Recitalul lui Victor Socaciu pe scena din Sighet a Galei Folk „Floare de Colț” 2018, a avut un succes răsunător. Îți mulțumim, maestre!

Autor (video, foto, text), dr. Sorin MARKUS

Nu știu alții cum sunt, dar eu, trebuie să recunosc, nu prea mă identific cu ceea ce pentru alții e perfect normal sau ar părea a fi normalul acestui timp. Adică, nu pot trece indiferentă pe lângă anumite situații, detalii, poate nebăgate în seamă de mulți, furați de cotidianul „mișcător” din jur.

Un lucru îmbucurător pe care l-am remarcat în ultimul timp, este afluența de turiști atrași de micuța noastră urbe, de încărcătura ei istorică și, deopotrivă a zonei pitorești a Sighetului. S-a petrecut o deschidere către cunoașterea filonului încă (!) nepoluat și neprelucrat al bogăției atât spirituale, cât și a tradițiilor acestei părți din Maramureș.

Dacă tot ne-a mers buhul cu renumita ospitalitate, apoi atunci, ca niște gazde, nu avem voie să ne dezamăgim oaspeții. Să le dăm „bucate” alese, ca la nuntă. Să plece oamenii mulțumiți și să ne pomenească mult și bine. Prin „bucate” alese, eu înțeleg acele produse care ne reprezintă cu adevărat și care scot în evidență valoarea, truda și bucuria creației ce se vrea cunoscută mai departe. Adică rodul mâinilor țăranului truditor, care ne-a făcut întotdeauna cinste și n-a dat greș în tot ceea ce a creat, să fie recunoscut și răsplătit pe măsură! Până încă (!) îi mai avem și se încăpățânează să producă comori autentice cu meșteșugul mâinilor și al minților lor, ar trebui să avem grijă de ei.

Neliniștea mea cea mare a pornit, când am constatat cu nedumerire că, din zona numită „pietonală”, au dispărut acele tonete în stil maramureșean (trei la număr). Tonete pe care erau expuse produse – cât de cât tradiționale – legate de zona noastră: trăistuțe, tinguțe, clopuțuri, cămăși lucrate manual, sculpturi din lemn, executate cu scule tradiționale simple, nemecanizate, de către meșteri populari și nu de către tâmplari mecanici.

Am căutat o explicație, m-am învârtit prin piațetă și am descoperit cu uimire explicația pentru „eliberarea pieței” de tonete. Nu s-au folosit (ca în alte părți) nici gaze lacrimogene, nici tunuri de apă, ci, pur și simplu, s-a deschis un magazin „specializat” în domeniul turistic. Un magazin de SOUVENIRURI (scris pe geam în mai multe limbi de circulație internațională, printre care și în limba rusă!). Mană cerească pentru turiști! Numai că, de cum intrau, făceau cale întoarsă, dezamăgiți și cu mâna goală. Curioasă, am intrat și eu. Totul îți lua ochii, toate „albețurile” frumos smălțuite și pictate sclipeau ca glasurile de Crăciun, dar o ceramică de Săcel, hai, fie și de Horezu, ceva mai apropiat de lut, de lut ars fără atâtea intervenții artistice, n-am văzut, neam! Ceva demn de luat acasă, care să-ți amintească pe unde ai trecut. Totul era de tarabă din târgurile de kitsch de pe lângă mănăstiri în zilele de hram. Am ieșit cu un gust amar și le-am dat dreptate celor câțiva turiști care cumpărau de pe un pervaz al unui magazin de mobilă (cap cu clădirea de Souveniruri), niște sticluțe cu sculpturi în ele, niște clopuțuri, orice, numai să se vadă mâna meșterului care le-a creat.

M-am simțit prost ca locuitor și descendent din țăran autentic văzând nedumerirea și dezamăgirea de pe fețele turiștilor, neștiind ce să aleagă: „asta să fie, oare, tradiția și arta mult-trâmbițată maramureșeană?” „Țărăncuțele” în straie naționale (made in China), pălărioarele, costume (zic ei) țărănești, trase, parcă, la indigo, din materiale de plastic, cu dantele în culorile curcubeului (made in Turcia)? Nu iese nimeni să ne apere adevărata tradiție? Le dăm surogate celor care vin cu drag să ne viziteze? Să ne creadă un popor de circari, îmbrăcați ca de un carnaval prost? Numai BANUL cu orice preț trebuie să aibă ultimul cuvânt? Ne-a invadat prostul gust? Magazinele gem de ii trase pe calculatorul chinez și nimeni nu se sesizează? Pe creatorul popular îl înghesuim pe un pervaz de magazin – care-l tolerează – ca nu cumva să fie pe domeniul public (!), iar KITSCHUL tronează în galantarele bine luminate.

