Au trecut doi ani de la trecerea în neființă a laureatului Premiului Nobel originar din Sighet, Elie Wiesel. Momentul a fost marcat azi, 21 iunie 2018, la Sinagoga din Sighet.
Autor foto & video, dr. Sorin Markus
PEN România: scrisoare de protest adresată Ambasadorului Ucrainei la București față de intervențiile în forță ale autorităților de la Cernăuți împotriva Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” și al conducerii acestuia
*
Serviciile speciale SBU au descins la Centrul Cultural Român din Cernăuţi; poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, a fost reținut de aceste forțe polițienești și supus unor tratamente absolut inacceptabile.
Excelența Voastră,
PEN România își exprimă speranța că relațiile dintre Ucraina și România se vor dovedi pe termen lung la fel de constructive și cordiale pe cît sînt cele pe care Centrul nostru le întreținem cu PEN Ucraina.
PEN România și-a exprima public admirația și susținerea pentru confrații noștri ucrainieni, aflați în prima linie a luptei dramatice pe care țara Domniei-Voastre o duce pentru suveranitate, democrație și integrare europeană.
De asemenea, PEN România susține apelul internațional lansat, cu ocazia debutului Campionatului Mondial de Fotbal de la Moscova, în favoarea lui Oleg Sențov, cunoscutul regizor ucrainian condamnat în mod abuziv la 20 de ani de colonie penitenciară pe teritoriul Federației Ruse. Considerăm că eliberarea d-lui Sențov, și a celor mai bine de șaptezeci de deținuți politici ucrainiei de pe teritoriul Federației Ruse, trebuie să reprezinte o prioritate pentru acțiunea diplomatică europeană și internațională.
Date fiind cele de mai sus, veți înțelege amplitudinea șocului moral pe care l-am resimțit la vestea descinderii efectuate de serviciile speciale SBU ale statului pe care Excelența-Voastră îl reprezintă, la sediul Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuți, în data de luni 11 iunie a.c. Ca urmare, președintele Centrului „Eudoxiu Hurmuzachi”, poetul Vasile Tărâţeanu, membru de onoare al Academiei Române, a fost reținut de aceste forțe polițienești și supus unor tratamente absolut inacceptabile.
Pretextul stupefiant pentru această acțiune polițienească brutală a fost stupefiant, declarațiile publice emise de SBU mergînd în sensul criminalizării unor manifestații pașnice, culturale și academice, de celebrare a Centenarului Marii Uniri. După cum Excelența Voastră știe, publicul din țara noastră percepe acest eveniment consumat acum un secol drept emergența unui proiect nu doar etno-național, ci deopotrivă democratic și european. Evident că și comunitatea românilor din Ucraina rezonează cu solemnitatea acestui moment și îl consideră, în mod firesc, drept un prilej de afirmare a coeziunii culturale a tuturor românilor, dintr-o perspectivă în care valorile care ne definesc sînt inseparabile de valorile general-europene. Celebrarea Unirii realizate în 1918, la sfîrșitul primului război mondial, nu are, nici în interiorul României, și nici în rîndurile comunităților românești din afara granițelor, nici un fel de conotație revizionistă, revanșardă sau xenofobă.
În aceste condiții, intervenția serviciilor secrete în desfășurarea unui eveniment cultural pare să ne reamintească direct de coșmarul totalitar de care speram că partea noastră de lume s-a eliberat definitiv.
Apelăm la Excelența Voastră cu rugămintea de a transmite Guvernului și Președinției Ucrainei protestul nostru ferm și profunda noastră indignare în fața acestui mod incalificabil de a supune cultura la regimul forței brute. Precizăm că PEN România reacționează în această situație cu aceeași energie și în baza acelorași principii ca atunci cînd se exprimă în apărarea drepturilor civice, culturale și politice ale tuturor comunităților etnice din România. PEN-România își exprimă respectul pentru toate comunitățile etnice din țara noastră și consideră că e de datoria sa să protesteze energic în situația în care statul român nu și-ar respecta obligațiile morale și constituționale de protejare a identității acestor comunități (inclusiv, evident, a celei ucrainiene). Așadar, în raport cu statul pe care Excelența-Voastră îl reprezintă, PEN România exprimă absolut aceleași exigențe pe care le exprimă și față de propriul nostru stat.
