a împlinirii ei.
Prietenia mărturisită și instalată a continuat și după un curs de perfecționare de la Cluj și am decis să ne unim destinele, celebrând la scurtă vreme după aceasta actul ce stă la baza întemeierii unei familii, căsătoria din 28 iulie 1968, cu o prezență mai restrânsă (în jur de 120 de persoane), cu nași din familie și prieteni. S-a aranjat și cu transferul și, începând cu 01 septembrie 1968, am funcționat amândoi ca titulari la Liceul din Vișeu, până la pensionare.
A fost ca o așezare în matca lui a unui râuleț învolburat, ce apărea și dispărea prin scorburile nisipoase ale vremii, urmându-și apoi cursul potolit, direcționat spre împlinirea unor idealuri de mult visate ale vieții, în răsplata unor lungi și grele pătimiri, pentru care aduc mulțumiri Domnului. Am fost binecuvântați cu doi copii, Ana-Rodica și Victor-Gheorghe, pe care i-am ținut tot timpul pe lângă noi și i-am crescut cu toată grija și dragostea. Amândoi au realizat o pregătire solidă universitară și postuniversitară, pregătire ce le folosește acuma la locurile de muncă, unde sunt foarte bine apreciați și ne aduc mari bucurii și nouă. Ei sunt plecați de mult timp din țară, încă înainte de intrarea României în UE. Au funcționat în jur de 10 ani la Paris; în prezent Rodica este stabilită în America, prin căsătorie, iar Victor a plecat în Anglia, tot prin căsătorie.
Ana ne-a bucurat cu un nepoțel, iar Victor cu două nepoțele, care ne umplu inima de bucurie; minunăție de copii! Ei au plecat din țară din motive cunoscute de toată lumea, pe care doar guvernanții nu vor să le cunoască. Suntem mai mult plecați pe la ei, care ne îngijesc foarte bine și ne bucura cu de toate; nu ne-au despărțit nici depărtările și nici apele întinse și multe.
După 50 de ani!
28.07.2018. La această dată am aniversat împlinirea a 50 de ani de la căsătorie; am trecut o altă «frontieră!». Este un eveniment deosebit, unic în felul lui și fără reeditări, care ne-a bucurat în mod deosebit. Pentru oricine, această aniversare îi dă dreptul să spună că are o vârstă venerabilă, chiar dacă mai realizează un lung parcurs de viață. Se poate spune că acest contur de vârstă, această stabilitate familială, reprezintă «harta» cea mai completă, cuprinzătoare, normală și firească, a unei familii lărgite: părinți,copii, nepoți, strănepoți… Stabilitatea familială, în prezența copiilor, nu este un moft, ci o responsabilitate majoră, o obligație. Altfel, vlăstarele devin nedefinite, dezamăgite și pierdute chiar de cei ce le-au adus pe lume.
*
Mulțumesc Domnului pentru această împlinire, pentru lungimea de viață ce ne-a acordat-o, în fața celor 50 de ani de familist stând tot o mulțime de ani, 37 împliniți! Cu mulțumiri și pentru bucuriile și satisfacțiile de viață familială, profesională, socială, care n-au putut fi oprite și s-au strecurat printre opresiuni, oricât ar fi fost de multe.
*
Mulțumesc soției mele Măriuca, din nou mireasa mea, pentru că m-a smuls din punctul critic în care mă aflam și mi-a dat posibilitatea împlinirii de viață, în firescul ei; mulțumesc apoi pentru cei doi copilași ce mi i-a dăruit, în voia Domnului, bucuria vieții noastre, pentru ei și pentru nepotții noștri; îi mulțumesc pentru că mi-a fost alături în viață, la bine și la greu, fiindu-mi sprijin în lunga perioadă de afecțiuni cardiace grave, acumulate în timpul persecuțiilor, suplinindu-mă și ducând ea singură toată responsabilitatea vieții familiale, atunci când mi-a protejat viața; a avut la fel de multă răbdare în a-mi suporta anumite rigidități, în anumite privințe, pe care cred că le-au avut toți care au îndurat suferințe grele, pentru «vinovății nevinovate».
*
Mulțumesc fiicei noastre, Ana- Rodica, pentru grija deosebită ce ne-o poartă, pentru modul deosebit în care ne-a organizat nunta «noastră de aur», în America, începând cu frumosul ceremonial religios, la orele 16, la care nepoțelul nostru, Samuel, a fost cavalerul de onoare, purtătorul verighetelor. A urmat recepția într-o sală împodobită, ca pentru «nuntă», tot de Samuel. S-a îngrjit de invitații, fiind în jur de 45 de persoane, printre care câteva familii americane, mai din vecini. Preparate de excepție, variate și suficiente, vin, bere, toate în organizare suedeză, la discreție. Lumea a fost foarte mulțumită, încântată și am plecat de acolo în jur de oreloe 20. Familia lui Victor din Anglia a fost cu inima și sufletul alături de noi; depărtările…
*
Mulțumiri calde nepoțelului Samuel, care a încântat pe cei prezenți cu trei cântece, unul românesc și două în engleză, în aplauzele tuturor; are o voce excepțional de frumoasă, plăcută și a fost în ținută festivă, de artist. Soția, cu un grup de doamne, au organizat și susținut și ele momente de cantece foarte frumoase de pe la noi, acompaniate și de bărbați, foarte bine primite.
*
Din cuvântul Miresei
Nu credeam să ajung ziua în care să sărbătorim «Nunta de Aur». Bunul Dumnezeu ne-a ajutat, pentru că nimic nu se poate fără voia Domnului. Nu e puțin lucru să sărbătorești această aniversare la 77 și respectiv 87 de ani, 50 de ani petrecuți alături de cel căruia i-ai jurat credință în fața lui Dumnezeu: «La bine și la greu, până când moartea ne va despărți».
Au fost multe nedreptăți și persecuții, pe vremea ce nu o putem uita, apoi greutăți, afecțiuni grave de sănătate și câte altele. Dumnezeu ne-a binecuvântat cu o familie minunată, care este bucuria și mândria noastră: doi copii, Ana- Rodica și Victor-Gheorghe, un nepoțel de la Ana și două nepoțele de la Victor; minunații de copii și nepoți, cara ne luminează bătrânețele și care fac mai mult ca toate îngrjirile, tratamentele și medicamentele prescrise de medici.
Mulțumim părintelui Poptelecan Ioan (rudă prin alianță), pentru rugăciunea de mulțumire și binecuvântare la cei 50 de ani de când formăm o familie fericită.
Vă mulțumim și D-voastră, tuturor care ne-ați onorat cu prezența de a fi cu noi la acest deosebit eveniment și dorim să vă simțiți cât mai bine.
Succes în toate și Doamne ajută!
Cuvântul Mirelui
Ne bucurăm și vă mulțumim mult tuturor, pentru ca ne-ați onorat cu prezența și dorim să vă simțiți foarte bine și să vă bucurați cu noi de acest fericit eveniment.
Mulțumesc partenerei mele de viață pentru lunga perioadă în care m-a sprijinit, protejat și ajutat, care a fost tot timpul alături de mine și la bine și la greu, pentru frumoșii copilași ce mi i-a dăruit, cu voia Domnului. Îi ofer pentru această frumoasă aniversare un modest cadou (un lănțisor de aur cu cruciuliță) și promit ca la următoarea ediție a acestei aniversări, cadoul va fi mai deosebit! Am să o iubesc, să o apăr și protejez, o să-i fiu alături la bine și la greu și, peste toate, am să-i fiu credincios! Semnez toate aceste promisiuni prin exprimarea: «Așa să-mi ajute Dumnezeu!»
Bărcan Maria și Bărcan Gheorghe, miri din «grupul celor 50!»
Sighet – Album retro (XXIV)
În urmă cu peste 100 de ani, sighetenii puteau să facă o plimbare cu bacul peste Tisa, să-și viziteze prietenii, rudele și poate și pentru… schimburi comerciale. Înghesuaiala era mare la trecerea cu bacul dar, probabil, merita așteptarea, deși călătoria era extrem de scurtă.
Sighetul, cu peste un secol în urmă „părea” destul de atractiv?!
Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.
Fotografie din colecția Ernest Villand.
Salut, Sighet!
Muzeul Etnografic Sighet – Expoziție Miruna Budișteanu
Expoziție Miruna Budișteanu – Muzeul Etnografic Sighetu Marmației, 28 August – 16 Sept. 2018
Izbânda Luminii
La împlinirea a 100 ani de la Marea Unire și la 21 ani distanță de la expoziția deschisă la Muzeul Etnografic din Sighetu Marmației și dedicată Memorialului, la inaugurarea acestuia, revin astăzi în același loc și in același spirit, cu lucrări dedicate de această dată Marii Uniri, celor care au contribuit la realizarea acesteia, mare parte dintre ei fiind ulterior sechestrați și exterminați în sistemul penitenciar al gulagului românesc, Sighet fiind unul din pilonii acestuia. Expoziția ne vorbește despre Lumină, despre victoria ei – Lumina Învierii, a izbânzii și a izbăvirii, dincolo de orice obstacole, lumina născândă a vieților noastre, a renașterii spirituale și morale a acestui neam.
Miruna Budișteanu
Vernisajul expoziției va avea loc marți, 28 august 2018, de la orele 16.00.
#CNDV100 – Jurnalistul sighetean de investigație Attila Biro, „prezent” la „Salut, Sighet”!
