– Ce e ăla comuntism, bunico?

Tanti Persida tresare, smulsă din visări de vocea subțirică a nepotului ei. Se uită buimăcită prin jur, până ce privirea i se așterne asupra unor ochi verzi, verzi ca piatra de marmură și ascunși de niște ochelari imenși, cu ramă rotundă.

– Ce-ai zis, drăguță? Cuvintele îi șuieră incert printre buzele subțiri, arcuite într-un zâmbet.
– Ce e ăla comuntism? Băiețelului îi lipsesc dinții din față, iar cuvintele ies stâlcite, aproape stângaci, însă ochii îi sclipesc cu seriozitate, iar inima bunicii e inundată de un val de iubire.
– Comunism, vrei să spui.

Băiețelul se uită pătrunzător la ea, de parcă vrea să-i fure toate secretele din suflet, și toată înțelepciunea care vine cu ele.
– Așa am zis și eu.
– Bineînțeles, dragă, îi răspunde tanti Persida, aplecându-se greoi să-l ridice pe genunchii ascuțiți, ascunși de o rochie veche, înflorată. A fost cel mai bun lucru care s-a întâmplat acestei țări, continuă ea, dezmierdând părul bălai al băiatului.
– Și ce s-a întâmplat cu el?
Bunica oftează, simțindu-și inima de plumb, prizoniera unei cuști fragile de carne și oase.
– Ca toate lucrurile bune, și-a găsit sfârșitul.
– A fost ucis? Băiatul întreabă solemn, privind-o pe tanti Persida de sub un evantai de gene blonde.
– Oarecum, zice ea. Oarecum, de către oamenii cu prea puțină viziune și prea mult timp liber.

Băiatul nu înțelege; nu îi place să recunoască, dar cuvintele lungi și tonul criptic al bunicii îl obosesc, îl obligă să realizeze că încă are un picior în afara cercului exclusivist al adulților – și este atât, atât de plictisit de sintagme precum „Îți explic când mai crești.” sau ”Ești prea mic să înțelegi.” (Dar în tăcerile ei scurte simte un fel de tristețe profundă și veche, agățându-se de vorbele ei precum pânze de păianjen colbuite – ar vrea să le alunge, să le exileze cum face soarele cu ploaia, însă nu știe cum. Așa că mai pune o întrebare.)

– Și ce făcea comuntismul atât de bun, bunico?
Tanti Persida zâmbește stins, dar în ochii ei – violete presate-ntr-un album – trecutul răsare glorios, aducând cu el lacrimi și umbre.
– Păi, drăguțule, gândește-te că își dorea tot ce e mai bun pentru toată lumea. Totul era bazat pe egalitate, așa că nu existau diferențe între oameni – sau dacă existau, erau atât de mici, încât nimănui nu îi păsa.
– Și ăsta e un lucru bun? Băiatul pare că se gândește intens, sprâncenele adunându-i-se într-o încruntătură pe care tanti Persida i-o întinde numaidecât cu degetele-i înăsprite de viață și timp.
– Un lucru foarte bun, băiețaș. Toată lumea avea un loc de muncă, să știi, așa că băieții și fetițele ca tine nu duceau lipsă de nimic. Ba mai mult, se jucau atât de frumos afară! Uneori era chiar greu să-i ademenești înapoi în casă.

Melancolia îi îndulcește bunicii chipul, iar nepotul ei e surprins de schimbarea pe care o aduce – ridurile nu mai par atât de adânci, și ceva sclipește în ochii ei, o luminiță sprintenă ce pare că o întinerește.
(Sunt lacrimi, dar el nu știe.)

– De ce se jucau numai afară? Nu le plăceau jocurile pe calculator?
– Vai, dragă, dar nu existau calculatoare pe atunci! Tanti Persida continuă veselă, neobservând privirea alarmată a băiețelului.
– Cum? izbucnește nepotul, indignarea ascuțindu-i vocea.
– Mhm, se aprobă bunica pe sine însăși, o oarecare satisfacție interioară colorându-i vocea. Și copiii erau mult mai fericiți și-ascultători pe-atunci. Școala era școală, și joaca era joacă, și niciunul nu îndrăznea să iasă din cuvântul părinților. Aceea era disciplină adevărată, nu ce faceți voi acum la școală.
– Bieții copii! lamentează el șoptit, un fior șerpuindu-i pe șira spinării. Dar ciocolată aveau, nu-i așa?
– Nu, nu, spune bunica. Băiețeii de atunci nu mâncau atât de multe prostii câte îți dă maică-ta acum, dar erau mult mai sănătoși. Numai lapte și brânză și ouă pentru ei, să crească mari și puternici!

Nepotul, oripilat, sare din brațele Persidei și se năpustește spre ușă, vrând parcă să întreacă trecutul. Se oprește în prag, cu un picior cufundat în pământul jilav de afară, și îi aruncă bunicii niște ultime vorbe peste umăr, pe un ton sentențios, parcă profetic.

– Nu știu ce era așa de bun la comunism, atunci, dar mă bucur că s-a dus!
(- Fără ciocolată, auzi, bombăne el stins, ca pentru sine, însă departe de parfumul înecător al bunicii și de îmbrățișările ei strânse.)

Tanti Persida își țuguie buzele, displăcerea gravându-i linii pe față cu abilitatea unui sculptor. Se uită lung după băiat, după cum soarele i se împletește în bucle, și deplânge o altă tinerețe demult apusă.
(O altă tinerețe, cu plete castanii și alte veselii, scăldată de alt soare, mai mare și mai galben și mai strălucitor.)

– Iar îi umpli capul cu prostii, mamă? se aude o voce stridentă, de femeie, ce o rupe pe bătrână din reverii și aduceri-aminte.
– Nu sunt prostii, fata mea. Este trecutul meu, și-al tău, și-al tatălui tău, și-al unei întregi națiuni.
– Cum spui tu, pufnește ea cu rasa de dispreț civilizat (aparte) pe care îl rezervă tinerii pentru părinții lor. Numai să nu fie și viitorul lui!

Autor, Oana Bianca Tomșa
clasa a XI-a A, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, ediția 2018, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc.

În urma evaluării proiectelor înscrise în concursul de creație pentru liceeni „Ce a însemnat comunismul în istoria României?”, organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), juriul a desemnat câştigătorii ediției 2018.

Drept premiu, cei 23 de liceeni selctați – printre care se numără și două eleve de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet: Letiția Teodora Apan (clasa a XI-a B) și Oana Bianca Tomșa (clasa a XI-a A), coordonate de prof. Marius Voinaghi – vor participa la cea de a IX-a ediție a Școlii de vară pentru liceeni (clasele IX – XI) , care anul acesta se va desfășura la Brașov, în perioada 2 – 7 iulie 2018, iar absolvenții clasei a XII-a, vor participa la Universitatea de vară de la Râmnicu Sărat, care se va desfășura în perioada 19 – 25 august 2018.