Încheiem exprimînd speranța că vom evita ironia amară a situației ca, după ce PEN-România a susținut cauza suveranității, libertății și democrației ucrainiene în toate forurile și ocaziile internaționale, să ne vedem siliți să ne mobilizăm pentru a atrage atenția aceleiași comunități internaționale asupra abuzurilor și presiunilor la care sînt supuși confrații și conaționalii noștri din Ucraina vecină.
Primiți vă rugăm, Excelență, expresia deplinei noastre considerații.
București, 19.06.2018
Magda Cârneci,
Președintă PEN România
Caius Dobrescu,
vicepreședinte PEN România
Sursă articol: Gogea’s blog
Vezi, pe acest blog, și Teroare la Centrul Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi”din Cernăuți
Mi-aduc aminte ca și cum aș fi cunoscut-o ieri, atât de clar și suav retrăiesc fiecare amintire în parte și, totuși, atât de îndepărtate sunt vremurile despre care vorbesc…
Involuntar și demn de aceeași vicisitudine, îmi adun seară de seară gândurile, le presez și totuși le țin, circumspect, într-o carte aflată pe noptiera de la geam, așteptând ca ziua următoare să le tratez cu nonșalanță până la ivirea lunii.
Îmi surâde perfid amintirea acelei seri, peronul gării, trenul cu destinația precisă, oamenii, toți acei oameni aparent exuberanți, în fapt, instabili. Îi priveam realizând marea asemănare dintre noi, când, mă trezesc parcă dintr-un vis, buimac, și ascult fără a fi capabil de a reacționa în vreun fel, vocea juvenilă a unei făpturi pe care n-o mai văzusem niciodată, adevărat lucru, nu mai văzusem pănă atunci un om atât de frumos.
– Aștepți trenul de la ora 15:00 sau, încotro mergi?
Stătea în fața mea, cu ochii insistând să-i dau un răspuns, însă, atât de incapabil de a vorbi, de a gândi n-am mai fost niciodată, totuși, senin, cu o oarecare iritare față de întrebarea ei, îmi ridic cămașa, mă uit la ceasul de la încheietură – arăta undeva ora 14:00 – și răspund la rându-mi:
– Da, aștept trenul cu destinația spre mare, iubesc apusul, răsăritul, marea și tot ce-mi poate oferi ea... (mai târziu am rămas și eu uimit de persuasiunea tonului meu însă omului din fața mea nu-i părea nimic mai mult decât un răspuns fastidios, realizasem asta după expresia feței) . Mi se părea și mie, ce-i drept, dar tot mai potrivit decât să nu răspund nimic, căci da, nu eram nimic mai mult decât un om care, deși așteaptă trenul de la ora 15:00 nu știe încotro se-ndreaptă, nimic mai mult decât un om cuprins în întregime de anxietate dar, totuși, care disimulează un zâmbet larg asemeni tuturor oamenilor.
–Noemi, surâde ea copilăros și-mi întinde mâna.
Îmi las un oarecare timp de gândire căci, pentru un moment, nu eram sigur nici de realitatea propriului nume, și răspund asemeni unui om atât de nesigur:
– Sergiu, îmi pare bine!
Și am pierdut orice urmă de rațiune, am pierdut noțiunea cu realitatea, contactul cu oamenii din jur, am rămas încremenit privind-o timp de câteva minute și, la rândul ei, nu era nimic mai puțin decât un om frumos… Frumoase nu erau hainele de vară care-i infășurau trupul ars de soare, aproape rumen, nici accesoriile potrivite atât, dar atât de bine – fizionomie demnă de un om normal, însă, avea o naturalețe aparte, un aer friabil de copil, o naivitate a chipului atât de bine conturată și ochii… acei ochi despre care poți spune că i-ai privi o viață și tot n-ar fi suficient pentru a le descoperi taina. Și acestea din urmă o făceau cea mai frumoasă dintre toți oamenii sau, cel puțin, cea mai frumoasă în ochii mei, un chip, o imagine care mi-e atât de clară chiar și după atâția ani trecuți.
A urmat apoi o conversație scurtă despre posibila întârziere a trenului și alte lucruri spuse pentru a acoperi liniștea devastatoare, lucruri pe care nu mi le mai amintesc cu atâta exactitate.
