Pe drum mergând…

* Mândră dimineaţă de iarnă! Nu de aia le tot visăm, ca să ne răspundă în vis?…
* O stradă iarna. Câinii de la case îşi răspund pe mai multe glasuri. De ciori, nu ştii niciodată dacă au repetiţie, acordaj sau e concert…
* „Pită aveţi?” „Păine? Da!” (– „ABC”)
* Comand o supă de perişoare, smântână şi un ardei. „Pery’, smântă’, ardel, poftă!” mi le decartează prompt, pe masă, ospătăriţa.
* „…-a lu’ Floare-a lui Gheorghe…, n-o vrut să-l ieie nici unu’ în braţă, …numa’ o stat şi s-o uitat cum l-o dus oamenii de la Salvare…” (– după Sărbători, o femeie prin ninsoarea ce stă să cadă)
* „…N-ai busuioc?… Pune-ţi-l în sticlă şi mi-i da şi mie… C-am avut în bucătărie, da’… (–neveste, spre Iza Solovană, de Bobotează)
* După Sărbători. Palpit de stanioluri pe bradul din drum.
* Griuri de iarnă. Ne tot vedem prin oraş, bătrâni şi în gând.
* Tânăr de tot. Trece cu capu-n pământ, cu gândul zburând, spre statua Eminescului – un nou poet trist, continuitatea asigurată.
* Pe la 5 după-amiază. „O fost o zi foarte grea astăzi…” – îşi însoţeşte bărbatul (roşu, tot trăgând spre stânga) soţia calmă, înaltă.
* „Cu Floriin…, ne plimbăm la Grădina Morii… şi ce case, ce mândru!…” (– pereche de „dincolo”, „telefonind” de pe „Eminescu”)
* Cu anii, ne însingurăm de conorăşeni – fiecare, tot mai adânc, în pătrăţeaua lui – micul oraş a ajuns metropolă…
* Toată ziua Soarele luminează, din toate unghiurile, copacii goi. O, Ianuarie!
* Măcelărie: „Egy szkărica akarnám’… es fél kiló csáfátt’!” (– numai la Sighet…)
* „…Cum am coborât în jos, aşe’ m-o durut în gerunţi!…” „…Ştiu, ştiu… Aşe’-i când cobori în jos…” (– simptom; la sfat, pe centru)
* Cafenea. Chelneriţa ne ia comanda. Zâmbetul ei rămâne pe faţa noastră.
* O bătrânică, ieşind de la Agenția de profil, către omul ei: „Aieste di ce nu se duc in piensie, dacă nu le place la servici’?”
* „Mişcă pasu’, tu, fimeie!” (– frig urât, o elevă către alta, de „Generală”).
* „…Nu-i bai,… dacă nu-s, nu-s…, mi-i da-n cee’ djoi!… Străinii, cu aviara lor…, cum o fost şi cu porcii… Da’ nici supelioare n-ai?” (– „ABC”, monolog despre pulpe)
* „– …Şi erau 5 întrebări:…” „– Confidenţiale, tu…!” „– Noa, io-s mai de-a căsii!…” (– la suc, grup de fete cu băiat, şoptit)

Din înţelepciunea crainicilor TV Sport…

* „…Cartonaş galben. Iată la ce a dus atacul său virulent la glezna adversarului!”
* „O minge prea lungă către…, care nu mai prinde acel balon.”
* „Gool! Iată o dominare care îşi relevă roadele.”
* „Mingea este îngropată un pic, înainte de a ajunge în plasa porţii.”
* „Mingea-i grea, vine de departe…”
* „Are de unde să aleagă antrenorul când e vorba să scoată pe cineva!”
* „…dar până la urmă liniştesc atacul Sfinţii…”
* „I-a pasat pe culoar, în careu, însă cu interiorul trebuia să paseze, nu cu exteriorul!”
* „…joc absolut superb!, …ce trecere frumoasă, supeerb!”, …ce-a făcut aici e incredibil!, … a mai avut câteva faze extraordinare!, …un fotbalist uriaş, excepţional!”
* „…O charismă incredibilă are acest jucător! Puţini au, te naşti cu ea…”
* „…fotbalul aproape extraterestru pe care îl joacă aceşti oameni”
* „…şi rezervele sunt staruri!”,
* „…la unii aleargă mingea, la alţii aleargă jucătorii după minge…”
* „…pasă din nou pe lângă şireturile adversarului!”
* „…E clar, meciul rămâne superechilibrat.”
* „…poartă această bluză bibilită…, superbă metaforă!”
* „…Din nou îl plimbă…, pe adversarul său, peste tot în terenul advers.” (–un meci de tenis)

Consemnări: Marin SLUJERU

foto: Ion Mariș

 




Duo-book indian la Sighet | VIDEO (autor, Sorin Markus)

Vineri, 24 ianuarie 2020, Șerba Simona a lansat duo-book-ul „Daduwani” la The Coffee Factory.

Autor, Sorin MARKUS

foto: captură video




Trebuie… Nu mai trebuie. (autor, Alina Marincean)

Prima dată când am scris a fost o poezie cu rimă despre un ghiocel. Eram cred în clasa a doua. Ai mei au râs de mine aşă că am înţeles că singura natură despre care voi putea scrie va fi natura umană. Şi am mai scris mult mai târziu. Despre oale. Domnului Slujeru i-a plăcut. Cred că a fost şi singurul şi tare mă tem, că din această cauză, cum tot e la modă acum, sufăr de ,,dizordine post traumatică”. Să fie asta cauza pentru care răsfoind cultura sigheteană mă surprind confuză? Pe de altă parte cum poate o fată ce scrie despre oale să priceapă ceva din ,,poezia’’ de la Sighet. Dar cum îmi place să mă dumiresc în materie de natură umană, mă hotărăsc să revăd poeţi care îmi spuneau ceva, cândva… îmi aduc aminte de unu pe care l-am părasit acum ceva vreme prinsă fiind de prezenţa vieţii. Îl recitesc şi:

În luna morţii ei, stă
la fereastră, o femeie tânără, cu părul
făcut permanent, în valuri elegante.
În fotografia maro,
e gânditoare şi priveşte afară.

Afară un nor, din după amiaza
anului ’34 se uită la ea, tulbure
şi fără centru, dar întotdeauna loial.
Dinăuntru, mă uit la ea eu,
copil de patru ani, sau pe-acolo.