Lăsați tarabele țărănești, cu produsele care ne reprezintă, cu mătușica ce toarce din caier în așteptarea cumpărătorilor, îmbrăcată cu ce are ea mai bun lucrat în casă, cu opinci în picioare, păzindu-și marfa ca pe sfintele moaște. Era o priveliște, fie doar și pentru ochii celor care treceau…

Nu-i violentați – vizual – cu produse anoste, care n-au o poveste, care doar dau frumos, dar care – din fericire! – am observat că nu mai plac publicului. Ei vor produse unicat, fie și mai scumpe, dar, odată achiziționate, să le aducă bucurie ori de câte ori le privesc!

Era o zicală (sau film?): nu trageți în pianist! Eu zic așa: nu marginalizați țăranul autentic, nu-l umiliți, nu-l puneți la colț (vezi pervaz!), deoarece, e cam singurul care ne-ar putea scoate din criză, din această criză acută de valori și artă AUTENTICĂ!

Țăranul român este omul ABSOLUT! (Petre Țuțea)

Ileana PISUC,
16 august 2018,
Sighet

foto: „Salut, Sighet!”

Gala Folk „Floare de Colț” de la Sighet a culminat duminică, 19 august 2018, cu recitalul organizatorului principal, Ducu Bertzi, aflat într-o formă artistică de zile mari. În primul rând, printre spactatori, s-a aflat jurnalistul Viorel Popescu, autorul versurilor melodiei „Floare de Colț”.

*

Recital Ducu Bertzi:

Autor (foto, video & text), dr. Sorin MARKUS

Domn’ profesor a fost pentru mine motorul în tainele atletismului și, în special, al săriturii în înălțime… Am învățat multe de la dânsul și, având în vedere că este un bun jucător de tenis, n-am încetat să mă consult cu el și să pun în aplicare sfaturile pe care mi le oferă. 
LA MULȚI ANI și multă sănătate, domn profesor ! 

Monica IAGĂR, multiplă campioană națională, balcanică, europeană, mondială universitară

*

Domnul Csillik este un personaj aparte… din multe puncte de vedere :).

El a fost cel care m-a remarcat la vârsta de 12 ani când încercam și eu să îmi arăt talentul de vitezistă prin curtea școlii în timp ce el își pregătea liceenii pentru bacalaureat. Și nici nu a trebuit să alerg foarte mult ca să își dea seama că am potențial și că ar putea să revină la pasiunea lui dintâi, atletismul, după o lungă perioadă în care nu a avut sportivi de nivel național și internațional ca Moni și fetele din generația ei.

Țin minte și acum că abia așteptam să vină luna octombrie să încep antrenamentele și să alerg în cadrul marilor competiții de la nivel național și, mai târziu, internațional. Bucuria mea de copil era neprețuită când mă cronometra profu’ (cum îmi plăcea să îl strig) și îmi zicea că mă îndrept cu pași repezi spre competiția națională de la București din anul următor, în iarnă. Parcă îmi dădea aripi și mă ambiționa din ce în ce mai tare să îmi urmez visul pentru că, la momentul respectiv, nu îmi plăcea nimic mai mult decât să alerg.

Am un sentiment plăcut când mă gândesc la antrenamentele cu profu’ și la cum alergam pe lângă bicicleta lui sau trăgeam acel cauciuc umplut cu greutăți în timp ce alții râdeau de mine. Amuzant și modul în care, în urma pariurilor, îl ajutam să colecționeze lăzi de bere întrecându-mă cu cei mai curajoși din curtea școlii sau cum începea să facă flotări într-o mână pe la 60 de ani și unii își doreau să nu îi fi contestat abilitățile. Momente faine pe care mereu mi le amintesc cu zâmbetul pe buze…

Proful e un personaj complex, după cum bine știu mulți dintre foștii lui elevi sau sportivi. Sunt convinsă că cei care au călătorit cu trenul la București la competiții sau participau la orele lui de dirigenție îi cunosc abilitățile desăvârșite de a face pe psihologul și de a începe să ne explice ce e cu viața asta. 🙂

Este și un om dedicat muncii sale și, mereu mă întrebam cum are răbdare să stea să citească nu știu câte articole sau partide de prin America pentru a-mi alcătui programul de antrenament în funcție de nivelul meu de pregătire și în funcție de perioada pre-competițională. Nu era o muncă ușoară, cu siguranță, dar făcea totul cu pasiune și parcă îmi era și frică să nu cumva să îl dezamăgesc. De multe ori începeam să plâng că nu mai puteam și voiam să renunț dar, din dorința de a nu-l supăra (făcea urât!) și încurajată de ecoul din sala școlii sau de pe stadion, nu mă lăsam și terminam și ultimul exercițiu programat pentru ziua respectivă. Încurajările lui sunau cam așa: „Hai, ridică genunchii ăia, nu te lăsa, că alerg după tine! :).”

