Joi, 02 august 2018, a avut loc deschiderea oficială a taberei internaționale organizate de Clubul Rotary Voievodal, Rotary Sighet și Rotaract, tabără la care au șansa de a participa 13 tineri din Rusia, Elveția, Germania, Polonia, Slovenia, Statele Unite, Taiwan, Franța, Turcia, Cehia și Danemarca.

Deschiderea oficială a taberei a avut loc la primăria municipiului, iar tinerii au fost întâmpinați cu căldură de primarul Horia Scubli, guvernatorul Districtului 2241 Cristian Jurji, fostul guvernator al Districtului, Emil Sopoian, președinții cluburilor Rotary, Rotary Voievodal, Rotaract și Interact, cât și Gabriela Rosuș, past-president al Clubului Rotary Voievodal, Crina Pârja, membră al Clubului Rotary Voievodal, responsabilă cu activitățile din acest program, și Dan Iurca, cel care se va ocupa de mesele tradiționale pe care le vor primi tinerii.

Tabăra se află la cea de a cincea ediție și are scopul de a oferi acestor tineri din toată lumea oportunitatea de a cunoaște Maramureșul Istoric, de a vizita cele mai populare obiective turistice din zonă, de a se familiariza cu îmbrăcămintea, mâncarea, muzica și dansul tradițional maramureșean, de a lua parte la ateliere de artizanat. În fiecare zi vor avea loc activități diferite care au scopul de a promova acestor tineri arta populară și folclorul românesc, urmând ca în ultima zi a taberei să aibă loc un spectacol în care tinerii vor purta costume tradiționale și vor prezenta cântece și dansuri inspirate din folclorul local învățate pe parcursul taberei.

În Districtul 2241 există 5 astfel de tabere, iar cea de la Sighet este deosebită prn tematica sa tradițională. Obiectivul taberei este de a le arăta participanților frumusețea culturii și meșteșugurilor maramureșene, dar și de a le oferi șansa să cunoască oameni din culturi diferite pentru a le lărgi orizonturile.

În urma acestei tabere, sperăm că cei 13 participanți vor deveni ambasadori de seamă ai țării noastre în țările din care provin.

Autor, Ingrid Dan

Adio, Domnule Profesor! In memoriam – Petru Grigor (27.01.1942 – 30.07.2018)  

***

Ca profesor de fizică a fost foarte respectat. Mulți elevi au avut rezultate deosebite la fizică și informatică. Elevii săi eminenți se gândesc la el cu recunoștință și cu dragoste – au ținut legătura și adesea l-au vizitat. A făcut facultatea la îndemnul soțului meu, Ioan Grigoriu. Fiind fratele lui mai mare și văzând că are viitor în domeniul științelor, l-a convins să dea examenul de admitere la facultatea de fizică. A absolvit Facultatea de Fizică Pură cu durata de cinci ani în cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj Napoca. Ca om, a fost un prieten deosebit: prieten de călătorie, de excursie, de sport. Ne bucurăm că l-am cunoscut și i-am fost prieteni și apropiați. L-am iubit și l-am respectat cu toții și în inima noastră va rămâne întotdeauna un loc pentru el.

(Irina Grigoriu – profesor, Sighet)

***

Domnul Profesor Petru Grigor, geniul predării fizicii, mi-a luminat cariera cu tact, înțelepciune, prietenie și generozitate unică, de la Sighet la București, Tokyo, Yale și Miami. Datorită domniei sale am ajuns olimpic la Fizică în clasa a VIII-a și am fost tot lotul premiați în 1972! Domnul profesor Petrică Grigor știa să rezoneze sufletește cu fiecare persoană ce se apropia de el, indiferent că era nepotul de 3 ani, elevul de la școală sau omul de rând. În compania domniei sale mi se deschidea un univers întreg al trezorieriei sale sufletești în care superlativele se depășeau natural. Alături de domnia sa mă simțeam precum piticul de pe umerii uriașului în spațiul multidimensional al stărilor cognitive și emoțional-afective. Am primit sfatul ideal de la domnia sa (mentorul meu etern) când am ajuns la rândul meu profesor la Liceul „Dragoș Vodă”, în 1982. Îmi aduc aminte că, după ce rezolvam probleme de fizică, puteam vorbi de meciul de fotbal de la TV. Domnia sa avea un mod absolut perfect de a empatiza cu persoana de lângă el. Ne lipsiți mult de tot!… … Te vom căuta veșnic pe cuantele universului, dragă domnule profesor Petrică Grigor!