Îmi iau mingea
şi ies uşor din imagine
îmbătrânind, îmbătrânind
cu grijă, tăcut.
ca să n-o sperii.
                                           Dan Pagis

Despre poezii mai mult sau mai puţin bine scrise, despre oale şi nemurirea sufletului şi cu multă seninătate, despre certitudinea morţii, unii oameni au norocul să poată vorbi din când în când la muncă. Mai ales în zilele dărâmate de final de an şi/sau ianuarie deprimant de sărac. Extrasenzorialul din mine anunţă inevitabil în acele zile: e timpul plecărilor neaşteptate. Sunt zile de murit. Cristina Ţopescu confirmă, tanti Măriuca de la cimitirul evreiesc confirmă, Sir Roger Scruton confrmă… Se acceptă cu înţelepciune şi resemnare de audienţa blazată fără explicaţii suplimentare. Moartea însă nu e la noi. Se întâmplă altora.

Inspirată, aceste prezenţe şi despărţiri subite şi de amintiri ale celor care nu mai sunt lângă mine, recapitulez şi eu după modelul lui Sir Roger Scruton, final de an, final de viaţă:
Ianuarie
Frig. Mi-e frig, e noapte sau zi? O gaură mare se deschide în tavan prăfuind covorul. E de facut curăţenie. Păsări uriaşe cu ciocuri boante îşi întind aripile în camera ce nu le mai încape. Trebuie să ies. În frig!? Sunt îngrozită. Trebuie să vadă cineva. Să mă vadă. Cineva! Cineva mă face să dorm. Aşa că dorm. Dorm. Dorm mai mult, cineva mă strigă, nu pot să ridic privirea. Ma uit la pantofi. Mă strigă. Nu pot. Nu văd, nu ştiu…. îi chem pe ai mei, unde sunt, mama… am văzut-o adineaori. Şi tata? Au fost aici… doar i-am văzut. Ceva nu se leagă…. Dorm. Mi-e frig. Trebuie
Februarie
O văd că vine mereu. E mai bine. Cunosc. Îmi aduc aminte. Mănânc. Cineva mă forţează să învăţ: dimineaţa, la amiz şi seara. ,,Acesta trebuie să fie bioritmul doamnă“, îi aud povestind în camera alăturată. Întreb de ai mei. Stau cuminte. Aşa mi se spune. Dorm. Mânănc. Mi-e frig. Trebuie
Martie. 5.
E ziua mea! E ziua mea? Ce înseamnă asta? Unde sunt ai mei? A da, revăd parcă ceva. Recunosc un zâmbet, un mers, îmbrăţişări. Fac şi eu cum fac ei. Zâmbesc. Zâmbesc? Aşa mi se pare. Îmi arată o poză cu mine. Eu sunt asta? E mai cald. Mănânc. Nu mai sunt găuri în tavan, e curăţenie iar păsările nu mai vin. Răzvan e în siguranţă. Mănânc. E mai cald. Trebuie
Aprilie
Stau la geam. E mai cald aici şi e lumină. Primesc cafea în pat, mic dejun. Nu e întotdeauna pe placul meu. Mănânc pâinea. Stau la geam. Nu se întâmplă nimic în lume, e doar lumină şi linişte. E mai cald. E mai lumină. Nu se întâmplă nimic. Dimineaţa, la amiz şi seara. Iau medicamente. Medicamentele sunt importante. Mi se serveşte masa. Unori e gustoasă alteori e din alte timpuri. Refuz. Nu se întâmplă nimic, e cald şi linişte. Ies afară. Găsesc un loc bun, un balansoar, privesc dealul, e soare, cald. Primesc vizite: colege de la şcoală, rude, sora mea. Zâmbesc. Întreb de cei mici, de ai mei. Mă bucur, sunt prezentă, ştiu cine sunt. Dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie
Mai
Văd oameni apoi dispar. Întreb de ei însă cu neîncredere. Îmi aduc aminte, ştiu cine sunt. Dimineaţa la amiaz şi seara. Ies pe stradă. Mă plimb, văd oameni, vecini, vecini, vecini, mă bucur să-i văd, răspund la întrebări, salut, întreb şi eu. Povestim dar întreb şi de ai mei. Nu se ştie. Nimeni nu ştie unde sunt. Totuşi e mai cald. E bine, e cald, e bine. Scoatem florile afară. Mi se dau sarcini. Să ud florile. Le ud. Am grijă de apa ploaie. Ud florile, mă plimb, salut, ud florile. Dorm pe balansoar. Privesc dealul, dimineaţa, la amiaz şi seara. E mai cald. Trebuie
Iunie
E cald. Miroase a bujori şi a căpşuni. Mănânc cu poftă. Sunt flori peste tot. Şi multă lume în curte! Povestesc. Recunosc oameni. Este o aniversare. Mă bucur. Stăm până seara târziu. Râdem, povestim. Obosesc dar trebuie. Primesc flori ca în fiecare an, de 15 iunie. Povestesc despre foşti elevi, părinţi, viaţa trecută. Obosesc. Privesc dealul de pe balansoar. Dimineaţa la amiaz şi seara. Trebuie.
Iulie
E cald şi bine. Nu –mi plac căţeii dar caţeluşa asta are ceva ce pot să accept. O plac pe Luna. Povestim în tăcere. Stau pe balansoar. Privesc dealul dimineaţa, la amiaz şi seara. Luna îmi stă la picioare pe balansoar. E cald şi bine. Ai mei au plecat în vacanţă. Stau afară mult. Privesc viaţa altora. Privesc dealul de pe balansoar. Dorm. Privesc dealul. E cald, e bine. Trebuie.
August
E linişte. Vecini plecaţi în concedii. Stau pe balansoar cu Luna. Copiii sunt veseli, povestim, ne certăm, se ceartă. Încerc să le aduc aminte de calm şi înţelepciune, de cumpăt, cumpătare, cumpătat, necumpătat… o familie lexicală bună. Vin ai mei. Mai mulţi dintre ai mei. E casa plină. Curtea plină. Eu stau pe balansoar. Privesc viaţa altora. Privesc dealul. Trebuie
Septembrie
E încă cald. Începe şcoala, se aude pe străzi. Mă trezesc şi eu devreme. Beau cafea. Beau trei cafele. Îmi place să beau cafea. Îmi aduc aminte nepoţii că obişnuiam să beau doar cafea la ibric fără zahăr. Acum o beau oricum dar cu zahăr. Respect ritualul: întreb de copii în fiecare zi, de ai mei tot mai rar. Sunt bine toţi, mi se spune. Ies pe balansoar cu Luna, privesc dealul. Primesc flori de 15 septembrie ca în fiecare an. Începe şcoala. Îmi aduc aminte de viaţa mea. Obosesc. Stau pe balansoar, privesc dealul… trebuie…
Octombrie
Mi-e tot mai greu să mă trezesc. Mi-e frig. Aştept prima cafea la pat. Obosesc. A doua mă duc să o cerşesc. Mai ies pe balansoar la amiaz, seara se pierde. Am nevoie de pătura bej. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul la amiaz cu ceaţă, fără ceaţă, îngalbenit uşor, palid spre sfârşitul lunii, cu chiciură, cu brumă, cu soare. Trebuie… Mi-e tot mai greu să merg. Mi se spune că frigul mă afectează. Vreau să stau pe balansoar, să privesc dealul. Trebuie…
Noiembrie
E frig. Mi-e frig. Mor oameni, vecini, vedete, rude…. Erau singuri. Erau singuri? Cum erau singuri? Întreb să mă asigur. Povestesc cu ai mei despre singurătate. Nici eu nu mă simt prea bine. Evit să spun. Privesc balansoarul… dimineaţa, la amiaz şi seara. Trebuie… obosesc… trebuie.
Decembrie
Am fost de trei ori la spital. Obosesc. Privesc…. înspre balansoar, înspre deal. Obosesc, trebuie. Chiar trebuie? îndrăznesc să întreb. Doar dacă mai vrei, mi se răspunde. Mi-e frig, întreb de ai mei… privesc… în sfârşit decid. Nu mai trebuie.