Aș putea continua la nesfârșit să vă povestesc despre multe alte momente amuzante cu proful, dar aș prefera să îi dau ocazia să se bucure de ziua lui și să îmi exprim aprecierea pentru felul lui de a fi, mod care m-a făcut să nu renunț atât de ușor atunci când dădeam de greu și să nu mă tem niciodată să înfrunt realitatea.

Profu, LA MULȚI ANI sănătoși și să vă mențineți la fel de tânăr ca și până acum! Sper să vă bucurați de o viață la fel de faină în continuare și să faceți mereu ceea ce vă place – să antrenați :)!

Celia TRIFOI, multiplă campioană națională, balcanică

*

Pedalând vitejește – tinerește și înarmat cu documentație sportivă la purtător, profesorul Zoltan Csillik este nelipsit din peisajul sportiv al Sighetului ante și post revoluționar. Mereu zâmbitor, dotat cu cele mai bune bancuri și sfaturi pluridisciplinare, mentorul multor generații de sportivi de performanță, dar și al multor amatori de bunădispoziție sportivă, profu’ Zoli este modelul cetățeanului implicat dezinteresat în mișcarea sportivă a comunității.

LA MULȚI ANI, domnule profesor, cetățean de onoare al sportului sighetean!

Salut, Sighet!

*

Zoltan CSILLIK s-a născut în anul 1950, 20 august, la Sighetu Marmației. Predestinat pentru sport. „Mama, însărcinată în 5 luni, a câștigat crosul 1 mai 1950. Am alergat înainte de a mă naște, și tata fiind președintele sportului orășenesc UCFS” ne-a mărturisit profesorul Zoltan Csillik.

A urmat clasele I-IV la secția maghiară de la Școala Generală nr. 3 iar clasele V-VIII la secția română, Școala Generală nr. 3. Clasele IX-XII  le-a urmat la Colegiul Național „Dragoș Vodă”. Absolvent al Școlii Tehnice Postliceale Forestieră. A practicat diverse sporturi școlare: atletism, handbal, șah.

A absolvit în anul 1974 Institutul Pedagogic (3 ani) Oradea, specializarea Educație Fizică și Sport.

Absolvent al Academiei Naționale de Educație Fizică și Sport în anul 1992.

Activitatea didactică: 1969-1970- profesor Școala Generală nr. 2 Sighet; 1974-1976 – profesor clasele cu program de atletism; 1976-1990 – profesor la Școala Sportivă Sighet; 1981-1989 – director adjunct la Școala Sportivă Sighet; 1989-1990 – director la Școala Spotivă Sighet; 1990-2015 – profesor gradul I la Colegiul Național „Dragoș Vodă”; Lector la Universitatea „Babeș Bolyai” – Metodica Educației Fizice;

Lector la Universitatea „Vasile Goldiș” și la Universitatea „Spiru Haret”.

Profesor plata cu ora la: Liceul Mecanic, Liceul Forestier, Liceul Pedagogic, Liceul Maghiar din Sighet.

Antrenor handbal fete echipa Tricotextil Sighetu Marmației care a activat 2 ani în divizia B.

A fost distins cu titlul Profesor Premiant “Vasile Goldiș”, gradul I, de către Ministerul Educației (2005).

Rezultate: 

Iagăr Monica (cetățean de onoare Sighetu Marmației), campioană europeană sală, campioană europeană aer liber, locul IV – Jocurile Olimpice Sydney, locul VI – Jocurile Olimpice Atlanta, locul IV – Campionatul Mondial Tokyo, locul VI – Campionatul Mondial Sevilla, Campioană Mondială Universitară Roma, 17 titluri naționale, 32 medalii la campionatele naționale, record național J3 1988 înălțime 1,78 m neegalat până în prezent, record național sală 2,03 m, aer liber 2,04 m, președinte Club Sportiv Dinamo București.

Campioni Naționali: Hiritz Erica suliță – (7 titluri), Nazarovics Monica, Cheiaua Ana, Szabo Iudith -4 x 400 m, Trifoi Celia – 60 m, 100 m, 200 m 5 titluri naționale, David Patricia 4 titluri naționale lungime, triplu salt, finalistă Jocurile Olimpice Cadeți Gyor lungime, triplu salt.

