Uniți pentru Marea Unire! (autori, Mihaela Firișciac & Bogdan Mariș)

Mihaela-Delia Firișciac & Ionuț-Bogdan Mariș

Sâmbătă, 19 mai 2018, elevii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” împreună cu doamna prof. Claudia Dura, Preasfințitul Părinte Iustin, Episcopul Maramureșului și Sătmarului, și numeroase personalități maramureșene, au participat la Băsești, Maramureș, la sărbătorirea Centenarului Marii Uniri . Elevii i-au reprezentat, simbolic, pe cei 1.228 de delegați strânși în urmă cu 100 de ani în Alba Iulia.

Festivitatea a avut rolul de a-l comemora, în principal, pe Gheorghe Pop de Băsești, cel care a deschis adunarea de la Alba Iulia acum 100 de ani, dar și pe cei care au luat parte la aceasta. Invitații au fost numeroși, oameni și elevi din întreg ținutul Maramureș, îmbrăcați de sărbătoare, îmbrăcați cu straiele populare, fiecare reprezentând zona de unde vine, cum ar fi satele de pe Valea Izei (Bogdan Vodă, Rozavlea, Oncești, Bârsana etc), dar și sighetenii și băimărenii au purtat cu mândrie portul popular, cu care strămoșii lor au înfăptuit Marea Unire.

Oaspeți de seamă, Preasfințitul Părinte Iustin, corurile liceale, dar și programul artistic pregătit de fiecare grup, au constituit câțiva factori care au amintit de momentele unice ale Unirii de la 1918.

În calitate de invitați, totul ni s-a părut extraordinar! Să vezi atâta lume adunată pentru comemorarea unui eveniment istoric care a schimbat destine‚ a trezit în sufletele noastre o bucurie și o mândrie enorme, cursivitatea și înflăcărarea cu care a vorbit fiecare invitat ne-au proiectat, parcă, direct pe 1 decembrie 1918, eram acolo, așteptând să se înfăptuiască Marea Unire!

Gheorghe Pop de Băsești (n. 1 august 1835, Băsești– d. 23 februarie 1919) a fost un politician român din Transilvania, între 1881-1902 vicepreședinte, iar între 1902-1918 președinte al Partidului Național Român din Transilvania. În perioada 1892-1894 Gheeorghe Pop de Băsești a fost unul dintre liderii mișcării memorandiste, care cerea autonomia Transilvaniei și drepturi suplimentare pentru românii din Transilvania aflată în Austro-Ungaria. A fost unul dintre politicienii români condamnați la închisoare pentru susținerea Memorandumului, în cadrul procesului memorandiștilor de la Cluj în 1894. A prezidat Adunarea Națională de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918.

Autori: Mihaela-Delia Firișciac & Bogdan-Ionuț Mariș,
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”




EXCLUSIVITATE – Scurtcircuit… la Sighet! (autor, Ion Mariș)

Regizorul Cătălin Saizescu va fi prezent la Sighet, pentru a promova, în premieră în Maramureș, filmul care a primit trofeul “Golden Goblet/Pocalul de Aur”, pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai (China) în anul 2017. “Scurtcircuit” (în engleză Fault Condition – Stare de blocaj) este un film inspirat de un eveniment dramatic, real, incendiul de la maternitatea Giulești, petrecut în București în urmă nu cu foarte mulți ani (2010).

Sâmbătă, 26 mai 2018, la Școala de Muzică – Sala “Monica Chifor”, va fi proiectat filmul “Scurtcircuit” în prezența regizorului Cătălin Saizescu și a actriței Georgiana Saizescu.

Tot profitul din biletele vândute (inclusiv de la Sighet) va fi utilizat pentru achiziţionarea de incubatoare pentru copiii născuţi prematur. Este o campanie socială iniţiată de echipa filmului ”Scurtcircuit/ Fault Condition”.

Tânărul regizor Cătălin Saizescu, fiul regretatului regizor și actor Geo Saizescu, a acceptat să-mi destăinuie într-o scurtă discuție, câteva detalii din povestea filmului – dramă “Scurtcircuit”.

Ion Mariș (IM): Domnule Cătălin Saizescu, cum, când a apărut ideea acestui film?
Cătălin Saizescu (CS): În seara zilei de 16 august 2010 priveam stupefiat la drama ce se transmitea în direct pe canalele tv: incendiul salonului de terapie intensivă neonatogie a Maternității “Panait Sîrbu” din București (Maternitatea din Giulești cum este cunoscută popular). Copiii mei, Maria și Matei veniseră pe lume cu 5, respectiv 2 ani în urmă, în același loc în care acum niște bieți părinți nefericiți își pierdeau odraslele sau trăiau drame inimaginabile alături de copii de-abia născuți, prematuri supraviețuitori ai unor temperaturi devastatoare, de peste 200 grade Celsius.

În 2011 preluam proiectul unui film de la o altă companie aflată în imposibilitatea continuării producției din cauza slabei finanțari, film al cărui scenariu avea la bază povestea unei femei care-și dă spre adopție copilul proaspăt născut în schimbul unor foloase materiale. Practic, era subiectul sensibil al anilor ‘90 și chiar 2000 când în România, datorită unor vicii legislative în domeniul adopțiilor internaționale s-au consumat nenumărate drame atât pentru copiii răspândiți în toate colțurile lumii de a căror urmă nu a mai dat nimeni în multe dintre cazuri, cât și pentru părinții acestora, fiecare cu partea lui de vină, a cărui cuantum e greu de stabilit.

Fiind convins că evenimentul de la Giulești nu poate să treacă neobservat și tocmai pentru a conștientiza gravitatea unor accidente de acest gen ce nu trebuie repetate, accidente pentru care se impun măsuri drastice de siguranță, măsuri ce pentru lumea civilizată, ajunsă la un înalt grad de responsabilitate constituie o normalitate, am decis, împreună cu talentata scenaristă Ioana Vicol să înglobăm acest paragraf în povestea inițială doar că, forța întâmplărilor reale a acaparat până la urmă întreg scenariul filmului. Cu o documentare în detaliu, studiind dosarele procuraturii, citind toate articolele de presă și declarațiile martorilor oculari, declarațiile părinților, ale cadrelor sanitare și ale pompierilor salvatori și coroborând informațiile oficiale cu cele obținute din interior am reușit, zic eu, să spunem o poveste, fictivă ce-i drept, dar care respectă într-o foarte mare măsura realitățile momentului.

O altă temă socială pe care am ținut s-o punctăm este problema mamelor minore, care, în România, a atins cote alarmante. Nu degeaba eroina noastră principală, Melania (Maruca Băiașu) este o elevă de 15 ani, provine dintr-o familie modestă cu un tată alcoolic (Valentin Popescu) și o mamă (Magda Catone) care acceptă compromisul unei tranzacții financiare prin darea spre adopție a nepoțelului încă nenăscut (în schimbul avansului pentru achiziția unui apartament), forțată și de directoarea liceului (Oana Ștefănescu) în care lucrează ca secretară și mama lui Emi (Manuel Nicolae), iubitul Melaniei, sub amenințarea pierderii locului de muncă, mica remunerație din care reușeau să supraviețuiască cu toții. Inspirația personajului Melaniei a venit din realitate, una dintre mamele copiilor implicați în catastrofa de la Giulești era minoră.

IM: Filmul are un mesaj foarte precis. Va ajunge oare mesajul la.. țintă?
CS: Cred că acel accident trebuia să rămână în conștiința colectivă și sper că vom învăța cu toții din greșelile altora. Am încercat un soi de exorcizare a felului în care suntem obișnuiți să tratăm problemele grave cu care ne confruntăm, automatismele, clișeele și monotonia unor sisteme mai mult sau mai puțin impuse într-un mecanism administrativ defectuos, care ne este inoculat cu obstinație de câteva decenii bune în detrimentul unei vieți liniștite și lipsită de grija zilei de mâine, într-o societate în care normalul ar trebui să se așeze la rang de obișnuit, într-un secol în care speram cu toții că singura problemă pe care n-ar fi trebuit să ne-o mai punem ar fi fost însăși supraviețuirea…

Din păcate, în toamna anului 2015 în care am filmat Scurtcircuit o altă tragedie de proporții a zguduit o națiune întreagă: incendiul de la Clubul Colectiv. Unul dintre membrii echipei care m-a ajutat la realizarea acestui film, Daniel Ciobanu, ne-a părăsit împreună cu alți 67 de tineri.

Provocarea cea mai mare este să ieșim de “după deget” și să spunem lucrurilor pe nume și, în același timp, să ne asumăm atitudinea civică, să devenim mai responsabili. Valențele acestui cuvânt ar trebui să rezoneze în fiecare dintre noi. Numai împreună putem izbândi!