Sigheteanul Attila Biro lucrează în presă din 2008. A absolvit Colegiul Național „Dragoș – Vodă” din Sighet în anul 2004 și s-a înscris la Facultatea de Jurnalism de la UBB Cluj, pe care a absolvit-o în anul 2008. A activat ca reporter la Hotnews.ro până în 2012, unde a urmărit cele mai importante dosare de corupție din România și a fost premiat de ActiveWatch pentru investigația “Cum apari la un show TV cu 5000 sau 20.000 de euro”. A realizat o serie de reportaje din Afganistan. În 2013 a documentat proiectul multimedia “Lista torționarilor care trăiesc” pentru care a fost premiat în cadrul concursului SuperScrieri. În 2014 a participat la programul International Visitor Leadership Program (IVLP) United States – The U.S. Department of State destinat jurnaliștilor de investigație din Romanânia. În 2015 a realizat reportaje pentru televiziunea Digi24. Tot în 2015, este declarat Jurnalistul Anului, secțiunea Justiție și Stat de Drept. A participat în cadrul mai multor proiecte anticorupție. În prezent, Attila Biro este membru al RISE Project, o comunitate de jurnaliști, programatori și activiști care investighează crima organizată și corupția care afectează România și țările din regiune.
Ca să ne “adaptăm” atmosferei acestor zile – cu dispute și critici tăioase pe subiecte foarte “fierbinți” – am considerat utilă pentru cititori o discuție cu Attila Biro, adeptul investigațiilor oneste, ce vizează contextul socio – economic al României.
Salut, Sighet!: Stimate Attila Biro, se pare că ABC-ul jurnalismului l-ai deprins la Sighet. Spune-ne, te rog, ce a însemnat AxA… CNDV-istă? Attila Biro: În liceu, Axa era una dintre activitățile pe care noi le aveam acolo, în afară de ore de sport, mai era si o trupă de teatru, ateliere de muzică, dar, toată lumea știa de AxA, pentru că era revista în care colegii publicau reportaje, poezii (îmi amintesc că multă lume scria atunci poezii). Și, la un moment dat, a venit o invitație către toată lumea din liceu, din partea doamnei profesoare Mărculescu, care ne aștepta să publicăm în revistă, să-i trimitem texte. Pentru mine a fost o perioadă foarte mișto, pentru că era un loc unde învățai, aflai lucruri noi, era fain că te întâlneai și cu colegii mai mari. La fiecare număr era un fel de challenge, pentru că numerele erau tematice și trebuia să aprofundăm diverse proiecte ceea ce, stau să mă gândesc acuma, m-au ajutat și format în munca de investigație (și proiectele mari de investigație funcționează la fel). A fost prima dată când m-am exprimat foarte, foarte liber, și am pus pe hârtie exact ce-mi trecea prin cap și, la un moment dat părea să fie interesant și pentru colegii din liceu. AxA era interesantă și prin munca din redacție: de la tehnoredactat, la mers la tipografie, la vorbit cu colegii care scriau textele, să-ncerci să-i aduci cumva la un numitor comun. Funcționa exact ca o redacție de ziar. A fost o experiență foarte interesantă și pentru că aveam un program alternativ în care, tot doamna profesoară Mărculescu ne învăța ABC-ul jurnalismului (exista și un manual de jurnalism, dar aveam și câteva lecții în manualul de Limba și Literatura Română).
Salut, Sighet!: Profesorii de la CNDV te-au încurajat pe direcția scrisului sau au fost… “neutri”? Attila Biro: Exista o emulație în perioada respectivă. Lumea făcea diverse proiecte. De exemplu, îmi aduc aminte de domnul profesor Marius Voinaghi. El avea o revistă de istorie, și lucra cu niște colegi la proiecte sau la infrastructura IT din liceu care să facă istoria mult mai interesantă pentru elevi. Noi, la rândul nostru, făceam diverse prezentări. Nicioadată n-am simțit din partea vreunui profesor că nu ne-ar fi încurajat să ne dezvoltăm, fiecare în ce direcție am vrut, iar în ceea ce privește revista AxA, niciodată n-am întâlnit vreun impediment. Sau dacă o fi fost vreodată ceva, nu mi-a mai rămas în cap.
Salut, Sighet!: Ce te-a determinat să îmbrățișezi profesia de jurnalist? Attila Biro:Mi-a rămas microbul, în sensul că și-acuma am curiozitatea asta de fiecare zi care mă determină să aflu lucruri, să le public și să le povestesc, să le exprim cât mai corect. Am mers cumva natural, adică nici nu mi-am pus problema când am terminat liceul că aș vrea să fac altceva. A fost foarte, foarte clar pentru mine că voi merge într-o redacție de ziar. Prima dată s-a-ntâmplat la Cluj și după aceea la București. Dar, totdeauna mi-am dorit să descopăr lucrurile, să le spun și să le transmit cât mai corect și să fie utile în primul rând pentru oamenii din jur. Cred că ăsta-i sentimentul care m-a adus acolo: faptul că ești util pentru oamenii din jur și da, contribui și tu la ce se-ntâmplă.
Salut, Sighet!: Ai urmat și ai absolvit Facultatea de Jurnalism la UBB, Cluj. Cât au fost de “adecvate” pentru tine aceste studii superioare? Attila Biro:Nu prea m-au ajutat. Nu pot să spun că la Facultatea de Jurnalism de la UBB cursurile erau „de mare angajament”. Erau niște cursuri obișnuite, basic, nici nu prea puteai să testezi… realitatea. În schimb, ce era foarte bun, este că exista la Facultatea de Jurnalism din Cluj, un program de schimb de experiență cu jurnaliști-profesori – dar, în primul rând ei erau jurnaliști – din străinătate și care țineau niște cursuri de weekend. Ei, aceste cursuri au fost într-adevăr, foarte, foarte bune! Am învățat o seamă de lucruri și am interacționat cu cei care ne predau în sistemul ăsta. Toate cursurile acestea erau practice, directe, pentru că oamenii ne explicau teoria, dar, arătându-ne cum se face în timp real. Și asta m-a ajutat. Însă, cel mai mult m-a ajutat faptul că, încă de la începutul facultății am activat într-o redacție de ziar. Am învățat mult de la editori, de la colegii mei de redacție, și, mergând pe teren și făcând treaba asta.
Salut, Sighet!: De ce n-ai rămas la Cluj și ai preferat capitala? Attila Biro:Piața media din Cluj s-a cam diluat, dar media, în general, nu o duce bine. Însă, am plecat din Cluj pentru că întotdeauna mi-am dorit sa lucrez într-o redacție mai mare, vreau să fac lucruri de o mai mare anvergură. N-a fost neapărat o alegere de genul: ah, că nu-mi place Clujul! E oraș fain, dar, la București se-ntâmplă lucrurile, interacționez și pot să mă implic și mai mult pe proiecte internaționale. E altceva.
Salut, Sighet!: Ai lucrat la Hotnews din 2008 unde ai “monitorizat” corupția. Povestește-ne câte ceva din activitatea de reporter la Hotnews. Cu ce/cine te-ai confruntat? Attila Biro: Da, după ce am plecat din Cluj, am lucrat în redacția Hotnews, un portal de știri, care, la vremea aia, mă rog, și acuma, era și este foarte respectabil. A fost o schimbare, pentru că lucram pe online, așa că, au existat mici modificări față de ce și cum știam eu că e o redacție, dar, nu în mod esențial, a fost o adaptare destul de rapidă. La Hotnews, am urmărit, din 2008 până în 2012, dosarele de corupție, am mai făcut și investigații, am mers mult și pe la Parchet. A fost o perioadă foarte bună, în care am învățat multe despre sistemul judiciar românesc, adică, de la „firul ierbii”, până la audierile viitorilor inculpați, până la sentințele date de Înalta Curte. Am făcut mult, mult teren în perioada aia și, ăsta-i cel mai bun mod de a înțelege un sistem. Și asta am expus în articolele mele. Am scris despre marii infractori ai zilei din acea perioadă: Dan Voiculescu, Cătălin Voicu etc.
Salut, Sighet!: Știm că ai participat la un program internațional destinat jurnaliștilor de investigație. A fost decisivă acea participare pentru drumul ales pe direcția investigațională? Attila Biro: Mă duc la traininguri de câte ori pot. Noi, la rândul nostru, împreună cu colegii facem traininguri la Rise Project. Și eu mă duc întotdeauna, încerc să învăț cât mai multe participând la training-uri, adică, training-urile aste asunt ca antrenamentele la șah. Trebuie să acumulezi din experiența altora, din bunele practici, pentru că investigația nu se poate altfel. Avem marea șansă să putem să interacționăm cu jurnaliști din toată lumea, știind că se confruntă cu același tip de probleme în ceea ce privește corupția. Poate au modalități mai interesante sau idei mai bune legate de investigație. Da, e superesențial să participi la asemenea programe și să tot înveți câte ceva din aceste experiențe. Așa devii o persoană mai bună.
Salut, Sighet!: Ai fost declarat Jurnalistul Anului 2015 la secțiunea Justiție și Stat de Drept. Care au fost “faptele” tale remarcate și remarcabile? Attila Biro: A fost un concurs al Freedom House care, într-adevăr, promova un pic jurnalismul de bună calitate. Nu m-aș băga în lăudăroșenii de genu’ ăsta…. La momentul ăla, cred că m-au remarcat pentru materiale scrise pe zona de justiție, dar, nu asta e important pentru mine. Mai important a fost faptul că, în niște momente, am relatat corect și coerent ce se întâmpla în jurul nostru. Și asta încerc și acum.