Am avut pivilegiul să petrec ani în preajma unor oameni încercaţi, să trec alături de ei prin panica pierderii identităţii şi bucuria revenirii la viată. Mărunţişurile vieţii ajung mai greu la mine acum, dar mai ajung uneori. Oamenii fug de bolnavi în general însă îmbrăţişându-i, eu am descoperit, că listele lungi cu recomandări legate de pacienţii cu diverse forme de tulburări emoţionale dau rezultate extraordinare aplicate între asistenţii lor fie ei familie sau preofesionişti aşadar:
Rutina facilitează viaţa, păstraţi autonomia, ajutaţi pacientul să-şi păstreze demnitatea.
Evitaţi conflictele, simplificaţi la maximum viaţa. Păstraţi simţul umorului, râdeţi cu pacientul, dar nu de el. Aflaţi ce înseamnă siguranţa. Rămâneţi în formă, sănătos şi creşteţi cea mai bună parte a aptitudinilor restante. Facilitaţi comunicarea. Nu uitaţi de aspectul fizic, gătitul, masa, alcoolul şi ţigările, medicamentele, somnul, ideile delirante, comportamentul sexual şi apoi atenţie mare la registrul greu al emoţiilor: Fuga, Violenţa şi Agresiunea, Depresia şi Anxietatea, Tristeţea, Vinovăţia, Furia, Ruşinea, Singurătatea, Familia… ghidul inspiraţional concluzionând: problemele voastre sunt şi ale celorlaţi. Păstraţi-vă un timp şi pentru dumneavoastră. Vă cunoaşteţi limitele? Nu vă faceţi reproşuri. Nu uitaţi cât sunteţi de important.

Alina MARINCEAN




Cascadorul și artistul Mihai Pop Sigheteanu, în sfârșit… acasă!

Mihai Pop Sigheteanu s-a născut la Sighet la data de 28 martie 1948.

Are un trecut foarte, foarte… interesant. A absolvit Liceul „Dragoș Vodă”, la seral și spre final la fără frecvență. N-a mai dorit să continue școala și la 19 ani și jumătate, după un scurt popas la Baia Mare, a plecat spre București. S-a îndreptat spre… cascadorie. A fost muzicant – figurant și cascador în coproducția americano – germano – română “Bătălia pentru Roma” (1968), cu o distribuție internațională în care un rol principal l-a avut celebrul Orson Welles. Mihai Pop a fost cooptat în echipa lui Sergiu Nicolaescu și a făcut cascadorie în filmele „Mihai Viteazu” (1971), „Zestrea domniței Ralu” (1971), „Tecumseh” (1972). După câteva „cascadorii” în viață se gândește serios la… artă și frecventează, timp de doi ani, Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu din București. Pe parcursul acestor ani face cunoștință și se apropie de pictorii de biserici Gheorghe Teodorescu Romanați (1891 – 1980) și Iosif Keber (1897 – 1989). După ce a lucrat o perioadă cu cei doi mari pictori în restaurări, Mihai Pop Sigheteanu primește autorizația de „iconar” de la Mitropolia Cluj. A executat numeroase icoane pe sticlă, timp în care i se permit scurte ieșiri de studiu în Germania (RFG), pe parcursul anilor 1983, 1984, 1985.

Face un nou pas îndrăzneț în viață și în anul 1986 decide să se stabilească, definitiv, în Republica Federală Germania. Acolo a lucrat o perioadă îndelungată ca și restaurator de vitralii valoroase, istorice, în Aachen (districtul Köln). Pe lângă restaurări de vitralii și icoane cetățeanul româno – german Mihai Pop Sigheteanu se apropie mult și de pictura de șevalet. A avut expoziții personale la Dűsseldorf, Viena și Aachen. Lucrările sale (pictură de șevalet – ulei pe pânză dar și icoane) se găsesc în colecții private din peste 30 de țări.

Când ajunge în România, mi-a destăinuit, deși este sighetean, se oprește la Baia Mare, aproximativ două luni pe parcursul unui an.

L-am cunoscut și am discutat cu pictorul Mihai Pop Sigheteanu în “compania” lucrărilor domniei sale, incluse în prima expoziție personală din țara natală, la Baia Mare, expoziție ce este deschisă în perioada 16 – 27 ianuarie 2020 la Biblioteca Județeană „Petre Dulfu”. Expoziția cuprinde 16 lucrări pe pânză, 8 icoane pe sticlă și două icoane pe lemn. Este un om plăcut, deschis, având o poveste de viață palpitantă. Mi-a promis că ne va onora și pe noi sighetenii, în viitorul apropiat, cu o expoziție personală. Îl așteptăm cu interes în micul și pașnicul nostru orășel, pe “insula” de la poalele Solovanului.

Ion MARIȘ

foto: Ion Mariș




Sighet – Album retro (XLVIII)

Azi ne îndreptăm atenția spre o clădire din centrul vechi al Sighetului de care ne amintim „dulce” cu toții.

În perioada interbelică, dar și după cel de-al Doilea Război Mondial, până în jurul anului 1989, la parterul clădirii funcționa o foarte apreciată cofetărie. O perioadă, cofetăria s-a numit Kovacs Laszlo, iar ulterior, în perioada comunistă, până prin anii ’90, cofetăria s-a numit Liliacul.

Azi, locația se numește tot Liliacul, dar nu mai oferă… delicioasele cremeșuri și înghețata Fram :). Cât despre locuitorii Sighetului din zilele noastre ei sunt extrem de ocupați. Nu prea au timp de privit „forfota” orașului de la balcon….