Campioni balcanici: Iagăr Monica – înălțime, Trifoi Celia- 4x100m, Hiritz Erica – suliță.

Medaliați Campionatul Național: Szeibert Francisc – suliță, Derda Cristina – suliță, Macioca Ana – suliță, Ivanciuc Violeta – lungime, Scubli Horea – lungime, Trifoi Celia – 4 medalii, David Patricia – 5 medalii.

Medalii Campionate Balcanice: Trifoi Celia – 4×100 m.

Preparator fizic – fizioterapeut: vicecampion național tenis de câmp Truș Carmen, Ghinda Raluca. Contribuție la șah rapid – blitz campioană europeană Trifoi Mihaela, medalia de bronz Campionatele Mondiale Școlare, Covrig Larisa locul IV Campionatele Mondiale Școlare, campion național șah Trifoi Mihaela, Covrig Larisa, Mintău Adrian.

Voluntariat (antrenor): Trifoi Celia, David Patricia – atletism; grupa de șah Colegiul Național „Dragoș Vodă”.

foto: „Salut, Sighet!”

În perioada 17 – 24 august, în Ocna Șugatag se implementează proiectului „Social Innovators 4 Change”, sub forma unei mobilități de formare a lucrătorilor de tineret, cu sprijinul a cinci parteneri din Grecia, Ungaria, Spania, Lituania, Italia, respectiv promotorul din România – Asociația Szmisz, cu finanțare prin programul Erasmus+.

Proiectul vizează pregătirea lucrătorilor de tineret pentru a aplica conceptul de antreprenoriat social în organizațiile și comunitățile lor, dezvoltându-și abilitățile și competențele antreprenoriale. Mai mult, proiectul vizează identificarea potențialului antreprenorial al persoanelor și organizațiilor implicate în proiect pentru a oferi participanților exemple de afaceri de succes dezvoltate de tineri antreprenori sociali, de a dezvolta cunoștințe despre procesul de dezvoltare a întreprinderii sociale. În timpul formării, participanții vor planifica modul în care pot transfera abilitățile și practicile antreprenoriale tinerilor cu care lucrează.

Obiectivul general al acestui proiect vizează formarea a 30 de lucrători de tineret cu vârsta peste 18 ani, pentru activități de educație în antreprenoriatul social, provenind din Grecia, Ungaria, Spania, Lituania, Italia și România într-o perioadă de 8 luni de proiect.

Rezultatele preconizate după implementarea proiectului sunt: ​​creșterea capacității organizațiilor de a lucra cu conceptul de antreprenoriat social și aplicarea acestuia în activitatea de tineret, construirea de competențe în domeniul lucrătorilor de tineret pentru a fi ambasadori ai antreprenoriatului social și sprijinirea tinerilor cu care lucrează să dezvolte abilități antreprenoriale menite să susțină comunitatea și să împărtășească experiența cu alți tineri (munca directă pentru tineri), ONG-uri (networking) și Europa în ansamblu (proiecte internaționale).

Ca toate activitățile incluse în proiectele internaționale Erasmus+ și aceste activitati se desfășoară sub îndrumararea celor doi formatori: Marian Ancuța (director executiv Asociația Tineret și Dezvoltare Regională) și Safar Istvan (comunicator pentru dialog structurat al MTS), iar la finalul activităților fiecare participant va fi recompensat cu un certificat Youthpass care atestă cunoștintele dobândite în timpul acestui proiect, și care este „pașaportul” european care reprezintă un real avantaj pentru orice tânăr.

Acest proiect este finanțat de Comisia Europeană prin Programul Erasmus+ , gestionat în România de către Agenția Națională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educației și Formării Profesionale (ANPCDEFP), iar parteneri local este Direcția Județeană pentru Sport și Tineret Maramureș.

Comunicat de presă

Sâmbătă și duminică (18 și 19 august 2018), la Sighet are loc cea de-a VI-a ediție a Galei Folk „Floare de Colț”, un festival inițiat de cantautorul sighetean Ducu Bertzi. Seara zilei de sâmbătă s-a încheiat cu recitalul cunoscutului artist Vasile Șeicaru.

Urmăriți concertul integral accesând linkul de mai jos:

Programul Galei de Folk Floare de Colț, 2018:

autor, dr. Sorin MARKUS

Azi, 19 august, se împlinesc 7 decenii de la arestarea primului lot de deținuți politici maramureșeni, format din elevi și studenți, cunoscut sub numele de „lotul Vișovan”, căruia îi este dedicată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet. Domnul Petru Codrea, unul din membrii grupului, rememorează evenimentul:

„Deși, după masivele arestări din mai ’48 activitatea noastră, a grupului de la Sighet, s-a redus foarte mult, Securitatea a aflat totuși de noi, trei luni mai târziu, în împrejurări niciodată elucidate pe deplin. Am auzit mai târziu că, probabil, cineva de la București a fost prins încercând să treacă frontiera având niște liste cu nume asupra sa, dar o explicație clară nu avem nici astăzi.