IM: Cu acest film ați obținut un important premiu la Shanghai. Cât de relevant este acest premiu pentru cariera dumneavoastră?
CS: Este fascinant să participi în competiția oficială a unui festival de așa calibru cum este Festivalul Internațional de film de la Shanghai (multă lume nu știe că în lume sunt doar 15 festivaluri de rang A printre care se numără Cannes, Berlin, Veneția, Shanghai). Faptul că am putut interacționa cu realizatori talentați, cu actori din toate colțurile lumii, producători și distribuitori, multitudinea de filme interesante și organizarea foarte bine pusă la punct au făcut din acest eveniment cultural excepțional un regal al cinematografiei mondiale. M-am bucurat să fim apreciați pe piața asiatică al cărui lider de necontestat este China, fiind plăcut surprins și de prezența în număr extrem de mare a spectatorilor la filmele din festival. Există la ei o apetență pentru cinema, care la noi parcă s-a estompat. M-am bucurat de o premieră mondială cu o sală plină, cinefili prin definiție, dornici să comunice la final cu noi, cu echipa, să ia autografe și să se imortalizeze în poze cu fiecare actor și actriță, bucuroși de interacțiunea cu creatorii unui film al cărui mesaj i-a atins! Și totuși, am făcut acest film pentru publicul larg nu doar pentru aprecierea la nivel profesionist/festivalier. Mă bucur că am reprezentat cinematografia românească pentru prima oară la Shanghai, fiind primul film românesc selectat în competiția oficială a celui mai mare festival de film al Asiei. Bucuria și mai mare este să știu că mesajul meu ajunge la cât mai mulți spectatori români.

IM: Cum au trăit/ simțit actorii, echipa de filmare, drama poveștii?
CS: Așa cum rușii credeau la începuturile cinematografiei în decupajul beton armat, de la Pudovkin citire, eu cred cu tărie în actorii pe care mi-i aleg în distribuție. Chimia actorilor care interpretează personajele transpiră în acel „cinema” cum îmi place mie să zic, care se naște și te captează ținându-te pironit în scaunul cinematografului, avid să trăiești povestea până la sfârșit pentru a gusta din plin deznodământul.

Întâlnirea cu actori de calibru precum Dorel Vișan, Valentin Popescu, Magda Catone, Oana Ștefănescu, Ionel Mihăilescu, Paula Chirilă, Maia Morgenstern, Claudiu Bleonț, Andras Demeter, Ionuț Brancu, Adrian Văncică, Nicodim Ungureanu, Take Florescu, George Ivașcu, Georgiana Saizescu, Iulian Enache, Mircea Drîmbăreanu, Victor Vurtejan, Răzvan Oprea, Ada Navrot, Liliana Pană, Richard Bovnoczki, Marius Rizea, Vasile Calofir, Alina Șeban și nu numai, a fost un regal. Bucuria de a lucra cu actori talentați și pasionați de nobila meserie pe care o practică, s-a amplificat cu fiecare zi de filmare, cu fiecare cadru și secvență întipărită. Nu cred că aș fi putut găsi în rolul managerului de spital un actor mai potrivit ca Dorel Vișan sau în rolul directorului de la adopții un personaj mai complex decât cel pe care l-am creat cu Adrian Hostiuc. Mă bucur că am pus-o în valoare pe Oana Ștefănescu, o actriță cu un potențial enorm cinematografic și că i-am oferit Magdei Catone contre-emploi-ul dramatic de care cred că avea nevoie. În aceeași idee a distribuției în contre-emploi Georgiana Saizescu a interpretat rolul Asistentei încercând să înțeleagă mai bine personajul prin documentare și practica sanitară într-o maternitate reală timp de mai multe săptămâni. Cuplul de „spanioli”, Nicodim Ungureanu și Paula Chirilă dau culoare și aduc un zâmbet amar dar, fiți convinși de faptul că personajele lor, Cornel și Raluca, își au corespondent în parveniții contemporani lipsiți de orice formă de etică și de umanitate, oameni pentru care puterea banului e mai presus de orice. Pompierul salvator interpretat de Take Florescu, doctorul implicat în operațiunea de salvare interpretat de Damian Oancea, doctorul (Iulian Enache) și doctorița (Liliana Pană) care preiau copii arși sau tatăl care se implică în salvarea prematurilor spărgând ușa blocată a salonului incendiat (Edgar Nistor) sunt tipologii de eroi ce acționează, eroi pe care-i întâlnim din ce în ce mai rar, dar care există și își merită locul în viețile și în filmele noastre.

Poate că cel mai greu a fost să-mi găsesc cuplul de adolescenți Melania și Emi, colegi de clasă la Liceul de Arte unde directoare este chiar mama lui și secretara mama ei. Aveam opțiunea de a folosi studenți de la actorie dar pariul era să găsesc doi tineri de 15 ani, vârsta inocenței în care credeam atât de mult. Ajutat de Georgiana, soția mea, care, pe lângă rolul Asistentei din film a preluat și rolul de directoare de casting, împreună cu Magda Catone, nașa noastră cu vechi state de plată într-ale actoriei și pedagogiei și împreună cu asistenții mei de regie Stefan Pătrașcu și Alex Mihai care au luat la rând toate trupele de teatru liceal de la Colegiul Național de Arte și până la trupele independente filmând cam toate spectacolele cu adolescenți din anul filmării (2015), am reușit să punem pe lista scurtă cam 5 posibile cupluri cu care am repetat și am dat probe săptămâni la rând până când ne-am fixat la doi viitori actori, Maruca Băiașu și Manuel Nicolae, pe care i-am școlit în puținul timp ce ne mai rămăsese până la începerea filmărilor de la mijlocul lui iulie. Maruca cocheta cu actoria fiind înscrisă de puțin timp la un curs de teatru, iar Manuel era talentat la desen… nu că asta i-ar fi ajutat la actorie doar că fusese cules direct din curtea liceului de Georgiana mai ales pentru aspectul fizic și dezinvoltura cu care purta o primă discuție, lucru ce nu s-a repetat și la casting unde m-a întâlnit pe mine… După ce le-am explicat personajele, am desfăcut textul și le-am câștigat încrederea, am reușit să repetăm și să aprofundăm până am ajuns la un nivel apreciabil care ne-a permis intrarea în filmare.

Oricum, drama prin care trec cei doi adolescenți este greu de imaginat: să rămâi gravidă la 15 ani fiind pusă în fața unei vânzări a copilului pe care urmează să-l naști, să procreezi și să-ți pierzi la nici două zile copilul într-un incendiu… Și cum să-i explici toate acestea unei fetițe de 15 ani și unui băiat care te privesc cu ochi mari încercând să găsească pârghia care să-i conducă spre un soi de sentimente relative, aproape de tragedia prin care trec personajele, despărțite pe nedrept de părinți într-o formulă shakespeariană adusă în contemporan.

IM: Ce se întâmplă cu implicarea civică a românilor? Ne rezumăm oare, constant, la rolul de… spectatori?
CS: Cred că se vorbește mult și se face puțin! Dacă fiecare dintre noi am fi mai responsabili, cu siguranță am avea parte de o societate mai evoluată!

IM: Ce proiecte de… lung metraj, aveți?
CS: Proiecte am multe… cu finanțarea stau mai rău!

IM: Tatăl dumneavoastră a fost un cunoscut regizor! Ați fost influențat din familie să mergeți în aceeași… direcție?
CS: Am fost contaminat de mic cu virusul ăsta cinematografic… Faptul că o echipă întreagă de oameni te ajută să pui în imagini gândurile și ideile din scenariu în felul în care ți-ai imaginat tu povestea mi se părea fascinant. Octavian Cotescu, Ștefan Mihăilescu Brăila, Gheorghe Dinică, Sebastian Papaiani, Jean Constantin, Ion Besoiu, Emil Hosu, Tamara Buciuceanu, Rodica Mureșan, Șerban Ionescu, Ștefan Sileanu sunt doar câteva dintre numele ce mi-au înseninat copilăria, actori mari ai filmului românesc cu întâmplări și experiențe trăite la filmări pe care n-am să le uit niciodată. Și n-am să las deoparte nici scenariștii cu care am avut onoarea să mă întâlnesc precum D.R. Popescu, Ion Băieșu, Alexandru Struțeanu, Fănuș Neagu sau operatorii George Cornea, Aurel Kostrakiewitcz, Puiu Marinescu sau Alexandru Intorsureanu sunt doar o parte din oamenii speciali care au însemnat și înseamnă atât de mult pentru mine.

Așa cum iau viață personajele pe platoul de filmare, din repetiții, căutări, idei, cadre și mișcări de aparat, așa ne îmbogățim și noi cei legați de lumea filmului din întâlniri cu oameni excepționali, talente remarcabile și învățăminte de neprețuit.