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie (stânga) din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!




Preotul Ioan M. Bota, născut la Rona de Jos, a împlinit 100 de ani!

Preotul greco – catolic Ioan M. Bota s-a născut la 16 ianuarie 1920 la Rona de Jos, fiind un veritabil maramureșean, nepotul avocatului dr. Grigore Bota. A urmat cursurile Institutului de Teologie Greco-Catolică de la Blaj (Academia Teologică din Blaj), a fost arestat de securitate și deținut în penitenciarele din Satu Mare, Cluj, Aiud (în perioada 1948 – 1949).

După mulți ani de zile la munca „de jos”, reușește să absolve Facultatea de Filosofie a Universității din Cluj și ulterior Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din București după care îşi ia doctoratul în 1977.

A fost hirotonit – în clandestinitate – diacon la 14 septembrie 1988, în localitatea Cicârlău (Maramureș), de către viitorul Cardinal Alexandru Todea și apoi preot, la 8 noiembrie 1988, în localitatea Reghin (Mureș), tot de către IPS Alexandru Todea. După 1989 activează ca profesor universitar la Institutul Teologic Universitar din Cluj-Napoca şi începe o remarcabilă activitate didactică şi publicistică pe care o continuă și la această venerabilă vârstă.

Zilele trecute, la împlinirea celor 100 de ani, părintele – profesor Ioan M. Bota a fost onorat și sărbătorit la Cluj de către mari personalități ale vieții religioase și culturale din România, de către președintele Academiei Române, dr. Ioan Aurel Pop, dar și de către numeroși maramureșeni.

Salut, Sighet!

 

NR: În imagine părintele – profesor universitar Ioan M. Bota felicitat de către ec. Nistor Lihet (președintele filialei Maramureș a Partidului România Mare, vicepreședinte la nivel național, iubitor de neam și… straie maramureșene).




„Roboții” CNDV-iști sunt la înălțimea… Nației prin Educație!

Vineri și sâmbătă, 17 și 18 ianuarie 2020, echipa de robotică a Colegiului Național „Dragoș-Vodă”, Tech-X, a participat pentru prima dată, la competiția internațională Nație Prin Educație – BRD First Tech Challenge România, ediția a IV-a, desfășurată la Cluj-Napoca. 

Selecția echipelor s-a făcut pe baza înscrierii echipei, redactând un eseu motivant, un logo, un motto și un video prin care să-și exprime dorința și pasiunea pentru robotică. Spre bucuria noastră, am fost selectați să participăm la această competiție, Regionala Cluj din data de 7-9 februarie 2020, unde vor concura 40 echipe.

Echipa colegiului a primit materiale pentru construcția robotului în valoare de 21.000 lei, echipa având sarcina de a căuta sponsori pentru achiziționarea unui telefon, webcam, controller, alte piese, ținuta de concurs și materiale promoționale impuse de competiție, transport, cazare și masă pentru toate etapele competiției.

Pentru a participa la Regională, fiecare echipă este obligată să participe la două competiții demonstrative, deoarece regulamentul și desfășurarea sunt de un alt concept, un alt format competițional, participanții trebuie să cunoască exact regulile competiției, iar roboții trebuie testați.

Primul DEMO, prima competiție a fost deosebit de benefică pentru echipa Tech-X, robotul conceput și programat de cei 8 elevi ai echipei sighetene [n.r.: echipa Tech-X are următoarea componență – elevii: Giurgi Darius (inițiator și lider), Holociuc David, Fonta Alin, Mihai Cosmin, Hasciar Vlad, Gherman Ovidiu, Vîrsta Anamaria, Dunca Ioana Florentina; prof. Cornelia Hotea – mentor; prof. Arthur Fellner și Vasile Mih – comentori] aducându-le un onorant loc 8 din 26 de  echipe înscrise în această primă etapă.

În colegiul nostru, robotica se învață din pasiune, nu există ore sau opționale în programa școlară, elevii pasionați rămân și studiază în laboratorul de robotică după ore sau sâmbăta și duminica. Suntem încrezători și mulțumiți de rezultatul de la primul DEMO din Cluj, 18 ianuarie!

Ne găsiți pe Instagram și facebook sub numele de tech-x.cndv și vă rugăm să ne fiți alături.
https://www.facebook.com/techx.cndv
https://www.instagram.com/tech_x.cndv

Prof.Cornelia HOTEA
Tech-X CNDV




Marius Voinaghi a fost premiat!

*****
copii la joacă –
buna aprinzând focul
cu jarul de ieri

*****
fulgi de zăpadă –
teanc de fotografii
îngălbenite

*****
amurg în iarnă –
din turla bisericii,
iar Luna plină

*****
stație goală –
Munte-n Soare așteptând
zăpada nouă

*****
râul dezghețat –
la poalele Muntelui
nori în derivă

*****
iarna la-nceput –
livada dezgolită
cu înserarea

*****
iarna-n oglindă –
cerul tulbură lacul
din vârf de Munte

*****
zăpezi de Munte –
la marginea drumului
un plop desfrunzit

*****
iarnă nesfârșit –
rămași cu mâna-ntinsă
copiii din parc

Marius VOINAGHI

N. r.: prof. Marius Voinaghi a obținut Mențiune pentru primul haiku din acest grupaj, la concursul săptămânal „Romanian Haiku” (635), organizat de Autorii de haiku din România




Sighet – Album retro (XLVII)

O zonă a Sighetului foarte cunoscută și agreată de către iubitorii orașului nostru. Pe la mijlocul secolului XX și până prin anii ’80, acolo se putea mânca cea mai bună înghețată de la „Turcu”.

În imagine (posibil anii ’40), în stânga fotografiei, se poate observa o mulțime de cetățeni care, probabil, așteptau vreun mijloc de transport în comun sau… era o întrunire civică :)…?

 

 

 

Sunt binevenite completările cititorilor la această fotografie.

NR: Fotografie din colecția privată a scriitorului sighetean Gabriel Boros (Germania).

Salut, Sighet!




Am întâlnit Polonezi fericiți (autori, prof. Maria și Gheorghe Bărcan)

prof. Maria și Gheorghe Bărcan

Hornarul – bibelou stă la loc de cinste în casa Familiei Huber/ Fudro, în vitrină, sus, la locul cel mai de cinste. „Este cea mai de preț moștenire de la tatăl nostru”, ne spune Angele, arătându-ne cu mândrie raftul pe care a plasat bibeloul țanțos reprezentând un hornar, sau un vagabond, îmbrăcat în haine petecite, dar zâmbitor. „În fiecare zi, de îndată ce intră pe ușă, tatăl nostru agață în mâna lui cheile de la casă și punea monezile ce îi sunau în buzunar, în gropița de la picioarele vagabondului”, continuă Angele. „Nu l-am da pentru toate bijuteriile din lume”, ne spune ea, cu privirea plină de drag.