Eu am fost arestat de pe stradă de securistul Ștern la 19 august 1948, ziua în care a fost arestat și Aurel Vișovan. Am fost supus la interogatoriu, în care am ținut-o una și bună că nu știu nimic. Apoi am fost pus față în față cu Aurel care mi-a spus că pot declara liniștit fiindcă oricum Securitatea aflase de existența noastră. Se vedea pe el că fusese bătut îngrozitor…

Câteva zile am fost ținut în beciul Securității în niște celule încă neterminate, apoi, pe 29 august, am fost dus la închisoarea din Sighet alături de ceilalți 17 din grupul nostru. Merită menționate numele tuturor: Aurel Vișovan, Ioan Virag, Mihai Vlad, Nistor Man, Constantin Rad, Vasile Dunca, Ștefan Deac, Găvrilă Coman, Ioan Dunca, Gheorghe Bulacu, Iuliu Vlad, Iosif Andreica, Ioan Ilban, Petru Ulici, Ioan Motrea, Gheorghe Andreica, Grigore Hotico și cu mine. Mai târziu ni s-a spus “lotul Vișovan”, după numele liderului nostru.

Eram toți între 15 și 25 de ani și, geografic vorbind, eram un eșantion reprezentativ al Maramureșului, provenind din localitățile Ieud, Călinești, Rona de Jos, Șieu, Dragomirești, Cuhea (actualmente Bogdan Vodă), Bârsana, Săliște, Budești, Slatina (de peste Tisa), Vișeul de Mijloc, Breb și, bineînțeles orașul Sighet, capitala Maramureșului voievodal.

Merită menționați și camarazii care au reușit să scape atunci de arestare organizând rezistența în munți: Vasile Popșa, Ioan Rus, Mihai Șofron, Vasile Tivadar, Mihai Pop, Ion Nemeș, lor alăturându-li-se mulți țărani din satele maramureșene. Cu excepția lui Vasile (Lică) Popșa, ucis de Securitate în mai 1949, toți ceilalți au cunoscut pușcăriile comuniste.

Timp de o lună am stat singur în celula 82, apoi o vreme cu Iosif Andreica și apoi cu Ion Ilban. Nu aveam geamuri deloc și chiar a nins înăuntru. Mai târziu ne-au mutat pe toți într-o celulă mai mare, celula 74, unde aveam să stăm toată iarna și primăvara, cam 6 luni în total până aproape de plecarea la Cluj la proces.” (Petru Codrea, fragment interviu 2015)

Asociația Urmașilor Luptătorilor Anticomuniști (AULA)

Ulița „pietonală” din centrul Sighetului, la sfârșit de secol XIX. Tarabele și căruțele din imagine sugerează un „festival” medieval cotidian. Numeroasele magazine evreiești din zonă, i-au adus denumirea de „ulița evreiască”. Vă invităm să ghiciți ce stradă – cu modificările aferente – corespunde azi uliței evreiești?

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Ernest Villand. 

Salut, Sighet!

“Woodstock de Săpânța” – așa a concluzionat un jurnalist prezent la ediția inaugurală a festivalului Drumul Lung spre Cimitirul Vesel, în august 2010. Și acum, 8 ani mai târziu, cu câteva zile înainte de evenimentul principal al celei de-a noua ediții a acestei manifestări, inițiatorul proiectului, Peter Hurley, declară că are sentimentul că se coace ceva chiar la fel de memorabil!

“Pregătim cea mai amplă petrecere Centenară din vara aceasta! Cu Consiliul Județean Maramureș în rol de organizator, sub patronajul Ministerului Culturii și Identitătii Naționale, cu sprijinul operațional a mai multor organizații non-guvernamentale, precum Asociația Comunelor din România (ACoR), Federația Națională a Grupurilor de Acțiune Locală (FNGAL), Congresul Autorităților Locale din Republica Moldova (CALM) și partenerii noștri media, în special Televiziunea Română, Radio Antena Satelor, Radio România Actualități și Agerpres, aducem împreună în Săpânța peste 800 de artiști, meșteri, dansatori, rapsozi, din toată România, pentru evenimentul Reuniunea Satelor al proiectului “SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI”.