Cum poți sta departe de această lume minunată când, practic, te naști pe platourile de filmare?…

IM: Ați participat la proiecția filmului dumneavoastră în diverse localități din țară. Credeți că sunt dispuși concetățenii noștri să iasă măcar la… film?
CS: E drept că există o prejudecată în ceea ce privește filmele românești contemporane. Poate și din cauza subiectelor abordate, poate și din maniera de realizare a filmelor, publicul român a început de mai mulți ani să refuze cinematograful autohton ce a căpătat o tentă pregnant elitistă sau, pe alocuri, total neinteresantă publicului larg. Puțini sunt regizorii care încă se mai gândesc la public și încearcă din răsputeri să-l readucă în sala de cinema. Eu cred că datoria oricărui artist este să atingă coarda sensibilă a cât mai multora dintre semeni și pariul meu cu acest film a fost, printre altele, să fac în așa fel încât să readuc în sală spectatorii români. Cultura se face de cele mai multe ori prin „constrângere”. Așa cum „pofta vine mâncând” și apetența pentru film românesc vine vizionând filme ce te pot face să vibrezi, care să te marcheze… dar, bineînțeles, asta ține și de bucătar/cineast.

M-am bucurat să primesc felicitări de la elevi entuziasmați de poveste, veniți cu diriginta la cinematograful din Pitești, într-o zi din „săptămâna altfel”, tineri „constrânși” să vadă filmul pentru că profei de engleză i-a plăcut filmul și a ținut să-i aducă. Mărturiile lor filmate se regăsesc și pe pagina de facebook a filmului „Scurtcircuit/Fault condition”.

La Botoșani, la Iași sau la Bârlad, am fost întâmpinați cu bucurie de sute de spectatori profund impresionați de film… Am avut bucuria ca și în Oltenia să fim primiți de cinefili, preponderent tineri, entuziasmați de producție. Aștept cu nerăbdare să mă întâlnesc cu publicul din Sighet și să le simt reacția.

IM: Am observat din distribuție că toată familia dumneavoastră este implicată în domeniul cinematografiei. Se poate trăi la noi din/prin… artă?
CS: Nu e ușor să trăiești la noi din artă, dar, se poate! Fiind reprezentantul celei de-a doua generații de cineaști am preluat și realizările tatălui meu Geo Saizescu, remasterizând în format digital, la o înaltă calitate tehnică atât din punct de vedere al imaginii cât și al sunetului, celebrele filme de comedie regizate de el, atât de apreciate încă de telespectatorii români. Distribuind către televiziunile naționale și internaționale filme ca „Păcală”, „Secretul lui Bachus”, „Secretul lui Nemesis”, „Astă seară dansăm în familie” și multe altele, realizez venituri pe care le reinvestesc în film. Aceasta este și explicația opțiunii mele de a nu realiza niciun profit din filmul „Scurtcircuit” ale cărui încasări din cinema am hotărât să le folosim la achiziționarea de incubatoare pentru copii născuți prematur, echipamente ce urmează să le donăm maternităților din țară care au atât de mare nevoie de ele. Și asta nu pentru că am reuși să satisfacem noi nevoile atât de stringente ale sistemului medical românesc, ci pentru a da un exemplu, prin puterea gestului. Cred cu tărie că, dacă fiecare dintre noi ar fi responsabil și ar face lucrurile corect (în orice domeniu), cu siguranță societatea noastră ar arăta altfel.

IM: Dacă ar fi să vă alegeți o altă meserie, ce v-ați dori să fiți?
CS: Când faci ceea ce-ți place e greu să te gândești la altceva pentru că ești prea ocupat cu ceea ce faci!

IM: Avem o școală cinematografică românească cu adevărat vizibilă în context european și mondial?
CS: Mi-ar plăcea ca această școală să fie la fel de vizibilă și pe plan național. Cu siguranță, vorba… „nimeni nu e profet în țara lui” conține foarte mult adevăr. Doar că subiectele filmelor noastre ar trebui să ne intereseze pe noi în primul rând și apoi pe alții.

IM: Faceți parte din tânăra generație a României. Cât de bătăioasă și de coerentă este această generație emancipată tehnologic?
CS: Cu siguranță emanciparea tehnologică a făcut aparent mult mai ușoară comunicarea dar ne-a îndepărtat ca indivizi. Manipularea celor educați este mai dificilă și parcă tocmai de aceea se pune din ce în ce mai puțin preț pe educație, cel puțin la nivel macro. Fac parte dintre cei care au ales să nu-și părăsească țara, părinții și prietenii, deși, parcă pe zi ce trece, totul te îndeamnă la asta. Nu cred că avem nevoie de alții să ne facă curat în grădină și nu cred că ar trebui să ne ascundem gunoiul sub covor. După principiile psihologice ar trebui să conștientizăm problemele și să ni le asumăm. Doar așa putem evolua putând merge mai departe, învățând din greșelile trecutului, ce n-ar mai trebui repetate. Aceasta este și tema filmului „Scurtcircuit” pe care vi-l propun în încercarea de a transforma un banal scurtcircuit electric ce a dus la o catastrofă, într-un scurtcircuit benefic, la nivel mental, o resetare a mentalității. Ne-am obișnuit prea mult să aruncăm vina pe alții pentru problemele noastre, ne-am obișnuit cu „merge și așa”. Este momentul să ne reevaluăm și să ne scurcircuităm, să realizăm că soluția ieșirii din această condiție de blocaj/vină (versiunea titlului în engleză este Fault Condition) o avem cu toții. Schimbarea e în fiecare dintre noi!

IM: Ce vă doriți pentru România, în anul Centenarului?
CS: Cetățeni mai responsabili care să-și asume faptele și să nu uite câte sacrificii s-au făcut de către înaintași pentru această unitate ce nu trebuie pierdută. Speranța mea se îndreaptă spre o societate ce trebuie să fie caracterizată măcar de… normalitate.

IM: Cum i-ați putea „motiva” pe concetățenii mei ca să vi se alăture la proiecția ce va avea loc în municipiul nostru pe data de 26 mai 2018? Vă rog să transmiteți un mesaj publicului sighetean!
CS: Mi-aș dori ca publicul sighetean să vină să vadă „Scurtcircuit” pentru că este o poveste de dragoste, pentru că nu este „just a movie”(doar un film), așa cum spun americanii în general referindu-se la pelicule, pentru că a fost făcut cu inimă și cu suflet, pentru că e o poveste care trebuia spusă și pentru că nu poți fi indiferent față de aproapele tău oricât ai dori să rămâi detașat și, mai ales, pentru a putea discuta după film, pentru că voi fi acolo să le răspund întrebărilor și să le povestesc detalii din culisele acestei producții dificile.

IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm la premiera filmului dumneavoastră la Sighet!
CS: Eu sunt cel care vă mulțumește pentru că mi-ați dat ocazia să fac un mic preambul viitoarei discuții cu publicul din Sighet.

Ion Mariș




EXCLUSIVITATE – Jurnalistul sighetean Ștefan Berci, prezent la nunta regală! (autor, Brîndușa Oanță)

Sigheteanul Ștefan Berci, absolvent al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” (profil Filologie), a studiat la Facultatea de Jurnalism a Universității “Babeș-Bolyai” din Cluj, colaborând în prezent cu Agenția de Știri, Associated Press. Pe lângă jurnalism, Ștefan este și Directorul de Comunicare la Official Monetary and Financial Institutions Forum din Londra, Marea Britanie, forum la care este afiliată și Banca Națională a României. Anterior, a ocupat postul de reporter și prezentator la NCN TV/Look TV. Aflând că a fost corespondentul Associated Press la evenimentul monden ce a polarizat atenția întregii lumi, nunta prințului Harry cu Meghan Markle, l-am rugat pe fostul meu elev de la Liceul “Regele Ferdinand”, să ne divulge câteva detalii din culisele nunții regale britanice.

Brîndușa Oanță: Care a fost misiunea ta în cadrul acestui important eveniment?
Ștefan Berci:
Cu această ocazie (ca jurnalist) m-am ocupat de echipa Kanal D, special trimisă la Londra pentru a transmite evenimentul în direct. Am organizat interviuri pentru Kanal D cu editorul de la Metro, o prezentatoare tv ș.a.m.d. Am comentat nunta regală, în direct la Kanal D, dar și pentru colegii de la B1TV. Am fost alături de cei de la Kanal D pe tot parcursul șederii lor la Londra pentru a mă asigura ca totul să decurgă impecabil.