(Ioan Opriș, profesor universitar, Miami, SUA)

***

Vine un timp când  lacrimile devin o prețioasă unitate de măsură.  Este totuși momentul  în care celebrăm viața cuiva care într-adevăr a avut o menire în această lume și care nu a trăit în van, ci, modest, talentat și devotat a format oameni. Și, uite că, prin elevii lui, a transmis mai departe setea de cunoaștere și neliniștea iscoditoare a omului de știință. Metodele lui pedagogice au rămas însă un secret și generațiile de profesori au purtat ca pe niște legende realizările neașteptate, aproape miraculoase ale domnului profesor Grigor: olimpicii la fizică din Sighetu Marmației.  Nu cred să se mai fi ridicat altcineva la înălțimea lui. Sunt foarte tristă că s-a dus. Îi sunt datoare la nesfârșit. Dacă era sâmbătă seara, în drum spre casă de la biserică – ne cumpăra cărți… Și astăzi intru în Librăria Luceafărul, cum se intră  într-o alimentară… Din obisnuință arunc mereu o privire și pe la raftul cu cărți științifice. Poate a mai apărut o culegere…  nu-i așa? Și, după cum știți, dacă nu roiam noi în jurul lui, roiau albinele; și de nu-l năpădeau albinele,  i se învârteau porumbeii în jurul capului. Și porumbeii? Avea și acolo olimpicii lui. Ce le făcea, ce nu le făcea, se întorceau mereu primii. Și cum rivalitățile dintre columbofili sunt la fel de dramatice și de autentice ca și în cursele de cai… Parcă ei ar fi dat din aripi, nu porumbeii… Negreșit, Profesorul Petrică Grigor era un îmblânzitor…

(Daniela Neacșu – profesor, Londra)

***

***

Un om special, un om delicat, un Profesor – Prieten – Părinte. Așa l-am perceput pe domnul Profesor Petrică Grigor, elev fiindu-i la Școala Generală nr. 2 din Sighet. Noi, elevii, cunoșteam, vag, câte ceva din persecuțiile la care pe nedrept era supus de către regimul comunist, dar mai ales i-am cunoscut verticalitatea și demnitatea cu care și-a onorat statutul de dascăl. A fost nevoit să plece de la catedră dar, elevii cei dragi, elevii cei buni, nu l-au părăsit niciodată. A fost iubit și pentru că nu a abdicat niciodată de la principiile onoarei și credinței sincere pe care le-a cultivat cu modestie. A fost un om înțelept, a respectat și a fost respectat; a făcut parte dintr-o categorie rarisimă, a modelelor “clasice”, ce au știut să dăruiască fără a pretinde nimic pentru sine.

În urmă cu câteva luni (04 martie 2018) ne-am văzut pentru câteva minute, am discutat despre elevul domniei sale, Ioan Opriș, PhD, University of Miami, căruia îi luasem un interviu, i-am dăruit volumul meu de poeme (“Vesperare”) și i-am făcut două poze. Îmi va rămâne în gând zâmbetul fin, prietenos, cald, cu care m-a însoțit la plecare. Adio, Domnule Profesor!

(Ion Mariș –  „Salut, Sighet!”)

 Nota redacției: Ceremonia funerară va avea loc joi, 02 august 2018, ora 15:00, la Cimitirul Reformat.

 Foto: Ion Mariș

Adolf Hitler scria în cartea sa autobiografică, Mein Kampf, că, dacă vrei să rămâi la conducere, trebuie să menții țara în frică. Societatea ne condiționează. Ne pierdem principiile și ni se schimbă valorile. Societatea e la fel ca o închisoare, ne oferă „condiții rezonabile și siguranță”. În momentul în care dispar certitudinile pe care le-am primit, apare frica. Frica ne limitează la un mediu cunoscut, ne limitează orizonturile gândirii.