Vin delegații din aproape fiecare județ al României, din Transcarpatia, Bucovina de Nord și Voievodina. Suntem în legatură cu comunități de români din Ungaria și Timoc, din Bulgaria. Ne bucurăm foarte mult că din Republică Moldova vor veni peste 80 de oameni, dintre care 55 de primari din satele Moldovei, care ne vor cânta împreună un cântec din Basarabia. Vor fi momente foarte emoționante.

Nu obișnuiesc să fac preconizări. Întotdeauna am preferat să las faptele să vorbească. Dar acum, sunt atât de impresionat, de uimit, de răspunsul pe care chemarea noastră îl stârnește, pentru că văd ce fel de oameni se vor aduna, vorbind cu ei la telefon, comunicând în continuu. Cred că oricine cât de cât interesat de cultura tradițională a Europei, indiferent dacă e român sau străin, și-ar dori să afle ÎNAINTE, ce fel de eveniment, absolut unic din punctul meu de vedere, se dospește aici, în Maramureș!

Reuniunea Satelor este un fel de AGA a SATELE UNITE ALE ROMÂNIEI. Propunem să fie gazduită în fiecare an de o altă comunitate din România. Nu pregătim un spectacol popular, ci un dans masiv, participativ, spontan. Bariera dintre performer și observator se va dizolva. Nu ai nevoie de costum tradițional, nu trebuie să știi să dansezi, tot ce ai nevoie vei învăța pe loc, în câțiva pași! Nu există scenă, ci un pod de lemn la nivelul solului în jurul unui fus cu zurgulăi masiv. Fără playback, nu cântăm pe negativ, nu dansăm pe CD-uri. Sută la sută LIVE!

Fără mici, fără grătar! Vom servi numai mâncare tradițională!

Mai mult decât o promovare a satului Săpânța sau a Maramureșului, este o promovare a României însăși, despre acel ceva pe care voi îl numiți România profundă. Din ceea ce am văzut, de 25 de ani, de când locuiesc aici, voi, mai mult decât oricine altcineva din Europa, cunoașteți încă secretul generării bucuriei. Unii zic al ospitalității. Dar este ceva mult mai adânc. Este ceva autentic, onest, moștenit, pe care toți ceilalți europeni l-au uitat. Acesta este aurul vostru, ca un mare foc de tabără. Bucurați-vă de căldura lui!” (Peter Hurley)

Filmul de promovare: https://www.youtube.com/watch?v=Y5ZeCT4DMJI
Website: www.sateleunitealeromaniei.ro
Asociația Interculturală de Tradiții
Peter Hurley: peterhurley68; tel.: 0744.649.687

Hotelul „Marmația”, actualul Hotel „Grădina Morii” a fost proiectat în 1941 și dat în folosință în 1942, având destinația de cazarmă pentru soldații maghiari și germani din timpul celui de al doilea Război Mondial. După încheierea războiului, a fost transformat în spital de pediatrie până în anul 1978, an în care devine hotel-restaurant.

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

Fotografie din colecția Mihai Dăncuș. 

Salut, Sighet!

Este “anotimpul” școlilor de… vară!

Școala fără constrângeri și restricții majore aduce și-n vacanță copiii la… “distracție”! Și bineînțeles, aproape de elevi sunt – chiar și vara! – dascălii!

În perioada 6 – 10 august 2018 s-a desfășurat o primă ediţie a Școlii de Vară la… Școala Gimnazială nr. 2. Proiectul a fost iniţiat si derulat de profesorii pentru ȋnvățământul primar Pasztor Ramona si Borodi Simona, cu sprijinul suplimentar, benevol, al prof. Bejenaru Augusta, consilier școlar Julean Claudia, consilier educativ Sandu Laura, ȋn parteneriat cu Asociaţia Muzicando și Muzeul Maramureșean Sighetu Marmaţiei.

La activităţile desfășurate au participat 35 de copii care s-au implicat în ateliere de creaţie, activităţi în aer liber, jocuri și ȋnterceri sportive, orientare turistică la Muzeul Satului și Grădina Morii, cercuri de lectură, engleză prin joc, excursie (la Centrul de călărie Budești).

Prin activităţile derulate școala a devenit un altfel de loc, într-un altfel de context, cu o altfel de ȋnvăţare; copiii au dobȃndit competenţe prin metode si tehnici inovative.

Jocul a fost elementul central!

(Prof. înv. Primar Borodi Simona & Prof. înv. primar Pasztor Ramona de la Școala gimnazială nr. 2)

La câteva zile după terminarea școlii, am reușit să îmi îndeplinesc una dintre cele mai mari dorințe ale mele: să vizitez Anglia. Plecasem într-o zi de luni, ploioasă, o zi în care simțeam atât fericire, cât și tristețe că părăseam familia și prietenii de-acasă, din România.