Îi răspundeam sec, ramolit, căci, deși nu mi se părea insolentă abordarea ei, îmi întrerupse gândurile, supravegherea bolnavă a oamenilor, căutarea unui sens vieții mele, într-o frază standard, era „ecoul care-mi distrusese liniștea”.
Mă uitam destul de des la ceas, care mi se parea că nu se mișcase niciodată atât de lent, mă uitam la ceasul de pe mâna, la ceasul de la perete, la omul fericit care se așezase în fața mea, la ceasul de la mână, la ceasul de la perete și tot așa, încercând să-mi adun iar gândurile abrogate în liniștea asurzitoare. Șovăiam din când în când prin geantă, așteptând, parcă, nerăbdător, anormal lucru pentru un om care nu trebuie să ajung nicăieri, pentru un om pierdut sufletește și de această dată, pierdut în mulțime.
– Ce gând te îndreaptă spre mare? În afară de apus și soare și tot ce ai spus, completează ea în timp ce căutam și eu un răspuns potrivit. Iubesc și eu marea, fericirea și liniștea sufletească ce mi-o oferă, valurile care-mi iau odată cu ele toată suferința și neliniștea din suflet, continuă ea cu o oarecare melancolie.
O ascultam și încercam să-mi imaginez și eu toate acestea, lucruri pe care nu le-am simțit de multe ori și, totuși, încuviințam aprobator. Vedeam și eu seri liniștite așezat pe sofa, seri de lectură ce-mi oferă pace sufletească, seri în care neliniștea și aglomerația vieții nu-și au locul și, toate acestea pentru mine erau lucruri atât de fictive, atât de îndepartate de real, de realitatea în care trăiesc eu. O realitate demnă de un om singur, atât de singur… un om care de mult a renunțat să mai cunoască adevăratele sentimente care-i mențineau echilibrul, care-i mențineau mijloacele de a fi coerent în comportament, în poziția pe care o adoptă zi de zi față de ceilalți, dar și la sentimente care de mult prea multe ori, în numele, sau sub pretextul lor, l-au afundat în legături care l-au distrus, care nu au avut oricum șansă de reușită și l-au făcut să se înstrăineze de sine însuși și de lume.
Profitam de liniște, lucru iar destul de anormal având în vedere agitația gării, unde numai liniște nu poți să ai, și o aud întrebându-mă cu o oarecare plictiseală în glas, căutând probabil să-și alunge nerăbdarea vizibilă.
– Cum de ai decis să mergi singur?
Nu știam exact ce să-i răspund, căci nu puteam să-i spun că sunt un om atât de singur, un om care își ia câteva lucruri și pleacă în căutarea fericirii despre care a citit de atâtea ori în cărți, despre care a auzit de la oameni care au trăit demult, pe care nu a avut-o niciodată și o dorește cu tot dinadinsul și, totuși, i-am răspuns că prefer uneori singurătatea în detrimentul oricărei companii, lucru atât de neadevărat când eu tânjeam după afecțiune.
Nu mai știu exact cursul evenimentelor următoare, știu că se anunțase îmbarcarea în tren, oamenii s-au împrăștiat, s-au strâns, s-au grăbit, la rându-mi mi-am ocupat locul nerăbdător, aveam să ajung la mare și îmi căutam în fiecare om care urca tovarășa de călătorie pe care n-o mai zăream și mă îngrozea lucrul acesta!
Știu că apăruse de nicăieri cu același zâmbet și inocență de copil, se așeză cu capul pe umărul meu drept, și-mi liniștise demonii cu simpla-i prezență. Eram fericit, căci, deși atât de nesigură era viața mea, ei, îi puteam oferi siguranță, simțeam asta, cu atât mai mult îmi venea să o sărut, să o strâng în brațe lacom, să o înnăbuș în dragostea pe care nu am oferit-o nimănui – ciudat simțământ de vreme ce era doar un străin întâlnit în gară. Singura explicație cât de cât logică la care ma gândesc acum, este faptul că noi, ca oameni, stabilim legături personale pentru a nu pluti în derivă într-o lume nesigură, undeva la limita unui univers necunoscut. Legăturile noastre cu ceilalți se formează pe un fond interior de dorințe, de goluri, temeri, nevoi și așteptări. Toate acestea dau senzația unui labirint în care, este practic imposibil să înțelegi substratul unei legături.