Suntem dezbinați și dresați încă din școala primară să fim concentrați numai pe ce ne separă. Se cultivă în noi sentimentul de mândrie, dacă rodim trufie, culegem robie. Suntem înconjurați de influențe, iar așteptările pe care le avem acoperă realitatea. Așa ajungem în închisoarea condiției umane unde uităm să fim umani. Ajungem în condiția tragică a omului strivit de frică și neliniște.

Sistemul nu o să se schimbe dacă nu ne schimbăm noi. Noi suntem cauza, iar viața noastră este efectul. Cea mai mare frică din lume este frica de părerea celorlalți. Dacă ne limităm la ceea ce spun cei din jur o să rămânem blocați la un anumit nivel. Trăim în turmă și ne etichetăm reciproc. Preferăm să generalizăm în privința oamenilor și căutăm mizeria fiecărui suflet chinuit.

Am creat o imagine – definiție pentru ceea ce înseamnă „frumos” și pentru ceea ce înseamnă „urât”. De ce să ne limităm la așa ceva? Dacă nu atingem un anumit ideal, apare frustrarea. Am ajuns să călcăm pe cadavre pentru a obține ceea ce ne dorim, de-aici și dezbinarea. Suntem inconștienți de forța pe care o avem dacă suntem uniți. Dacă am fi uniți prin conștiința colectivă majoritatea falselor valori ar fi nule, fiind fictive.

Doar în momentul în care exteriorul nu mai are efect asupra stării noastre am învins sistemul. Realizează că orice te afectează, orice supărare, orice frică constituie un potențial de evoluție. Dacă, în ciuda fricii, îți asumi riscul, înseamnă că ai curaj.

Când ai ieșit din sistem ai devenit un neadaptat, dar ești liber. Când sufletul tău se eliberează de condiționări, în tine se dezvoltă un soi de bunătate. N-ai cum să mai urăști oamenii, pentru că în tine se află doar iubire. Din clipa în care știi că ești absolut liber să fii tu însuți, viața începe să aibă o calitate dinamică.

Frica încătușează, libertatea dă aripi!

Mădălina Danci,
clasa a XII-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”

Spicuiri din folclorul sighetean la aniversarea jurnalistului Florentin Năsui!

***

Naltu-i cerul și serin
Pe partea lui Florentin,
Naltu-i cerul ca și-n rai,
Florentine, la mulți ai!!!
          (culeasă de pe lângă Iza)

***

Florentine, Florentine,
Ești un jurnalist de bine,
Da’ mă tem că-i da de bai,
Amu, pă la 63 de ai!!!
          (culeasă de pe stradă)

LA MULȚI ANI!

Salut, Sighet!

(foto 1: Mihai Dăncuș, foto 2: Ion Mariș)

Sighetul anilor ’40 ne salută cu instantanee interesante ce surprind cele mai importante obiective „turistice” din orașul de pe Iza. Orașul avea… potențial!

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Salut, Sighet!

Nici cerșitul nu mai este ce a fost. Cândva știai că persoana care se apropie de tine urmează să-ți ceară bani, era cumva previzibil. De exemplu la ieșirea din biserică sau la intrarea în cimitir, bănuiai că cineva îți va întinde mâna spunând sau nu o poveste. Te pregăteai moral fie să-l ignori fie să-ți cauți câteva monede în buzunar. Apoi au fost cei care veneau pe la mese și cereau pur și simplu sau vindeau câte ceva. Cei care stăteau așezați direct pe trotuar cu câte un carton legat de gât pe care apăreau vreo 100 de cuvinte, scrise de mână, de cele mai multe ori stâmb, scrijelit și neciteț.

Acum mi se pare că cerșetorii s-au schimbat, s-au rafinat, fiecare îți spune o poveste, te iau pe nepregătite și nu știi dacă să te lași sau nu manipulat. Nu știi ce stă în spatele poveștii și dacă nu ați văzut încă filmul românesc „Filantropica”, acum ar fi  momentul. „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primește pomană.” Nimic mai adevărat.