Salut, Sighet!: Cât de “periculos” este să fii jurnalist de investigație în România? Attila Biro: Acuma nu pot să spun că e ca la nivelul țărilor ca Azerbaidjan sau din alte părți… Nu ne omoară nimeni. E periculos în sensul că ai tot felul de actori din ăștia politici, penali, care încearcă să-ți îngusteze plaja de exprimare. Plus că e periculos pentru că superi oameni cu multe resurse.Dar, acum, nici nu pot să mă plâng spunând că: Doamne, în ce pericol trăim noi, jurnaliștii în România! În primul rând, există pasiunea! Pentru că, dacă nu ne asumăm și partea asta din meserie, nu știu… mă făceam portar la spital sau la Biblioteca Națională :). Dar, păstrând proporțiile, pericolul e zi de zi, văzând că se îngustează un pic din ce înseamnă democrația la care noi credem că contribuim. Și aici e pericolul pe care-l trăim, enervându-ne, văzând că, cel puțin în ultimul an, trăim într-un regres continuu.
Salut, Sighet!: Ce a “căutat” jurnalistul Attila Biro în Afganistan? Attila Biro:În 2011, a fost un tur NATO, în care am avut șansa să documentez și să scriu mici reportăjele din zona Afganistan. Da, a fost o altă experiență, cumva diferită de ceea ce făceam eu în mod obișnuit, de povestit despre corupția din România. Acolo am dat de o altă lume, la un moment dat am dat și de corupție, sigur, dar, în primul rând, am dat de o zonă de conflict și de o altă cultură, și încercarea unora să transforme Afganistanul într-o democrație. Am colectat poveștile interesante cu oameni care au fost acolo: o fostă jurnalistă din Japonia care s-a mutat acolo, fiind îndrăgostită de un localnic, multe lucruri de genul ăsta.
Salut, Sighet!: În acest moment ești jurnalist la Rise Project. Am citit recent o foarte interesantă investigație a voastră, ce viza Institutul de Boli Infecțioase “Matei Balș”. Au efecte pozitive dezvăluirile voastre? Attila Biro: În primul rând, efectul principal și pozitiv este că cititorii noștri află în mod corect ce se întâmplă cu banul lor. Dar da, în cazul ăsta și chiar în alte cazuri, există efecte. De pildă, în cazul unor investigații încep procurorii o anchetă, în alte cazuri, la final, trebuie doar niște completări. Să ne aducem aminte de faptul că, pe Rise a apărut imediat ancheta față de casele președintelui. Și asta a contribuit la recuperarea unor prejudicii. Da, nu întotdeauna sunt efectele așa, imediat, nu se întâmplă pe loc lucrurile, dar, eu nici nu cred că în acest mod în care, odată ce am publicat un material, sistemul corupt va fi dărâmat. Nu funcționează lumea așa, funcționează un pic mai încet, dar important este ca să fie devoalată corupția, să nu se întâmple sub nasul nostru fără să spunem că asta e ceva în neregulă. Trebuie să spunem că nu-i ok să furi, că nu-i ok să-ți bați joc de pacienți, că nu-i ok să n-avem spitale. Pe lângă că spunem că nu-i ok, noi și arătăm de ce și cine profită și cum au făcut. De-aici încolo, e munca altora să acționeze mai departe. Noi suntem o putere a statului, dintotdeauna, așa că, avem un gard între noi.
Salut, Sighet!: Cât de iubit de politicieni este Rise Project? Cine e în spatele acestei comunități? E cumva domnul… Soros? Attila Biro: Noi suntem în spatele ei… Nu este nici Soros, nici statul paralel, nici nimeni altcineva. Suntem un grup de jurnaliști, care, în primul rând, ne iubim meseria, o respectăm, și eu cred în menirea noastră de a informa corect publicul așa cum o spune și Constituția, deoarece, Constituția românească, așa spune: media trebuie să informeze corect populația. Și, repet, nu e nimeni în spate, suntem un grup de jurnaliști. Rise a fost înființat în 2012 de – și nu cred că e prea mare afirmația asta – de cei mai buni jurnaliști din România. Și, pe lângă ei, încet-încet, ne-am adunat alții, mai buni, mai puțin buni, încercând să facem meseria asta la cele mai înalte standarde. Politicienii? N-au cum să ne iubească. Pentru că, pe de o parte, eu cred, politicienii de bună credință își doresc același lucru pe care și-l doresc tinerii. Adică, eu îmi doresc o țară mai bună, mai frumoasă, mai eficientă, dar cei corupți, nu cred că iubesc Rise Project pentru că expunem fire de multe ori coordonate de ei. Poate să vină oricine să vadă cine-i în spate la Rise Project. Lucrează un grup de fete și băieți foarte inteligenți și determinați să-și facă meseria asta ca lumea.
Salut, Sighet!: Care este – la acest moment – segmentul (social, politic, etc) cel mai onest din România? Attila Biro:Ce observ eu este că avem o parte bună a societății care își dorește ca lucrurile să se întâmple corect. Își dorește să nu lase pradă țara asta unui grup de interese, în general, corupt. Nu știu dacă putem împărți pe categorii sociale, pentru că, de la muncitori la tot felul de ministere politice există și oameni corecți.
Salut, Sighet!: Un jurnalist este un…. Completează, definește jurnalistul, te rugăm. Attila Biro: Jurnalistul este, ceea ce scrie și în Constituție, acel om care-și informează concetățenii corect și la timp. Cred că, mai mult de asta, trebuie să-și facă meseria, s-o respecte și să respecte colegii de breaslă.
Salut, Sighet!: Care ar fi cea mai eficientă politică pentru o țară cu democrație fragilă? Attila Biro: E important ca noi să stăm cu ochii pe cei care dețin puterea. Cred că aici trebuie să creștem un pic, pentru că trebuie să ne pese un pic de cartierul nostru, de orașul nostru, de spital, de bugetul public. Adică să-ți pese de lucrurile astea. Nu să faci asta toată ziua, dar, faptul că te duci la audiențe la primar și îl întrebi ce-i cu parcurile astea care au costat de zece ori mai mult. Da, cred că ăsta-i modelul pe care putem să-l aplicăm, un pic de interacțiune mai aplicată cu cei care au puterea. Sunt alte multe proiecte care pot fi, dar, în primul rând, eu cred că asta ar trebui să facem pe lângă multe altele.
Salut, Sighet!: Mai “investighezi” din când în când și… Sighetul? Attila Biro:Nu. Dar, colegii mei au făcut investigații în zona Borșei, au realizat un documentar legat de defrișările de păduri, așa că, cine știe, cândva, la un moment dat, se poate veni cu o documentare mult mai aplicată și în Sighet.
Salut, Sighet!: Te rog să propui, să ne oferi două idei ce s-ar putea transforma în activități interesante implementabile la Sighet. Attila Biro: Nu știu contextul de acuma, ce se întâmplă, ce nu se întâmplă în oraș, dar cred că, cel mai important este ca Primăria să ajute cumva economia… n-am idee cum (eu știu să fac proiecte media). Apoi, lumea să fie mai atentă la ședințele de Consiliu Local pentru a urmări cum se cheltuie bugetul local.
Salut, Sighet!: Cum ți se pare site-ul nostru, www.salutsighet.ro? Prin această întrebare, vrem să te determinăm să intri măcar o dată pe site-ul nostru :). Attila Biro:Am intrat pe site. Are și informații, și editoriale. Îmi transmite cumva vibe-ul orașului. Plus că, am găsit unele mici texte care nu sunt localizate, lumea vorbește destul de general aplicat. Pare că nu-i desprins acest oraș de ce se întâmplă în rest. Ceea ce-i foarte bine!
Salut, Sighet!: Îți mulțumim pentru timpul pe care l-ai alocat interviului nostru, și-ți dorim să investighezi cât mai multe subiecte “fierbinți”! Attila Biro: Mulțumesc și eu!
Brîndușa Oanță & Ion Mariș
Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (autor, Dragoș Ilieș)
Dragoș Ilieș
Barocul în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului
Argument Ansamblul bisericilor de lemn din Țara Maramureșului (Fig. 1, cu precizarea că biserica din Sarasău este construită parțial din piatră) reprezintă unul dintre cele mai de seamă repere istorice și culturale ale României în lume, definind caracterul unei regiuni istorice de o importanță crucială pentru formarea poporului român. Aici își au originea descălecătorii Dragoș și Bogdan, părinții mitici ai statului medieval Moldovean, și tot de aici provin și cele mai vechi traduceri în limba română (1). Importanța bisericilor din Țara Maramureșului este atestată de faptul că cinci dintre acestea, alături de încă trei din imediata vecinătate geografică a regiunii, au fost incluse în Patrimoniul Mondial UNESCO în anul 1999. Este vorba despre bisericile din Desești, Budești-Josani, Bârsana-Jbâr, Ieud-Deal și Poienile Izei, alături de bisericile din Șurdești, Plopiș și Rogoz.
Dacă arhitectura bisericilor de lemn din Maramureș a fost studiată încă din a doua jumătate a secolului al XIX-lea (2), cercetările evoluând până în stadiul în care există și o serie de datări dendrocronologice (3) care încearcă să clarifice vechimea unora dintre aceste biserici, mult mai rar menționată este pictura murală care le împodobește la interior. Realizată într-o sumedenie de stiluri diferite de către meșteri zugravi mai mult sau mai puțin pricepuți, pictura murală maramureșeană reflectă vremurile în care a fost creată, oglindind gândurile și problemele comunității în care a apărut.