Își lasă palma în mâna mea, ca și cum mi-ar fi auzit gândurile și-mi arăta un gest aprobator simțămintelor mele. Atunci plecam de la premisa că are și ea aceleași dorințe, aceleași nevoi, aceleași gânduri ca și mine, acum însă, abia acum am realizat că nu era nici ea mai mult decât un om singur, un om nemaipomenit de singur.
– Ce te frământă? o auzeam cum șoptește atât de aproape de pieptul meu, încât îmi accentua bătăile inimii…
– În serile în care mă simțeam tristă îmi deschideam cufărul, un întreg șifonier de amintiri, și atunci nostalgia mea devenea melancolie… o ascultam, ca și cum vocea ei fredona cel mai frumos cântec.
Mă descosea cu fiecare cuvânt în parte, mă privea în modul în care eu nu m-am mai văzut de mult, mă făcea să mă simt viu, îndrăgostit, o doream.
– Simt o nemărginită nevoie să te sărut... i-am șoptit fără a avea puterea să mă controlez.
Mă privea de parcă am spus cel mai nepotrivit lucru, amenințător, dar începe să-mi spună sub forma unui discurs bine învățat că:
– Cererile de natură sexuală sunt cele care strică cel mai mult relațiile. Pentru că cererea se adresează mai ales dorinței celuilalt. Doresc ca tu să-ți dorești chiar în momentul în care eu îmi doresc să… tace, o tăcere morbidă cuprinde compartimentul, iar după o tăcere de câteva minute îmi cuprinde fața-n latul palmelor și mă sărută lung, apăsat, ca și cum ne-am fi iubit dintotdeauna.
Eram fericit, cum poate nu am mai fost și nu mai aveam să fiu vreodată, nu era singura femeie pe care o iubeam, iubisem înainte de ea și credeam cu tărie că voi iubi la fel de mult alte femei, ce aveam să le întâlnesc după ea.
Adormise preț de câteva ore, timp în care mă gândeam la toate neliniștile vieții mele și liniștea ce mi-o oferă ea, mi-amintisem că am plecat în căutarea fericirii și că-mi jurasem să nu mă opresc fără a o găsi, dar nu m-am gândit că fericirea mea mă așteaptă pe peronul unei gări a cărui tren întârzie mereu, tren care în momentele acelea mi-aș fi dorit să nu se mai oprească niciodată!
Autor, Andreia Petreuș
În urmă cu vreo două săptămâni, am avut șansa de a lua parte la un eveniment cultural inedit: un spectacol de teatru contemporan pus în scenă de Teatrul Maladype, de la Budapesta, împreună cu membrii orchestrei Qaartsiluni.
Spectacolul “Great Sound in the Rush” are la bază opera cu același nume a compozitorului maghiar Laszlo Sary – o superbă alăturare de cuvinte și muzica. Înainte de Sary, nimeni nu s-ar fi gândit să folosească poemul lui Sandor Weores, “Theme and Variation” ca libret pentru operă! Potrivit definiției genului, într-o operă semi-serioasă, totul se întâmplă altfel decât suntem obișnuiți, totuși, toate exigențele unei opere de cameră sunt îndeplinite: uvertura, 12 acte, arii, recitative, coruri și “finale”. Părțile de final sunt jocuri bazate pe colecția lui Sary, “Creative Musical Exercises”, în vreme ce postludiul e o parodie a mai multor finaluri ale unor opera clasice.
Spectacolul e pus în scenă de regizorul Zoltan Balazs, a cărui colaborare cu Sary a început în 2003.
Conceput ca un eveniment interactiv, “Great Sounds in the Rush” a adus în fața publicului sighetean o experiență inedită, grație unei realități inedite: Zoltan Balazs s-a nascut în orașul nostru, mutându-se cu familia la Budapesta la vârsta de 12 ani, fapt care îl determină să-și aducă fiecare creație și aici, acasă.
Ceea ce rupe barierele în acest spectacol e, printre altele, faptul că instrumentiști de muzică clasică își ies din zona de confort și – într-o împletire de sunet și mișcare – execută elemente aproape acrobatice, împletindu-și arta cu actorii, apelează la obiecte precum pietre, bețe de lemn ori scaunele pe care sunt așezati pentru a defini și creiona imaginea pe care ne-o pun înainte.