Brîndușa Oanță: Ștefan, cât de tentantă a fost pentru tine misiunea pe care ți-a dat-o agenția la care lucrezi?
Ștefan Berci: De obicei, eu comentez și lucrez pe subiecte socio-politice, însă nunta regală a fost un prilej bun de a pune totul într-o altă lumină. Aici mă refer la diversitate rasială, filantropie, iubire și unitate.

Brîndușa Oanță: Cum ți s-a părut acest eveniment monden, la fața locului?
Ștefan Berci: A fost un eveniment de excepție! Totul a fost foarte bine organizat, așa cum numai englezii știu să o facă. Din punct de vedere al transmisiunii în direct (BBC și Sky News) a fost ceva de neegalat. Chiar după eveniment, i-am prezentat pe colegii de la Kanal D directorului tehnic de la BBC, care ne-a spus că doar în capela unde s-a oficiat cununia religioasă au avut 47 de camere amplasate.

Brîndușa Oanță: Ai întâlnit și alți observatori români?
Ștefan Berci: Din câte am înțeles, cei de la Antena și Pro Tv au fost la Windsor, însă am fost foarte focusat pe ceea ce aveam de făcut cu colegii de la Kanal D.

Brîndușa Oanță: Noi, cei din fața televizoarelor, am sesizat o anumită desfășurare de forțe pe toate planurile. Cât de “lejer” a fost evenimentul la fața locului?
Ștefan Berci: Securitatea a fost la un nivel maxim, însă presa internațională a avut acces în anumite zone restricționate publicului.

Brîndușa Oanță: Ce n-am văzut noi pe micile ecrane? Ce amănunte „picante” ne poți da?
Ștefan Berci: Nu cred că au existat amănunte picante. S-a încercat ca totul să fie de bun gust și în manieră tradițional britanică. Poate, ceea ce nu s-a văzut la televizor, a fost faptul că aproape șapte mii de jurnaliști din întreaga lume au fost prezenți la eveniment. Un număr record! Peste tot erau jurnaliști care aveau un singur scop: să ia pulsul evenimentelor și să prindă cele mai bune imagini.

Brîndușa Oanță: Cât de agreată este formula monarhică în UK?
Ștefan Berci: Britanicii sunt foarte mândri de Casa lor Regală și de imaginea pe care aceasta o proiectează în fața întregii lumi. Sunt suporteri înfocați și fac tot posibilul să sărbătorească monarhia care durează de secole.

Brîndușa Oanță: Ai participat și la petrecerea de după nuntă?
Ștefan Berci: Chiar după ce ne-am terminat munca, am mers în parcul din jurul castelului unde ne-am întâlnit cu alți jurnaliști de la BBC și presa internațională. Cred că am sărbătorit și faptul că totul a ieșit bine și faptul că am avut ocazia să transmitem un astfel de eveniment istoric.

Brîndușa Oanță: Cât de interesantă este viața la Londra, pentru tine?
Ștefan Berci: Viața la Londra este mai mult decât interesantă. Este un stil de viață la cel mai înalt nivel posibil, prin care ai oportunitatea de a crea, de a fi părtaș al unor evenimente unice, de a fi pionier și a te implica în făurirea unei civilizații moderne.

Brîndușa Oanță: Ținând cont de tumultul meseriei tale, mai ai timp pentru a ține legătura cu orașul adolescenței tale?
Ștefan Berci: Pe cât posibil încerc să țin legătura cu Sighetul, Maramureșul, Transilvania, așa cum fac și acum prin acest interviu. Transilvania, și implicit Maramureșul sunt două locuri foarte dragi mie. Mi-ar plăcea ca în viitor să mă implic și mai mult în viața socială a Sighetului și a Maramureșului, prin a împărtăși toată această experiență și expertiză acumulată la Londra.

Brîndușa Oanță: Mulțumim pentru interviu și așteptăm și alte știri de la tine pentru “Salut, Sighet!”
Ștefan Berci: Și eu vă mulțumesc pentru această oportunitate. În întreaga lume sunt sigheteni și moroșeni iscusiți, care s-au școlit și s-au format în acest oraș frumos și care, cu siguranță, duc mai departe tradiția, vorba și cultura. Mi-ar plăcea să văd cât mai mulți astfel de oameni, promovați în presă și în media!

Autor, Brîndușa Oanță




Viață de adolescent made in Sighet (autor, Crina Voinaghi)

prof. Crina Voinaghi

Acest articol nu are nicio legătură cu politica. Nu urmăreşte lezarea unor persoane, doar scoaterea în evidenţă a unor lucruri mai mult decât evidente. Acest articol se vrea ceva de genul „Oare aşa să fie de evident sau doar mi se pare mie?” Poate nu ar trebui să fie aşa, ori poate tocmai aşa trebuie să fie. Hai să descoperim împreună! O să încerc să pun întrebările potrivite. Vor fi retorice, nu consider că ar fi cineva dator să răspundă la ele, unele lucruri se întâmplă pur şi simplu dar cred ca e important să pui întrebările potrivite. Pentru a pune punctul pe i, nu de alta.

Prima ar fi de ce se acordă atât de multă importanţă unor lucruri de care toată lumea spune că nu sunt importante şi atât de puţină altora considerate foarte importante? În teorie. Să dau un exemplu ca să nu se creadă că teoretizez doar de dragul de a scrie ceva. De ce există în oraşul meu Carrefour, Lidl, Unicarm, Kaufland, Pepco, Takko şi mai nou 2 Profi, dar nu există o sală de spectacole sau un cinematograf sau un bazin de înot sau măcar o sala de bowling? Ce să fac eu – să ne prefacem că sunt adolescent – în oraşul meu când plouă şi nu vreau să fac baie de mulţime în Kaufland? Sau să îmi expun în magazine hainele noi luate tot de acolo pentru a-mi căuta alte haine noi? Sau să mă închid într-unul din cele 2-3 baruri care îmi convin? O sa spuneţi că asta e viaţa oraşelor mici, să merg în altele mai mari dacă am chef de viaţă culturală, dar eu îmi aduc aminte altceva. În urmă cu 10-15 ani în Sighet (nu merg mai departe în timp și să zicem că eram tot adolescent) exista sala Studio unde era plin de elevi atunci când aveau loc Balurile Bobocilor sau mai ştiu eu ce evenimente şi chiar dacă dârdâiam uneori de frig, locul exista, era posibil, comentam condiţiile nu tocmai bune, dar măcar existau. Apoi, s-a folosit o vreme scena fostului Palat Cultural, lăsat în paragină şi el şi care oricum era neîncăpător, dar totuşi exista. Acum nu mai există. Se ştie toată povestea, nu vreau să insist. Nu caut vinovaţi, vreau doar să transcriu realitatea. Exista un cinematograf, e drept că trebuia să mai ridici picioarele din când în când pentru că existau mici vizitatori şi condiţiile nu erau extra dar exista şi se proiectau filme. Ceea ce era ceva. În loc să se amelioreze condiţiile din aceste spaţii, să se repare ce se poate repara, s-au închis pur şi simplu uşile. În nas, aş putea spune. Acum aud zvonuri cum că se va reamenaja cinematograful Mara. Cum că Sala Studio va deveni iar funcţională. Eu voi fi prima care va scrie atunci despre cât e de bine să avem un oraş care are grijă de educația și siguranța adolescenților care trăiesc în el.

Cred că aşa se întâmplă în fiecare oraş mic, nu e doar cazul nostru şi repet, nu caut vinovaţi. Vreau doar să ştiu ce va face copilul meu când va fi adolescent. Asta e altă întrebare. În afară de a merge într-un bar, ce mai poate să facă un adolescent în oraşul nostru? Ce posibilităţi i se oferă? Ce fac cele câteva mii de adolescenți de la cele 5 licee din oraş? Cum îşi petrec ei serile de vineri, sâmbătă şi zilele de duminică? Ce fac în vacanţe dacă nu au bani să plece din oraş? Cât ne gândim la ei şi cât nu ne gândim când lăsăm secolul al XXI-lea să ne cucerească? Unde pot ei merge când ne spun că pleacă în oraș cu prietenii, unde au ocazia să își manifeste simțul artistic și creativitatea? Cum îi învățăm că părerea lor contează, că au o voce și că nu trebuie să se lase călcați în picioare?

Ar mai fi întrebări de pus, dar mă opresc aici. Devin alarmant de multe şi încep să mă îngrijorez. Așteptăm cu nerăbdare și îngrijorare o sală de spectacole ca să nu ne mai înghesuim inuman în singura care se arată disponibilă pentru a găzdui baluri ale elevilor și care nu poate să facă față numărului mare de adolescenți. Parcă suntem în Alice în țara minunilor și toate se micșorează. Așteptăm momentul invers când vom putea respira la un eveniment care pentru adolescenți este extrem de important și constructiv. Poate peste câţiva ani se vor găsi și răspunsurile potrivite pentru majoritatea întrebărilor, vom fi fericiţi şi vom trăi până la adâncă bătrâneţe în oraşul nostru despodobit de niște copaci, dar frumos împodobit cu diverse lucruri inutile.