Fiecare țară cu cerșetorii și săracii ei, da, cum nu se poate mai bine spus dar ai noștri te iau pe nepregătite. Se îndreaptă spre tine la ieșirile din supermarketuri sau pe stradă persoane îmbrăcate decent despre care ai putea crede că s-au rătăcit într-un orășel străin sau că te cunosc de undeva și pe tine te-a lăsat memoria. Le lași să vină spre tine, le acorzi toată atenția ca apoi să le auzi spunând o poveste cu mai mulți morți, cu incendii, cu copii de crescut sau bătrâni de îngrijit. Oameni nu neapărat bătrâni care probabil spun „pentru 1000 de lei pe lună nu mă ridic din pat” sau oameni care ar necesita îngrijiri speciale și de care statul se spală pe mâini. Rămâi perplex câteva secunde după care scotocești jenat după o bancnotă întrebându-te în același timp de ce te lași atât de ușor manipulat, analizând situația și încercând să-ți dai seama ce este mai rău: că cerșesc sau că te iau prin surprindere. Sau te mângâi cu ideea că poate cerșetorul căruia i-ai dat face parte din acei 1% care spun adevărul. Sau poate nu există nici atât?

Mai sunt bătrânii care își vând cărțile și pe lângă care treci cu sufletul rupt în zece, ai vrea să le cumperi pe toate, sau poate nu sunt cărțile lor, te întrebi brusc, suspicios, mai sunt copiii cu ochi mari care îți cer să își ia o înghețată și cărora nu le poți rezista. Și ți se rupe sufletul când vezi persoana matură dubioasă care vine și-i ia banii și căreia nu i-ai fi dat nimic niciodată. Bărbatul tânăr cu un copil de câteva luni la gât care îți smulge un oftat sau bătrâna cu plase așezată pe un scaun.

Probabil pe viitor poveștile se vor diversifica și ne vom ocoli suspicioși unii pe alții. Vom trece pe lângă persoana care are nevoie de un telefon la 112 sau pe lângă turistul care vrea să știe cum să ajungă la Săpânța. Vom obosi să ne lăsăm puși în situații ciudate. Sau vom trăi într-o Românie perfectă fără cerșetori, fără câini vagabonzi și cu oameni buni. Glumesc, normal.

prof. Crina VOINAGHI

Cazarma din Sighet – anul 1916 – în care era staționată armata imperială austro-ungară. Azi este sediul Inspectoratului  Teritoarial al Poliției de Frontieră Sighet.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!

M-am înşelat!…

A fost scris să ne fie concitadine câteva poetese unice: Ileana Mihai, Ileana Zubaşcu (căs. Cristescu), Doina Rândunica Anton, Antonia Luiza Zavalic (căs. Dubovici, rezidentă de un an în USA, unde şi-a găsit norocul.) Astăzi este ziua de naştere a Antoniei!

După uimirea pe care mi-a provocat-o când, trecând peste timiditate, a îndrăznit să se confunde public cu menirea ei de poet, să se afirme în mediul literar, m-am temut că, odată cu căsătoria, căsnicia, depărtarea de ţară şi de limba ei, cu acel “American way of life”, se va lăsa de scris.

M-am înşelat minunat! Acomodându-se la rigorile locului, Antonia îşi continuă modul de viaţă deschis spre poeticitate, scrie şi publică poezie. Semn că o înconjoară oameni de calitate, care, iubind-o, înţeleg să-i respecte talentul fulminant, darul şi harul poetic. Talent pe care sper să-l cultive în continuare!

La multe cărţi înainte, Antonia! La Mulţi Ani fericiţi, doamna Antonia Luiza Dubovici!

24 iulie 2018, Marin Slujeru

*

Antonia Luiza și-a asumat zborul!

A părăsit România, Europa și s-a stabilit în lumea nouă, luând cu ea “doar”… poezia!

Nu-și uită obârșiile și ne expediază creațiile ei atunci când munca îi permite.

Poemul pe care-l publicăm – la miezul zilei în noua ei casă din SUA –  “l-a gândit la lucru, în schimbul de noapte”.