La final, într-o discuție liberă cu toți acorii și muzicienii, publicul a fost întrebat de către regizor ce duc cu ei acasă din ceea ce au vazut. Răspunsurile au fost extrem de diverse – muzicalitate, ritm, dans, ludicul, imprevizibilul, decorul neconvențional.
“A fost ca și când aș fi privit un Picasso de aproape, pentru prima dată.” (M.B.)
“Nu m-a deranjat deloc faptul că nu înțeleg limba maghiară. Ineditul experienței a constat, pentru mine, tocmai în aceea că m-am concentrat 100% pe zona non- verbală a comunicării. Excepțional!”. (M. O.)
“Nu înțeleg cum reușesc să facă totul să pară atât de ușor, de natural, aproape am simțit că sunt și eu acolo pe scenă alături de ei, performând acele mișcări cathartice.” (D.B.)
Cuvântul de încheiere i-a aparținut lui Zoltan Balazs: “Dacă mâine veți vorbi încă despre acest spectacol, înseamnă că noi ne-am făcut treaba. Aceasta e misiunea teatrului: să vă aducă împreună pentru a vorbi, a dezbate, a schimba idei și impresii despre ceea ce ați simțit în fața unui act artistitc.”
Așteptăm cu nerăbdare și emoție următoarea producție Maladype Theatre pe scena sigheteană!
Autor, prof. Andreea Biro
Muzeul Maramureșan, în parteneriat cu Asociația Culturală Călineștenii Țării Maramureșului și Liceul Tehnologic Marmația, vă invită vineri, 22 iunie, de la orele 13.oo, la evenimentul ÎMBRACĂ O IE ȘI HAI LA MUZEU!
Din culise:
Evenimentul va avea loc la Muzeul Etnografic al Maramureșului, str. Bogdan Vodă, nr. 1.
Vă așteptăm cu drag!
Marți, 19 iunie 2018, la Cluj-Napoca, a avut loc cea de-a 16-a ediție a spectacolului de modă inedit „Atipic Beauty”.
Clujenii au fost invitați să ia parte la un eveniment emoționant, alături de asociația Open your Heart. Ca de fiecare dată, show-ul dorește să elimine barierele pe care societatea le are referitor la persoanele cu dizabilități.
12 persoane imobilizate în scaune cu rotile, alături de 12 persoane publice au prezentat diverse creații vestimentare. Sub genericul „Frumusețea stă în tine”, Atipic Beauty Fashion Show s-a desfășurat la Casino Parc Cluj Napoca – Centrul de Cultură Urbană.
Anișoara Mârza (Gog), o tânără sigheteancă imobilizată într-un scaun rulant, în vârstă de 26 de ani, absolventă a Facultății de Contabilitate și Informatică de gestiune, cochetează cu moda din anul 2013 și este model în cadrul proiectului Atipic Beauty încă de la prima ediție:
“Mă bucur că am reușit să fiu prezentă la fiecare eveniment și să fac parte din acest proiect din 2013. Ne-am bucurat de o prezență numeroasă, de oameni care ne susțin și care își doresc să schimbe prejudecăți alături de noi. Astăzi, am purtat cu mândrie o rochie semnată Tina Olari și am defilat alături de Oana Boc”.
În cadrul evenimentului prezentat de Cosmina Păsărin au avut loc și câteva concerte susținute de către Atac Band, Teodora Iacob și Miklos Roland.
Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca
Liceul Pedagogic „Taras Șevcenko” și Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), Filiala Maramureș, au încheiat un parteneriat pentru buna desfășurare a activității extrașcolare Excursie tematică „Orientarea profesională-vizitarea universităților din Cluj-Napoca și a obiectivelor turistice de pe traseu”, din perioada 8.06.2018-9.06.2018.
Grupul țintă – Elevii merituoși din clasele a IX-a A, a IX-a B, a X-a A, a XI-a A, a XI-a B, a XII-a A, a XII-a B (46 elevi) care s-au implicat în activitățile școlare și extracurriculare.
Am vizitat: Cluj-Napoca -Universitatea Babeș-Bolyai – Facultatea de Litere – Departamentul de Limbi şi literaturi slave (Mulțumim domnului prodecan prof. conf. dr. Dorin Chira și doamnei lector dr. Herbil Mihaela pentru primirea călduroasă), Grădina Botanică Cluj, Turda- Salina Turda.
Excursia s-a desfășurat în condiții excelente: transportul, cazarea și masa au fost asigurate integral de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR), Filiala Maramureș. Mulțumim!