Autor, prof. Crina VOINAGHI

Foto: Brîndușa Oanță




ROTARY CLUB SIGHET vă invită la film: “Scurtcircuit (Fault Condition)”

ROTARY CLUB SIGHET vă invită la film: “Scurtcircuit (Fault Condition)”

Regia: Cătălin SAIZESCU

Din distribuţie: Maruca Băiaşu, Manuel Nicolae, Oana Ştefănescu, Magda Catone, Valentin Popescu, Georgiana Saizescu, Nicodim Ungureanu, Paula Chirilă, Dorel Vişan, Maia Morgestern, Claudiu Bleonţ şi George Ivaşcu (actualmente ministru al Culturii şi Identităţii Naţionale),  Ionel Mihăilescu, Andras Demeter, Ionuț Brancu, Adrian Văncică, Nicodim Ungureanu, Take Florescu, Iulian Enache, Mircea Drîmbăreanu, Victor Vurtejan, Răzvan Oprea, Ada Navrot, Liliana Pană, Richard Bovnoczki, Marius Rizea, Vasile Calofir, Alina Șeban.

Filmul a fost distins cu trofeul “Golden Goblet/Pocalul de Aur”, pentru realizări artistice remarcabile la Festivalul Internațional de Film de la Shanghai (China) în anul 2017.

Proiecția va avea loc sâmbătă, 26 mai 2018, orele 19:00, la Școala de Muzică Sighet – Sala “Monica Chifor”.

Prețul unui bilet: 7 lei.

Trailer: https://www.youtube.com/watch?v=OcOpNiDppO0




Sighet – Toți premiații au fost magnifici! (autor, Marin Slujeru)

Fără trailala şi şailailai, deci fără notabilităţile urbei şi presa conexă, a avut loc azi, 19 Mai 2018, Festivitatea de premiere şi Gala premiaţilor „Concursului Internaţional de Interpretare Instrumentală și Arte Vizuale” (ediția a XXVI-a), găzduit de Școala de Muzică și Arte Plastice „George Enescu”.

Laureata supremă a fost percuţionista Petean-Pavel Maria Isabel, cl. a VIII-a, Liceul „Sigismund Toduţa”, Cluj, o provocatoare şi dresoare de ritmuri şi intensităţi, care a fost greu de prins într-o poză, atâta-i de …mişcătoare, de pasională. Premiul Academiei de Muzică „Gheorghe Dima”, Fundaţia „Sigismund Toduţa”, a revenit violonistului Serghei ‎Siedzenia din Serbia, un copil mare artist în devenire, supersensibil. Ci, Magna cum Laude acordat din inima mea a mers către pianista Elisabeta Nagy de la Liceul „Sigismund Toduţa”, o altă neînfricată care a deschis cutia fermecată cu sunete şi sălbăticiuni, strunindu-le autoritar… Toţi premiaţii au fost, desigur, magnifici.

Pe lângă chipul laureaţilor, postez aici câteva din desenele trimise la Concursul de arte plastice, în care nu au apucat să intervină unii… Concursul se reia în 2019. Până atunci, deviza este „Studiu la instrument!” (prof. Nicolae Paraschiv)

Marin SLUJERU




La Bruxelles s-au cântat doine maramureșene, cântece religioase și pricesne!

Cunoscuta cântăreață de muzică populară (autentică!), Măriuca Verdeș, a fost mesagerul Maramureșului la Bruxelles în perioada 20 – 21 aprilie. Deși implicată în multe activități, fiind și realizatoarea unei emisiuni de succes la televiziunea locală, am reușit – nu fără efort! – să purtăm o scurtă discuție despre pasiunea ei pentru folclor și despre destinul muzical ce-i înfrumusețează viața.

Salut, Sighet!: Știm, ești pasionată sincer și total de folclorul nostru maramureșean. Din ce izvor te… „hrănești”?
Măriuca Verdeș: Am învățat horea de la mama, repertoriul meu, astăzi, este unul vast, datorită culegerilor făcute în vremea copilăriei. Femeile mă chemau la ele și-mi spuneau „să duci horea mai departe că m-oi duce cu ele în cealaltă lume cu ele și nu le-a mai hori nimeni”. Nu uit niciodată simplitatea femeilor, curățenia, smerenia și corectitudinea lor!

Salut, Sighet!: De ce preferi horea bătrânească, pricesnele, cântecele religioase?
Măriuca Verdeș: Am ales să duc horea bătrânească mai departe, considerând că face parte dintr-un limbaj sacru al moșilor și strămoșilor noștri, dar, mai mult în semn de recunoștință față de cei care au înțeles ce înseamnă acest mod de exprimare, fiind unul atât de profund și valoros, ținându-l viu până-n zilele noastre. Cânt pricesnele de micuță, participam duminica la slujbă și cântam în corul bisericii. Prin cântul religios am înțeles cât de importantă este legătura omului cu Dumnezeu; mama lucrând, cânta mereu cântece religioase. Astfel, am înțeles cum avea femeia tradițională putere, de unde le venea înțelepciunea și, mai mult, care era rolul ei în această viață. M-am retras din această lume comercială, unde horea nu mai este hore și portul nu mai este port, rămânând cu horile mele într-o lume… „mică”. Am vrut să rămân în rânduială și aproape de Dumnezeu.

Salut, Sighet!: Cum ai ajuns la Bruxelles, cine te-a invitat?
Măriuca Verdeș: Mai sunt oameni care văd vatra strămoșească diferit, asfel se face că domnul Andrei Gurin mi-a făcut invitația, pentru a doua oară, de-a participa la două evenimente în Bruxelles: unul a avut loc la biserica Sfânta Paraschiva, iar altul a fost la un festival internațional, numit Balkan Trafik, unde, alături de sigheteanca Rebeca Dan, i-am inițiat pe cei doritori în pictatul pe sticlă. Rămân profund recunoscătoare celor care privesc Maramureșul adevărat cu alți ochi, fiind dornici de a-l promova, dar și în a-l perpetua. Rămân recunoscătoare tuturor celor care mi-au fost alături și care s-au implicat în a duce horea și cântul religios românilor, și nu numai, din capitala Belgiei. Și, nu în ultimul rând aș vrea să-i mulțumesc Alinei Bondrea, cea care a făcut un afiș special pentru concertul de la Biserica Sfânta Paraschiva.

Salut, Sighet!: L-am abordat și pe domnul Andrei Gurin, reprezentant al Comisiei Europene, cel care a invitat-o să cânte la Bruxelles pe Măriuca Verdeș, pentru a afla cum a făcut alegerea interpretului. Domnia sa ne-a transmis un mesaj edificator.
Andrei Gurin: Locuiesc în Belgia de zece ani şi activez în cadrul instituţiilor europene din Bruxelles. Dorul de ţară şi de cultura noastră tradiţională nu m-au părăsit, însă, niciodată. Pe tânăra interpretă Măriuca Verdeş am cunoscut-o în timpul ultimei mele călătorii, împreună cu fetiţa mea, în Maramureş. Măriuca m-a impresionat prin dorinţa şi ambiţia ei de a cultiva şi promova folclorul autentic şi tradiţiile din Maramureş. Multe piese din repertoriul Măriucăi au fost culese chiar în satul ei de origine, Deseşti, în stilul şi cu acurateţea marilor etnologi din trecut. Am mai aflat că Măriuca stă la cârma unei asociaţii în satul Călineşti, care şi-a fixat drept obiectiv conservarea culturii tradiţionale maramureşene. Asociaţia a reuşit să reînvie tradiţii şi meşteşuguri care păreau uitate. Când am vizitat Călineştiul, am fost surprins de cât de dinamic este satul şi cultura sa autentică în contextul mai larg al depopulării zonelor rurale şi al declinului general al vieţii şi culturii rurale în România, dar şi în lume. Nu am putut să rezist să nu o invit pe Măriuca în capitala Europei, pentru că eram convins că mesajul ei trebuie promovat şi susţinut.

Salut, Sighet!: Mulțumim, Măriuca Verdeș, mulțumim iubitorilor de… Maramureș!

Salut, Sighet!




Mini Maxi Dance Club Sighet -“recoltă” de medalii!