Concursul de creație „Ce a însemnat comunismul în istoria României?” a avut ca scop cunoașterea istoriei comunismului din România și înțelegerea efectelor pe care regimul instaurat între 1945-1989 le-a avut asupra societății românești.

Azi, vă propunem spre lecturare eseul câștigător al Letiției Apan.

*

Coadă la tacâmuri de pui

Cămașa lui în carouri și pantalonii palizi de la atâta stat la soare urmau să abia de suferit. Legănatul trenului nu avea să-i ierte păhărelul cu cafea ieftină care la prima frână se răsturnase și se hotărâse să îi păteze hainele. M-am uitat la el lung. Se vedea clar că încerca să se abțină. Cu un oftat de resemnare, bătrânul a început să se certe:

-Cafea mi-a trebuit! Și așa m-am apucat eu să beau doar de cațiva ani, că deh… înainte era scumpă. Mai bine să nu fi fost deloc. Mai bine… așa ca pe vremea lu’ nea Nicu. Vai, cafea mi-a trebuit…

Cu ultimele lui cuvinte întipărite în minte, i-am oferit un șervețel.

-Mai bine era când n-a fost, nu? L-am întrebat zâmbindu-i și așteptându-i răspunsul curioasă.
-Da, dom’șoară. Mai bine.
-Aveți dreptate. Cât de bine era atunci când n-a fost cafea, când n-a fost libertate, când n-au fost multe. Păcat de nea Nicu, ăsta.
-Ce știi dumneata despre cum a fost atunci? spuse, ștergându-și agitat carourile cămășii. Ce, ai trăit tu pe vremea aia să vezi?

Atenția tuturor din compartiment era îndeptată asupra mea. Avea să fie un drum lung până la Sibiu, dar și mai lungă călătoria aceasta în trecut.

-Nu știu, n-am trăit, dar vă ascult pe dumneavoastră. Cum a fost de-a fost așa bine?
-Eee, n-au fost toate cum am vrut noi nici atunci, dar decât cum e astăzi, mai bine era în comunism. N-ai văzut tu economie ca a noastră. Pește cât voiai și ieftin, agricultura era puternică, oamenii muncitori. Ieșea lumea de pe băncile școlii și deja avea un loc de muncă. Nu mai vorbesc de locuință. Nu ca acum, te chinui douăzeci de ani să îți faci și să îți dregi și tot în chirie sfârșești să stai. Eu, la vremea mea, eram inginer proiectant și ieșeam din țară ori de câte ori voiam. Voi spuneți că nu aveam voie în străinătate, dar, cei care știau să se descurce, reușeau să facă orice.

Îl priveam și simțeam cum cuvintele lui îmi apasă sufletul. Ceea ce povestea el nu era câtuși de puțin adevărata față a comunismului. Da, au existat oameni cu relații și care au încercat să facă tot ce le stă în putință să le fie mai bine, însă, cei care au reușit cu adevărat, puteau fi numărați pe degete.

-Aveam proiecte prin China, RDG, URSS și alte țări de unde mă întorceam acasă cu brațele pline. Nu era energie electrică? Făceam. Aveam un generator și, când se întrerupea lumina, îl porneam. Tutun și alcool? Nici pomeneală. Tinerii se distrau frumos, așa cum trebuie, nu erau prin șanțuri de la atâta băutură. Și se făcea carte, dom’ le. Fiecare trebuia să meargă la școală să învețe. Cărți erau peste tot, fiecare avea uniformă, erai încurajat să înveți bine și să îți respecți țara.
-Și, poate, cel mai important, spuse domnul de lângă mine, cu câțiva ani mai tânăr și care trăsese cu urechea la discursul emoționant al bătrânului nostalgic după vremurile „fără”, ne-a curățat de datorii.
-Exact. Pe toate le-a plătit. Acum, câte milioane și miliarde de euro avem de dat înapoi, nici nu se știe…

S-a lăsat o tăcere bruscă, toți dând aprobator din cap. Fiecare în parte, parcă, avea în el regretul trecerii vremurilor de demult. Am zâmbit iar și i-am arătat bătrânului peisajul ce se vedea pe gemulețul bătut de ploi și timp al trenului.

-De libertate nu v-am auzit să spuneți. Vedeți ce frumos e afară? Și ce soare minunat și cald… Bunicul meu nu mai poate decât să îl simtă. Timp de cinci ani grei, umilitori și pe care nu îi va putea uita niciodată, a fost închis în închisoarea din Pitești împreună cu alte „elemente ostile”. Ca să se asigure că toți se supun regimului, orbiți de ideologie, comuniștii căutau orice metodă de a-i face să renunțe la părerile proprii și să le preia pe ale lor. Acolo, la Pitești, pe lângă faptul că îndurau o foame cumplită și un frig din cauza căruia mulți s-au îmbolnăvit, au fost și torturați. Bătăile crunte la care a fost supus și bunicul, au făcut ca acesta să-și piardă vederea. Cu greu a reușit să iasă din închisoare, acolo unde și-a văzut prietenii uciși pe capete, colegii de cameră înfometați până la moarte, iar pe cei de suferință torturați și umiliți. Singurul lucru care îi mai ținea în viață era credința. Nici măcar speranța nu le mai rămăsese, resemnându-se până la urmă și acceptându-și ororile zilnice ca pe un destin.

Domnul de lângă mine devenise curios. Mă privea și aștepta să-mi continui ideea. Cu o încruntătură și cu pata deja întărită pe cămașă, bătrânul părea la fel de interesat.

-Nu știu cum ați trăit dumneavoastră, dar sunteți printre puținii care s-au bucurat de anii tinereții. Să trăiești cu frica în sân și să nu poți să îți exprimi liber opiniile așa cum o facem și noi acum, aici, fără să fii închis sau dat afară de la locul de muncă, era ceva cumplit. Ați amintit de economie. Ei bine, nu era așa cum credeți dumneavoastră. S-a făcut o industrializare forțată care a dus la sufocarea întregii economii. Nu numai că ne aflam pe ultimul loc la aceasta, dar și speranța de viață era scăzută. Locurile de muncă pe care le ridicați în slăvi erau, de fapt, fără sens. Șomajul nu trebuia să existe, așa că s-a supradimensionat numărul de angajați, vagabondajul fiind pedepsit cu închisoarea. Locuință nu aveau toți, mare parte din cei care primeau câte o garsonieră, plăteau chirie, iar dacă voiau să o cumpere, era nevoie ca numele lor să se afle pe o listă de așteptare ani de zile. Învățământul are lacunele lui și acum, dar, de la a învăța să ai spirit critic și opinii, până la suprimarea totală a lor, e drum lung. E dureros și să știi că ai acasă copii care au nevoie de lucruri și tu să ai bani, dar să nu le poți cumpăra mai nimic. Să vezi cum ultima pâine e luată de cel din fața ta care are un văr la brutărie sau ultima bucată de carne, de cel al cărui socru o livrează la alimentară, te face să vrei să nu te fi născut.