Urmează un nou an școlar, cu noi aventuri… poate Tulcea, Suceava.
Organizatori:
prof. Ferțadi Marian
prof. Roatiș Cristina
prof. Senkiv-Ferțadi Oksana
prof. Malearciuc Oxana
Prof. Cristina Roatiș
La sfârșitul săptămânii trecute, în perioada 16-17 iunie 2018, în organizarea tânărului compozitor Matei Bucur Mihăescu și a clubului său, Club M, la Teatrul Excelsior din București, a avut loc cea de-a IX-a ediție a Concursului Internațional de Interpretare Muzicală „Matei Bucur Mihăescu” .
Interpretul sighetean de muzică populară Paul Ananie, căruia publicația noastră i-a luat și un interviu în noiembrie anul trecut, a obținut, ex aequo, MARELE PREMIU „Matei Bucur Mihăescu”. Care este povestea acestui premiu, și cum a ajuns Paul să participe la un concurs de muzică ușoară, ne spune chiar el.
Paul Ananie: Am să vă spun o poveste și tare m-aș bucura să citiți până la capăt, ca să treceți prin întâmplări și să simțiți odată cu mine.
Acum 6 ani, în septembrie 2012 cariera mea de concurent la festivaluri de tip concurs se încheia, în momentul in care am primit Trofeul Festivalului de la Mamaia. Eram foarte fericit, dar, aveam totuși un regret, ca n-am apucat să mai particip la câteva festivaluri la care mi-aș fi dorit. Apoi, pe parcursul anilor, mi se făcuse un dor tot mai mare să particip din nou la un concurs, dor de perioada când eram concurent și aveam acele emoții unice, cu care nu te mai întâlnești. Apoi, pe lângă toată treaba asta, voi știți deja că mie-mi place și muzica ușoară și ma regăsesc foarte bine și în acest gen. Ei bine, după 6 ani, am primit o poză pe Facebook, cu un regulament la un concurs de interpretare muzicală, de data asta de muzică ușoară, nu de folclor. Prietena care mi-a trimis poza se înscrisese și îmi sugera să mă înscriu și eu, că și așa mergeam să o susțin și măcar vom fi amândoi, să nu ne plictisim 
. Iaca… am stat și m-am gândit mult. MULT. Am intors-o pe toate părțile și am zis: “E, și așa voiai sa fii concurent din nou, iată oportunitatea!”. M-am înscris, am ajuns la concurs, am intrat, am cântat (piesa Siei – Alive. Niciodată nu m-am simțit mai “Alive” ca și pe scenă, în momentul în care cântam) și cam asta a fost. Am plecat. N-am sperat la nimic, doar m-am bucurat de experiență. Aseară a fost gala laureaților. Na, poftim surpriză! După 6 ani, mai adaug un trofeu palmaresului meu, și nu orice premiu ci unul pentru interpretare în domeniul muzicii pop! Aș vrea să menționez că emotiile mele au fost cu atât mai mari cu cat în juriu se afla doamna Stela Enache Bogardo, ca președinte de juriu, titan al muzicii ușoare românești (cine nu știe celebra piesă “Ani de liceu”?! ), redactori muzicali din Radio România, impresari, compozitori și artiști de renume ai muzicii și teatrului românesc. Ca să concluzionez…: mulțumesc Cătălina Gabriela Cora că m-ai convins să nu refuz, mulțumesc juriului și lui Matei Bucur Mihăescu pentru acest important premiu și pentru aprecieri și mulțumesc tuturor celor care au crezut în mine. Iată că se poate!
Matei Bucur Mihăescu, un tânăr de 23 de ani, pianist și compozitor, socotit el însuși un geniu al muzicii clasice, descoperă tineri muzicieni, îi sprijină și-i promovează.