Să ai parte de toată fericirea pe care ți-o poți imagina plus fericirea pe care ți-o dorim noi, cei de acasă!

LA MULȚI ANI, ANTONIA lu’IZA!

Ion Mariș – Salut, Sighet!

*

Pasărea cameleon

mâinile tale miroseau a sfârșit,
un pustiu ce apasă resemnările zilei, care până ieri mângâiau tăcut

*
în casă
îngerul de lumină și-a pus lacătul deoparte să închidă alte lumi
alți ochi ferecați în stele

*
o să-ți adun cuvintele – și cele nespuse
semănate-n râuri tulburi

*
viața ta s-a scos la mal –
iar tu ai pășit desculț la capătul lumii fără să mai privești înapoi
cu inima subțire,
patul mușcând din singurătate,
fără să mai deschizi geamul-
să vezi cum afară s-au strâns deja toate păsările cameleon-
noi nu le putem vedea dar știm că sunt acolo
pe fundalul de sticlă smuls din capătul celuilalt cer

*
cât dorm pe jumătate de pernă
dragostea mea încetează să mai încapă-n mine

*
uneori moartea vine ca o pasăre cameleon
nu o vezi, dar o simți când se apropie și ai așa un gust de o despărțire sinceră
îți simți viața apăsând, mai aprinsă către sfârșit-
fitilul lunecând în visul de pe urmă
și brusc nu mai poți trece drept unul care măsoară limite,
brusc timpul te atinge pe dinlăuntru – ca o fiară ce dă să rănească cu blândețe –
dar rănile nu mai dor
căci nu mai au nici carne
nici pereți care să se dărâme

*
și te întinzi între lacrimi și începuturi
ca un martor tăcut cu
toate gândurile decapitate de sufletul lor
le lași întru totul
ochii îți cad mantie
peste lumină
ca ultima amintire caldă
dar tu nu mai ai nicio grijă
plânsul tău s-a făcut o ninsoare amestecată cu foc
cum așa vară n-ai mai pomenit

*
o bucată de hârtie peste care alții vor picura ceara din lumânări
că ai mai trăit o dată și dacă cumva va fi să te întorci
Dumnezeu te va pune la aceeași masă cu poeții
când te-ai privit dincoace de fereastră
ai privit acolo dar tu
în tot acest timp, nu te-ai văzut
fiindcă erai singur și nedesăvârșit

abia acum
toate temerile
ne-au devenit cărți inutile

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

Să tot dormim, puțin câte puțin,
Că-n somn sunt toate-n bună rânduială,
Și viața de-o dormim noi nu greșim,
Căci ne conduce-o minte ancestrală.

E somnul prieten bun, nu naște monștri,
Și-i mare sfetnic al societății.
Noi ațipim – dar nu dormim ca proștii –
Doar ne-om trezi în… ziua judecății!

Ras Publica

Luni,  23 iulie, doamna profesoară Aurelia Vișovan, colaboratoare constantă a siteului nostru “Salut, Sighet!”, împlinește frumoasa vârstă de 85 de ani.

La mulți ani, doamna profesoară!

*

Aurelia Vișovan s-a născut la 23 iulie 1933 la Sighetu Marmației, fiică a învățătorilor  Ioan Chindriș (originar din Ieud) și Ana, n. Iusco (originară din Dragomirești ), români greco-catolici. A avut 3 frați mai mici -Valentin, Alexandru și Mircea.

Până în 1938 a copilărit la Dragomirești unde lucrau părinții ca învățători, tatăl fiind și directorul școlii în două mandate – a condus demersurile de construire a noii școli.

Un amănunt foarte emoționant pe care și-l amintește cu drag: la vârsta de aproximativ  3 ani recită o poezie în prezența episcopului  dr. Alexandru Rusu, unul dintre viitorii martiri ai Bisericii Greco- Catolice, aflat în vizită  pastorală  la Dragomirești.

În 1938 familia se mută la Sighet unde va locui până la cedarea Ardealului de nord, în 1940. Casa unde locuiau fiind în zona Cămara (pe malul Tisei), asistă cu ochi de copil, în martie 1939, la retragerea autorităților cehoslovace din Ucraina Subcarpatică.