Drumul, care a fost foarte lung, mai ales că ai de mers cu mașina atât de mulți kilometri, a fost foarte distractiv și am apucat să văd o mulțime de locuri din Ungaria, Austria, Germania, Luxemburg, Belgia și Franța. În Franța, am apucat să mă plimb și printr-un oraș și să văd marea, pentru prima dată în acest an. Dimineața, când am urcat pe vapor, emoțiile erau din ce în ce mai mari, nu știu de ce, poate pentru faptul că îl revedeam pe tata după o perioadă lungă de timp sau pentru că visul meu era din ce în ce mai aproape de a deveni realitate.

Am ajuns în Anglia, eram foarte fericită și uimită de peisaje dar și emoționată, pentru că nu cunoșteam aproape pe nimeni. După ce am ajuns în Londra, iar tata mă luase cu mașina, mă simțeam dintr-o dată ca acasă. În seara aceea, am trecut peste Tower Bridge, dar și prin tunelul de sub Tamisa. Autobuzele roșii supraetajate îți furau privirea. În aceeași seară, am mers la niște prieteni de familie, acolo unde mi-am făcut și prima prietenă, Elena, care era și ea de vârsta mea.

Primele zile, nu am făcut mare lucru, mă uitam mai mult la filme sau mă uitam pe telefon, până venea Eli (așa cum ii spuneau toți pe acolo) de la școală, apoi ieșeam prin parc. În general, mergeam în Stratford Park, locul unde, cât timp am stat în Anglia, am “acumulat” o mulțime de amintiri și am cunoscut mai mulți copii de vârsta mea, care erau și ei din România. Acel parc, era imens. Avea ditamai terenul de fotbal, niște căsuțe unde puteai sta, iar după ce ajungeai în capătul parcului, era ditamai ”groapa” de joacă, în mijlocul ei fiind un mic lac cu nuferi. În Stratford, am apucat să văd multe ”femei ninja” sau bărbați negri cu părul lung, prins în mai multe codițe. Al doilea loc unde am mers, a fost Plaistow Park, un parc care nu prea era vizitat, dar în care ne distram din plin, râdeam sau ne fugăream. Și din câte parcuri am mai văzut, pe lângă Plaistow și Stratford, pot spune că Anglia are cele mai frumoase parcuri pe care le-am putut vedea în toată viața mea. Și… de-asemenea, cele mai frumoase uniforme școlare, fiecare școală având propria culoare, fetele purtând fuste și cravată în funcție de culoarea școlii, iar băieții purtând cravată și sacou în tonul adecvat.

În week-end, în general, mergeam la mall. Westfield era la aproximativ 15 minute distanță de mers cu autobuzul. Ca să putem merge cu autobuzul aveam nevoie de Oyster, un card pe care puneai o anumită sumă de bani, ca să poți merge cu orice mijloc de transport în comun. Westfield e cel mai mare mall pe care l-am văzut eu. Timp de o lună, cât timp am stat acolo, nu am apucat să văd toate magazinele, dar magazinul meu preferat a fost unul cu bombe de baie. Puteai simți mirosul de lămâie sau de căpșuni de la o distanță uriașă. Și, referitor la asta, pot spune că totul în Anglia, după părerea mea, e mult mai organizat decât la noi în țară.

Știind că o să merg în Londra, l-am înnebunit pe tata, cu un loc pe care am vrut foarte mult să îl văd: Madame Tussauds, un muzeu cu figurine de ceară. Până la acel muzeu, care era în centru, am avut de mers aproximativ două ore cu metroul, dar a meritat. Am stat în acel muzeu aproximativ 4 ore, dar nu o să uit niciodată ce am văzut acolo. Am văzut familia regală, pe prințul Harry si Meghan, pe actorul meu preferat, Leonardo DiCaprio, și multe alte celebrități, dar și personaje din Star Wars sau din benzi desenate. După ce am ieșit din muzeu, a trebuit să mergem să luăm ceva de mâncare, atunci am avut ocazia să văd o paradă LGBTQ, a unor oameni care își cereau drepturile. Ca să putem ajunge la acel local, trebuia să trecem prin stația de metrou, drumul fiind blocat de paradă, atunci mi-a zis tata ”Ai grijă la pick-pockets”. Acei pick-pockets erau hoții de buzunar, de care era plin prin stații de metrou sau prin zonele aglomerate.