Născut în anul 1995, Matei Bucur Mihăescu este recunoscut în mod unanim atât ca interpret, cât şi în calitate de compozitor. Elev al liceului de muzică George Enescu din Bucureşti, secţia pian, Mihăescu a primit deja pentru doi ani la rând Premiul de Excelenţă al Liceului George Enescu, pentru activitatea sa excepţională. Repertoriul său interpretativ acoperă peste 400 de ani de muzică şi include lucrări extrem de variate. Matei este autorul a peste 80 de opere pentru pian, orchestră, cor şi alte formule instrumentale, deja interpretate pe scene de primă mărime de către de artişti de prestigiu şi sub bagheta unor mari dirijori. Mihăescu deţine numeroase distincţii şi premii dintre care amintim Premiul de Excelenţă al Asociaţiei Muzicologilor, Coregrafilor şi Criticilor de Muzică Români şi distincţia Mici Ambasadori ai Culturii Române în Lume, oferită de Ministerul Afacerilor Externe şi Asociaţia Diplomaţilor Străini. (sursa: www.gandul.info)
Brîndușa Oanță
Azi, 18 iunie, se împlinesc 4 ani de la un eveniment înălțător cu profunde semnificații istorice și spirituale pentru orașul nostru, sfințirea unei plăci comemorative la Colegiul Național “Dragoș Vodă”din Sighet, la 18 iunie 2014, eveniment, însă, deturnat de interese străine de orașul nostru. Ce s-a întâmplat de fapt?
Un capitol important al rezistenţei anticomuniste din Maramureş l-a constituit grupul de elevi ai Liceului „Dragoş Vodă” , numit mai târziu „lotul Vişovan” după numele profesorului Aurel Vişovan, liderul grupului. Opoziția lor față de regimul comunist, atitudinea lor dârză de apărare a valorilor creştine şi naţionale au plătit-o cu ani grei de închisoare la Sighet, Cluj, Târgşor, Canal, Gherla, Jilava etc. , profesorul Vișovan ajungând și în iadul de la Pitești. Lor le este consacrată celula 74 a Muzeului Memorial de la Sighet, alături de alți luptători anticomuniști maramureșeni. Prin numărul de elevi arestați, Liceul “Dragoș Vodă” ocupă locul doi pe țară, după Liceul “Radu Negru” din Făgăraș și se bucură astfel de un meritat prestigiu, fiind unul dintre focarele demnității românești.
Ca o firească recunoaştere a jertfei lor din partea tinerei generaţii, la iniţiativa Asociaţiei Urmaşilor Luptătorilor Anticomunişti (AULA), a avut loc, la 18 iunie 2014, dezvelirea şi sfinţirea unei plăci comemorative în incinta liceului, în prezenţa supravieţuitorilor, a familiilor acestora, a conducerii liceului şi a altor maramureşeni iubitori de istorie. Inscripţia de pe placă a avut următorul conţinut : „În această sală, care servea drept laborator de chimie au avut loc în perioada 1946-1948 întrunirile grupului de rezistenţă anticomunistă condus de profesorul Aurel Vişovan”.
În cadrul ceremoniei de sfințire conduse de preotul greco-catolic Vasile Florea, au fost rostite solemn numele tuturor elevilor sigheteni deținuți politici, majoritatea trecuți deja la cele veșnice.
Din păcate, la numai câteva zile distanţă, placa a fost demontată ca urmare a presiunilor exercitate de către Institutul „Elie Wiesel”, al cărui director, Alexandru Florian, a considerat că aşa ceva este inadmisibil „în oraşul lui Elie Wiesel ”.
Vestea demontării plăcii și atitudinea jignitoare a domnului Florian a produs o profundă mâhnire în rândul opiniei publice anticomuniste din Maramureş. Tristul eveniment a fost reflectat în presa județeană prin texte publicate de “Gazeta de Maramureș” și “Graiul Maramureșului”, pe postul local de televiziune precum și prin numeroase luări de atitudine pe internet. Cu toate demersurile ulterioare ale AULA și ale altor organizații anticomuniste, situația rămâne, de 4 ani, neschimbată.
Solicităm domnului primar Horia Scubli, Consiliului Local și autorităților școlare să se implice în rezolvarea acestei probleme. Ignorarea sau amânarea ei nedefinită nu vor face decât să sporească tristețea și amărăciunea și un sentiment de rușine pentru orașul nostru. Rana rămâne deschisă…
preşedinte AULA,
preot prof. Marius Vişovan
PS. Dintre elevii Liceului “Dragoș Vodă” care au suferit în închisorile comuniste mai sunt în viață domnii Petru Codrea, Ioan Ilban (ambii în Sighet), Nistor Man (Tg. Mureș), Ioan Dunca (Vișeu de Sus), Ioan Pop Arvinte (Timișoara), Gheorghe Bărcan (Cluj – Napoca), Ioan Bizău (Blaj).