După Diktatul de la Viena (30 august 1940), familia ia drumul refugiului; tatăl, acuzat de spionaj pentru România se ascunde o săptămâna în pădure apoi își urmează în secret familia; la Salonta vor trece cu mari emoții granița în România.

După câteva zile la Arad părinții primesc posturi și locuință în comuna  Socodor (40 km de Arad) unde familia va locui până în 1944; tatăl va face frontul de Răsărit până în Caucaz.

În perioada 1943-1944 urmează primul an de liceu greco-catolic la Beiuș, în internatul călugărițelor asumpționiste.

În septembrie 1944 – în fața ofensivei germano- maghiare, familia se refugiază la Vulcan, pe Valea Jiului, unde se retrăsese unitatea de care aparținea tatăl ei. Aurelia Vișovan va continua un an liceul la Petroșani.

În anul 1945 familia se întoarce la Sighet, unde Aurelia va termina liceul în 1951.

În anul 1948, tatăl Ioan Chindriș este judecat și condamnat la 6 luni de închisoare, pe care  le va executa la Timișoara,  în urma unui proces înscenat pentru “refuz de serviciu”. După eliberare nu i se va mai permite să lucreze în învățământ; va lucra o vreme la șantierul Salva -Vișeu, perioadă în care sănătatea i se va înrăutăți. Va muri în 1958 la 50 de ani neîmpliniți

În 1953 Auelia Vișovan devine profesoară de matematică și fizică, (absolvind la Cluj Institutul de doi ani), predând la catedră până în 1990 (facultatea de 5 ani o va termina la fără frecvență în 1958). Cea mai mare  parte a activității o va desfășura la Liceul “Dragoș Vodă” din Sighet unde va îndruma peste 1.000 de elevi.

Fiind reclamată că frecventează biserica romano -catolică în anul 1955 este mutată disciplinar la țară, la 30 km de Sighet; protestând că are frați mai mici în întreținere i se găsește un post la o școală mai mică din Sighet; i se va permite revenirea la “Dragoș Vodă” doar după câțiva ani.

A participat activ, de-a lungul anilor, la numeroase activități culturale sighetene, în special spectacole de teatru.

În anul 1966 se căsătorește cu fostul deținut politic Aurel Vișovan, deși fusese avertizată din toate părțile că își compromite cariera; în 1967 se naște Marius și în 1968 Flaviu, cei doi copii  ai lor  (cel mic moare în 1973 după multă suferință).

Obține gradul didactic I în anul 1976.

După 1980 când soțul se pensionează de boală în urma agravării sănătății, devine aproape unică întreținătoare  a familiei (pensia soțului fiind infimă, având foarte puțini ani lucrați după cei 16 ani de închisoare).

Fiul Marius și nora Magdalena (căsătoriți în 1989) termină în anul 1990 Facultatea de Matematică din Cluj și primesc repartiții la marginea Sighetului.

Aurelia Vișovan se pensionează exact în ziua în care devine bunică (30 iunie 1990). Cei 6 nepoți (în ordine cronologică) sunt: Aurelia, Cristina, Iuliu, Mihai, Liviu, Aurel.

În anul 1991 moare mama Aureliei Vișovan, înv. Ana Chindriș, membră a ordinului terțiar franciscan.

La 22 mai 1994 fiul Marius este hirotonit preot greco-catolic prin punerea mâinilor episcopului Lucian Mureșan (actualul cardinal) și a episcopului mărturisitor Ioan Ploscaru.

La 7 august 2002, trece la cele veșnice Aurel Vișovan, liderul rezistenței anticomuniste din Maramureș.

Din anul 2002 până în prezent, profesoara Aurelia Vișovan trăiește la Sighet înconjurată de dragostea familiei și de respectul foștilor elevi la ale căror reuniuni participă cu bucurie de câte ori are posibilitatea.

La mulți ani, Doamnă Profesoară!

Salut, Sighet!