Ramona Fudro, bunica și mama fetelor, are 86 de ani. Bunicii ei au venit din Polonia, Ramona fiind a treia generație. Domnul Fudro, Stan, a decedat în 2008, născându-se și el în SUA, dar fiind a doua generație. S-au întâlnit la nunta surorii Doamnei Ramona și de atunci au fost nedespărțiți, întemeind o familie minunată care continuă să ducă mai departe tradițiile și dragostea ce i-a unit o viață întreagă, împletite cu o profundă credință. Domnul Stan și Doamna Ramona au fost oameni de vază în Nordul Minneapolisului, o zonă cu populație predominant poloneză, unde, până nu demult era un bar polonez cu muzică tradițională, care, din păcate, s-a închis, dar unde se mai pot găsi bucatele tradiționale poloneze la vestitul „Kramarczuk”. Tradițiile de sute de ani par să se ducă, încet, încet, cufundându-se în uitare. Nu însă, și în casa Fudro…

Am întâlnit Familia Fudro prin fiica noastră, care este colegă cu Beth Fudro, una din cele 3 surori Fudro, sau, cum le numim noi cu afecțiune, „cele 3 zâne din poveste”. Beth și fata noastră au devenit prietene lucrând împreună și de câțiva ani, familia Fudro ne invită în fiecare an la toate evenimentele importante din an: Sărbătoarea Recunoștinței, Crăciun, Paști și la evenimentele prilejuite de absolvirea liceului copiilor/nepoților Fudro. Invitația este nelipsită mereu și cu multă căldură.

Anul acesta am petrecut Ziua Recunoștinței la Angele. Bunica, Matriarha familiei, Doamna Ramona Fudro, șade la loc de cinste, mereu zâmbitoare, la masa pe care cele trei fete așază cu rândul, printre râsete și vorbe de voie bună, nenumărate bucate, gustoase și arătoase, așa cum fac în fiecare an. Masa se umple încet, parcă pe nesimțite, de nici nu mai știi dacă felurile au fost aduse de cei prezenți sau de o zână bună. Fetele o întreabă pe rând pe Doamna Ramona dacă dorește ceva și se grăbesc să o servească, cu drag. Copiii joacă jocuri împreună, și fug pe rând către locul unde este așezată masa, să mai ia câte o gustare înainte de a se întoarce la joc.

De ziua Recunoștinței, după ce toată lumea a reușit să se delecteze cu bucatele pregătite, fiecare din cei prezenți, pe rând, se ridică în picioare și-și exprimă recunoștința în cuvinte calde, emoționante pentru un lucru anume pentru care sunt mulțumitori anul acesta. Cuvintele blânde, călduroase, însoțite de câte o lacrimă în colțul ochiului, râsetele, creează un cerc aproape magic, în care voia bună, recunoștința, și o înțelegere și apreciere cu semnificații profunde, pentru toate lucrurile simple de care ne bucurăm în fiecare zi – care de multe ori trec nebăgate în seamă, dar pe care acest moment le aduce la suprafață; declarația de recunoștință creează o legătură directă, acceptată, tânjită, între fiecare dintre noi și Domnul, cel care ni le dă. Un val de dragoste și bucurie pentru că suntem în viață, împreună într-o casă plină de dragoste, prietenie, simțind apropiere spirituală între toți cei prezenți și avem atât de multe lucruri de care să ne putem bucura, ne împresoară, ne înconjoară, ne umple sufletele și creează între noi niște legături ce nu le vom uita niciodată și care ne vor însoți toată viața.

Crăciunul îl petrecem la Gretchen și familia ei. Ne apropiem de casă și ne întâmpină lătratul vesel al celei mai noi achiziții a familiei, un pui de Golden Retriever, gătit de sărbătoare cu un colier de sezon. Intrăm în casa deja plină cu oaspeți, întreaga familie este acolo, ca și la sărbătoare, și de asemenea o familie de prieteni din India și o altă familie din Asia, prieteni vechi ai familiei. Și noi. Românii. Suntem întâmpinați cu nespusă bucurie, îmbrățișări și râsete. Beth Fudro, una din surori, ne așază cu grijă la masă lângă Doamna Fudro, după ce o îmbrățișăm și îi urăm toate cele bune. Și, încă o dată, vârtejul pregătirilor, punerii bucatelor pe mese, umplerea paharelor cu licori care mai de care mai înmiresmate, începe, vegheat, de data aceasta, de bradul țanțoș, împodobit, luminos, sub care se găsesc multe, nenumărate pachete, cadouri pentru toți cei prezenți. Fiecare din cei invitați aduce ceva de mâncare tradițional să împartă cu ceilalți. Noi aducem ouă umplute, cârnați de casă, mici și vișinată. Văzând atâta diversitate în această casă, dar o diversitate adoptată, căci toți cei „străini” se simțeau iubiți și adoptați de cercul Fudro, nu putem să nu ne amintim de moștenirea poporului polonez, de solidaritatea lui Lech Walesa, și de unul din cei mai venerați Papi ai credinței catolice. Ambele influențe, determinate de dragoste sunt și acum vii în poporul Polonez, și le vedem demonstrate chiar sub ochii noștri.

Se appropie momentul servirii mesei, unul din nepoți se apropie să ia ceva de mâncare și este oprit brusc de Beth, care îi re-amintește dojenitor că „nu putem începe până nu îi cântăm lui bunica!”. Cântecul este un cântec polonez vechi, Stolat, un cântec plin de urări de viață lungă și îmbelșugată pe care îl cântă la fiecare Crăciun. Nu știu dacă nepoții știu limba poloneză, dar pot să vă asigur că vocile de copii și adolescenți se împleteau armonios cu cele ale seniorilor. După aceasta, urmează ceremonia împărțirii ostiei. Este o ostie cum nu am mai văzut, mare cât o palmă, fiecare foaie reprezentând Sfânta Familie. Fiecare participant primește o asemenea bucată de ostie, după care se trece de la unul la altul, urându-ne „Merry Christmas!” și rupând o bucățică de ostie de la celălalt. Este o ceremonie care ne duce cu gândul la Cina cea de Taină când toți ucenicii au împărțit pâine cu Domnul Isus. Încet, ne îndreptăm cu toții către masă, iar în drum, pe cine văd? Vagabondul, care acum este așezat pe polița ce desparte cele două încăperi principale, în așa fel încât să aibă vedere și veghere asupra tuturor. Mi se pare că zâmbetul de pe fața statuetei s-a lărgit. După masa îmbelșugată, copiii se reped către pom, căci știu că vine un moment important: împărțirea cadourilor de la „Moșu”. „Liniște, vă rog!”, spune Beth, și îl introduce mai întâi pe Samuel, nepotul nostru, care ne va delecta cu vocea lui minunată, cu cântece de un repertoriu variat. Toți oaspeții ascultă și aplaudă. La sfârșit, Samuel întinde mâna și îi dau două pagini de versuri, versurile unui foarte îndrăgit colind polonez „Lulajże jezuniu”, datând din secolul 17, care este un cântec de leagăn penru Sfântul Prunc Isus. Tăcerea e deplină, iar emoția Doamnei Ramona și a fetelor ei este palpabilă. Lacrimi le izbucnesc din ochi, în timp ce cuvintele duioase și vocea blândă a lui Samuel ne poartă până la finalul colindului. A fost o surpriză pe care Beth o pusese la cale cu fiica noastră și ne bucurăm că le-a pricinuit atâta bucurie.