Identificarea particularităților de creație și înțelegerea motivelor din spatele acestora ne pot ajuta să construim o imagine mai clară a locuitorului Maramureșului de la cumpăna veacurilor XVIII și XIX, a cărui mod de viață și sistem de valori, influențate și de contextul istoric, social și politic în care se regăsea, au pătruns în creația populară. Prin descifrarea contextului în care a fost produsă pictura murală amintită avem acces la o imagine de ansamblu a perioadei istorice în cauză, fără intervenția unei instanțe intermediare care să perturbe realitatea istorică. Este cu atât mai importantă conservarea acestei mărturii a unei perioade de mari schimbări politice și sociale în istoria Maramureșului, Transilvaniei și implicit României.
Context istoric: Reforma maghiară și Contrareforma habsburgică – efecte asupra Transilvaniei și Maramureșului Țara Maramureșului reprezintă o entitate geografică, istorică și culturală de sine stătătoare și bine definită, de către locuitorii ei într-un mod nescris și de către autoritățile maghiare care au intervenit de multe ori în evoluția ei într-un mod scris. Singurele date concrete referitoare la Maramureșul medieval provin din surse maghiare (4), pe măsură ce regalitatea maghiară începe să manifeste un interes pentru această zonă. Astfel, o primă inițiativă de delimitare a hotarelor Maramureșului apare în 1271 (5), când se stabilește hotarul cu nou formatul comitat vecin de Ugocea, pentru ca în 1299 (6), la doar un secol de la prima menționare a Maramureșului, să se consemneze pătrunderea „oaspeților regali” de origine germană în „Terra Maramoros”, pătrundere care se soldează cu formarea celor patru orașe (7) de oaspeți regali: Visc, Hust, Teceu și Câmpulung, cărora li se adaugă și Sighetul.
Foarte puține se știu despre Maramureșul anterior acestor diplome, dar prin analiza documentelor putem deduce că sistemul politic era format din cnezate de sat grupate în cnezate de vale care formau Voievodatul Maramureșului. Contactul cu regalitatea maghiară i-a prins pe maramureșeni încă în plin proces de autodefinire politică, dar aceștia se administrau deja după propriul lor sistem de legi strămoșești (8), atestat chiar de către diplomele maghiare.
Făcând presiuni între cnezii maramureșeni și folosindu-se de conflictele civile iscate, regalitatea maghiară a încercat să dezbine rândurile maramureșenilor pentru a impune Comitatul. Încununarea eforturilor de dezbinare este reprezentată de numirea voievodului Balc (9) în funcția de Comite al Maramureșului, fapt care a pecetluit soarta Maramureșului și a atestat irevocabil ocupația maghiară a regiunii începând cu anul 1373 (10).
Reforma maghiară a reprezentat un eveniment important în istoria Maramureșului. În timpul ei oaspeții regali, acum maghiarizați complet, au fost convertiți integral la calvinism. Principalele două menționări ale oaspeților regali din Maramureș se leagă de biserica lor din Sighet (11). În 1334 este menționat un paroh catolic al Sighetului în listele papale, un anume Benedict (12). Până în 1556, populația catolică a Maramureșului era deja convertită integral (13).
Dacă efectele Reformei nu i-au afectat în mod direct pe maramureșeni, eforturile adepților Contrareformei se vor solda cu apariția unei noi religii pentru românii din Transilvania. Habsburgii sunt cei care au impus Contrareforma în Transilvania, după ce Principatul Transilvaniei a trecut sub curtea de la Viena (14) în 1699. Soarta Maramureșului a fost legată de cea a Transilvaniei până în 1732, când acesta a fost anexat Ungariei (15), aservită direct Habsburgilor. În acea perioadă are loc și revenirea catolicilor în Maramureș (16), în 1717 minoriții din Baia Mare sprijinând ridicarea unei capele catolice la Sighet (17). În 1730 încep demersurile pentru construcția mânăstirii Sfântul Carol de Borromeo, după ce la Sighet sosesc primii 9 călugări piariști (17). Construcția bisericii a început în 1736 (17), dar aceasta a fost sfințită de abia în 1783 (18). Din cauza rivalității cu calvinii, a avut loc și un conflict în 1768, când populația catolică a orașului a încercat să preia cu forța vechea biserică catolică utilizată de către reformați (19).
Încununată de succes a fost însă reformarea credincioșilor români, care s-a soldat cu apariția Bisericii Unite cu Roma. Încă de la primul sinod, cel din februarie 1697, reprezentanții clerului au fost de acord cu unirea cu Biserica Latină, atât timp cât ritul propriu Bisericii Române nu va fi afectat de acest lucru (20). Anexarea Maramureșului la Ungaria însă îl va izola de această formațiune religioasă, deși clerul românesc din Maramureș se considera inclus în Biserica Unită cu Roma din Transilvania, iar episcopii acesteia se considerau episcopi legitimi ai Maramureșului (21). În 1720 are loc o intervenție a Împăratului, care ordonă Comitatului Maramureșului să respecte autoritatea episcopului rutean de Muncaci (21), căruia i-a fost aservit clerul din Maramureș. Situația problematică a Bisericii din Maramureș a contribuit și ea la diversificarea manifestărilor artistice în pictura murală maramureșeană.
De la postbizantin la baroc: O scurtă istorie a picturii murale maramureșene Tumultoasa istorie a Maramureșului a contribuit la apariția unei variate game de exprimări artistice în arta populară maramureșeană. Deși regiunea geografică a Maramureșului este una izolată, resursele naturale și pământurile fertile ale acesteia au atras în mod constant noi locuitori, românii din Maramureș intrând în contact cu aceștia. Astfel, în creația populară și-au făcut simțită prezența influențe culturale slabe sau puternice din mai multe direcții. Ele se reflectă foarte bine și în pictura murală a bisericilor (Fig. 2), care acoperă trei secole de exprimări artistice prin care autorii au căutat să își exprime în mod plastic felul în care văd lumea, dar și nemulțumirile la adresa altor popoare conlocuitoare (22). Extrem de des întâlnită este scena luptei Sfântului Nestor cu păgânul Lie 923), unde acesta din urmă este îmbrăcat în husar (24), simbolizând ura pe care locuitorii asupriți ai Maramureșului le-o poartă soldaților imperiali (Fig. 3).
În evoluția ei, pictura murală maramureșeană a pornit de la fondul postbizantin specific artei religioase a românilor. Cel dintâi zugrav maramureșean ale cărui opere se mai păstrează este presupusul zugrav comun al bisericilor din Breb și Mânăstirea Giulești (25). Despre pictura murală a bisericii din Breb știm că a fost realizată în 1626 (26). Alte două exemple de pictură de secol XVII găsim în cazul ușilor împărătești ale bisericilor din Oncești (27), datate printr-o inscripție din anul 1621 (28), și respectiv Budești-Susani (29), datate tot printr-o inscripție din anul 1628 (30).
Puternic infuzat de valențe locale, filonul postbizantin al picturii murale maramureșene a cunoscut o perioadă de înflorire în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, prin prisma a doi mari meșteri zugravi activi în zona Maramureșului. În primul rând, se remarcă zugravul Alexandru Ponehalschi din Berbești, probabil cel mai mare pictor de biserici maramureșene, zugrav muralist dar și de de icoane, meșter itinerant care marchează prin prezența sa în Maramureș evoluția stilistică a picturii din zonă. Lui i se datorează unul dintre cele mai vechi ansamble picturale conservate în întregime (31), cel de la Călinești-Căieni, realizat în anul 1754 (32). Celălalt mare zugrav postbizantin este Radu Munteanu din Ungureni, originar din Țara Lăpușului dar care și-a desfășurat o parte considerabilă a activității în Maramureș. Lui este cel mai probabil să i se datoreze realizarea ansamblului pictural de la Săliștea-Bâleni (33) (Fig. 4), care a fost pictat în 1775 (34). Cei doi zugravi au colaborat și în realizarea ansamblului pictural al bisericii din Desești, pe care l-am considerat cel mai elocvent exemplu de picturală murală de inspirație postbizantină, la care voi reveni. De luat în considerare este și pictorul anonim al bisericii din Oncești, care redă programul iconografic specific lui Ponehalschi într-o manieră proprie (35).
La începutul secolului al XIX-lea pătrunde într-un final și curentul Baroc în zona Maramureșului, datorat climatului politic în continuă schimbare. Reprezentatul principal al acestui curent este zugravul Toader Hodor din Vișeu de Mijloc, care aduce Maramureșului un aspect rococo al Barocului, cu puternice influențe locale și care păstrează multe elemente postbizantine. Lui și ucenicului său Ioan Plohod din Dragomirești li se datorează și ansamblul pictural al bisericii din Bârsana, realizat în 1806 (36) și păstrat doar fragmentar, considerat cel mai elocvent ansamblul pictural structural după legi baroce din Maramureș, la care voi reveni.
Introducerea curentului baroc nu a rezultat în toate cazurile în trecerea directă la un nou stil. Foarte mulți zugravi din prima parte a secolului al XIX-lea au ales să folosească componentele ale ambelor curente stilistice, realizând ansamble picturale eclectice de foarte mare valoare. Cel mai important zugrav eclectic este Ioan Plohod din Dragomirești, care a fost ucenic al zugravului baroc Toader Hodor. Dintre autorii anonimi, îi amintim pe cei ai bisericilor din Poienile Izei și Borșa, amândoi pictând bisericile respective spre sfârșitul secolului XVIII (37).
