Azi, 3 mai, este data morții eroice, în 1949, a luptătorului anticomunist Vasile (Lică) Popşa, conducătorul rezistenţei armate din Maramureş în perioada 1948-1949, om de înaltă ţinută morală şi spirituală, cu o dârzenie de stâncă dar şi cu o nobleţe sufletească impresionantă, unul dintre reperele demnității românești din istoria recentă.

S-a născut în 1925 la Sighetu Marmaţiei într-o familie cu 7 copii, părinţii, Mihai şi Maria, fiind originari din Apşa de Mijloc, sat românesc din dreapta Tisei (azi în Ucraina). Şcoala primară a făcut-o la Sighet unde a început şi liceul, continuat la Timişoara unde a fost refugiat datorită ocupaţiei maghiare a Ardealului de nord între 1940-1944. Va urma apoi cursurile Academiei Comerciale din București, unde va intra în contact cu Mişcarea Legionară. Prieten şi colaborator apropiat al lui Aurel Vişovan, după arestarea acestuia din urmă şi a grupului său în august 1948, Vasile Popşa s-a retras în munţi unde a constituit împreună cu fratele său, Ion Popşa (militant naţional – ţărănist), o grupare de rezistenţă anticomunistă, cunoscută sub numele de “gruparea Popşa”, ce cuprindea în total 108 membri activi (după rapoartele Securităţii), dar şi un mare număr de simpatizanţi, având nuclee în mai multe sate de pe valea Izei şi a Vişeului, cu o pondere importantă în comunele Ieud şi Dragomireşti. În afară de legionari şi naţional-ţărănişti în organizaţie erau şi un mare număr de maramureşeni fără apartenenţă politică, toţi fiind uniţi în lupta anticomunistă sub semnul credinţei creştine și a dragostei pentru neamul românesc. Prezenţa în grup, ca adevăraţi părinţi spirituali, a mai multor preoţi greco – catolici care refuzaseră compromisul în 1948, arată că în Maramureş lupta anticomunistă şi rezistenţa catolică s-au suprapus în totalitate. Dintre aceşti preoţi rezistenţi se detaşează figura părintelui Ion Dunca – Joldea din Ieud, adevărat exponent al idealurilor românilor maramureşeni.

Au fost surprinşi de trupele de Securitate la Ieud pe 3 mai 1949; în urma unui schimb de focuri (apreciat în raportul Securităţii la circa 30 de minute), Vasile Popşa a fost ucis, Ion Popşa a reuşit să fugă, restul celor prezenţi fiind arestaţi. Deşi în următoarele luni Securitatea a operat numeroase arestări, o parte a membrilor grupului s-au reorganizat continuând rezistenţa armată în munţi până în 1953. Trupul lui Vasile Popşa a fost aruncat într-o groapă neidentificabilă la Cimitirul Săracilor din Sighet, iar Ion Popşa a fost arestat câteva luni mai târziu, condamnat şi întemniţat, murind în 1952 în închisoarea Tg. Ocna în aceeaşi celulă cu Valeriu Gafencu.

Sora fraţilor Popşa, Ana, evoca acum câțiva ani cu emoţie amintirea fratelui ei Vasile (Lică): “Lică a fost un băiat extraordinar, un om de o corectitudine rară… îşi ridica pălaria sau şapca şi saluta pe toţi ţăranii, avea un mare respect faţă de toţi oamenii… Era foarte credincios, mergea în fiecare duminică la liturghie la biserica noastră greco-catolică din Sighet, se spovedea şi se împărtăşea des. Avea o voce foarte frumoasă, cu un timbru plăcut, cânta deseori pricesnele la liturghie. Îmi amintesc şi acum un cântec pe care Lică îl cânta în biserică şi ne impresiona pe toţi:

“Marie, maică fără pată / O blândă stea din dalbe zări / Răsari în noaptea-ntunecată / Ca să-mi alini pieptu-n fiori / Ascult-a noastră rugă plângătoare / Îndură-te de noi din cer de sus / Tu dintre mame cea mai iubitoare /Şi du-ne-n cer la fiul tău, Isus.”