Parcul din centrul Sighetului arăta foarte bine prin anul… 1940… iar cele câteva trăsuri sporeau farmecul orașului!

Parcul fusese amenajat sub administrația primarului Alexandru Filipașcu.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!

Vineri, 20 iulie 2018, ora 12:00, în Sala de conferințe a Bibliotecii Județene “Petre Dulfu” din Baia Mare va avea loc lansarea volumului Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919). Cartea semnată de Nicolae Iuga, Ioan – Liviu Tăut, Magnolia Tilca și Laura-Rebeca Stiegelbauer a apărut la Editura Eurotip din Baia Mare (sub egida Academiei Române – Centrul de Cercetări Cultură și Civilizație Săliștea de Sus și Universitatea de Vest Vasile Goldiș Arad – Filiala Baia Mare) și va fi prezentată publicului de către prof. univ dr. Nicolae Iuga și lector. univ. dr. Ioan – Liviu Tăut.

Prezentăm în continuare un fragment din eseul – introductiv din volumul Ziarul “Sfatul”, Sighetu Marmației (decembrie 1918 – decembrie 1919), semnat de prof. univ. dr. Nicolae Iuga.

*

Ziarul “Sfatul”, organ al Sfatului Național Român al Comitatului Maramureș (7 Decembrie 1918 – 31 Mai 1919)                                                                                                                                    

1. Ideea tipăririi primului ziar în limba română din Maramureș

În vâltoarea evenimentelor din Noiembrie – Decembrie 1918, în unitățile administrativ-teritoriale de atunci din Transilvania și Maramureș, acolo unde exista un procent semnificativ de populație românească s-au constituit organe de conducere provizorii numite „sfaturi”, la toate nivelurile: la nivel central (Marele Sfat Național Român de la Sibiu, condus de un Consiliu Dirigent prezidat de Iuliu Maniu), apoi la nivel de comitate, orașe și sate. Evident, nici Maramureșul nu a făcut excepție. După cum se știe, pe 3 noiembrie 1918 Austro–Ungaria a semnat armistiţiul. Ostaşii români întorşi acasă cu întregul echipament militar asupra lor au constituit gărzi naţionale în fiecare sat din Maramureş. Pe 22 noiembrie în capitala Comitatului, la Sighetu Marmației a fost organizată o mare Adunare Naţională românească, având aproximativ 10.000 de participanţi, care au ales delegaţii maramureşeni la Adunarea de la Alba Iulia şi pe membrii Sfatului Naţional Român al Comitatului Maramureş. Sfatul a fost compus inițial din 34 de persoane, în frunte cu preşedintele Vasile Chindriş. Vasile Filipciuc, un avocat înstărit din Vișeu de Sus și frate cu marele istoric al Maramureșului Alexandru Filipașcu, s-a angajat să înfiinţeze la Sighet un ziar românesc care să se numească „Sfatul”, ca organ de presă al Sfatului Naţional Român Comitatens Maramureș.

Primul număr al acestui ziar a apărut în ziua de vineri 7 decembrie 1918, deci la mai puțin de o săptămână de la Proclamarea Unirii de la 1 Decembrie 1918. Ziarul avea formatul numit mai târziu „tabloid” (27 x 40 cm), un număr de 4 pagini, periodicitatea săptămânală și a apărut, cu o singură întrerupere de o săptămână, timp de un an de zile, în total 51 de numere (2 numere în decembrie 1918 și celelalte în cursul anului 1919), până la 19 decembrie 1919. Era subintitulat „Organ oficios al Consiliului Național Român Comitatens Maramurăș”, în caseta tehnică din pagina 4 era scris: ”Editor și proprietar C.N.R.C. Maramurăș” și era redactat de doi „redactori responsabili”: dr. Vasile Kindriș și dr. Titu Doroș.

În ceea ce privește structura publicației, aceasta era una clasică. Încă de la întâiul număr, prima pagină era ocupată în întregime de un text nesemnat de genul editorial, iar în paginile 2 – 3 erau inserate comentarii, reportaje, analize pe diferite domenii, articole de atitudine sau cu caracter cultural, poezii. Pagina 4 era consacrată de regulă știrilor, grupate pe două coloane, locale și externe, știri „Din Maramurăș” și „Din lumea mare”.

