Care om nu se gândeşte cu nostalgie la copilăria fericită? Aveam vise mărețe, în fiecare zi țeseam planuri fantastice despre viitor. Aveam secrete pecetluite cu sânge din buricul degetului, că nu ne vom trăda niciodată și nu vom desconspira asociațiile, când şedeam în vârful nucului și dicutam despre problemele pe care urma să le rezolvăm frățește. Eram frați de cruce și știam talentul și dorința fiecăruia, ce va face în viață. Timpul a fost neiertător cu toți, am plecat la diferite studii și perioada fericită a copilăriei ne-a părăsit pentru totdeauna. Am fost despărțiți și am primit lovituri crâncene de la viață. Au rămas amintirile frumoase, haioase, pline de fantezia pruncilor care erau cinstiți, corecți, demni și recunoșteau dacă au greșit, nu mințeau, pentru că era păcatul cel mai mare să minți, să iei ce nu este al tău. Câtă dreptate aveau străbunii noștri, când spuneau că omul numai acolo poate deveni HOMO SAPIENS unde s-a născut.
Totdeauna ne întoarcem în orașul, satul unde am copilărit, unde am făcut primii pași, urmăriți de părinți, bunici, vecini. În strada noastră nu prea se mutau străini, pentru că era o lege nescrisă, că urmașii trebuie să ducă mai departe meșteșugul părinților.
Strada noastră era foarte frumoasă, plină de pomi fructiferi, castane, nuci, mere, cireșe, în fața fiecărei case şi grădinițe de flori.
În fiecare familie erau 4-5 copii și la fabrica de Cărămidă din capătul străzii, aproape de râul Iza, mașinile mari, camioanele ne ocoleau şi mergeu pe o stradă paralelă. Vecinii noștri erau tâmplari, tapițeri maghiari, croitorese românce, zidari ucraineni, zugravi ruteni, medici ruși, secui CFR-iști, ceasornicar șvab, bijutier evreu și învățători, profesori de toate naționalitățile, inspectori de bancă, directori, cofetari-bucătari turci, etc și trăiau în cea mai bună înţelegere. Împreună am crescut copiii maiștrilor și foarte ușor am învățat limba maternă a altui copil. Societatea cea mai cinstită este a copiilor, fiindcă încă nu s-a plantat în ei minciuna, politica, setea de putere, ura de rasă, de naționalitate. Ne-am simțit egali din toate punctele de vedere și citeam povești în mai multe limbi.
Râdeam de problemele vieții, niciodată nu era ceartă, neînțelegere între vecini. Strada cea mai frumoasă și gălăgioasă era strada Maiștrilor, nu era asfalt şi noi copiii am cules pietre mari ovale, uniforme de pe malul Izei și ne-am făcut trotuar, vopsind pietrele cu var, și fiecare în fața casei, a avut grijă de trotuar. După vreo trei zile toată strada era dată cu var, iar când s-a uscat varul bine, căram nisip cu găleata şi pietricele mici.
În fiecare familie erau 4-5 prunci, de diferite vârste și aceia mai mari educau și îngrijeau pe frații mai mici. Cum se lăsa întunericul părinții sau bunicii ne chemau în casă, să facem baie, pe rând, în apă de ploaie caldă, scoasă dintr-un butoi. Aveam lighene personale, împreună cu prosop și săpun de casă cu diferite arome de flori. Nu avea importanță ce anotimp era, dar nu intram în casă decât când ne chemau părinții, la lăsatul întunericului. Împreună ne-am jucat, copiii români, maghiari, ruteni, evrei, șvabi, ruși, ucraineni, sârbi și pe neobservate am învățat limbile materne unul de la celălalt.
Improvizam teatru de păpuși, aduceam cearceafurile de acasă și la Câmpul Gâştelor era zilnic o seară culturală, concert de muzicuțe, de ceteră, acordeon, chitară, seară de teatru, scenete de Ion Creangă, Frații Grimm, Domnul Trandafir, în română, Umbrela lui Sfântu Petru în maghiară, împreună cu versurile lui Petofi Şandor, poeziile lui Maiakovski, scenete din 3 surori a lui Cehov, în rusă, cântam Katiușa, Kalinka, bancuri cu Ițig și cu Ștrul, se cânta Hanuka, în ebraică și dansam cu toții, asistaţi de gâşte. Se cântau lieduri în germană, șvăbește, se interpretau scenete hazlii, se recita Heine H, etc.