În 1940, după ce Ardealul de nord a fost cedat Ungariei, elevii de liceu din Sighet au fost obligaţi să continue studiile în limba maghiară fiindcă altă alternativă nu exista. Majoritatea dintre ei însă nu ştiau deloc sau aproape deloc ungureşte. Într-una din ore, Lică n-a ştiut să răspundă profesorului în limba maghiară şi a raspuns în limba română şi atunci profesorul i-a dat o palmă. Împreună cu mai mulţi tineri români supuşi unui tratament similar, Lică a hotărât atunci să fugă în România şi a continuat liceul la Timişoara şi apoi facultatea la Bucureşti.

Mai târziu, după ce au venit comuniştii şi el a fugit în munţi, eu nu l-am mai văzut. Sora mea, Lenuţa, însă, l-a vizitat şi i-a dus mâncare şi ea mi-a spus ce a zis Lică despre eventualitatea unei plecări din ţară: “Eu ţara n-o părăsesc, dar nici viu pe mine nu m-or prinde…” Cu câteva zile înainte de moartea lui, în ziua de Paşti 1949, Securitatea a făcut o percheziţie violentă la noi acasă sperând să-i găsească pe fraţii mei. Ei, însă, nu erau acasă… securiştii au urcat în pod, au înţepat cu furca prin fân, dar, nimic. Securistul Toth foarte nervos, s-a răstit la mine: “Unde-s fraţii tăi?” Am răspuns: “Nu ştiu” şi atunci mi-a tras o palmă… După ce l-au omorât pe Lică, i-au purtat cadavrul pe o căruţă prin oraş ca să vadă lumea ce păţesc “duşmanii poporului” şi apoi l-au îngropat la intrarea în Cimitirul Săracilor, undeva aproape de drum – mi s-a spus, dar nu ştiu exact unde…”

Unul dintre camarazii apropiaţi ai lui Vasile Popşa, Găvrilă Iusco, zis Sfâcă din Ieud, trecut la cele veşnice cu un an înainte de Revoluţie, a relatat unui prieten şi camarad luptele cu Securitatea care au premers moartea lui Lică:

„Prima dată, Securitatea ne-a atacat la Dragomireşti, unde noi eram adăpostiţi în casa morarului. Copilul acestuia, Ionuc, în vârstă de 12 -13 ani a observat că în drum opriseră mai multe camioane cu militari şi a venit să ne avertizeze strigând în gura mare: “Fugiţi! Securitatea!”. Eu fiind de pază trebuia să acopăr retragerea celorlalţi care au luat-o spre pădure. Văzând că nu-l pot prinde pe copil, securiştii au deschis focul, dar, din fericire, nu l-au nimerit. Eu am ezitat câteva secunde de frică să nu-l nimeresc eu pe copil şi apoi am tras o rafală scurtă cu pistolul mitralieră ţintind intenţionat în pământ în faţa primului rând de militari, căci nu voiam să ucid pe nimeni. În clipa aceea, toţi s-au aruncat la pământ. Cum se ridicau, cum mai trăgeam câte o rafală, tot scurtă, că nu aveam muniţie prea multă… În felul acesta, ai noştri au reuşit să se ascundă. Lică a venit însă după mine şi mi-a spus: “Bine, Găvriluţ! Acum fugi repede că rămân eu!” M-am îndepărtat o distanţă oarecare apoi m-am oprit şi am reluat focul acoperind retragerea lui. Şi tot aşa ne-am acoperit unul pe altul până am ajuns în pădure, unde ştiam că securiştii nu au curajul să intre… Lică a venit la mine şi m-a sărutat pe amândoi obrajii. “Găvriluţ, mulțumită ţie am scăpat! Dacă nu erai tu, acum eram ori prinşi ori morţi …” N-am să uit niciodată gestul lui Lică. Din păcate, însă, după două zile am fost atacaţi din nou şi de de data asta n-am mai scăpat…”

Ultimul supravieţuitor al luptei de la Ieud din 3 mai 1949, Iusco I. Găvrilă, originar din Şieu, trecut la cele veșnice în 2011, relatează desfăşurarea evenimentelor:

“Era în vacanţa de Paşti a anului 1949, eu eram elev la Liceul Pedagogic din Sighet şi am fost trimis de Ştefan Minică la Ieud să iau legătura cu Vasile Popşa. Alături de mine se aflau Ion Dunca zis Bărbosu, Găvrilă Iusco zis Sfâcă – ambii din Ieud, şi Ştefan Tand din Rozavlea. Ţin minte că fiecare am avut câte o armă. Nu-l cunoscusem dinainte pe Vasile Popşa, dar ne-a facut o impresie foarte bună. Era un bărbat înalt, suplu, foarte frumos, la gât avea un lănţisor cu o cruciuliţă şi în momentele de linişte ne învăţa limba franceză. Eram cu toţii bucuroşi că ne-am pus sub comanda lui. După ce am scăpat de încercuirea Securităţii la Dragomireşti, pe 1 mai 1949, ne-am regrupat seara la Ieud.

Pe 3 mai ne aflam în Ieud în casa lui Dumitru Dunca zis Pâţu, când Securitatea ne-a atacat din nou deschizând focul prin suprindere. Vasile Popşa a fost împuşcat şi avea să moară în seara aceleiaşi zile, Ion Popşa a aruncat o grenadă pe geam şi a reuşit să fugă. Pe noi, ceilalţi, ne-au arestat şi ne-au dus la Securitate, la Sighet.”

Ioana, fiica lui Dumitru Dunca, îşi aminteşte şi ea acele clipe de coşmar: “Tata era în legătură cu preotul greco-catolic Ioan Dunca Joldea, care se ascundea după interzicerea Bisericii noastre, şi cu grupul fraţilor Popşa. În noaptea de 2 spre 3 mai 1949, 5 persoane din grupul Popşa au dormit la noi în casă. Securitatea a aflat şi a înconjurat casa. S-au tras rafale de mitralieră, Lică a fost împuşcat şi, câteva ore mai târziu, a murit. Ion a aruncat o grenadă pe fereastră şi a reuşit să fugă, iar pe ceilalţi trei i-au arestat. Rozariul albastru a lui Lică a rămas pe masă; l-am luat eu şi m-am rugat cu el mulţi ani după aceea… I-au arestat şi pe mama şi pe tata; pe tata l-au legat şi l-au bătut. Eu şi sora mea am încercat să-l apărăm, dar, securiştii ne-au lovit şi pe noi. Fratele meu, Găvrilă, care era în pod în momentul atacului, a reuşit să fugă.”

…Au trecut 69 de ani de la acel 3 mai însângerat. Trupul lui Vasile Popşa s-a odihnit fără cruce, undeva în cimitirul săracilor din Sighet, unde, la scurtă vreme, a primit ca şi “colegi” pe Iuliu Maniu, pe episcopii catolici, pe generali şi academicieni şi pe alţi fii iluştri ai neamului românesc, care, prin jertfa lor, sfinţesc pământul Maramureşului… iar sufletul său nobil, Dumnezeu să-l aşeze cu sfinţii și drepţii în împăraţia Sa! Generaţia mai tânără a Maramureşului, pentru care Lică Popşa este un nume intrat în legendă îi aduce un respectuos omagiu de recunoştinţă şi admiraţie prin semnatarul acestor rânduri care, interesantă coincidenţă (oare?) a venit pe lume tot într-o zi de 3 mai…

Autor, preot prof. Marius Vișovan

Nina Stan s-a născut la Sighet în anul 1993. Deși are doar 24 de ani (împliniți!), a publicat un roman de aventuri în limba… franceză.

Avea doar cinci ani când a părăsit Sighetul împreună cu părinții, stabilindu-se în Franța. A trăit și a crescut în Franța de la 5 ani până la 20 de ani. A locuit într-un sat, „buhl”, în regiunea Alsace, la o oră de Germania și Elveția. Tot în Franța a terminat liceul, cu profil filologie.

La vârsta de 14 ani s-a hotărât să scrie un roman, l-a început și l-a… abandonat.

Reia scrierea romanului pe la 17 ani si reușește să-l termine la 18-19 ani. Romanul a fost făcut cunoscut publicului prima dată în format electronic pe site-ul amazon și, convinsă de o editură din Franța, Nina a acceptat să-l publice pe suport hârtie în anul 2014 (Editura Edilivre Paris, 2014).