Primăvara s-a lăsat cu o ploaie de medalii și diplome pentru elevii catedrei de coregrafie ai Școlii de Artă “Gheorghe Chivu” și ai Clubului Mini Maxi Dance Club, obținute în perioada 28 aprilie – 13 mai. Prin participarea la Cupa Floris – Bistrița – Concurs Național de perechi și formații – 28 aprilie, Cupa Prodance Junior – Baia Mare – Concurs neoficial – 5 mai, Cupa Baia Mare Dance Festival – Baia Mare – Concurs Național – 6 mai, Cupa Sătmarului – Satu Mare – Concurs Ranking – 12 – 13 mai, sighetenii au obținut: 8 medalii de aur, 6 medalii de argint, 6 medalii de bronz și 10 calificări în finale pe locurile 4-5-6-7.

Statistica sumară ce urmează este doar o înșiruire de locuri dar, în spatele clasamentelor stă multă muncă, talent și pasiune. Ordinea locurilor menționate este cronologică.

Formație:

  1. Formația “Happy Girls” – loc 1
  2. Formația “Dansul fulgilor” – loc 2
  3. Formația “Flamenco” – loc 1
  4. Formația “Balada pentru Sighet” – loc 2
  5. Formația “Shalom Israel” – loc 1

Individual:

Solo fete debutante 8-9 ani:

  1. Vlad Gabriela Parascuta- loc 1; 7; 8
  2. Gallov Ayda- loc 2; 4
  3. Torjai Yvette Melinda – loc 3; 8; 11

Solo fete debutante 10-11 ani:

  1. Rednic Ștefania Rahela- loc 1; 1
  2. Pisuc Mara-Mihaela- loc 2;3; 9
  3. Orzan Alesia Maria loc 3; 9
  4. Petrovai Maria-Teodora loc 7; 13
  5. Vescan Maia-Sofia loc 13; 21
  6. Onisa Gabriela-Anamaria loc 11; 21
  7. Fürtös Hanna   loc 13
  8. Bledea Maria-Dora loc 10; 17
  9. SabadâșIoana loc 17

Solo Fete debutante 12-15 ani:  Pesek Bianka-Vivienne – loc 1; 2; 3.

Solo fete Bronz 12-15 ani:  Cherestes Bianca Maria – loc 3.

 Debutanți Cha Cha (10 – 11 ani):

  1. Treista Flaviu-Angel  – Marchis Adela-Mara- loc 4; 10; 7
  2. Balint Dominik-Zsolt  – Balint Evelyn-Vivien- loc 7; 7; 7
  3. Florea Paul Anton – Gallov Ayda- loc 9
  4. Bosca Gabriel – Furtos Hanna – loc 11; 9

 

      1. Petrovan Rareș– Pipaș Raluca – E 12-15 ani – loc 8; 11; 13
      2. Kovy Nandor – Bobroczkyi Rebecca –16-35 de ani

    D standard – loc 3; 1
    D latino –  loc 6; 2
    Basic Standard – loc 7; 7; 8
    Basic Latino – loc 8; 7; 5
    Open Standard – loc 5; 6

        1. Negrea Daniel – Kadar Andreea – 16-35 de ani – E standard– loc 5; 5

 

 

  1. Felicitări dansatorilor sigheteni!
  2. Felicitări antrenorilor, profesor Cristina Kovy și profesor Gabor Laszlo Kovy!

    Salut, Sighet!




Altruism olimpic, marca C. N. „Dragoș Vodă”! (autor, Luminița Colopelnic)

Universitatea de Vest din Timișoara, Departamentul de Asistență Socială al Facultății de Sociologie și Psihologie, a organizat Olimpiada de altruism, ediția 2018, concurs de promovare a comportamentelor pro-active și pro-sociale în rândul tinerilor liceeni.

Elevi din clasele terminale din toată țara, care s-au implicat în anul în curs în activități de voluntariat, au trimis povestea lor însoțită de poze.

Inspirată de activitățile realizate împreună cu elevii și profesorii de la Colegiul Național „Dragoș Vodă” în cadrul Strategiei Naționale de Acțiune Comunitară (SNAC), Larisa Șuștic, elevă în clasa a XII-a F, a trimis o lucrare emoționantă despre proiectele de voluntariat întreprinse, relațiile create, sentimentele care au copleșit-o și mai ales răspunsuri la întrebarea: de ce unii oameni aleg să fie altruiști?

Având ca motto „După a iubi, a ajuta este cel mai frumos verb din lume”, lucrarea Larisei dezvăluie sufletul, gândurile și intențiile unei tinere care se pregătește pentru profesia de asistent social. Exemplele concrete de altruism, dublate de căldură sufletească și entuziasm, i-au făcut pe membrii juriului, profesori universitari, să-i acorde Premiul I, ceea ce îi aduce un loc bugetat la Facultatea de Sociologie și Psihologie, un pachet de cărți de specialitate cu autograful autorilor și vizitarea cu un cadru didactic universitar  a trei instituții de protecție socială.

Citând din lucrarea Larisei, „e important uneori să fim deschizători de drumuri”. Când dascălul se întâlnește cu astfel de tineri animați de dorința de a face un bine, de a aduce un zâmbet celor aflați în suferință, el poate deschide o cale. Larisa a ales această cale care se potrivește generozității, modestiei și implicării sale ca tot ceea ce atinge să devină mai bun și mai frumos.

N.R: Premierea va avea loc la data de 23 mai, la sediul Universității de Vest din Timișoara.

Prof. Luminița Colopelnic, consilier educativ

Coordonator lucrare, responsabil comisie SNAC




Securitatea, din nou „învinsă”! (autor, Gheorghe Bărcan)

Imediat ce am ajuns la Securitatea din Bistrița, am predat tot echipamentul meu și tot ce aveam cu mine, pe inventar, primind în schimb «uniforma» zebrată de deținut, care mă va însoți mult timp. Mi-am luat în «proprietate» celula, gamela și lingura, în scurt timp fiind apoi dus în fața unui anchetator, pe nume Abramovici, după cum am aflat din Dosarele lecturate. Acesta mă întâmpină cu apelativul obișnuit și cu o privire rea, amenințătoare, îmi spune: ai vrut să scapi, banditule, dar vigilența noastră nu poate fi înșelată. Mă avertizează apoi: aici vei scrie mult, vei spune totul, despre tine și despre alții, tot ce știi, tot ce ai facut sau ai gândit să faci; fii sigur că vei ieși de aici «curat», așa cum iese puiul după ce e opărit, i se smulg toate penele și i se ard toți fulgii rămași; apoi, demonstrativ, strivește în scrumieră mucul de la țigara consumată. Ai în față toc, cerneală și foi multe; să le umpli, să scrii mult și citeț și să paginezi foile, pentru că o să ai timp destul! Scrie-ți la început autobiografia detaliată, cu toate acțiunile tale criminale, vorbire după care iese și mă lasă în grija unui securist mai mic în grad.