Biserica de lemn din Desești
Primul ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Cuvioasei Paraschiva” din satul Desești (Fig. 5), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 26 martie. Aici am fost întâmpinat de parohul acesteia, preotul ortodox Ardelean Ioan, singurul preot care are ocazia să slujească într-o biserică de lemn din Maramureș inclusă în Patrimoniul Mondial UNESCO. La momentul respectiv, cunoștințele mele în domeniul picturii murale maramureșene se reduceau la ceea ce observasem cu proprii ochi în interiorul bisericilor pe care le vizitasem până atunci. Dânsul a fost cel care mi-a prezentat pictura bisericii, și multe dintre informațiile interesante legate de compoziția scenelor pictate de Radu Munteanu le-am aflat de la acesta.
Context geografic și istoric
Satul Desești se află pe valea Marei, pe terasele de la baza Piemontului Mara-Săpânța ce mărginește Depresiunea Maramureșului, pe malul opus desfășurându-se Piemontul Gutâiului, marcat de vârful Creasta Cocoșului care străjuiește regiunea (38) (Fig. 6).
Trecutul satului Desești este strâns legat de existența Cnezatului Marei, din care a făcut parte. Conform diplomelor de secol XIV, acesta era alcătuit din 8 sate. Satele Giulești, reședință a familiei cneziale, și Mestecăniș (absorbit ulterior de Giulești) au reprezentat nucleul domeniului giuleștenilor. Prima diplomă care îi amintește datează din 1317. O nouă diplomă din 1349 rezumă domeniul giuleștenilor doar la satele Giulești și Mestecăniș, lucru întărit de o hotărnicie din 1355. Restul satelor din Cnezatul Marei sunt amintite în diploma din 1360 care îi conferă lui Dragoș, fiul lui Giulea, drept de posesiune asupra întregii „Possessio Zlatina” formată din satele Șugatag, Hărnicești, Desești, Slatina (Onca Șugatag), Breb și Copăcești (sat astăzi dispărut). Ulterior acestei diplome, la scurt timp, apare o corectare, care atribuie domeniul întregii familii, fapt care atestă că acesta reprezenta totuși domeniul strămoșesc al giuleștenilor. Cnezatului i se adaugă și satul Crăcești, astăzi denumit Mara, întemeiat în secolul XV (39).
Construirea bisericii din Desești Biserica de lemn din Desești a fost construită cel mai probabil în anul 1770 (40), pentru a fi pictată la scurt timp, în anul 1780, de către cei doi mari zugravi ai vremii. Este vorba despre zugravii Alexandru Ponehalschi din Berbești și Radu Munteanu din Ungureni. Dacă munca lui Ponehalschi s-a rezumat doar la pictarea tâmplei, Radu Munteanu, ajutat de un anume Gheorghe zugravul amintit de o inscripție din altar (41), a realizat integral pictura murală a altarului, naosului și pronaosului. Tocmai faptul că biserica a fost pictată la puțin timp după construire pare să fi influențat conservarea atât de bună a stratului pictural în timp. Gradul extrem de bun de conservare al ansamblului pictural cât și valoarea lui au fost factori hotărâtori în includerea bisericii în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO în decembrie 1999.
Elemente arhitecturale ale bisericii Biserica din Desești este o construcție destul de impunătoare față de alte biserici de lemn din zonă, faptul că aceasta nu a fost suferit modificări radicale la exterior păstrându-i aspectul unitar. Singura modificare radicală a avut loc la interior, în 1920 (42), când a fost montat un balcon pentru cor în naos, acțiune care a expus pereții din acea parte la distrugerea cauzată de oamenii care urcau în balcon. Tot atunci au fost tăiate și ferestre în peretele dintre naos și pronaos, pictura extrasă fiind pierdută. Cu toate acestea, ansamblul pictural din Desești rămâne unul dintre cele mai bine conservate din Maramureș. La exterior se remarcă ușa sculptată (Fig. 7) și funia răsucită ce înconjoară biserica. Deosebit este și geamul central al altarului, cu o margine frumos sculptată (Fig. 8), precum și un geam lateral al acestuia ce păstrează fragmentar aceiași decorație (43).
Pictura pronaosului Biserica maramureșeană este alcătuită din trei încăperi, fiecare cu un rol precis. Prima încăpere este reprezentată de pronaos, cunoscut și ca biserica femeilor. Acesta era spațiul destinat femeilor din sat, care puteau asculta slujba dar nu aveau voie să o vadă. Programul iconografic abordat în această primă încăpere era unul necanonic, zugravii maramureșeni alegând scene considerate potrivite pentru o audiență feminină. Și pictura pronaosului din Desești respectă tiparul clasic pentru Maramureș, pronaosul fiind dominat de ansamblul Judecății de Apoi, care începe de pe peretele opus intrării și se întinde pe pereții din stânga (Raiul și Cetele Drepților) și dreapta (Iadul și Cetele Necredincioșilor, Fig. 9). Deasupra intrării spre naos apare Iisus în ipostaza de judecător, înconjurat de cei 12 apostoli. La picioarele lui Iisus, în poziție de rugăciune, apare perechea primordială, Adam și Eva, reprezentați la o vârstă înaintată, Adam cu o barbă albă iar Eva cu un batic pe cap. În partea din dreapta apare scrisă pe o bârnă pisania bisericii: „1780 au plătitu această tindă deo au zugrăvitu gazdele satului azu pisană Radu Munteanu zugravu” (44). Aflăm astfel atât anul pictării cât și numele autorului.
Tot pe peretele din dreapta, sub bârna cu pisania bisericii, începe seria Cetelor Necredincioșilor. Primul este „Moisi” (Moise) urmat de popoarele păcătoase ale lumii: „Jidovi” (Evrei), „Turci”, „Nemț”, „Tătari” și „Frnci” (Franci) (45). Sub acestea se desfășoară prima parte a Judecății de Apoi, scenă marcată de focul iadului scuipat de monstrul Leviatan, în care sunt chinuiți păcătoșii. Alții sunt torturați de diavoli sau cărați în roabe pentru a fi aruncați în foc. Printre păcătoși putem să descoperim, cu ajutorul inscripțiilor, pe „vărsători de since” (vărsători de sânge, ucigași), „prăcurvari” (desfrânați), „gudecători nedrepț” (judecători nedrepți), „furi” (hoți), „călugării curvari”, „fata curvă” precum și pe (fata) „care dorme dumi(nic)a” (46).
Printre ei apare și un personaj tras într-o căruță de către un drac, cu un sac de bani în mână. Inscripția ne spune că el este „Șpanu” (47) (Fig. 10), nimeni altul decât comitele maghiar al Maramureșului. Prezența lui în iad a pus pictura în primejdie în perioada comunistă, deoarece autoritățile au considerat că reprezentarea este interpretabilă (48). Astfel, scena iadului a fost văruită, fiind descoperită de abia în urma restaurărilor. Tot în această scenă apar, în dreapta sus, stând pe scaune, cei patru călăreți ai apocalipsei, în varianta locală. Dacă în varianta canonică ei sunt Foametea, Războiul, Ciuma și Moartea, aici Războiul a fost înlocuit de un personaj mai elocvent. Astfel, cei patru călăreți au devenit „Fomete”, „Lene”, „Ciuma” și „Morte”, ultimul fiind reprezentat în picioare, cu coasa intr-o mână și cu un arsenal de alte arme în cealaltă (49).
Pictura naosului
A doua încăpere a bisericii maramureșene este reprezentată de naos, denumit și biserica bărbaților. Aici este locul în care se strânge partea masculină a satului pentru a asista la slujbă, și tot aici are loc sfatul satului. Decorația picturală a aceste încăperi este una mai degrabă canonică, ilustrând cât se poate de coerent scene biblice, prin paralele între Vechiul și Noul Testament, dar și prin expunerea unor pilde care poartă învățături importante. Pe boltă apar Maica Domnului în ipostaza de orantă (în rugăciune) și Iisus în ipostaza învățătorului. Pe timpan, peretele opus tâmplei, este reprezentat „Vi patriarși dinu vița lui Avraamu”, o scenă unică în pictura murală maramureșeană (Fig. 11).
Registrul superior al naosului este dominat de Geneză, care începe din partea dreaptă și se rezumă la doar patru scene din Rai. Prima scenă înfățișează Facerea lui Adam. Aici primul om este înfățișat într-o stare infantilă, copilărească, părând să se țină cu greu pe picioare în fața Tatălui protector, de dimensiuni impresionante față de Adam. A doua scenă reprezintă Facerea Evei (Fig. 12), inscripția care o însoțește spunând: „Și pre Eva dinu costa lui Adamu”. Următoarea scenă este Înșelarea Evei (Fig. 13), în care șarpele o păcălește să culeagă un măr din pomul cunoașterii, așa cum spune și inscripția: „Șerpele au înșelatu pre Eva”. Pomul cunoașterii este reprezentat într-un mod foarte naiv, ca un trunchi de pe care cresc flori mari și colorate, pe care se încolăcește șarpele. Atât Adam cât și Eva țin în mână câte un măr, lucru care contrazice versiunea canonică în care Eva ia un măr și il dă lui Adam. Mâinile cu care cei doi se întind după acestea sunt extrem de lungi, demonstrând nepriceperea zugravului când vine vorba de proporții și distanțe. Ultima scenă reprezintă Alungarea din Rai.