Cadourile sunt momentul festiv următor, în care din nou, dragostea, generozitatea și dăruirea totală a acestei familii sunt din nou demonstrate. Nimeni nu este uitat, iar pe noi ne copleșesc emoțiile când primim o decorație pentru pomul nostru de Crăciun, un glob pe care este scris „România” și pe care l-am așezat în pom imediat ce-am ajuns acasă la fiica noastră. Oare cât timp or fi petrecut căutând acest cadou perfect, de suflet?

O sărbătoare de neuitat, o familie dragă, de neuitat.

O poveste simplă, nu-i așa, prezentând evenimente de fiecare zi. Sărbători, obiceiuri care se păstrează, deci ce face această familie să fie deosebită? Da, oamenii sărbătoresc peste tot, însă ne-a copleșit în cel mai minunat mod pasiunea, dragostea, îndârjirea cu care Doamna Ramona, Beth, Gretchen și Angele duc mai departe, cu dragoste, dar și cu mare atenție la fiecare detaliu, tradițiile aduse de peste mări și țări, de pe meleaguri îndepărtate, pe care nici măcar nu le-au văzut vreodată, dar prin intermediul cărora păstrează vie și mereu arzândă, cu mândrie, flacăra, ștafeta, legătura cu țara mamă, într-un mod care face să dispară granițele, timpul și chiar locul, creând impresia că suntem, pentru o după-amiază, „una” cu țara mamă, cu locurile natale, trăind pentru câteva ore, într-un univers paralel, atemporal, o agora perfectă. Oare nu este și asta un fel de eternitate?

Sărbătorirea Crăciunului la familia Baumhauer/ Fudro se apropie de sfârșit și ne luăm „La revedere!”, cu îmbrățișări, de la toți și de la minunatele noastre gazde, Gretchen și Greg. Chicote de râs, zâmbete și promisiuni să ne revedem curând ne însoțesc, în timp ce ne pregătim să plecăm. Îmi întorc capul și din colțul ochiului întâlnesc privirea galeșă a vagabondului. Mi se pare că văd o licărire, mi se pare că pe fața împietrită a bibeloului trece o rază de lumină, parcă un zâmbet, zâmbetul fericit al Tatălui, plecat prea devreme dintre ele, dar mereu, mereu prezent, veghind și zâmbind fericit.

Am întâlnit, într-adevăr, Polonezi fericiți. Și mai erau și ceva Români. Tot fericiți.

autori, prof. Maria și Gheorghe BĂRCAN

foto: Ana-Rodica Bărcan

 




Praf de stele și dorințe împlinite… (Andrada GRAD)

Andrada-Lacrima Grad

Era o dimineață destul de friguroasă pentru începutul lunii octombrie. Mă trezisem greu, având în vedere faptul că noaptea trecută dormisem aproximativ trei ore.

În ultimul timp, eram din ce în ce mai distrasă de realitate. Nu mai înțelegeam nimic din tot ce era în jurul meu. Devenisem o străină atât pentru mine, fata care eram altădată, cât și pentru cei apropiați, care odată ce se ciocneau de zidul meu de indiferență, preferau să plece fără a încerca să mă înțeleagă. Dintre toate persoanele apropiate mie, Casandra, colega de apartament era ceea care uneori îmi mai punea câte o întrebare pentru a se asigura că mai sunt în „viată”. Este atât de ciudat
cum oamenii pe care cândva îi numeam „prieteni”, atunci când avem cu adevărat nevoie de ei, pleacă.

Abia atunci ne luptăm cu „dura realitate”. Abia atunci conștientizăm, iar „conștientizarea este o ușa deschisă către schimbare”. Însă viața nu este întotdeauna roz, nu-i așa? Uneori ne luăm la trântă cu ea, alteori o îmbrățișăm asemeni unui vechi și bun prieten, uneori nu o înțelegem deși ne oferă cele mai frumoase lecții de viață, ne arată ca lumea nu este ceea ce pare, ci poate, mult mai bună…

Totul a durat aproximativ cinci minute, iar decorul camerei mele a fost înlocuit cu o pajiște imensă de narcise galbene care emanau un miros atât de amețitor și atât de cunoscut, era mirosul copilăriei… caramel și căpșuni. În mijlocul pajiștii altceva mi-a atras atenția. O narcisă albă printre sutele de narcise galbene. Nu știu dacă părea tristă, sau doar dezamăgită, însă un lucru era destul de clar. Nu era bine, dar față de toate narcisele galbene era diferită… Părea naturală și atât de vulnerabilă. Și tocmai lucrul acesta o făcea frumoasă. Extrem de frumoasă. Iar în frumusețea ei nu observa răutatea din jur. Atunci într-un moment de libertate, un moment în care mi-am permis cu adevărat să fiu liberă, am comparat narcisele cu noi, oamenii. Semănam atât de mult și totuși suntem atât de diferiți! Motivul comun este dragostea. Simțim dragoste și corespondăm ascultându-ne inima. Însă, o facem de puține ori printre acaparările vieții. Ne ghidăm întreaga viață după modele și idealuri. După tabloidele unei societăți tare ciudate… unde binele este răsplătit cu rău și nu viceversa.