Ca prim răspuns la aceste avertismente apăsate, îmi spun și eu un gând, pentru încurajare: să fii mătăluță sănătos, pentru că n-o să afli nimic în afara celor știute și găsite la fața locului, am să-mi păstrez toți «fulgii» și, probabil, am să și «zbor»; în spiritul acestor gânduri, mi-am început «activitatea». Chiar înainte de a mă prezenta la securitate, m-am gândit mult la felul în care să mă comport, pentru a rezista și a ieși cu demnitate din strânsoare, cu orice risc, să protejez și să tăinuiesc totul despre lucrurile cu care ei n-au avut un contact direct, nu le știau și depindea acuma numai de mine, de rezistența mea, pentru a le rămâne tot necunoscute, să nu urmeze alte suferințe și pentru alții. Mai departe, în singurătatea celulei, și ea sinistru amenajată, în trezirile dese ce le aveam prin trântirea repetată a vizetei metalice de la ușă, anume programate pentru a nu te lăsa să dormi și pentru a-ți slăbi concentrarea la anchete, aveam în gând aceeași preocupare. Analizam mereu ce am scris, ce m-au întrebat, ce mă mai puteau întreba, pentru o acoperire totală a ceea ce trebuia și voiam să acopăr. Trebuia să-mi atribui o anumită vinovăție, pentru că știam de acea vizită prelungită la noi a inginerului, pentru a putea păstra în schimb celelalte multe situații pe care ei nu le cunoșteau. Manifestările religioase erau interpretate tot politic, dar aici mă puteam mai ușor apăra și o făceam cu plăcere și convingere (nici nu aveam implicații politice concrete). Eram obligat în primul rând să-i conving că eu eram acela care a adus acea persoană la noi într-o vizită și nu unchiul meu, el fiind logodnicul unei nepoate a lui. Să susțin că îl cunoșteam de la liceu, unde studenții mai suplineau ore la început de an școlar și că nu știam că este urmărit de Securitate; o invitație pentru o vizită a cuiva «cunoscut» nu reprezenta o vină, o culpă și chiar am menționat că eu am rugat pe tatăl meu să-i acorde o găzduire temporară. Era extrem de important să-mi asum și să realizez aceasta cu toata determinarea, ca și când nici nu ar exista o altă variantă și să-i conving și pe anchetatori de acest lucru, oricât ar fi de greu, posibil de acceptat de altfel, fiind o vină recunoscută și asumată de către mine. Numai așa puteam scurtcircuita și scuti de complicități, anchete și necazuri mari, pe unchiul, care l-a adus clandestin la noi, fără voința părintțlor, pe verișorul meu, care-i aducea mâncare bună în acele zile când toți ai casei eram plecați la recoltarea porumbului, el putându-și continua astfel și liceul, în liniște; la fel trebuia protejată și persoana care l-a adus la unchiul. În acest fel, îi puteam ușura și tatălui meu situația (eu, de fapt, atunci nu l-am văzut eliberat pe tatăl meu și putea fi un truc ceea ce mi-a spus anchetatorul). Voi căuta să uit și de adăpostul de refugiu din casă, de sub lădoi, ca și cum el n-ar fi existat, pe care, de fapt, l-am și desființat, înainte de a ne prezenta la securitate. Era foarte bine mascat și era primul proiect realizat de proaspătul inginer constructor, care l-a salvat și ne-a salvat de atâtea ori, când eram căutați; nci nu se gândeau securiștii că noi am mai putea rămane într-o casă supravegheată. Le-am spus doar despre adăpostul de rezervă din șopronul cu paie, amenajat de la început ca o variantă posibilă și care putea fi folosit doar în timpul verii, iarna înghețai acolo de frig. L-au acceptat; aveau de ales?! Trebuia să susțin cu orice preț faptul că inginerul nu și-a prelungit vizita la noi și după data de 31 martie 1949 (în această perioadă eu eram la școală), când a fost căutat de securitate, dată la care era plecat de la noi și n-am mai auzit nimic de el, de atunci. O mare grijă am avut pentru a mă feri de orice contradicție care să mă dea de gol cu ceva, din care să deducă realitatea, adică faptul că el era acolo când l-au căutat și nu l-au găsit; a rămas la noi până în data de 15 octombrie 1951, deci 3 ani, o lună și o săptămână (între 08 setembrie 1948 și 15 octombrie 1961). La această dată a venit aceeași persoană care l-a și adus în Săliște și l-a preluat de pe dealul Bocicoielului, unde l-a dus până acolo mama mea și l-a predat lui, conform înțelegerii și mai departe l-a «transportat» acesta la părinții lui, pe ascuns, pe cărări ferite, de el știute, unde și-a amenajat un adăpost-refugiu ca și la noi, după câte am aflat. A plecat pentru că șederea lui la noi mai departe, «în voia destinului», s-a încheiat, întreruperea fiind obligatorie: aveam un frate mai mic, care a împlinit 9 ani și nu a mers încă la școală, prezentând tot felul de motivații, care nu mai țineau și deveneau periculoase, impuneau cercetări. L-am pregătit eu acasă și a intrat cu brio direct în clasa a III-a, după prezentarea noastră la Securitate. Dacă toate acestea nu se sincronizau, mai multe persoane și familii îndurau necazuri, poate adevărate tragedii.

S-a prelungit atât de mult această stare, lăsată «în voia destinului», pentru că predarea, trădarea lui lipsea din gândul întregii familii, din felul nostru de a fi, de a ne comporta, iar el nu se dădea să plece.

Tratamentul de acolo, din timpul anchetelor, a fost cumplit; nu mai redau dialogul josnic, jignitor și inuman în care s-au desfășurat, pe care l-am exprimat în volumul publicat, ci doar situații găsite ulterior în dosarele lecturate, cu unele interpretări. Au încercat să mă testeze și să mă implice în organizații clandestine, în al doilea grup de elevi arestați la Sighet, cu amestec chiar și în primul grup, fără niciun rezultat, evident. Dar stăteam liniștit, nu eram implicat în niciunul dintre ele, nu aveam ce recunoaște, oricât mă băteau. I-am convins, cred, prin dialog, asigurându-i că mi-aș asuma orice aș fi făcut din convingere mai înainte și nu le-aș nega nici în prezent, dar nu mă puteam vedea acolo unde nu am fost. Îmi veneau în ajutor și învinuirile ce mi le aduceam, legate de prezența lui la noi, dar și de cele legate de religie, de credință, de biserică, pe care le și apăram cu toată căldura și tăria și despre care am aflat că și ei aveau cunoștință. Un adaus la toate aceste mizerii era înfometarea cumplită, mâncare ce preferai să o consumi cu ochii închiși, mizerabilă și extrem de puțină, care te ducea nu după mult timp la o siluetă ce evidenția mai mult înălțimea și aceea încovoiată. Cea mai gustoasă masă primită în anchete era terciul de dimineață, o scrobeală din apă fierbinte și făină de porumb, puțină și aceasta, servită și ea cu un polonic normat, foarte mic! În mod sigur, înfometare nu se făcea doar pentru «economie» (erau extrem de mulți adunați în astfel de locații), ci și pentru chinuire, pentru demoralizare, pentru exterminare, pentru că toți cei intrați în aceste locații erau pentru eliminare, pentru dispariție și cu cât se întâmpla mai repede, cu atât era mai bine. De altfel, prin munca lor de exterminare de mai apoi, deținuții acopereau totul și realizau depozite financiare masive pentru Stat, neachitate lor, dar plătite de ei cu viața!

O surpriză. La un moment dat, dl. Abramovici mă acuză: ai manifestat printre colegi influențe superstițioase, religioase, cu frecventarea bisericii, cu abateri de la ideologia «sănătoasă» a partidului, promovată în școală!

-Eu nu am chemat pe niciun coleg la biserică, nu am avut discuții de acest fel cu nimeni, fiecare are propriile intimități spirituale; eu mergeam singur uneori la biserica romano-catolică din apropierea liceului și acest cult, biserica aceea, nu erau interzise!

-O să-ți scoatem noi gărgăunii aceștia din cap, interziși sau neinterziși!

Am facut această afirmație pentru că mergeam des la acea biserică apropiată, unde de multe ori mă întâlneam cu colegi, colege și mă gândeam că unii puteau fi observatori și, probabil, au «reclamat». Îmi amintesc însă, și acuma că, pe atunci, aveam la liceu un portar tânăr, care deschidea și închidea porțile dinspre curte ale liceului, dimineața când începeau cursurile și la amiază, când ele se încheiau. Era foarte apropiat de elevi, venea printre ei, făcea glume și era agreat de aceștia; mie îmi era simpatic în plus, pentru că de multe ori îl întâlneam la biserică și, uneori, ne găseam pe aceeași bancă, fiecare cu rugăciunile lui. După detenție, mă întâlneam mai des cu colegul de clasă și de suferință, prietenul cel mai bun al meu, Ionică Hotea și depănam amintiri din timpul școlii, despre detenție și despre toate, cu grijă însă, trecându-le pe toate în compartimentul lor, pentru a ne feri de necazuri în cazul unor noi chemări «la interviuri». Ne-am amintit cum mergeam împreună la Dl. Balea Grigore, absolvent de teologie greco- catolică, care a încuviințat să facă cu noi o oră de religie pe săptămână, în toată perioada cât mă mai aflam la școală, după ce aceasta a fost exclusă din programa școlară. Odată, la una din întâlniri, Ionică îmi spune: știi cine m-a anchetat la Securitate, la Sighet? Portarul școlii! Am rămas fără cuvinte; era ofițer de securitate sub acoperire și lucrurile s-au lămurit, cu plimbările lui printre elevi, cu frecventarea bisericii!

Un incident mai vreau să-l remarc, în care am fost și câștigător și victimă. Odată, adus în fața aceluiaș anchetator, îl aud fredonând un cântec, când, deodată, el se oprește și-mi spune: continuă-l tu mai departe!

– Nu cunosc cântecul!

Cred că era un cântec interzis și, sincer, nu-l cunoșteam; a urmat însă, ceva neplăcut și pentru el și pentru mine.

-Lasă că ai să ți-l amintești și ai să-l cânți deîndată, chiar pe mai multe voci! spunând aceasta, apasă pe un buton și apare în ușă un haidamac solid, cu mâinile suflecate în șold și, speriat de ceea ce bănuiam că se va întâmpla, am replicat repede:

– Domnule ofițer, nu cunosc cântecul, dar vă rog să-mi spuneți versurile ca să le scriu și să mai cântați puțin melodia pentru a o reține și am să-l cânt oricând doriți.