În continuarea registrului superior apar alte scene din Vechiul Testament, dintre care se remarcă prima, cea a uciderii lui Abel de către Cain (Fig. 14). În reprezentarea lui Radu Munteanu, Cain a fost împins la păcat de un diavol cenușiu (50), care pare să îi dirijeze mișcările lui Cain, postat victorios peste trupul fratelui său, aplecat peste o lună cu chip uman. Cu această ocazie merită menționate și semnificațiile profunde ale simbolurilor lunii și soarelui în iconografica creștină, așa cum le-am aflat direct de la preotul Ardelean Ioan, cel care slujește în biserică. Soarele, ridicându-se din pământ, în fiecare zi, reprezintă viața, nașterea și renașterea, pe când Luna, coborând în pământ, în fiecare noapte, reprezintă moartea, sfârșitul vieții și trecerea în viața de dincolo. Moartea lui Abel fiind prima moarte din istoria omenirii, a reprezentat prima cădere a lunii în pământ, la fel cum Maica Sfântă pe bolta naosului este reprezentată ca ieșind din Lună, având putere de dincolo de moarte. De menționat este și scena Arderii Sodomei și Gomorei (51), în care cetățile deviante sunt reprezentate la propriu „pe dos”.
Următoarele registre se axează pe Noul Testament (Fig. 15), îndeosebi pe ciclul Patimilor lui Iisus. Aici remarcăm inscripția scenei în care Iisus este pus pe cruce (Fig. 16). Ea se citește: „Pironitau pre IC pre cruce jidovi” și astfel îi acuză pe evrei de crucificarea Mântuitorului. Autorul face o confuzie între faptul că evreii l-au condamnat pe Iisus la crucificare, adică l-au pus pe cruce în mod figurat și actul propriu-zis al crucificării. Nu este exclus ca această confuzie să fie una intenționată cu scopul de a instiga la ură rasială față de evrei (52).
Tâmpla bisericii
Tâmpla bisericii din Desești (Fig. 17) iese în contrast față de restul ansamblului pictural atât prin registru stilistic cât și prin tehnică și paletă de culori. Prin alcătuire și program iconografic, îi este specifică lui Alexandru Ponehalschi (53). Tâmpla este alcătuită din trei registre pictate, completate de un al patrulea alcătuit din icoane mobile. Registrul superior este dominat de scena Răstignirii, unde Mântuitorul de pe cruce este flancat de soare la stânga și lună la dreapta. Crucea acestuia este înfiptă într-un delușor sub care apare craniul lui Adam, simbolizând Golgota – dealul căpățânei (54). Sub primul registru se regăsește următoarea inscripție, descifrabilă doar parțial: „(IC atuncea) au zis: Părintele mieu iartă lor (păcatele) lor ca nu (știu) ce fac ei… Către talharul… vei fii cu mine în rai.” de pe primul rând, iar de pe al doilea: „… se temi de (tine)… cu durere… în mănule tăle dau sufletulu mieu.”.
Altarul bisericii
Altarul reprezintă ultima încăpere a bisericii, destinată clerului religios și în care se săvârșesc sfintele taine. Deoarece biserica din Desești este în folosința comunității ortodoxe din sat, în altarul acesteia încă se slujește, motiv pentru care nu am avut acces la ansamblul pictural al acestuia.
Biserica de lemn din Bârsana
Al doilea ansamblu pictural pe care îl voi analiza aparține bisericii cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” din satul Bârsana de pe dealul Jbâr (Fig. 18), pe care am vizitat-o ultima dată în data de 12 mai. Aici am fost întâmpinat de persoana responsabilă cu vizitarea bisericii, din moment ce aceasta nu mai este destinată cultului. De data aceasta am venit înarmat cu cartea Ancăi Bratu, volumul „Pictura murală maramureșeană” (55), care prin grija autoarei este dotat cu scheme ale programului iconografic care m-au ajutat să îl urmăresc.
Context geografic și istoric
Satul Bârsana se află într-un punct superior al Izei inferioare, la sfârșitul strâmtorii ce separă în două bazinul Izei. Localizarea satului în acest punct, cu deschidere spre bazinul Izei inferioare și spre bazinul Mara-Cosău, l-a făcut să fie un important punct strategic (Fig. 19).
Prima atestare a satului datează din 1326, când se afla în stăpânirea cneazului Stanislau (56). Se pare că satul a făcut parte din Cnezatul Varaliei, împreună cu satele Nănești, Oncești și Valea Porcului (57). Radu Popa consideră că familia cnezială de Bârsana a fost subordonată inițial celei de Oncești (58), acolo aflându-se și cetatea Onceștilor, construită în secolul XIV (59).
Construirea bisericii din Bârsana
Biserica din Bârsana a fost construită ca biserică de mânăstire în 1711 (60) în locul Părul Călugărului de pe valea Slătioarei, la circa 2 km în aval de confluența cu Iza. În 1739 (61), mânăstirea s-a mutat în locația actualei Mânăstiri Bârsana (Fig. 20), pe locul unui cimitir apărut pentru victimele luptei cu tătarii din 1717. Tot atunci, ea este ultima reședință cunoscută a unui episcop clandestin al maramureșului, Gavril Ștefanca de Bârsana (62). Mânăstirea Bârsana a supraviețuit mult timp politicii de desfințare a mânăstirilor românești din Maramureș, funcționând până în anul 1795 (63). După desfințarea mânăstirii, biserica este mutată pe dealul Jbâr din interiorul satului Bârsana (64), unde a fost pictată în 1806 în calitate de biserică parohială.
Elemente arhitecturale ale bisericii
Biserica din Bârsana reprezintă o construcție modestă, de mici dimensiuni, clar destinată vieții monahale la momentul construcției. Ca o particularitate, pentru că biserica aparținea unei mânăstiri de călugări, pronaosul este extrem de mic față de restul bisericii, o biserică a femeilor încăpătoare negăsindu-și locul. Până și turnul bisericii este foarte scund. Se remarcă funia sculptată de-a lungul bisericii, care se desface în două cercuri, fiecare pe câte o laterală, motiv regăsit și pe ușă. O fereastră a naosului are schițat un pom al vieții deasupra ei (Fig. 21).
Pictura pronaosului
Din pictura pronaosului s-a păstrat doar un singur fragment pe peretele drept (Fig. 22). Acest fragment pare să surprindă o parte a Cetelor Drepților (65), putându-se distinge ușor trei cete diferite. Categoriile sociale cărora le corespund aceste cete nu pot fi identificate, deoarece personajele nu au o costumație specifică vreunei categorii sociale distincte. Prima ceată, cea mai estompată, este formată din bărbați tineri, celelalte două cete fiind formate din bătrâni cu plete albe și barbă. De remarcat că fiecare astfel de ceată este formată din exact trei personaje.
Pictura naosului
Adoptarea stilului baroc nu a afectat doar stilul pictural și alcătuirea personajelor și decorațiilor, ci și programul iconografic abordat. Toader Hodor reformulează programul iconografic clasic, abordat de pictorii de factură postbizantină dinaintea lui, impunerea barocului susținut de Contrareforma catolică soldându-se cu pătrunderea unor noi teme în pictura murală maramureșeană. În naos, observăm în registrele inferioare scene din viața Mariei și din copilăria și adolescența Mântuitorului, care au apărut foarte rar sau chiar deloc în pictura murală a Maramureșului de până atunci. Se remarcă scena care reprezintă vizita lui Iisus, copil fiind, la Templu (Fig. 23). Inscripția se citește: „Când sau întrebat IC cu dascali în dovești (povesți)”. În mulțime, la dreapta, se remarcă și Maica Sfântă. O altă scenă reprezentativă este Fuga în Egipt (Fig. 24), în care Maria și Iosif fug cu pruncul Iisus ca să îl scape de mânia regelui Irod. Inscripția, păstrată fragmentar, se citește: „Când o vrut (Irod)… lo l(ua)t Maria… ca lui Irod: în braț în Egi(p)tie” (66). Scena, păstrată și ea fragmentar, este dominată cromatic de Maria, cu pruncul Iisus în brațe, aceasta fiind înveșmântată într-o haină de un roșu intens. Lângă ea este reprezentat și un înger, care i-a prevenit pe părinții Mântuitorului de planul lui Irod de a ucide toți pruncii din Țara Israelului. Prezența scenelor de acest tip marchează o mică victorie a autorităților catolice în Maramureș, mai ales pentru că acestea se află în biserica fostei Mânăstiri Bârsana, una dintre ultimele instituții religioase maramureșene care au rezistat în fața influențelor străine.
Găsim în pronaos, deasupra unei ferestre, și pisania bisericii (Fig. 25), care se citește: „În anu Dmnului 1806 am zugrăvi(t) această sfânt beseri(c)ă eu Hodo Toade zugrav di Vi(șeu) de mijlc și eu Plohod (din) Dr(agomi)raș(ti)” (67). Bolta naosului este dominată de Înălțarea Sfântului Ilie, aflat într-un car tras de cai înaripați și cu un bici de foc, trecând peste nori și pe deasupra unor oameni care fug speriați de ploaie (68). Tot pe boltă apare și Arhanghelul Mihail, înarmat cu o sabie și o balanță, sugerând Judecata de Apoi. Ambele teme indică o afinitate a autorului spre sfera catolică a reprezentărilor pictografice de acest fel.
Tâmpla bisericii
Tâmpla bisericii din Bârsana (Fig. 26) preia programul iconografic utilizat și de zugravii postbizantini, Toader Hodor aducând puține modificări în transpunerea lui în arta barocă. Singura modificare o reprezintă ultimul registru, în care este figurată Duminica tuturor sfinților, avându-l pe Iisus în centru, înconjurat de cete de sfinți din ce în ce mai mici pe măsură ce se îndepărtează de el, sugerând o continuare la infinit a acestora. O altă diferență constă în inversarea poziției soarelui și a lunii în scena Răstignirii din registrul superior.