Aș fi putut continua la nesfârșit. Și nu îi condamnam pe ei, sau partea lor care și-a trăit și atunci viața cu bucurie, ci acea parte din ei care a decis să ignore suferințele celorlați și asupririle regimului doar pentru că ei erau fericiți. Speram să îi fi făcut, măcar puțin, să înțeleagă cum a fost, de fapt, comunismul.
Trenul urma să ajungă la destinație în câteva minute, așa că m-am ridicat, iar la plecare, salutându-i, le-am spus cu cuvintele lui Zoe Petre:

-Nu pot să vă doresc decât să mai stați doar o dată la coadă la tacâmuri de pui!

Autor, Letiția Apan,
clasa a XI-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Salut tuturor! La începutul verii, vreau să abordez o temă importantă pentru societate. V-ați întrebat vreodată de ce suntem așa distanți? De ce trecem pe stradă și, poate, nu ne mai salutăm? De ce puștoaicele de 15-16 ani au iubiți de 35? Sau de ce suntem atât de antisociali? Stând de vorbă cu părinții mei, am aflat că pe vremea lor nu existau smart-phonuri și tablete de ultimă generație. Oamenii comunicau față în față, își scriau scrisori, aveau contact vizual. Ei bine, acum, dragii mei, să îmi spuneți și mie ce se întamplă cu noi? Nu contest, ne este mult mai simplu să trimitem un mesaj virtual deoarece ajunge mai repede la destinatar. Da, tehnologia are avantejele ei, însă ceea ce mă deranjează cel mai mult la noua generație este că efectiv se “droghează” cu tehnologie, pur și simplu uită cine sunt, uită cum arată prietenii lor în realitate, nu se mai cunosc pe stradă, dar, cel mai rău, se folosesc de acel facebook pentru a-și arăta calitățile, virtual.

Nu pot să înțeleg de ce nu putem interacționa în realitate. Cunoști o persoană pe facebook, iar pe stradă nici nu o bagi în seamă. Avem peste 1000 de prieteni pe facebook, dar pe câți dintre ei îi cunoaștem? De unde știm ce ascunde fiecare dintre ei? De când cu aceste rețele de socializare, ne încredem în oricine, fără să știm ce e în spatele lor. O mulțime de conturi anonime ne cer prietenia și acceptăm crezând că totul e în regulă, dar nu este. Sunt prea multe tinere care se încred în așa ceva. Își creează relații și iluzii virtuale, iar când întâlnesc persoana în realitate, se dovedește a fi… altcineva. Ne-am pierdut curajul de a comunica față în față. Nu mai oferim zâmbete, doar emoji-uri. Nu mai ieșim nicăieri fără să dăm check-in. Sincer vorbind, cred că nu suntem ceea ce ar trebui să fim. Vreau să trag un semnal de alarmă. Vreau să se schimbe ceva. Mi-aș dori să nu mai fim controlați de un aparat cu butoane, să nu ne mai ascundem sentimentele în spatele unui telefon. Tehnologia are rolul ei, dar hai să nu uităm de umanitate, să nu uităm de frumusețea vieții, crezând că totul e mai nașpa în viața reală. Nu un telefon ne oferă iubirea, fericirea și împlinirea, ci viața. Urăsc să văd persoane care pe stradă sunt cu ochii nedezlipiți de telefon, nevăzând ce se petrece în jur.

Oferiți iubire și nu una viruală. Priviți în jur, comunicați, legați prietenii pentru că doar așa viața va deveni frumoasă. Nu vă lăsați “înghițiți” de tehnologie. Folosiți-o cu măsură: să nu lăsăm ca tehnologia să ne “acapareze” viețile! Să nu creăm o societate fără viață, o societate rigidă, unde lipsește comunicarea face to face. Jucați-vă și în parc cu copiii. Nu le dați telefoane copiilor. Eu, în clasa a doua, mă jucam “elastic” în fața casei. Acum, copiii se joacă pe iphone-uri. Sunt antisociali și nici nu vor să audă de ieșitul pe afară. Voi, părinți, încercați să vă ocupați mai mult de copii. Dacă le dați telefoane doar ca să aveți câteva ore de liniște, greșiți. Așa nu își vor dezvolta niciodată capacitățile de comunicare. Nu își vor face prieteni adevărați. Cele mai multe rele se întâmplă din cauza tehnologiei folosite în exces. Accidente provocate din cauza live-urilor pe facebook, fete ucise de „prietenii” de pe facebook. Haideți să creăm o societate frumoasă, veselă, controlată de sentimente, nu de telefoane. Haideți să ne salutăm pe stradă, să ne oferim o îmbrățișare și să fim prieteni. Lăsați să vă conducă inima, nu tehnologia! Încercați să cunoașteți oamenii în realitate, nu virtual. Fiți comunicativi, spuneți-vă părerea în realitate, nu prin reacțiile de pe facebook. Nu mai judecați oamenii, dacă nu ați cunoscut acele persoane în realitate. Sunt de acord, tehnologia e ceva util, ceva ingenios. Până la urmă, fără ea nu puteam publica acest articol, dar haideți să o facem să ne ajute, să o utilizăm în folosul nostru pentru a face o lume mai bună, nu una în care devenim niște roboți.

Și, nu uitați să fiți oameni!

Anca Maria Corneștean
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

La faza județeană a Olimpiadei de Științe pentru Juniori (fizică, chimie, biologie), Alexandru Roșu, elev în clasa a IX-a la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, s-a clasat pe locul II, calificându-se astfel în etapa națională. Cadrele didactice care l-au îndrumat în acest dificil, dar frumos demers, sunt: prof. Alina Oana Ilieș (fizică), prof. Enache Nița și Georgeta Mihalache (chimie), prof. Emilia Țiplea (biologie). De asemenea, Alexandru s-a calificat și la faza națională a Olimpiadei de Chimie, care s-a desfășurat în vacanța de Paști.

Alexandru Roșu: Pentru că și în gimnaziu am mers pe același drum, în momentul în care am ajuns la liceu, am știut ce îmi doresc să fac: chimie, matematică și fizică. Am sperat că aici nu va mai trebui să depun efort și la celelalte materii și să mă axez doar pe ce-mi place, dar m-am înșelat. Chimia mi-a plăcut din prima clipă, pur și simplu pentru că eram bun. O făceam cu plăcere, iar asta m-a ajutat să obțin rezultate. Odată ce am început să mă pregătesc foarte bine, m-am simțit atras și de celelalte  materii înrudite cu ea: fizica și matematica. Acum, sunt hotărât să merg mai departe la o facultate bazată pe aceste discipline. Aici sunt cel mai bun și mă simt bine practicând aceste… științe! Sper ca și voi, dragi colegi, să vă simțiți inspirați așa cum mă simt eu!