Valoarea documentară a acestei publicații este cu adevărat excepțională, mai cu seamă dacă avem în vedere că în cursul vremurilor, respectiv în timpul celui de Al II-lea Război Mondial, în Maramureșul intrat atunci în Ungaria horthystă, multe arhive fie că au fost duse și puse la păstrare în Ungaria în locuri necunoscute sau inaccesibile, fie că parțial au fost distruse intenționat, fie că pur și simplu s-au pierdut. Așa se face că, pentru anumite evenimente, în lipsa unor documente de arhivă, paginile aceste foi devin o sursă primară de informare de cea mai mare importanță.

2. Relatarea în ziarul „Sfatul” a deplasării la Adunarea de la Alba Iulia

În primele două numere, din 7 și respectiv 14 decembrie 1918, este publicat între altele reportajul călătoriei delegațiilor din Maramureș la Adunarea din 1 Decembrie de la Alba Iulia. În prealabil, pe 22 noiembrie 1918, avusese loc la Sighet o mare Adunare națională românească, la care au participat între 6.000 (după sursele oficiale maghiare) și 10.000 de români maramureșeni (după aprecierile organizatorilor). Sighetul nu era încă evacuat de către autoritățile austro-ungare, iar Adunarea s-a ținut în piața centrală a orașului sub supravegherea armatei austro-ungare, care avea militari cu mitraliere instalate pe acoperișurile clădirilor. În această atmosferă de amenințare, Adunarea a decurs „în bună rânduială, chiar și străinii recunoscând că românii s-au purtat cu toată cinstea” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.). Preotul Simeon Balea din Săpânța l-a jurat pe președintele desemnat al Sfatului Comitatens dr. Vasile Kindriș „sub steag și pe steagul românesc” (Ziarul „Sfatul”, anul I nr. 1 / 7 decembrie 1918, pag. 2.) . (Dr. Vasile Kindriș era un avocat necăsătorit, iar acesta a fost lămurit de către comilitonii săi să accepte el această însărcinare, deoarece probabilitatea ca să fie asasinat era destul de mare și măcar nu ar fi rămas o familie neajutorată în urma sa). Apoi s-au ales membrii Sfatului Comitatens, au fost desemnați reprezentații care vor merge la Adunarea de la Alba Iulia și s-a cântat „Deșteaptă-te române!”

Cei șapte reprezentanți din Sighet, în frunte cu președintele dr. Vasile Kindriș, s-au deplasat cu carele 65 de km până la Baia Mare, pe Valea Marei, iar pe parcurs lor li s-au adăugat delegați din toate localitățile de pe această vale, Berbești, Giulești, Crăcești (vechea denumire a actualului sat Mara). Pe drum, prin toate satele pe care le-au străbătut, români îmbrăcați de sărbătoare, le-au „făcut ovații”.  Au prânzit la o cârciumă din Crăcești, apoi au trecut muntele Gutâi și au dormit la un hotel din Baia Mare, iar din Baia Mare au parcurs drumul până la Alba Iulia cu trenul, în vagoane anume rezervate pentru delegații. Pe vagonul cu delegațiile din Maramureș, oamenii au scris cu litere mari „MARMATIA„ și „TRAIASCĂ ROMÂNIA MARE”!

La plecarea din gara Teiuș, soldați unguri au tras asupra trenului, ochind pe un delegat care purta un steag tricolor românesc. Militarii români care constituiau garda trenului au ripostat, iar ungurii au fugit. Stegarul român rănit Ion Arion a murit în tren, a fost dus până la Alba Iulia și a fost înmormântat acolo cu onoruri militare.

Prof. univ. dr. Nicolae Iuga       

Podul peste râul Iza de la Grădina Morii, o imagine din perioada interbelică.

În acea perioadă peste podul din lemn (construit la sfârșitul sec. XIX) se putea trece – în siguranță! – atât pietonal cât și cu… căruța!

O, tempora!…

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite!

Fotografie din colecția Pal Robert Zolopcsuk.

Salut, Sighet!