Pentru că următoarea zi, fusese ziua mea de naștere, eu, Eli și Ioana, o altă prietenă de acolo, am făcut o petrecere în pijamale, iar dimineața, eu, Eli și familia mea am mers la mare. Din nefericire, ambele plaje la care am fost erau de… piatră, nu prea găseai nimic, doar… pietre dar, am apucat să ne bălăcim puțin. Adevărul este că plaja cu nisip e de o mulțime de ori mai bună decât cea cu pietre!

Alt lucru pe care l-am vizitat a fost Longleat Safari Park. Era mai departe de Londra, dar drumul a meritat. Am avut ocazia să îmi fac poză cu o girafă (știu că sună ciudat, dar a fost foarte distractiv!), să hrănesc niște reni și să văd cum se plimbă maimuțele pe mașină. Dupe ce am terminat safariul am fost să vizităm Longleat House, un fel de castel pe care îl puteai vedea la final și, să ne plimbăm cu barca până lângă Insula Gorilelor, să hrănim focile și să vedem hipopotamii care stăteau liniștiți ca niște bolovani în apă.

Timpul a trecut foarte repede, iar despărțirea de prietenii mei de acolo a fost grea dar, adevărul e că m-am bucurat că mă întorc acasă, deoarece îmi lipseau prietenii din România. Pentru mine, Anglia acum e ca o a doua casă și îmi doresc foarte mult să mă reîntorc, pentru că este totul radical diferit față de România. E un loc unde, după părerea mea, te poți exprima într-un fel aparte, iar oamenii fiind foarte diferiți față de cei de aici.

Sinceră să fiu, Anglia e un loc unde m-aș muta oricând, și acolo am fost foarte fericită!

Ștețiu Antonia llaria,
Colegiul Național „Dragoș Vodă”

În completarea textului domnului profesor Ardeleanu, oferim cititorilor două mărturii memorialistice care subliniază personalitatea marelui intelectual sighetean, prof. Irina Berinde. Prima aparține episcopului greo-catolic Ioan Ploscaru de la Lugoj, cea de a doua profesorului Aurel Vișovan.

„Am început la Lugoj în 1941 o serie de devoțiuni la biserică, în același timp am preluat conducerea congregației mariane de femei, care își ținea întrunirile la Școala normală în fiecare duminică. Președintă era o refugiată de la Sighet – domnișoara profesoară Irina Berinde. Treptat, am introdus devoțiunea Preasfintei Inimi în primele vineri ale lunii, cu slujbe de seara, spovedanii și cuminecări dese. Aceste programe spirituale au ridicat moralul credincioșilor și i-au pregătit pentru marea lovitură dată Bisericii noastre în anul 1948, prin suprimarea ei.” (Ioan Ploscaru, Bucurii și speranțe)

*

„Era în 1965, primul meu Paști liber după 16 ani de închisoare… Deodată, în faţa casei se opreşte o maşină luxoasă, o Volga mare, neagră, din care coboară surâzând Ghiţă Negrea, contabilul-şef de la cooperativa unde lucram. Venise să o stropească pe sora mea… După ce s-a servit câte ceva, ca de Paşti, şi a ciocnit cu noi tradiţionalul ou roşu, îmi zice: – Aurel, desigur tu n-ai mai fost de mult la stropit. Ştii ce? Hai cu mine, s-o stropim pe profesoara Irina Berinde. Este bătrână, singură şi cu certitudine că s-ar bucura mult.

Îmi aminteam de domnişoara Berinde. Fusese directoare la Liceul „Domniţa Ileana”, liceul de fete, unde am predat şi eu ca suplinitor până în 1948. Era o fiinţă cu totul deosebită, distinsă şi foarte religioasă, conducătoarea unui grup de rugăciune al femeilor greco-catolice, ceea ce, desigur, a condus la îndepărtarea ei de la catedră mai târziu. Era licenţiată în ştiinţe: matematică, fizică şi chimie şi doctor în filosofie. Era un privilegiu să poţi sta cu ea de vorbă! Am acceptat repede ideea de a merge s-o întâlnesc. Scotocind prin dulapul nepoţilor, am găsit o sticlă de parfum; şi iată-mă aşezat confortabil în maşina lui Ghiţă, care se îndrepta undeva spre gară.

A fost într-adevăr mare bucuria revederii!… Ne-am amintit de anii când predam la acelaşi liceu, iar acum nu-şi ascundea simpatia faţă de mine, ca şi faţă de toţi ceilalţi care ne-am ridicat împotriva ateo-comunismului. Mi-a spus că suferinţa din închisori este o suferinţă binecuvântată de Dumnezeu. Cuvintele ei au fost un balsam pentru mine.” (Aurel Vișovan, Dincoace de gratii)

Autor, preot prof. Marius Vișovan