În 2017, Alex, pe-atunci elev la Șc. gen. „George Coșbuc”, a obținut Mențiune Specială la Olimpiada Națională de Chimie, pregătit fiind de prof. Reghina Dragoș, clasându-se, împreună cu lotul, pe locul I.

Olimpiada Științe pentru Juniori se adresează elevilor din învățământul obligatoriu, clasele a VII-a, a VIII-a, IX-a și a X-a, cu respectarea condiției ca participantul să nu împlinească vârsta de 16 ani până la data de 31 decembrie, anul curent. Această olimpiadă are următoarele etape: etapa județeană/a municipiului București (19 mai 2018), etapa națională (22-27 iulie, Vrancea) și etapa internațională (decembrie, Botswana).  Pentru etapa națională a olimpiadei se califică elevii care au obținut cel puțin 50% din punctajul maxim acordat rezolvării subiectelor de la etapa județeană. Lotul lărgit pentru olimpiada de Științe – etapa internațională va fi format din primii 15 elevi din lista clasamentului final al olimpiadei-etapa națională.

Brîndușa Oanță

Echipa de Handbal Genius Sighet s-a deplasat la Brașov pentru a participa, în perioada 9-10 iunie, la Turneul Semifinal al Campionatului Național de Handbal Junioare IV.

Lotul, antrenat de prof. Cornelia Lucaci, este alcătuit din jucătoarele Boiciuc Alisia, Jurj Denisa, Gridjac Melisa, Pop Alexandra, Utan Daria, Botiș Cristina, Calena Annamaria, Ștețca Larisa, Mihăiescu Maria, Chirilă Iasmina, Mich Camelia, Vlad Nicoleta, Pop Denisa, Rusneac Mihaela.

Meciurile se joacă la Sala Sporturilor ”D.P. Colibași”, iar componența grupelor este următoarea:

GRUPA 1

1. GENIUS SIGHETU – MARMAȚIEI
2. CSM MIERCUREA – CIUC
3. CSS VIITORUL CLUJ
4. CS PEGASUS TG. MURES

GRUPA 2

1. ASC CORONA 2010 BRAȘOV
2. CS PHOENIX BAIA MARE
3. LIC. TEORETIC „NAGY MOZES” TG. SECUIESC
4. CSS 2 BAIA MARE

Delegatul oficial al echipei sighetene este dl. Sergiu Ovidiu Luscalov, iar susținători – sponsori, părinții, UUR din Maramureș, primarul comunei Rona de Sus, dl. Romaniuc, Casa Vlad și Chișu Grup.

Dragi prieteni, avem plăcerea să vă anunțăm un eveniment de informare special dedicat viitorilor antreprenori din Sighetul Marmației. Echipa proiectului Transilvania START UP vine în fața voastră pentru a vă explica care este punctul de plecare prin care vă puteți transforma în afaceri de succes ideile la care visați. 

Vă așteptăm, așadar, în Sighetul Marmație, în data de 11 iunie, începând cu orele 16.00 la Sala Radio, str. Plevnei, nr. 8.

Vom discuta despre:
→ Proiectul Transilvania START UP și de ce reprezintă o oportunitate pentru voi;
→ Condițiile de eligibilitate ale proiectului și ale Programului România Start-up Plus;
→ Cum vă puteți înscrie în program;
→ Criterii de selecție a planurilor de afaceri ce urmează a fi finanțate;
→ Idei de afaceri și cheltuieli eligibile pentru acestea;
→ Sesiune de întrebări și răspunsuri

Dacă doriți să aflați mai multe informații despre proiectul nostru înainte de a ne întâlni, vă rugăm să accesați pagina proiectului: www.TransilvaniaStartUP.ro și să urmăriți pagina Transilvania START UP.

Participarea la evenimentul de informare este gratuită dar condiționată de completarea formularului de înscriere, locurile fiind limitate: 
–––––––––––––––––

„TRANSILVANIA START UP – dezvoltare antreprenorială, consiliere, mentorat”, cod SMIS 104902, POCU/82/3/7/104902, este implementat în Regiunea de Nord-Vest de SC Relians Corp S.R.L. în parteneriat cu Asociația Centrul Startup Transilvania, Universitatea Babeș Bolyai și Asociația Centrul Regional FORMATEST.

Echipa de proiect

Spre deosebire de regimurile totalitare sau nedemocratice în care un set limitat de idei este impus ca adevăr absolut, societățile democratice depind de schimbul deschis și liber de opinii. Pentru ca democrația să funcționeze, valorile pe care debate-ul le încurajează – gândirea critică, toleranța și capacitatea de persuasiune – se cer prețuite și încurajate.

Astfel, miercuri, 6 iunie, a avut loc la Baia Mare etapa județeană a Olimpiadei „Tinerii dezbat”, aflată la a doua ediție. Cu o mai lungă tradiție de concurs național, în anul școlar 2016-2017 această competiție se transformă în olimpiadă pentru a sublinia importanța exersării abilităților de comunicare în spațiu public, de gândire critică și de argumentare logică.

După o astfel de confruntare, echipa Colegiului Național „Dragoș Vodă” formată din elevii Darius Colopelnic, clasa a XI-a, Ștefania Miculescu, clasa a XI-a și Crina Tămaș, clasa a X-a, s-a clasat pe locul al III-lea, un rezultat bun pentru prima participare, un început promițător.

După o documentare riguroasă asupra stării de fapt cu privire la teme precum uniformele școlare sau educația financiară la liceu, 8 licee cu echipe de începători și/sau avansați s-au confruntat pentru a demonstra că adevărul nu este final, ci deschis îmbunătățirii, iar discuția critică este cea care ne duce mai aproape de adevăr. Arbitrii au evaluat conținutul, stilul și strategia echipelor. De asemenea, ascultarea atentă, umorul și fair-play-ul au fost și sunt importante în această competiție, dar și răbdarea, concentrarea în condițiile în care debate-ul a durat 8 ore.

Dacă încă vă întrebați: la ce bun să dezbați? Ei bine, răspunsurile sunt multiple. În primul rând, pentru a deprinde argumentarea, vitală pentru a hotărî în multe situații din viața cotidiană în care apar diferențe de opinii, întrebări sau incertitudini. Adică pentru formarea discernământului. În al doilea rând, pentru că într-o societate modernă, lucrurile evoluează datorită schimbului liber de idei. Și nu în ultimul rând, pentru a oferi tinerilor o posibilitate de a se întâlni și altfel, de a se întâlni în idei și opinii.