Nota autorului: Gogea’s Blog. Reproducînd „anastatic” aceste ultime pagini din textul lucrării Dr. Alexandru Filipașcu, administratorul blogului își rezervă dreptul de a avea poziții nuanțat diferite în ceea ce privește unele aprecieri formulate de autor, într-o cu totul altă epocă și într-un context național și internațional excepționale, anume acelea ale celui de-al doilea Război Mondial, în timpul anexării vremelnice la Ungaria a Nordului Transilvaniei.
Autor, Vasile Gogea
Sursă articol: Gogea’s Blog
Fostul Tribunal Regal Austro-Ungar, actuala Primărie Sighet, la început de secol XX. Strada era pietonală, puținele mijloace de transport „în comun” aveau unu, maxim doi cai putere.
Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.
Fotografie din colecția Ernest Villand.
Îmbrăcat în haine noi nu cu mult timp în urmă, având o infrastructură excelentă, Liceul Tehnologic Forestier Sighet a avut un an școlar 2017 – 2018 bogat, în care s-au desfășurat numeroase activități interesante.
Elevi și profesori s-au implicat în diverse proiecte școlare dar și caritabile, au avut inițiative dedicate comunității sighetene dar au adus acasă și frumoase premii din participările la diverse concursuri naționale.
Multe, multe rezultate deosebite în viitor și succes absolvenților Liceului Tehnologic Forestier Sighet!
Salut, Sighet!
Joi, 14 iunie 2018, la final de an școlar, a fost ziua… poveștilor!
La Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației, grupuri de tineri, îmbrăcați cu frumoase costume populare reprezentând diferite zone etno-folclorice din Țara Maramureșului, “organizați” pe localități, au spus povești dar s-au pregătit serios și prin fapte (și culinare!), în cadrul proiectului educațional județean Povestea localității mele.
Proiectele elaborate de către elevi au fost evaluate de juriul format din conf. univ. dr. Delia Suiogan, prodecan al Facultății de Litere de la Centrul Universitar Nord din Baia Mare, președinte, prof. dr. Ioan Boroica de la Muzeul Maramureșului, prof. Brîndușa Oanță, profesor la Colegiul Național Dragoș Vodă și coordonator al site-ului „Salut, Sighet!” și prof. Ioan Pop, director adjunct al Colegiului Național Dragoș Vodă.
Juriul a avut de evaluat unsprezece proiecte ce valorificau reperele identitare ale satelor: Bocicoel, Breb, Bârsana, Poienile Izei, Rona de Sus, Remeți, Petrova, Desești, Budești, Sarasău și Săpânța. În aceste proiecte au fost implicați peste 100 de elevi de la Colegiul Național Dragoș Vodă. Elevii au reușit să transfere aspecte privind istoria, geografia, etnografia, superstițiile, obiceiurile, în structura unei povești, într-un mod extrem de interesant. În acest fel, aceștia au demonstrat capacitatea lor extraordinară în a citi valorile satului maramureșean în cheia modernității, fără să altereze reperele care au consacrat aceste comunități.
Membrii juriului au fost impresionați de felul în care elevii au reușit să introducă în poveste elemente ce au consacrat localitatea respectivă de-a lungul vremii. Cele unsprezece proiecte premiate vor fi publicate într-un volum colectiv ce va fi lansat în luna octombrie a acestui an, când vor debuta activitățile aferente ediției a III-a a proiectului.
Cu siguranță, echipa de implementare a proiectului formată din prof. dr. Gheorghe Andrașciuc, coordonator, prof. drd. Daniela Andrașciuc, prof. Brîndușa Oanță, prof. Gabriela Filimon, prof. Claudia Dura, prof. Doinița Mihalca, prof. Amalia Mihu, prof. Mirela Radu, prof. Georgeta Ierima, prof. Ileana Petrovan, prof. Ioan Muntean, prof. Emilia Pop, prof. Gabriela Ilieș, prof. Ioana Bîrsan și prof. Artur Felner, a muncit intens pentru a finaliza frumos această poveste de succes!
Echipa de proiect mulțumește Editurii “Valea Verde” pentru premiile acordate (volumul “Mă numesc albastru”, autor Marius Leordeanu) pentru șaptezeci de elevi.
Salut, Sighet!