Un zgomot ciudat, o căldură înăbușitoare, și praf de stele…. mi-am deschis ochii speriată. Visasem. Capul mă durea groaznic însă simțeam că eram alta. O nouă persoană începea să se contureze în corpul meu care până acum scurt timp era lipsit de vlagă, de entuziasm, de viață… M-am uitat în jur. Camera în care stăteam arăta groaznic. Lucrurile îmi erau la fel ca și gândurile; prezente și atât de depărtate… O carte deschisă, cine știe de când, mi-a atras atenția. Atunci am văzut: „În momentele în care inimile noastre iau cunoștință de comorile care sălășluiesc în interiorul nostru, atunci ne putem declara vii”. Acesta a fost momentul în care mi-am promis că a avea grijă de fericirea proprie este o responsabilitate, nu o să pot să zâmbesc în fiecare zi, dar este cel mai frumos cadou pe care mi-l pot face.

Andrada-Lacrima GRAD
Colegiul Național „Dragoș Vodă”, Sighetul Marmației
clasa a 11-a F




Situația Sighetului Marmației este, clar, albastră!

Avem următoarele date:

– 614 locuri de muncă asigurate de municipalitatea sigheteană;
– 71% din banii localității merg pe fondul de salarii;
– 2,47 milioane euro/an – buget de dezvoltare;
– 120 km de străzi neasfaltate;
– economia locală slabă;
– nevoi de sute de milioane de euro.

Să detaliem puțin: în acest moment, organigrama aparatului public din Sighet numără 614,5 posturi, câteva zeci dintre acestea fiind vacante, iar altele fiind ocupate de anumiți pensionari mai „speciali”…

Astfel: Direcția de Asistență Socială are 267 de posturi (din care 177 de asistenți personali), Urbana 93 (din care 27 de șefi și șefuleți), aparatul primarului – 58, Maranord – 44, Muzeul Maramureșului – 44, Poliția Locală – 36, Centrul Cultural – 35, Direcția Venituri – 25, „Evidența Populației” – 9, Centrul de Informare Turistică – 2 și Clubul Sportiv Municipal – 1,5 posturi. Așadar, municipiul este al patrulea mare angajator local, după Aviva, Plimob și Spital!

Apoi, mai avem unitățile ale căror salarii sunt asigurate din alte surse, dar zecile lor de clădiri sunt întreținute tot din banii orașului: Spitalul Municipal cu 1.352 angajați (!) și instituțiile școlare cu 817 angajați.

Dacă în 1991 Sighetul avea 24.856 salariați, în 2014 în oraș mai erau înregistraţi doar 11.241 angajați, jumătate dintre ei muncind în industria mobilei unde, din nefericire, salariile muncitorilor n-au cum să atingă media pe economie… Sumedenia de magazine second-hand, „păcănele” și farmacii, relevă cel mai vizibil nivelul economic al localității…

Munca celor 8.300 de angajați din economia privată a dus la un profit net de numai 16 mil. euro în 2018 (la care se adaugă cei 11 mil. euro obținuți de Aviva, firmă cu sediul în Baia Mare)… Spre comparație, cei doar 2.200 de angajați de la Borșa au obținut un profit de 15 mil. euro, iar alte orașe de mărimea Sighetului: Lugoj (32 mil.), Blaj (39 mil.), ca să nu vorbim despre Sebeș Alba (87 mil. euro)…

Pe de altă parte, municipiul este unul dintre ultimele din țară în ceea ce privește modernizarea rețelei stradale: din cei 178 km de străzi, cca 120 km sunt nemodernizați și fără rețea de apă-canal și gaze. Ce să mai vorbim despre un iluminat public modern sau de o amplă rețea de camere video de supraveghere…

Nenumăratele autovehicule ale localnicilor la care se adaugă cele în tranzit, cele venite din comunele învecinate sau din Ucraina, mult prea grelele camioane care deservesc balastierele și platforma industrială, zecile de mașini de școală de șoferi cu care învață să conducă elevi de pe jumătate din cuprinsul Maramureșului, sufocă subdimensionata rețea stradală.

O singură șosea de centură, cea de sud (str. Dobăieș) este funcțională, cea de nord a fost parțial construită (str. Crișan), iar cea de vest nu a fost nici măcar desenată. Cât despre proiectatul pod cu 4 benzi de legătură cu Ucraina de la Teplița, despre care se vorbește din 1992 și care probabil nu va fi construit niciodată, mi-am spus părerea altădată.

Necesitățile urbei sunt multiple: modernizarea tuturor străzilor, realizarea șoselelor de ocolire, renegocierea ori rezilierea (precum a făcut Borșa) contractelor împovărătoare cu Vital și cu Herodot, reabilitarea integrală a Spitalului (ca la Vișeu de Sus), terminarea Şcolii din cartierul Bogdan Vodă și rezolvarea definitivă a problemei C.S.S., construirea altor sute de apartamente ANL, anveloparea blocurilor vechi și sistematizarea pe orizontală a cartierelor, amenajarea unei mari parcări centrale subterane, regenerarea urbană a Centrului Vechi, deschiderea unui Azil de Noapte, reabilitarea Sălii ”Viorel Costin”, a Casei ”Ioan Mihalyi de Apșa”, a Policlinicii Vechi, a fostului Cinema ”Unirea”, a Pieței de Alimente etc., redeschiderea Târgului de animale, (re)amenajarea locurilor de joacă pentru copii, crearea de piste de biciclete pe ambele maluri ale Izei, amenajarea Parcului Dendrologic, reabilitarea terenurilor de sport „CIL 2” și „Maramureşeana”, selectarea cinstită și transparentă a managerilor și organizatorilor potriviţi pentru ca Muzeul Maramureșului, Centrul Cultural, Festivalurile de Datini de Iarnă, Medieval şi cel de Poezie, precum şi Ansamblul „Mara”, să-și (re)dobândească anvergura și magia, să devină repere de talie internaţională şi creatoare de prosperitate și lista e incompletă…

Albastru de Sighet

După cum ziceam în titlu, situația este cam albastră, poate pentru a se asorta cu stema multisecularului burg maramureșean, care e tot pe fond albastru… Fără ironie, starea economico-financiară a localității este una gravă și cu mici șanse de redresare pe termen scurt.

Bugetul de investiții al municipiului pe 2019 a fost de doar 2,47 milioane euro… Nu încercați să-l comparați cu cel al Oradiei – 40 mil. euro, oraș de 5,5 ori mai mare, dar cu de 16 ori mai mulți bani, ori cu cel al Clujului – oraș de 9 ori mai mare și cu investiții de 80 mil. euro!

În condițiile în care numai modernizarea străzilor ar costa Sighetul zeci de milioane de euro, iar întreaga listă de mai sus ar însemna facturi de sute de milioane euro, cum credeți că s-ar putea pune lucrurile la punct?

Fonduri europene? În acest moment, orașul abia ar putea găsi, cu greu, sumele pentru întocmirea proiectelor, dar nicidecum banii pentru cofinanțări de proiecte majore!