Ce frumos și util ar fi dacă în Sighet s-ar crea un club de dezbateri cu întâlniri săptămânale ale tinerilor de liceu, monitorizați de studenți sau profesori atrași de acest domeniu! Sunt atâtea chestiuni de dezbătut! În plus, am veni cu o soluție la întrebarea rămasă deschisă: ce să facă tinerii sigheteni în timpul liber? Stimulați de această confruntare frumoasă de la Baia Mare, primul pas a fost făcut la CNDV: un curs de pregătire a profesorilor/ consilierilor educativi interesați de dezbateri va începe în vacanța de vară.

Prof. Luminița Colopelnic, consilier educativ, coordonator al echipei câștigătoare

MOTTO: Cânt încet
Ca o pădure plină de soldați
Mă auziți?
(De foarte departe)

În prezentarea criticului Ioan Holban și a poetului Dorin Ploscaru, concitadina noastră, Doina Rândunica Anton, publică a cincea ei carte de poezie: „Trandafirul de noiembrie”, la Editura Junimea, Colecția „Atrium”. Poeții Gh. M. Bârlea și Echim Vancea au remarcat că avem de-a face „cu o carte pe măsura poetei”, respectiv „o carte de poezie bună” .

Multe îndură trandafirii în noiembrie… Acest dat al suferinței este convertit de poetesă într-o desfoliere fără sfârșire, poem cu poem, „în foșnetul suav al inimii” (Ioan Holban, „Cuvânt însoțitor”). De unde, un efect de fastuozitate.

În continuitatea volumelor anterioare, D. R. A. cultivă eterna îndrăgostire adolescentină, îi caută semnele, îi iscă taina, o invocă, o „inventează” la o adică, menține cultivarea mirării și a copilăririlor . O poezie de atmosferă, „muiată” în sentiment, o poezie de elan (ascensional – zice I. H.) o risipire de îmbrățișări și, totodată o disipare în totul, o abordare confesivă și patetică, declarativă și declamatorie, o totală abandonare cântecului, cântării și legănării… Rândunica se leagănă în poezie.

Tot ea ne oferă, în continuare, elemente de faună și floră din belșug, se dedă cu fervoare la notații de-a dreptul zglobii întru poetizarea clipei, a diverselor situații, tribulații sau bucurii. Dar, mai presus de orice, rămâne afinitatea cu comparația ingenioasă și neapărat imprevizibilă, cu metafora-imperială dacă se poate: „Îmi amintesc de tine: /Erai atât de tânăr/ Încât lumina îți umbla prin sânge/ Ca vântul pe ulița satului/ Și nu se sătura.” (Îmi amintesc).

Ca noutăți de substanță și de stil, am remarcat o notă de gravitate și luciditate, o pondere mai mare acordată Singurătății, semnelor Marii Treceri (chemare, odihnă, îngerire, în-fluturare), religiozității (invocări, aproape psalmi – căci nu o fi iubirea o prolegomenă profană la mistică?); ritmurile devin mai potolite, mai interioare, iar locuri comune întâlnești mai deloc.

Poeme pentru care bag mâna în foc: „Din umbră”, „De foarte departe”, „Strigătul roșu”, „Eleganțe inutile”, „Când inima e un cocor pierdut”, „Singurătatea, o femeie frumoasă”.

Citind această carte trebuia să am grijă să intru mai puțin la idei… Pentru că scrisul Rândunicii își vădește întreaga profunzime și înălțime doar dacă zbori la firul poemului. Zburați și dumneavoastră!

Marin Slujeru

În sesiunea a II-a de finanțare nerambursabilă a Administrației Fondului Cultural Național (AFCN), Muzeul Maramureșan din Sighet, a câștigat Proiectul ”poARTA MARAMUREȘEANĂ” la Aria Patrimoniul Cultural Material. Valoarea totală a proiectului este de 54.492 lei, din care 45.882 finanțare nerambursabilă AFCN.

Proiectul poARTA MARAMUREȘEANĂ își propune prezentarea și promovarea patrimoniului cultural material, în cazul nostru porțile, dar și a meșterilor populari care continuă acest meșteșsug, să contribuie la îmbunătăţirea cadrului și a mijloacelor de acţiune pentru punerea în valoare a patrimoniului cultural material din Maramureșul istoric. Poarta maramureșeană se încadrează perfect în peisajul pe care-l umanizează, făcând dovada talentului constructiv, înzestrării tehnice și artistice a meșterului popular.

Proiectul se va derula pe parcursul a 4 luni, iar rezultatul final, expoziția tematică temporară, reînnoirea conceptului de prezentare a expoziției permanente din cadrul Muzeului Etnografic al Maramureșului având ca temă poarta maramureșeană, cât și workshopurile cu meșterii talentați, realizate în cadrul proiectului, vor putea prezenta publicului larg și vizitatorilor aspecte importante din această parte a patrimoniului cultural material, lărgindu-se astfel aria de promovare a proiectului și rezultatelor acestuia.

Parteneri: Universitatea Babeș Bolyai, Facultatea de Geografie, Extensia Sighetu Marmației (implicarea studenților și masteranzilor) și Asociația Maramureș Project Llink (un ONG cu o experiență de peste 10 ani în activități de promovare turistică a patrimoniului cultural material din Maramureș).

Echipa de proiect:
Barz Mirela Ana – manager de proiect
Kosinszki Sorin Alin – asistant manager
Nemeș Nicoleta – expert patrimoniu cultural mobil
Codrea Ileana – specialist conservare preventivă
Chiș Anuța – responsabil financiar

Azi, 6 iunie, se împlinesc 70 de ani de la trecerea în veșnicie a lui Alexandru Vișovan (1891-1948), unul dintre românii maramureșeni care au militat activ pentru Unirea Transilvaniei cu România.

Născut la Breb, satul de sub Gutâi, la 30 martie 1891, unde absolvă școala primară, Alexandru Vișovan (Alexa lui Pătru Pintii, după cum era cunoscut în sat) va fi înrolat în armata austro – ungară (asemenea altor mii de tineri maramureșeni) pe toată perioada primului război mondial, participând la luptele din nordul Italiei și din alte sectoare ale frontului.

Menționat în documentele maramureșene ale Unirii, ca participant la adunarea electorală de la Giulești din 27 noiembrie 1918 și semnatar al credenționalului (împuternicirii) pentru delegații de Valea Marei și a Cosăului (cercul electoral Ocna Șugatag) la Adunarea Națională de la Alba Iulia de la 1 decembrie (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 72 și 75).

S-a deplasat și el la Alba Iulia, dar nu ca delegat cu drept de vot, ci ca membru al gărzilor naționale care au însoțit delegația. Avea să relateze ulterior peripețiile călătoriei inclusiv o situație limită în care viața le-a fost în pericol fiind atacați de soldați unguri (nu e clar dacă erau trupe regulate sau bande dezorganizate) dar s-au apărat și au scăpat cu bine. În ianuarie 1919, în publicația sigheteană „Sfatul” (organul de presă al Consiliului Național Român din Maramureș) i-a apărut o poezie, ce reflecta atmosfera momentului de împlinire națională.