După ce a teminat liceul a muncit, tot în Franța, nouă luni, într-un cabinet de oftalmologie ca asistent – secretar, iar apoi, a decis să revină acasă, la Sighet. A dat examen și a demarat studiile de medicină la Universitatea din Iași, iar acum se pregătește pentru medicina de la… Oradea.

Stau de vorbă cu tânăra scriitoare Nina Stan încercând să-i devoalez… secretele.

Ion Mariș (IM): Nina, ai revenit la Sighet după 15 ani de Franța. Te-ai format în spirit francez. Cât ești azi de… sigheteancă?
Nina Stan (NS): Pot să spun că m-am adaptat destul de bine la viața din Sighet, deși îmi lipsește deschiderea și civilizația din Franța. Aici sunt legată de familie și viața mi se pare într-un fel mai liberă.

IM: Cum s-a născut romanul tău… Secretul Amazonului?
NS: Romanul meu a fost inspirat de o carte „Reine du fleuve”, adică „Regina fluviului” scrisă de Eva Ibbotson. Este un roman de aventuri care mi-a plăcut foarte mult și mi-a stârnit interesul pentru Brazilia. Romanul meu se petrece tot în Brazilia și m-am documentat foarte mult ca să pot să descriu atmosfera, peisajele, etc…

IM: La vârsta de 14 ani când ai început romanul, ai scris/ gândit în… limba franceză?
NS: Da, desigur. Chiar dacă acasă vorbeam româna, fiind la școală în Franța de mică gândeam și scriam în franceză. Am citit foarte multe cărți și am un vocabular mult mai bogat în franceză.

IM: De ce crezi că ți-a publicat Editura Edilivre romanul? Care au fost punctele forte ale volumului tău?
NS: Cred că am reușit să păstrez interesul cititorului prin menținerea misterului. Mă și jucam puțin cu cititorul… îl făceam să creadă ceva… ca mai târziu să afle că nu a fost așa cum a crezut el. Poate e chiar o formă de manipulare. Nu dezvăluiam totul ci doar puțin câte puțin, pe parcurs. Nu mai știu cine a spus asta, dar pentru a crea o intrigă, trebuie să creezi probleme și pe urmă să le rezolvi. Cam asta făceam eu: îmi plasam personajele în mijlocul problemelor pe care habar nu aveam cum le voi rezolva dar, când scriam, totul curgea liber pe hârtie și ideile îmi veneau foarte ușor. Am reușit să fac legături foarte… strategice, interesante.

IM: Cum ți se pare România, Sighetul, după copilăria și adolescența… franțuzească?
NS: Chiar îmi place. Îmi place că sunt aproape de bunici și de restul familiei, mă simt mai „acasă” deși nu aș putea să îmi explic chiar de ce. Desigur, oamenii, în general, mi se par mai conservatori, mai puțin “moderni” decât în Franța.

IM: De ce-ți dorești o profesie pe tărâm medical?
NS: De mică mi-a plăcut să găsesc remedii naturale dacă eu sau altcineva aveam o problemă de sănătate. Îmi place ideea de a ajuta oamenii, de a-i face să se simtă mai bine. Îmi place și să înțeleg cauzele apariției unui dezechilibru și aș vrea să fac mai mult decât să tratez doar un simptom cum cred că o face, din păcate, medicina occidentală. Vreau să înțeleg și să tratez cauza profundă, să ascult și să fiu aproape de pacient, să tratez pacientul ca un tot unitar, nu doar boala separată. Aș vrea și să pot inspira oamenii să ducă un mod de viață mai sănătos.

IM: Te-ai gândit să publici traducerea Secretului în limba română?
NS: Dacă aș avea pe cineva care să îmi traducă romanul, aș vrea. Dar nu cred ca aș avea răbdarea și timpul să-l traduc eu.

IM: Vor urma și alte scrieri sub semnătura ta? Cum crezi că vei evolua literar?
NS: Deocamdată, nu am mai găsit timp ca să scriu și sunt mai focalizată pe facultate. Am început totuși, altă carte, cred că ideea e foarte bună, dar simt că am nevoie să mă mai maturizez ca să o pot continua. Deci, rămâne de văzut pe viitor.