Pictura Altarului
Deoarece biserica nu mai este utilizată de cultul ortodox, altarul acesteia a fost desacralizat, drept pentru care am putut urmări programul iconografic al acestuia. În altar, temele dezvoltate de Toader Hodor cunosc o înflorire deosebită. Pe bolta altarului tronează Încoronarea Fecioarei de către Sfânta Treime (69) (Fig. 27), scenă de mari dimensiuni, în care se remarcă stângăcia autorului. Dintre registrele altarului, se remarcă cel superior, în care sunt reprezentate cele 9 cete îngerești. Cele mai interesante reprezentări din punct de vedere plastic sunt cele ale cetelor Heruvimilor și ale Serafimilor. Primii sunt reprezentați acoperiți de ochi pe tot corpul, așa cu spune și inscripția care se citește: „Ceata Herovimilor cielor cu ochi mulți”, iar ceilalți sunt acoperiți de aripi, însoțiți de inscripția: „(Ceata Serafimi)lor clor cu mult(e) aripi” (70).
Concluzie
În concluzie, prin analizarea și compararea programelor iconografice ale bisericilor UNESCO din Desești și Bârsana, realizate la aproape trei decenii distanță, putem observa momentul aproximativ al pătrunderii curentului baroc în pictura bisericilor de lemn din Țara Maramureșului și felul în care acesta se manifestă, pe măsură ce presiunile autorităților austriece catolice se intensifică și în plan religios, nu doar în cel politic. Conservarea și descifrarea picturii murale maramureșene este de maxim interes pentru o mai bună înțelegere a schimbărilor cultural-politice dar și sociale survenite în Maramureș la cumpăna secolelor XVIII și XIX.
(1) Este vorba despre textele rotacizante, despre care se presupune că au fost traduse la Mânăstirea Peri în secolul al XV-lea sau chiar mai devreme. Ele au supraviețuit indirect, prin intermediul a patru copii, care pot fi datate între 1420 și 1570, cf. Ioan Bota, Începuturile culturii scrise, p. 86 și 180.
(2) Când o echipă de școlari maghiari a remarcat pentru prima dată unicitatea monumentelor de lemn din nordul Transilvaniei, în anul 1862, cf. Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition, p. 12.
(3) Datările dendrocronologice ale unor biserici de lemn din Maramureș au fost realizate de Alexandru Baboș și publicate în câteva lucrări ale acestuia, amintite în bibliografia acestei lucrări.
(4) Prima atestare documentară a regiunii datează din anul 1199, când se menționează în cronica curții maghiare că regele Emeric al Ungariei participă la o partidă de vânătoare în „Pădurea Maramureș”, pădure care este deja denumită „pădure regală” în anul 1231, cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 45.
(5) Atunci când, după presupunerea lui Radu Popa, începe pătrunderea oaspeților regali, în op.cit., p. 48.
(6) cf. op.cit., p.48
(7) Cele patru așezări primesc privilegii orășenești de la regele Carol Robert de Anjou în anul 1329. În 1352, acestea se vor extinde și asupra Sighetului, prin diploma acordată de Ludovic I, cf. Alexandru Filipașcu, Maramureșul, p. 7.
(8) Cunoscute ca dreptul românesc sau Jus Valachicum, cf. op. cit., p. 10.
(9) Nepotul lui Dragoș Vodă, el a fost gonit din Moldova de către Bogdan Vodă, revenind în Maramureș în jurul anului 1365, unde devine ulterior voievod, cf. Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii, p. 26.
(10) Atunci este numit Balc, alături de fratele său Drag, Comite al Maramureșului, cf. op. cit., p. 29.
(11) Din aceasta se mai păstrează o secțiune de secol XIV în cadrul actualei biserici reformate, cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 32.
(12) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 102.
(13) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 96.
(14) În urma Tratatului de la Karlowitz, prin care Transilvania trece sub stăpânire austriacă, cf. Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, p. 309-310.
(15) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 133.
(16) Primii simpatizanți catolici au fost semnalați în jurul anului 1711, cf. op. cit., p. 121
(17) cf. op. cit., p. 137-138.
(18) cf. Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației, p. 35
(19) cf. op. cit., p.33.
(20) cf. Radu Nedici, Identitatea confesională, p. 96.
(21) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 125.
(22) Așa cum se observă și în pictura pronaosului bisericilor din Maramureș, de unde nu lipsesc popoarele păcătoase, precum evreii, tătarii sau chiar țiganii, așa cum am putut observa personal în cazul bisericii din Săliștea-Bâleni, pictată în 1775.
(23) Pe care am observat-o în pictura bisericilor din Călinești-Căieni (1754), Săliștea-Bâleni (1775), Desești (1780), Bârsana (1806) și Rozavlea (1810-1825).
(24) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 185, în cazul bisericii din Desești, respectiv p. 254 pentru Bârsana.
(25) „Compararea acestor picturi murale cu fragmentele din pictura bisericii din Breb ne-au sugerat că ne aflăm în prezența unor lucrări datorate aceluiași meșter zugrav.”, cf. op. cit., p. 89.
(26) cf. op. cit., p. 92.
(27) Care a fost mutată în cadrul Muzeului Satului Maramureșean din Sighetu Marmației în 1974.
(28) cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(29) Acestea au fost mutate în biserica UNESCO din Budești-Josani.
(30) cf. op. cit., p. 112.
(31) Celălalt ansamblu pictural bine conservat și la fel de vechi este reprezentat de pictura murală a bisericii din Cuhea (actualul Bogdan Vodă), cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 194.
(32) cf. op. cit., p. 103.
(33) Stratul pictural de la Săliștea-Bâleni a fost descoperit în urma unor lucrări de restaurare demarate în 2010, lucrări nefinalizate până la data la care am vizitat biserica (16 iunie 2018). Atât prin stil artistic dar și prin program iconografic, el este încadrabil în opera lui Radu Munteanu, așa cum am putut observa cu ochiul liber. Se aseamănă mai ales cu ansamblul pictural de la Desești, semnat de acesta în 1780.
(34) Conform pomelnicului bisericii, păstrat astăzi în Muzeul Mânăstirii Bârsana, semnat de către „Ștefan Radu Zu(gravu)”, așa cum am reușit să îi descifrez numele, și care specifică anul 1775. Cf. și cu Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 118 și Anca Bratu, Pictura murală, p. 342.
(35) Așa cum am putut observa personal, dar și cf. op. cit., p. 193. Biserica a fost pictată în 1802, cf. Marius Porumb, Biserici de lemn, p. 127.
(36) Conform inscripției din naos pe care am descifrat-o, dar și cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 237.
(37) Este vorba despre manifestări precoce, deoarece ansamblul pictural de la Poienile Izei datează din 1794, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 314, iar cel de la Borșa din Jos din 1775, cf. op. cit., p. 302.
(38) Aceste informații de ordin geografic au la bază hărțile din atlasul geografic alcătuit de Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului, p. 22.
(39) cf. Radu Popa, în Țara Maramureșului în veacul al XVI-lea, p. 157-161 și Cnezatul Marei, p. 10-13.
(40) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(41) „Pentru zugrăvitu au plătit boerii satului, zugrav: Radu Munteanu și Gheorghie”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p.174-175 și nota 209.
(42) cf. Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 63.
(43) Deși există varianta ca această decorație să fi fost lăsată neterminată, nu poate fi exclusă ipoteza ca, inițial, toate cele trei geamuri ale altarului să fi avut această decorație, ea fiind pierdută prin înlocuirea materialului lemnos în timpul diverselor lucrări de reparație.
(44) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „1780; au plătit această tindă de o au zugrăvit jupînesele satului; (eu am scris) Radu Munteanu zugrav”, cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 174-175, n. 209.
(45) „Reprezentarea „frâncilor” printre neamurile condamnate în scena Judecății de Apoi ilustrează conflictul surd dintre Imperiul Austriac și Franța aflată în pragul revoluției.”, cf. op. cit., p. 189, n. 223.
(46) Toate descifrările din acest paragraf, precum și cele din continuare, îmi aparțin.
(47) Șpan = s. m. (În Evul Mediu în Transilvania) Titlu dat nobilului care avea funcția corespunzătoare vicontelui sau contelui din Apus; nobil care deținea acest titlu; stăpânitor sau (mai târziu) șef administrativ al unui ținut. Din magh. span, cf. DEX-ului Academiei Române, 2009.
(48) Nu pot confirma această informație, deoarece ea nu a fost menționată în nicio lucrare acreditată.
(49) Reprezentări ale morții sunt des întâlnite în pictura de inspirație poztbizantină a bisericilor din Maramureș. Astfel, la Săliștea-Bâleni întâlnim aceiași reprezentare a morții ca la Desești, doar că de mai mari dimensiuni. La Oncești moartea apare călare pe un cal alb, cosind capetele păcătoșilor, pe care calul le mănâncă. Cf. observațiilor proprii dar și ale Ancăi Bratu, op. cit, p. 194, pentru Oncești.
(50) Așa cum observă și Anca Bratu: „Zugravul popular și l-a imaginat pe Cain împins la păcat de un diavol cenușiu; odată cu primul omor o uriașă semilună cu chip uman, a căzut de pe cer si zace pe sol, sub Avel.”, cf. op. cit., p. 181, n. 211.