După Unire, a ocupat o scurtă perioadă funcția de primar în Breb, apoi – dată fiind experiența sa militară îndelungată – a fost încadrat în Jandarmenia Română cu grad de plutonier. S-a căsătorit cu consăteanca sa Paraschiva Pop, fiica lui Tănase Pop, și el implicat în lupta pentru Unire (Gheorghe Todinca, Marea Unire a Românilor, oameni, locuri, documente din Maramureș (1918-1919), pag. 147). Atât Pop Tănase (socrul său) cât și Pop Arvinte (cumnatul său) au ocupat funcția de primar în Breb în perioada interbelică.

Alexandru Vișovan a ocupat funcția de șef de post de jandarmi în mai multe comune din județele Satu Mare și Sălaj având rezultate deosebite în activitate, pentru care a fost de mai multe ori decorat sau evidențiat (documentele purtând semnătura Regelui Ferdinand I). La Tarna Mare (pe granița de nord) i s-a născut fiica Viorica, în 1922, iar la Sărmășag (lângă Zalău), fiul Aurel, în 1926. Botezul fiului a fost celebrat de 6 preoți greco-catolici (este verosimilă ipoteza că între ei s-a aflat și protopopul locului, Valentin Coposu, tatăl viitorului lider național – țărănist Corneliu Coposu). În această perioadă îl reîntâlnește personal pe Iuliu Maniu pe care-l cunoștea de pe front și ale cărui idei politice le împărtășea. În 1932 s-a pensionat și familia s-a întors în Maramureș cumpărând o casă în Sighet la Locul Târgului (str. Bogdan Vodă, nr.111, casa există și azi). O perioadă scurtă a deschis acasă un mic magazin care aproviziona cu alimente zona înconjurătoare.

La cedarea Ardealului de Nord în 1940, Alexandru Vișovan fiind concentrat la sectorul aprovizionare se retrage cu armata română, familia urmându-l în refugiu două săptămâni mai târziu (fiica Viorica este arestată de paramilitari unguri pentru câteva ore). Vor locui la Timișoara unde copiii vor termina liceul, iar fiica se va căsători cu studentul teolog ortodox Ioan Bărdaș numit apoi ca preot în sate din județele Bihor și Arad (va fi mai târziu arestat și va petrece mulți ani în temnițele comuniste). Alexandru Vișovan va apuca să-și vadă cei 3 nepoți din partea fiicei: Grațian, Valentin și Rodica.

În 1945, familia se întoarce din refugiu la Sighet și își recuperează casa pe care o găsește parțial distrusă. Încercând să obțină despăgubiri din partea activistului horthyst care o ocupase în anii de stăpânire maghiară, află că acesta devenise între timp activist comunist! Nori negri apar la orizont…. În perioada 1945-1948, fiul Aurel, student la drept, devine și profesor suplinitor de chimie, fizică și limba italiană la Liceul „Dragoș Vodă”.

Doborât de o boală cu evoluție galopantă, Alexandru Vișovan se stinge din viață la 6 iunie 1948, cu două luni înainte de arestarea fiului său, Aurel, care va petrece 16 ani în temnițele comuniste (și cumnatul Pop Arvinte și nepotul său, Pop Ioan, vor suferi detenție politică). Probabil, Providența a vrut să-l scutească de o nouă și grea cruce… Soția Paraschiva va mai trăi până în 1982 apucând să vadă strănepoții din partea fiicei și bucuria întoarcerii din temniță a fiului Aurel, și pe fiul acestuia – Marius.

A rămas în memoria familiei o cugetare a sa personală (ce denotă un patriotism realist): “E frumos să mori pentru țară, dar e și mai frumos să trăiești pentru țară!”

Autor, prof. Cristina Teleptean

Torționarii vremurilor de urgie au organizat și administrat la Pitești un «iad» al detenției politice mai rău decât iadul, care rămâne unic în lume, după cruzimea în care au fost tratați «pacienții» acolo și blasfemia sub care acestea se petreceau. L-au transferat și în alte spații de detenție, într-o formă ceva mai puțin „draconică”, așa cum a fost la Gherla, Aiud, la Canal ș.a.; în realitate, aproape tot spațiul țării a trecut ca printr-un iad anticristic, într-o anumită interpretare a celor petrecute în «locațiile» lui. Amintesc încă de atâtea alte «iaduri celulare mai mici», în lanțuri, în ape, în întuneric și cu alte prezențe cumplite, în care au și «finalizat» victimele în atâtea cazuri. Unui astfel de «iad» i-am fost și eu «pacient» la Securitatea din Satu Mare, centru de anchete și surghiun de mare cruzime a județului Maramureș.

După o lună de anchete la Bistrița, unde situația oarecum s-a lămurit, am fost transferat din Regiunea Rodna, în Regiunea Maramureș, cu centrul de anchete la Satu Mare, cu torționari mai pregătiți, de nădejde. Colegii de liceu din lotul Popșa, arestați și ei îndată după plecarea mea de la Liceul „Dragoș Vodă”, ca și protejatul nostru, eram cu toții de la Sighet și aveau toate materialele, dosarele, finalizate în anchetele de la Satu Mare.

Am fost anchetat acolo din 15 noiembrie 1951, până în 05 februarie 1952, deci aproape 3 luni. Aceeași agresare brutală ca și în cazurile precedente, cu apelative, insulte și amenințări de tot felul și cazarea în același gen de celule, sub același regim de înfometare cumplită și aceleași capcane, dar unele cumplit de greu suportabile și periculoase. M-au asigurat la fel, tot de la început, că ei o să afle tot și că o să ies de acolo curat, fără altă comparație; probabil, credeau că o să ies în realitate «curat murdar», dar am rămas și am ieșit numai curat, păstrând tăcere despre întâlnirile cu unii colegi pe la biserică, că făceam clandestin ore de religie cu alții, sau despre discuțiile ocazionale ce le purtam, acide, la adresa atâtor activități ideologice ce se organizau în școala, mai ales în cadrul UTC și despre orice trebuia a fi tainuit față de ei, de răul lor.