IM: Care sunt scriitorii tăi preferați?
NS: Hmm… Îmi place să citesc mai multe genuri. Am citit și cărți de psihologie, dezvoltare personală, pe Osho, și romane de aventuri, SF. Cred că scriitorul meu francez preferat este Bernard Werber, care scrie mai mult romane SF și are un stil care este un amestec între filozofie și ficțiune. Am și o autoare britanică ce m-a însoțit toată copilăria : Enid Blyton, care a scris multe romane de aventuri.

IM: Cum trebuie să fie un tânăr în ziua de azi?
NS: După părerea mea, un tânăr în ziua de azi ar trebui să fie… ce vrea el să fie, în sensul că nu ar trebui să se lase influențat de anturaj, familie, societate. Ar trebui să fie deschis și ar trebui să țintească adevăratele valori, demnitate, integritate. Să fie cultivat, să citească, să experimenteze, să descopere lucruri noi, să fie curios…

IM: Ai trăit într-un climat european, multicultural, la intersecția a trei culturi, francezo – germano – elvețiană. Crezi că noțiunea de patrie, de națiune mai este… la modă?
NS: În ceea ce privește cultura și tradițiile, aș spune că da. În rest, nu… mă pronunț.

IM: Ce-i lipsește Sighetului, orașului nostru?
NS: Aș zice că lipsesc activitățile culturale și… acțiuni de senzibilizare și responsabilizare ecologică. Oamenii ar trebui instruiți din punctul acesta de vedere, mi se pare foarte important.

IM: Care este… secretul tău? :))
NS: Secretul meu este… să trăiesc momentul prezent, fără să îmi fac griji pentru viitor. Mi-a luat ceva timp să ajung la „maturizarea” asta și mă simt mult mai împlinită și împăcată cu mine însămi și cu restul lumii.

IM: Mulțumesc, Nina, pentru interviu și te așteptăm cu un roman în limba noastră cea română!
NS: Și eu vă mulțumesc pentru încurajare! Salut cititorii “Salut, Sighet”!

Ion Mariș

„Distracția” de 1 Mai în 1986, o gustau din plin și copiii… Probabil, jocul cu cercul era mult mai sănătos decât jocul din lumea virtuală pe care o practică tinerii din ziua de azi…

Trăiască 1 Mai și celelalte zile libere de pe parcursul anului! 🙂

Luna mai este luna pelerinajului național al Bisericii Greco – Catolice la locul de jertfă de la Sighet al martirilor exterminați de regimul comunist. Apropierea acestui moment înălțător ce va avea loc pe 12 mai m-a reconectat cu un eveniment din copilăria mea când am cunoscut și eu pe unul din martirii de mai târziu, episcopul de fericită memorie dr. Alexandru Rusu, păstorul Maramureșului greco-catolic.

În 1936 aveam 3 ani… locuiam la Dragomirești unde părinții mei erau învățători. Episcopul Alexandru Rusu a vizitat comuna noastră, centru protopopial și reședință de plasă a văii superioare a Izei și, în cinstea înaltului oaspete, a avut loc o frumoasă serbare în curtea școlii unde ierarhul a fost înconjurat cu dragoste de creștinii din comună din care nu lipseau intelectualii, printre care și părinții mei.

Eu, deși aveam doar 3 ani, am fost desemnată să recit o poezie în fața episcopului. Mama m-a pregătit, am repetat poezia de mai multe ori până când am știut-o foarte bine. Înainte de serbare, însă, s-a întâmplat ceva… care era să compromită totul. Mi-era tare foame, probabil că în vâltoarea pregătirilor de la școală, părinții mei omiseseră “amănuntul” acesta…. am intrat singură în bucătărie, am văzut farfuria cu friptură, am tras-o spre mine și mi-am stropit rochița cea nouă de borangic cu broderie roșie pe care tata mi-o adusese de la București. Mama era supărată foc, m-a certat aspru, eram speriată, am plâns…dar nu era timp de pierdut. Aveam, din fericire, încă o rochiță, tot de borangic dar cu broderia albastră. M-am schimbat repede și am plecat cu mama la serbare. Dar starea mea de spirit nu era cea ideală….