(51) Așa cum spune și Anca Bratu: „Scena, de o deosebită expresivitate plastică, înfățișează întreg orizontul întors cu capul în jos, odată cu arhitecturile fanteziste ale celor două orașe.”, cf. op. cit., p. 181, n. 214.
(52) Prima menționare a unor evrei în Maramureș datează din 1728, cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 146, autorul arătând că aceștia nu erau foarte agreați nici de către locuitorii români ai Maramureșului și nici de către autorități.
(53) cf. Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, p.46.
(54) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 164, n. 188.
(55) Editura ACS, București, 2015, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă.
(56) cf. Radu Popa, Țara Maramureșului, p. 68.
(57) cf. op. cit., p. 161.
(58) În 1360 Ludovic I le întărește Onceștilor doar jumătatea apuseană a cnezatului, cf. op. cit., p. 161.
(59) cf. op. cit., p. 234.
(60) Anul a fost confirmat de cercetări dendrocronologice, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș,p. 44.
(61) Data se susține prin datarea bazei turnului, modificată în urma mutării, op. cit., p. 44.
(62) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 124 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(63) cf. Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, p. 143 și Ana Bârcă, Biserici de lemn, p. 71.
(64) Data se susține prin datarea unei console, care a fost schimbată în urma mutării, cf. Olafur Eggertsson și Alexandru Baboș, p. 44.
(65) cf. Anca Bratu, Pictura murală, p. 257.
(66) Ambele descifrări îmi aparțin.
(67) Descifrarea îmi aparține. O altă variantă: „În anul Domnului 1806 am zugrăvit această Sfântă beserică eu Hodor Toader zugrav… și eu Plohod… zugravu din Dragomirești.”, cf. op.cit., p. 237-238 și n. 274.
(68) Anca Bratu consideră că această temă își are originea în asocierea Sfântului cu zeul roman Jupiter, cf. op. cit., p. 238 și n. 277.
(69) Tema este reprezentată într-o redactare occidentală și deci de origine apuseană, cf. op. cit., p. 239.
(70) Ambele descifrări îmi aparțin.
Sursele bibliografice utilizate, în ordinea menționării lor în notele de subsol:
Ioan M. Bota, Începuturile culturii scrise în limba română, Editura Dragoș Vodă, Cluj-Napoca, 1999, pp. 82-88 și 146-180.
Alexandru Baboș, Tracing a Sacred Building Tradition. Wooden Churches, Carpenters and Founders in Maramureș until the turn of the 18th Century, Department of Architectural History, School of Architecture, Lund Institute of Technology, Lund University, Sweden, 2004, 307 p.
Olafur Eggertsson, Alexandru Dumitru Baboș, Dendrochronological dating in Maramureș with special emphases on objesct from the Maramureș museum in Sighetu Marmației, în Tradiții și Patrimoniu nr. 2-3, Sighetu Marmației, 2002, pp. 40-49.
Radu Popa, Țara Maramureșului în veacul al XIV-lea, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1970, 304 p.
Alexandru Filipașcu, Istoria Maramureșului, Editura Gutinul, Baia Mare, 1997, 240 p.
Alexandru Filipașcu, Maramureșul, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2002, 83 p.
Ștefan Berci și Rodica Berci, Drăgoșeștii. Între legendă și adevăr, Editura Casei Corpului Didactic Maria Montessori, Baia Mare, 2017, pp. 24-41.
Teofil Ivanciuc, Sighetul Marmației. Ghid cultural-turistic, Editura Echim, Sighetul Marmației, 2007, 144 p.
Gábor Ágoston, Encyclopedia of the Ottoman Empire, Infobase Publishing, New York, 2010, pp. 309-310.
Radu Nedici, Identitatea confesională a ortodoxiei ardelene în preajma unirii cu Roma, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 11 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2005, pp. 93-101.
Anca Bratu, Pictura murală maramureșeană. Meșteri zugravi și interferențe stilistice, ediție adăugită și îngrijită de Ana Bârcă după ediția din 1982 de la Editura Meridiane, Editura ACS, București, 2015, 391 p.
Marius Porumb, Biserici de lemn din Țara Maramureșului, în Monumente istorice și de artă religioasă din Arhiepiscopia Vadului, Feleacului și Clujului, Editată de Arhiepiscopia Ortodoxă Română a Vadului, Feleacului și Clujului, Cluj-Napoca, 1982, pp. 97-130.
Ana Bârcă, Biserici de lemn din Maramureș, în România. Monumente UNESCO, Editura Noi, București, 2013, pp. 51-81.
Marin Ilieș, Gabriela Ilieș și Mihai Hotea, Țara Maramureșului. Atlas geografic, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2013, 103 p.
Radu Popa, Cnezatul Marei, Muzeul Județean Maramureș, Baia Mare, 1970, 79 p.
Raluca Betea, Tâmpla bisericii de lemn din Desești, în Buletinul Cercurilor Științifice Studențești nr. 14 al Universității „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia, 2008, pp. 46-60.
Suport fotografic
Fig. 1 – Ansamblul bisericilor vechi păstrate în partea românească a Țării Maramureșului, cunoscută și ca Maramureșul Istoric. Dintre cele 35 astfel de biserici, 5 sunt incluse în lista Patrimoniului Mondial UNESCO și sunt marcate ca atare.
Fig. 2 – Clasificarea ansamblelor picturale din Țara Maramureșului după starea de conservare, cu precizări în privința anului pictării acolo unde există informații sigure sau posibile.
Fig. 3 – Lupta Sfântului Nestor cu păgânul Lie, scenă din pictura bisericii din Rozavlea, pictată între 1810 și 1826 de zugravul Ioan Plohod din Dragomirești.
Fig. 4 – Pictura pronaosului bisericii din Săliștea de Sus – Bâleni, realizată în anul 1775 de către zugravul Ștefan Radu, care ar putea fi identificat cu zugravul Radu Munteanu din Ungureni.
Fig. 5 – Biserica de lemn din satul Desești, pictată în anul 1780 de zugravii Radu Munteanu și Alexandru Ponehalschi.
Fig. 6 – Creasta Cocoșului văzută din turla noii biserici din satul Desești.
Fig. 7 – Ancadramentul sculptat al ușii.
Fig. 8 – Geamul sculptat al altarului.
Fig. 9 – Iadul pictat în pronaosul bisericii din Desești.
Fig. 10 – Șpanul, pictat în iad.
Fig. 11 – Arborele patriarhilor, pictat pe timpan, în naos.
Fig. 12 – Primele două scene ale Genezei, facerea lui Adam și facerea Evei.
Fig. 13 – Înșelarea Evei.
Fig. 14 – Uciderea lui Abel
Fig. 15 – Scene din Noul Testament.
Fig. 16 – Scena în care evreii îl pun pe Iisus pe cruce.
Fig. 17 – Tâmpla bisericii, atribuită zugravului Alexandru Ponehalschi.
Fig. 18 – Biserica de lemn din satul Bârsana, pictată în anul 1806 de zugravii Toader Hodor și Ioan Plohod
Fig. 19 – Priveliște de pe dealul noii biserici din satul Bârsana. În depărtare se observă Creasta Cocoșului
Fig. 20 – Mânăstirea Bârsana din prezent, în locul unde s-a aflat biserica veche din Bârsana începând cu 1739 și până la desființarea mânăstirii în 1795
Fig. 21 – Fereastra naosului care are schițat un pom al vieții deasupra ei
Fig. 22 – Cetele drepților. Fragment din pictura pronaosului
Fig. 23 – Vizita lui Iisus la templu
Fig. 24 – Fuga în Egipt
Fig. 25 – Pisania din naosul bisericii din Bârsana, care îi menționează pe Toader Hodor și Ioan Plohod, precum și anul realizării picturii, 1806
Fig. 26 – Tâmpla bisericii și bolta naosului
Fig. 27 – Pictura altarului. Pe boltă se observă Încoronarea Fecioarei
Precizări
Toate resursele fotografice utilizate în acest proiect au fost realizate de către autorul lucrării. Proiectul a fost realizat de Ilieș Dragoș Ionuț, absolvent al Colegiului Național „Dragoș-Vodă” Sighetu Marmației și susținut în cadrul etapei naționale a Sesiunii de referate și comunicări științifice ale elevilor din învățământul liceal la disciplina istorie, la Arad, în data de 27 iulie, sub coordonarea domnului profesor Voinaghi Marius Cornel.
Pentru a afla mai multe despre pictura bisericilor de lemn din Maramureș, dar și pentru a afla mai multe despre patrimoniul cultural și istoric al României, vă recomand cu încredere să îmi accesați profilul de Instagram, la @travelguster.
Pelerinaj la Sighet
În perioada 22 august – 01 septembrie, va avea loc pelerinajul anual al tinerilor greco-catolici pe traseul Șimleul Silvaniei – Sighetu Marmației, având ca obiectiv cinstirea martirilor care s-au jertfit în temnița comunistă de la Sighet, în special al episcopilor greco-catolici deja propuși spre canonizare, dar și al fruntașilor națiunii române, făuritori ai Marii Uniri, exterminați în închisoarea din orașul nostru.
Tinerii greco-catolici, care vor parcurge pe jos 165 de km, poposind la biserici și în locuri cu rezonanță istorică, provin în special din diecezele de Oradea și Maramureș. Organizatorii pelerinajului sunt călugării din Congregația „Don Orione”.
Sosirea la Sighet va avea loc pe 28 august, iar pe 29 august se va celebra Sfânta Liturghie pe celularul închisorii – Memorial, ocazie cu care tinerii se vor întâlni cu foștii deținuți politici maramureșeni.