Răspunsul a fost, însă, dur și neașteptat: mi-a trimis cu putere în cap tamponul de sugativat, un obiect greu din lemn, din două bucăți. Un cucui mare a apărut deîndată pe frunte și peste ochi, în nuanțe roșu-albăstrui, amestecate, însoțit de o mare durere. Ce ieftină capcană! Abramovici a rămas cu regretul că nu l-am ascultat și cu satisfacția că m-a lovit, iar eu, cu durerea și rănirea provocate, care au fost de durată.

Mă aflam acolo ca în fața unei table de șah (îmi plăcea șahul), unde mutarea pieselor era înlocuită cu reflexii, întrebări și răspunsuri și unde trebuia să fiu extrem de atent, la fiecare dintre ele, să prevăd întrebările următoare și să schițez răspunsurile, întocmai ca la șah, unde activitățile nu se reduceau la o singură și primă mutare, caz în care cel ce proceda astfel pierdea partida. Până la urmă, obosit și epuizat de tot tratamentul, cu înfometarea, insultele și jignirile continue, cu amenințările și întreaga atmosferă sinistră, cu toate la un loc, aproape dărâmat, pot afirma că ei au condus ancheta, dar eu am dominat-o de la un capăt la altul și au rămas «săraci», așa cum au fost de la început, n-au mai aflat nimic; în final, i-am făcut șah-mat! În raportul final de anchetă de la Bistrița, anchetatorii remarcau în legătura cu activitatea lor și prestația mea: „este un băiat inteligent, bolnav, nu a îngreunat cercetările”.

Această caracterizare finală arată o recunoaștere «oficială» că am obținut o nouă victorie și torționarii a doua înfrângere. Pe securistul Abramovici, anchetatorul meu principal și aproape unic, nu l-am mai văzut, a dispărut, s-a «stins» și el, l-am învins și pe el și pe toți cei din jurul lui, a rămas cu mâna goală, obosită doar de aruncarea în capul meu a tamponului greu, singura lui victorie! Ne găseam ca la începutul anchetei: eu cu bucuria că toate au rămas cum au fost, la locul lor, în decizia mea, o victorie și tăinuire totală, doar cu puțină durere rămasă la frunte, pe lângă celelalte tratamente lipsite de «confort», iar el cu o anchetă ratată (nu știu dacă a și conștientizat aceasta) și, probabil, cu satisfacția că fruntea mea era încă albăstruie.

Mă gândeam că pe aici lucrurile s-au mai lămurit, erau toate precum au fost la început și «ce va fi, vom mai vedea», cum spune, parcă, refrenul unui cântec. Diferența era dată doar de figura mea scheletică, mult mai degradată ca la început, marcând tratamentul crud, ticălos și inuman ce mi s-a aplicat de niște bestii. Când scriam volumul de memorialistică amintit, am citit de undeva versurile unei poezii din lirica norvegiană (românească?), «Învață de la toate», din care reproduc doar o strofă:

«Învață de la umbră, să taci și să veghezi,
Învață de la stâncă cum neclintit să crezi.
Învață de la piatră cât trebuie să spui,
Învață de la Soare cum trebuie s-apui»!

Sunt de o expresivitate și sensibilitate deosebite, pentru o viață petrecută în persecuțiile acelor vremi; n-o cunoșteam, dar am trăit-o cu fidelitate în tot adevărul ei, am purtat-o cu mine fără să știu, o simțeam așa cum simți cele 10 porunci biblice, fără să le citești. Pentru mine n-au fost doar învățături de atenționare, ci a fost o rugăciune trăită în toată pioșenia și îndemnurile ei, de răbdare, de rezistență și încurajare, de regăsire și victorie, o contopire totală a ei cu cele îndurate și trăite de mine în toată acea perioadă de restriște; a fost stindardul meu de luptă. Dacă s-ar suprapune imboldurile acesteia peste trăirile mele din acele vremi, ar rezulta o formă în acoperire dublă, mereu dublă, nicaieri numai una, fără alta!

Într-adevar, eram foarte bolnav, cu afecțiuni grave ascunse mie, fără niciun tratament, nicio tabletă, într-o tăcere și vinovație criminală. În anchete am mers cumva «fără gardă»; aveam de tăinuit multe și vinovățiile care erau, trebuia sa mi le amplific pentru aceasta, și nu să mă apăr de ele. Nu mi se puteau aduce nu știu ce învinuiri grave, pentru că nu eram implicat direct politic cu nimic și atunci le-am creat eu pe unele. Evident, cu toate acestea, nu le-am creat greutăți în anchete, care s-au desfășurat fără «sincope», să zicem! Cât privește referirea la inteligență, pot spune că mi-a fost la îndemână să mă strecor prin mulțimea de lacune prezente în spiritul de observație și deducțiile din logica anchetatorilor. Eram un copil și mă luptam să mă apăr pe mine și pe alții, de opresorii comuniști atât de răi și mulțumesc Domnului că mi-a dat putere și gânduri bune să rezist, m-a întărit și m-a ajutat să scap. A urmat, însă, un transfer la Securitatea din Satu Mare, unde am petrecut cele mai cumplite momente din toată detenția mea.

Autor, prof. Bărcan Gheorghe, fost elev la Liceul „Dragoș Vodă” din Sighet




Sighet – Noaptea Muzeelor

Muzeul Maramureșan din Sighet organizează sâmbătă, 19 mai 2018, la Muzeul Etnografic (str. Bogdan Vodă, nr.1), evenimentul Noaptea Muzeelor.

Acțiunea se va desfășura după următorul program:

Ora 18.00 
Vernisajul expoziției de pictură și grafică „Satul maramureșean – Am fo’ ș-oi si” – de Traian Bilțiu DĂNCUȘ

Ora 19.00

Lansare de carte – „Bocicoiu Mare (Tisa, Crăciunești, Bocicoiu Mare, Lunca la Tisa)” – de Vasile Timur CHIȘ

Proiecții de filme documentare

Expozițiile pot fi vizitate gratuit în intervalul orar 19.00-24.00.




Memorialul Sighet: Ziua Memoriei – Ziua Porților Deschise

Fundaţia Academia Civică organizează şi în acest an, la Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei din oraşul Sighet, Ziua Memoriei – Ziua porţilor deschise, o zi a celor ce au trecut prin închisorile şi deportările comuniste sau au luptat în rezistenţa împotriva comunismului. Această zi de reculegere se va desfăşura joi, 17 mai (Sărbătoarea Înălţării Domnului), împreună cu Ziua Eroilor.

În acest an Memorialul împlinește un sfert de secol de existență, iar faptul că acest jubileu se desfășoară în cadrul Centenarului Marii Uniri, dă sărbătorii o strălucire cu adevărat simbolică, pentru că în închisoarea din Sighet și-au sfârșit zilele cei mai mulți dintre făuritorii Unirii din 1918.

Sunt aşteptaţi la aceste manifestări foşti deţinuţi politici, deportaţi, familiile şi prietenii lor, ca şi toţi cei ce n-au renunţat la amintirea suferinţei. Cei care nu au făcut-o în alţi ani sunt rugaţi să aducă un pumn de pământ din locurile unde s-a murit, pentru a fi depus în urnele din Cenotaful eroilor, aflat sub altarul din cimitir.

Programul manifestărilor

orele 09.30-11.00
Ceremonia de dezvelire a plăcii Marca Patrimoniului European acordată în martie 2018 de Comisia Europeană Memorialului Sighet, sit ce simbolizează – alături de alte 8 situri europene – lupta pentru istoria, integrarea, idealurile și valorile europene.

orele 11.00-12.30
Masa rotundă Memorialul Sighet – jubileul de 25 de ani.

Vernisarea expoziției Generația Unirii, victimă a represiunii comuniste (Celular, etajul I).

Prezentarea lucrării Văzut în cădere de Peter Jacobi, operă de artă donată de artist Memorialului (Sala Hărților).

Dezvelirea bustului Corneliu Coposu de Bogdan Adrian Lefter, donat de artist Memorialului (Expoziția Corneliu Coposu, etajul I).

Inaugurarea unor noi expoziții permanente și temporare în cadrul Muzeului Memorial.

Lansări de carte.

orele 13.00-13.30
Serviciu religios la Cimitirul Săracilor.

orele 14.00
Prânz comun

 

Comunicat de presă, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței




Sighet – Haine pe ață

Clubul Rotaract Sighet vă invită vineri, 18 mai 2018, între orele 12:00-17:00, pe platoul din Parcul Central al orașului pentru a participa la acțiunea „Haine pe Ață”.

Rotaract a pregătit obiecte vestimentare pe care oricine, contra unei donații, poate să le ia acasă. Din banii strânși, se va cumpăra hrană animalelor aflate în grija adăpostului orașului.

Vă așteptăm cu drag!

Contact: 0752397828 (Anișoara Gog-Mârza)

Comunicat Rotaract Sighet