Cum mă și așteptam, ei au căutat să mă implice în tot felul de învinuiri și acțiuni subversive cu colegii și cu inginerul, cu intenția de a descoperi ceva nou. Mă aflam, de fapt, pe cărări bătătorite, lucrurile fiind oarecum lămurite la Bistrița; nu mă trimiteau ei acolo cu ele în confuzie și neclaritate. Trebuia să-mi reamintesc, însă, cu exactitate tot ce am declarat acolo și să susțin cu toată determinarea aceleiași poziții, să evit orice contradicție, care ar fi putut da un cu totul alt curs evenimentelor, anchetei; catastrofal. Am constatat că unele situații au fost chiar «clasate», ca și inexistente, cum ar fi problema adăpostului din casă, fiind adoptat cel de rezervă din șopron, ca și faptul că cel ascuns de noi a plecat atunci definitiv pe cine știe unde și nici gând că el ar fi revenit, sau că era acolo când l-au căutat, sub ochii lor, ceea ce era extrem de important. După cum am mai relatat, el a rămas ascuns la noi din 15.09.1948, până în 15.10.1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (!), până atunci când noi ne-am prezentat la securitate. Am rămas cu aceleași asumări de vinovăâii, deci că eu am adus inginerul în vizită la noi și am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară care s-a prelungit mai mult; aceasta a favorizat protejarea și tăinuirea tuturor celorlalți implicați în acest caz. La fel mi-am asumat convingător și cu satisfacție toate problemele religioase legate de cult, de frecventarea bisericii romano catoloice din apropierea liceului, despre care ei știau, așa cum am precizat și în anchetele de la Bistrița.

Acolo, într-o celulă mică și luminată difuz, am petrecut primul Crăciun «întemnițat», singur, cu discrete comunicări cu alte victime, prin semnale morse aproximative, cu urări festive scurte, astfel transmise pentru a nu depăși exteriorul celulelor. Un colind ușor, abia murmurat, de neauzit, de unul singur, mi-a adus, însă, atât de multă împăcare, bucurie și mulțumire, o încântare profundă cu multă căldură, care mă făcea să mă simt, parcă, într-o biserică, unde audiam un colind al unei mulțimi de credincioși, reuniți acolo într-o comuniune spirituală; parcă eram teleportat și scos din prizonieratul celulei și mă simțeam liber, însoțit de sunete, de clopote și colinzi. Se întâmpla, uneori, ca, în anumite situații, să simți și să trăiești anumite stări, evenimente, cu totul diferit de realitatea lor, în note incomparabile, în imagini aduse, date de o conjunctură sau alta.

Îmi veneau în minte frumoasele nopți de Crăciun din Săliștea de Sus, comuna unde mi-am petrecut copilăria, nopți în care lămpile la case nu se stingeau până în zori și, în Ajunul Marii Sărbători, peste tot răsuna corul colinzilor atât de frumoase și înălțătoare, care țineau toată noaptea. Amintirea acestor evenimente, de altădată, îmi aduceau multă liniște și pace, care mă făceau să mai uit unde mă găseam.

Mă trezește, însă, din această plăcută visare un securist, care, deschizând ușa, îmi spune: Ieși, banditule!

Dar însoțitorul mă ducea din «celula mea», nu spre anchetă, ci mă îmbrâncește mai departe prin niște labirinturi de subsol fără lumină, întunecate și, ceva mai jos, a deschis o ușă și m-a expediat înăuntru, lovindu-mă cu piciorul și spunând: aici ți-e locul, ticălosule! Am rămas încremenit acolo unde am aterizat și nu găseam în mine niciun impuls de mișcare; înăuntru era un întuneric beznă, un intuneric «albastru», cum se spune, și mi s-a oprit parcă și respirația, bătăile inimii. Unde mă aflam, de ce m-au adus aici? Era pământ pe jos și un miros greu, de canalizare; revenindu-mi oarecum, îmi era teamă să mă deplasez, pentru că nu știam ce se afla în fața mea: poate-i o groapă, un gol cu cine știe ce înăuntru și poate vor să mă «termine» astfel? Gândurile și toate simțurile mele erau în alertă maximă, așa cum se întâmplă mereu când ești într-o situație de mare pericol. Dar, deodată, am auzit ceva zgomote și m-am speriat și mai mult: nu eram singur și nu știam în ce companie mă gasesc, de «oameni» sau de alte animale?! Ascultând, însă, mai atent, am auzit o deplasare lipăită, târâtoare, multiplicată, care, împreună cu mirosul specific de acolo, m-au convins că mă aflam într-un spațiu care era și în proprietatea șobolanilor, probabil «animalele de casă» ale Instituției. Greu și extrem de periculos și eram convins ca ei știau aceasta și anume m-au adus acolo, în gândurile și ticăloșia lor diabolică. O probă de rezistență, de verificare! Mi-am întins mâinile în față și cu mersul târâș, m-am deplasat în direcția în care mă găseam; am dat peste o scândură, cam cât o ușă, după aprecierea mea, puhaba. Am continuat «prospectarea» până am ajuns la pereți și am constatat că eram într-o celulă în care dădeau galerii de șobolani, cu acel «mobilier» puțin și sărac: o tablă de scândură care era patul, așa cum repede am constatat.