Nu cunoșteam cuvântul minoritate națională, că sărbătorile nu erau deodată, și erau celelalte naționalități invitate la cei care sărbătoreau. Niciodată n-am să uit pasca, csolentul evreiesc, ciorbele de perișoare și sărmăluțele româneşti, sztrapacska rusească, șnițelele vieneze, gulyasul secuiesc, înghețata și ciocolata turcească și ce gusturi simt și acum dacă mă gândesc la copilăria mea fericită.
Dimineața mergeam împreună până la colț și de acolo ne împrăștiam fiecare la școala lui. Mergeam la bibliotecă, împrumutam cărți, la librării pentru că era obligatoriu să luăm cărțile care apăreau, le puneau deoparte și părinții cumpărau cărți pe rate pentru toată familia. Citeam înainte de culcare, la ştrandul Iza, în costume de baie; în toamnele ploioase lângă soba fierbinte; în iernile când afară era un frig năpraznic, toată familia citea. Biblioteca era piesa de mobilier cea mai de preț într-o casă.
Nimeni nu stătea degeaba, femeile, iarna țeseau la război, împreună cu fetele, le învățau cum se țes diferite modele. Fiecare copil creea ceva, ce-i făcea plăcere și părinții le asigurau materia primă. Eu croșetam fulare, șosete de lână cu mai multe ace, mănuși, șepci hazlii și când am trecut să fac veste, jerseuri, pulovere pentru adulți, toate mi-au ieșit strâmbe, mai bine a desfăcut mama și a împletit din nou. Am trecut la croşetat, să fac perdele dar păunii mi-au ieșit călare unul peste altul și iar era ață stricată. Am brodat și cusut peretare, cred că erau atât de urâte că au ajuns să împodobească WC-ul din fundul grădinii, și când venea vreun musafir la noi la grătar, la o bere și intra acolo, ieșea râzând:
– Stai, stai, nu te lăsa!! Trei cătane merg pe ștrec, îmbrăcați în pielea goală și cu mânurile în jeb! Mai erau destul de multe dar cea mai hazlie era, brodată pe o pânză și pusă pe nylon, pe ușă! W.C.–ul VESEL! DE AICI PLECI UȘURAT! IAR ASTA NU ESTE PĂCAT!
A rămas să fac prăjituri, torturi și orice fel de mâncare! Scriam povești hazlii, poezii vesele, romane fantastice cu UFO și făceam seară literară, citind seriale cu multe întâmplări, că babele plângeau, așa le-am interpretat și ca să am auditoriu le-am făcut seriale!
Cu inima strânsă de emoție intru pe strada copilăriei mele, și aștept veselia copiilor strigând în mai multe limbi, pe băieți cum jucau fotbal și bărbaţii din ferestre ce strigau să-i încurajeze. Mai departe între doi pomi era întinsă o plasă de volei, prunci cu biciclete cu trei roți, cărucioare de copii, băieți umblând pe catarige, șahiști, turcu Ali cum vindea înghețată pe datorie. E liniște, puțini copaci au mai rămas, nici un copil pe stradă; fabrica s-a închis; multe familii au plecat să lucreze în străinătate, pruncii sunt la bunici prin sate. Nu se aude pe stradă decât zgomotul pașilor mei, cum trec înlăcrimată prin fața porților și simt că noi avem o vină de neiertat, că am părăsit nopțile cu lună, zilele fericite și senine și ne-am mutat în alt cuib îndepărtat. Am trădat limba maternă, cimitirile străbunilor, educarea generației pentru dreptate și cinste, crezând că viața în altă parte ne va oferi mai multe bogății, mai multe satisfacții.
Greșeala aceasta ne va însoți toată viața, pentru că am părăsit locul de naștere, copilăria fericită și am plecat în pribegie printre străini.
Chira Carolina
(din volumul „Întoarcerea în timp la Sighet”, Editura Carolina, Cluj – Napoca, 2017)
N.R.: foto din colecția Ernest Villand.