Credite? Avem deja luate, și, la banii noștri, nu suntem solvabili pentru sume serioase…

Mărirea taxelor și impozitelor locale (cu 30%, așa cum a propus primarul în decembrie 2019!)? S-ar strânge sume mici, apoi taxele au fost mărite deja substanțial în 2016, iar populația este deja și așa prea împovărată.

Pentru cei care nu știu, apa potabilă costă la Sighet 4,35 lei/mc, la Cluj – 3,65 lei, în Dubai – echivalentul a 2,44 lei/mc, iar tariful la salubritate este al treilea cel mai scump din țară!

Pentru a debloca situația, trebuie în primul rând reduse anumite posturi și remunerații din sistemul public (deși este neplăcut!), deoarece 71,2% din bugetul Sighetului merge pe fondul de salarii (115,5 mil. lei din totalul general de 162,2 mil. lei!), iar restul, pe modestele lucrări pe care le-ați văzut (mici asfaltări, plombări, pietruiri, reparații la unele școli și Spital), pe plata datoriilor pentru lucrările Vital, susținerea transportului în comun, iluminat public și salubritate.

În primăria propriu-zisă, femeia de serviciu are un salariu de bază de 2.900 lei iar primarul de 13.500 lei, la care se adaugă sporurile…

Apoi, trebuie găsite niște firme serioase pentru întocmirea de proiecte eligibile cu fonduri UE, PNDL și din alte surse. Este foarte mult de muncă și nu e deloc ușor!

Ori, sperați că, dacă partidul primarului va fi la guvernare, banii vor veni fără proiecte solide?! Greșit, s-a văzut că aceasta nu le-a mers nici primarilor precedenți!

Cum se poate dezvolta economia orașului?

Probabil singurul sector viabil și cu potențial pe termen mediu-lung este turismul, aflat în creștere netă și centrat în jurul Memorialului care atrage 150.000 de turiști/an, vizitatori care fac însă o haltă scurtă acolo, preferând să doarmă, mănânce și să-și lase banii în alte localități… Trebuie întocmită o strategie complexă care să ducă la determinarea turiștilor să rămână și să cheltuie mai mult în oraș, dar acesta este un subiect aparte…

Industria locală de bază, cea a lemnului (industria textilă a dispărut în anii trecuți), regresează încet, de vină fiind creșterea costurilor cu angajații, materie primă și energie etc.

Parcul industrial, promis de toți primarii de după anul 2000 (cei de dinainte promiteau o Zonă Liberă!), nu există decât la nivel imaginar. De ar funcționa, poate ar atrage noi investitori: ideali ar fi producătorii de componente auto, ca în multe alte locuri în țară, și, ce vis!, poate un pic de IT, dar pentru a avea așa ceva la Sighet trebuie investiții preliminare, mult lobby, oferirea de facilități și de condiții angajaților – inclusiv distracție și posibilități de transport rapid! etc.

Deși se poate intui cine are prima șansă de a câștiga localele ce se apropie (dar, surprize pot apărea oricând!), aștept să văd candidații abordând – cu date clare – problemele reorganizării administrației locale, reabilitării infrastructurii și clădirilor publice, decongestionării traficului, dezvoltării unui turism rentabil și relansării economice, căci, de promisiuni neonorate am avut parte destul (dacă primarii de dinainte ar fi făcut cu adevărat treabă, lista de nevoi de mai sus n-ar mai fi existat!)…

Planurile concrete, promisiunile cuantificabile (schițe de buget, cifre, termene), sunt unicul mod prin care votanții pot aprecia (vag și hazardat, e drept!), probabilele intenții ale aleșilor…

În schimb, este sigur că „aburelile” precum: „e simplu, facem ce a făcut Clujul și Oradea, totul cu bani UE, o să vedeți la final dar nu acum, pentru că proiectele noastre sunt în lucru”, ne-au adus în situația aceasta, clar, albastră!

Teofil IVANCIUC
ianuarie 2020




Scriitorul Radu Țuculescu la taifas cu… rotarienii sigheteni!

Radu Țuculescu (romancier, dramaturg, jurnalist, regizor de teatru, traducător), clujeanul născut la Târgu Mureș, voiajor prin toată Europa pe urmele… cărților sale, a poposit în seara zilei de luni, 13 ianuarie 2020 și pe la Clubul Rotary Sighet.

Unul dintre cei mai traduși scriitori ai generației sale (“localizat” de către critica de specialitate la optzeciști), cu romane publicate în Italia, Franța, Austria, Germania, Ungaria, Serbia, Cehia, a ales Sighetul pentru a-și definitiva ultimul roman și pentru a se încărca de energia unui oraș… prietenos.

Da, Radu Țuculescu are prieteni mai ales în toată zona europeană dar, după ultimul turneu de la sfârșitul anului 2019 cu un volum de blitz – proze publicat în Israel și-a lărgit contingentul cititorilor și aria… geografică.

Noi și pricepuți admiratori a câștigat Radu Țuculescu după întâlnirea foarte densă de la ședinta Clubului Rotary Sighet. Densă pentru că Radu și-a convins auditoriul că se pricepe la lucruri serioase, dar mai ales că, datorită umorului firesc pe care-l inserează în discuții captează atenția și reușește să ofere “partituri” adecvate tuturor vârstelor. La întâlnirea cu Radu Țuculescu au participat și tinerii pasionați de literatură din Cluburile Interact și Rotaract din Sighet. Două ore agreabile, cu povești adevărate dar și cu țesături imaginare, cu prezentarea ultimului volum apărut (“Uscătoria de partid” – Blitz – proze, Editura „Școala Ardeleană”, 2019), cu muuulte autografe și “profit” reciproc, întâlnirea s-a consumat într-o atmosferă elegantă, plăcută.

Mai sunt câteva zile în care îl puteți zări pe Radu Țuculescu – la orele amiezii și… nu numai :)) – străbătând Sighetul, îl mai puteți aborda pentru a-l convinge că orașul nostru iubește literatura dar, nu-l forțați să vă dezvăluie detalii despre ultimul lui roman pe care-l finisează/ finalizează aici, pe plaiurile noastre… burlești. Vă divulg eu, nu pot să păstrez “secretul” – veți avea o mică surpriză?! – Radu Țuculescu lucrează la un roman… polițist.

Dar, revenind la întâlnirea cu scriitorul Radu Țuculescu, vă mărturisesc – în numele colegilor mei! – că am devenit (rotarienii, rotaractienii, interactienii sigheteni) un “pic” mai… culți (fără nicio trimitere la vorba de duh inventată de musafirul nostru!).

Ion MARIȘ
RC Sighet

 

 

foto: Peter Lengyel