A fost cea mai groaznică perioadă a mea din toată detenția, depășind și acele grele perioade de timp când abia mă ridicam și aveam mersul atât de nesigur și incert, de la Capul Midia. Atunci nu-mi era teamă, eram liniștit și „trăiam murind”, îndemn ce-l aveam mereu prezent și care, probabil, m-a și salvat. Dar acum, în bezna celulei, când mai stăteam în șezut pe cantul acelei scânduri, mă cuprindea o teamă cumplită; în „noaptea lungă”, cu zile și nopți reunite în acea întunecime, petrecută printre guzgani și anchetatori, în «interviuri» preferabile locației mele, mai ațipeam din când în când, pe scândura goală și jilavă, cu capul acoperit de zeghe, pentru protecție. Dar când somnul mă dobora, de fiecare dată eram trezit de agresiunea unei mușcături de șobolan; căutam să mă apăr de ei cu mâinile, aruncând câte pe unul de perete. Mai ridicam uneori acea tablă de scândură, o trânteam jos și zgomotul produs al acesteia îi mai alunga prin galeriile lor. S-au obișnuit, însă și cu aceasta, ca și cu bătaia din picior și prezența lor, mai aproape de mine, devenea mai îndrăzneață, mai agresivă. Veneau tot mai mulți și-mi era teamă de ei; tot plecau și iar veneau, după un program doar de ei știut. Mă speriam când, în «jocul lor», mă atingea câte unul și mă gândeam că, poate, or fi făcut festin pe cadavre umane. La un moment dat, mă puteau ataca în grup, în flămânzeala lor și nu știam cum m-aș fi putut debarasa de ei, cum aș fi ieșit din acea luptă. Dacă îmi venea rău și cădeam jos, situație posibilă sub tratamentul pe care mi-l aplicau, oare nu mă atacau cu agresivitatea lor, încă de viu, când mă puteau ucide? Eram frământat de aceste gânduri și mă simțeam și foarte rău, cu febră mare, aerul expirat fiind extrem de ferbinte, fierbinte foc, începând să vorbesc de unul singur și, în acel delir, am decis să merg la ușă, fără nicio convingere, așteptare, doar să fac ceva; ușa era «blindată», nu ceda, nu o puteam sparge cu pumnul, eram acolo în «siguranță»! Sprijinindu-mă de ea, am început să bat, să bat întruna, să fac zgomot mult. Cât timp a durat acțiunea nu mai știu, dar a venit un securist și, când a deschis ușa, m-am prăbușit jos, doar cu el în față, fără șobolani, cu o parte a corpului afară. M-a dus târâș spre «celula mea», în neștire și am căzut într-o adormire lungă, credeam eu, cu un somn recuperator pentru atâta nedormire și coșmaruri. Nu-mi amintesc nimic din ce s-a întâmplat după aceea dar, când m-am trezit, m-am văzut predat de doi civili către niște milițieni și am crezut că era penitenciarul din Satu Mare. Dar, în realitate, era penitenciarul din Bistrița, unde m-au lăsat și nu cel din Satu Mare, penitenciar care mi-a asigurat un „adapost” pe 5 luni, în custodia altor personaje, a altor torționari (Referat DGSS-Reg. Rodna nr.81/3982, din 09 iunie 1952). Am aflat aceasta doar după lecturarea dosarelor de la CNSAS, mult mai târziu. Eram îmbrăcat cu hainele de acasă și nu știu când și cum m-au despărțit de zeghe și m-au îmbrăcat cu hainele mele, cât am fost în stare de inconștiență și nici cum m-au transportat de acolo la Bistrița. Reflectând târziu asupra acestei întâmplări, mi-am dat seama că starea aceea a mea n-a fost un simplu somn recuperator și că ea a fost de lungă durată, leșin sau cine știe ce adormire ciudată, nu știu ce a fost și de ce a fost determinată. A durat cred mai mult timp până când au decis și au organizat transferul meu, cu toate celelalte activități în acest scop și drumul lung până la Bistrița; m-au trimis de aici, în capitala județului Rodna, de care aparțineam, cu mașina, pentru că nu mă puteau transporta cu trenul, în văzul lumii, în starea în care mă găseam. Cred că nu am fost treaz și să mă fi adormit, pentru că mai ușor mă transportau cu trenul și un însoțitor la Bistrița, așa cum m-au și dus de la Bistrița la Satu Mare. Am dedus atunci că aceasta a fost starea mea «naturală», «normală», în netrezire prelungită. Când au decis să mă trimită «mai departe», spre capitală, am fost dus de la Bistrița la Deda, pentru acceleratul de «Satu Mare – București» și de aici confuzia, eu crezând, până târziu, că am urcat atunci în acel accelerat tocmai de la Satu Mare. Așa cum se întâmpla de multe ori, rememorând trăirile mai demult, cu evenimentele lor, am analizat acea stare de câteva minute premergătoare părăsirii «iadului» din acea celulă. Starea aceea de rău, cu febra excesivă cu care m-am trezit («febra mușcăturii de șobolan»), cu răni la picioare făcute de mușcăturile acestora, mi-au dat îndemnul de a merge spre ușă și să o tot lovesc, susținut. Acesta a fost de fapt gestul salvarii mele; eu mă aflam atunci pe frontiera dintre două lumi: o puteam părăsi pe «una» și să trec în «cealaltă». Au trecut doar câteva momente până când am cazut jos, în neștire, ajungând apoi în stare de inconștiență și acest lucru se petrecea și dacă rămâneam pe acea scândură mai departe și nu mă îndreptam spre ușă; doar că în acest caz mă aflam, cu starea inertă, la discreția șobolanilor flămânzi, iar acele animale grețoase ar fi avut un alt comportament, diferit totuși de cel al securistului care m-a scos afară, care nu m-a ucis și, foarte probabil, nu mai plecam din Satu Mare. Acel gând salvator, care a trecut peste somnolență, peste starea de rău, peste febră, peste toate, în neștire, a fost un strigăt al vieții, pentru apărarea ei, deși, dacă puteam gândi la «rece», eram convins că nimeni nu mă va auzi și nu se va deranja pentru mine, staționarea mea acolo fiind «asigurată», ușa era blindată! Era și foarte puțin probabil ca tocmai atunci să fi fost o coincidență cu deplasarea securistului spre ușă, pentru a mă întreba «cum mă simt», sau pentru transfer, el venind acolo în mod sigur din cauza zgomotului produs de bătăile mele disperate în ușă, care au fost mult amplificate prin rezonatorii acelei rețele subterane de acces din subsol, zgomot care le deranja liniștea și, dacă eram în stare să suport, poate mă și lovea, mă pedepsea… În situații din acestea deosebit de critice, în situații limită, de cumpănă, apar decizii care transced gândurilor tale prevestitoare de pericol și îți sunt transmise de undeva din altă parte și nici nu-ți rămâne decât să răspunzi la întrebarea cum s-a întâmplat (?), prin: Dumnezeu știe! Sunt adevărate minuni, când salvarea îți vine din exteriorul tău, ție rămânându-ți după aceea obligația de a o interioriza, conștientiza și a o strânge într-un buchet de adâncă recunoștință și mulțumiri către Domnul.

Am scapat de acolo dintr-un «iad» celular cumplit, dintr-un întuneric orb, cu vietățile lui scormonitoare și agresive, așa cum îi stă bine iadului!

Oare pentru ce m-au supus acestui tratament inuman, atât de diabolic? Mai ales că toate declarațiile colegilor mei negau apartenența mea la grupul lor: «nu a făcut parte din organizația «Tânărul Cuib» a lui Popșa» (fila 17 din dosar). Este, evident, o atrocitate înscrisă în calendarul lor, care mi-a pus nu numai sănătatea în pericol, ci chiar viața, ceea ce reprezintă o crimă majoră împotriva condiției umane și arată că acel tratament a fost desfășurat de niște monștri, niște mutanți umanoizi, transformări petrecute prin cine știe ce murdării subterane, precum aceea unde se aflau acele animale de casă ale lor. Nu cred că am fost primul și nici ultimul care a petrecut pe acolo acele momente de groază și, foarte probabil, au fost cazuri încheiate și altfel .

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet

N. R. : Redacția „Salut, Sighet!” îi urează profesorului Gheorghe Bărcan „La mulți ani!” cu multă, multă, multă sănătate, pentru a ne bucura cu articolele domniei sale.

Clubul Sportiv Școlar Sighet organizează Centura Marmației la box, sâmbătă, 09.06.2018, de la orele 16:00, în sala de sport a Liceului Tehnologic Forestier. Intrarea este liberă.

Centura Marmației este un show pugilistic de excepție, cu sportivi de valoare la nivel național și internațional, cu meciuri spectaculoase! În premieră la Sighet vom avea și meciuri semi-profesioniste de box! Vă așteptăm să vă susțineți favoriții! (Claudiu Râșco, antrenor emerit)

Prezintă, Gavrilă & Alex Martari.

Stația de „taxi” eco din centrul Sighetului, la început de secol XX.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.