A sosit momentul ca eu să recit poezia. Fiind micuță, am fost urcată pe o masă… trebuia să mă vadă toată lumea. Aveam, evident, emoții, știam că episcopul e cineva foarte important, era la doar câțiva metri în fața mea…. și era atâta lume care mă privea… Eram, însă, și afectată de incidentul petrecut cu câteva minute înainte…

Am început să recit, am spus bine primele strofe, poezia era destul de lungă. La un moment dat, m-am pierdut și n-am știut să mai continui…. M-am întors spre mama, care era aproape de mine si i-am spus: “Mamă, ce urmează?”… Mama mi-a șoptit repede primele cuvinte din strofa următoare, mi-am revenit, am reluat recitarea și am terminat cu bine poezia. Am răsuflat ușurată, am coborât de pe masă, nu mai știu dacă s-a aplaudat sau nu, eram totuși bucuroasă că m-am achitat cu bine de misiune până la urmă. Aceasta a fost întâlnirea dintre fetița de 3 ani și episcopul Maramureșului, pe care, din fragedă copilărie, am fost învățați să-l venerăm și merita acest lucru pentru caracterul și ținuta sa.

Episcopul dr. Alexandru Rusu a fost arestat în octombrie 1948, deodată cu toți episcopii greco-catolici și după mulți ani de detenție la Sighet și în alte închisori, a trecut la cele veșnice în mai 1963 în închisoarea din Gherla. Este unul din cei 7 episcopi greco-catolici martiri care vor fi canonizați în curând. Veșnică odihnă și memoria binecuvântată!

Autor, prof. Aurelia Vișovan

Centrul Sighetului dotat cu chioșc pentru reprezentații cultaral-artistice (fanfară), în urmă cu aproape un secol. Cetățenii orașului se bucurau în acele vremuri de divertisment foarte „popular”.

Ce frumos ar suna o demonstrație de muzică de fanfară, într-un centru vechi al Sighetului exclusiv pietonal!

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

***
Am alte informații
privind universul, filosofia,
spațiul și timpul,
dar tu nu vezi pentru că nu te uiți pur și simplu.
Nu poți privi cu ochi umani creația divină
adevărata lumină vine de la forțe oculte –
bâjbâim prin întuneric căutând scânteia,
dar al treilea ochi rămâne închis.
Ești prizonier între viață și moarte,
între ideologii și propria identitate.
Rugăciunea o spui doar în clipele grele,
nu ai înțeles că toate problemele sunt efemere.

Fac primul pas spre iubire
dezvolt sentimentul de acceptare
și de neînfricare.
Mă trezesc meditând
pentru că vreau să apară răsăritul
care e de fapt iluminarea:
acest trup carnal se leagă doar de „mine” și de material.
Văd în jur superficialitate,
asta-i epoca cu valori penibile
impuse snobilor de societate.
Căsătoria e o dovadă de neiubire
care se găsește în acte.
Hristos nu vrea să-i luați partea,
vrea să luați parte!
Nu-i nevoie de culturi, e nevoie de inocență:
caută independență!

Divinitatea terestră e o iluzie,
tu îi oferi forță pentru că mai crezi în ea.
Citești cărți, vizionezi seriale și cauți acel ceva,
acestea sunt forme de prozelitism:
ți se plantează idei și confuzie.
Pentru a fi înțelept nu e nevoie de un spirit hrănit,
E nevoie de un har dobândit.

Geea, situată în universul cinci
dă rod gândurilor ce-au fost lăsate.
Trecerea ființei prin această dimensiune karmică este necesară
pentru înflorirea spirituală.
Fiecare conștientizare este o lecție învățată,
fiecare lecție învățată, duce către un punct din înalt.
Noi ne dezvoltăm, ăsta e scopul acestui drum
care doar în teorie pare o condamnare.
Trăiește clipa în incertitudine
și beatitudine.

Razele soarelui luminează căutătorii de adevăr
care cer din cer divinitate.
Anotimpurile ne pot aduce prosperitate,
dar ne înconjurăm de noxe și toxine,
de prea multe ori ne facem rău
și credem că o să ne fie bine.
Trebuie să ne facem curaj să evadăm din acest abis
pentru a ne îndrepta spre paradis.

Îmi acopăr straturile de piele cu straturi de stele,
am codul meu, la fel ca Da Vinci.
Sunt fabricată în galaxie,
evadez din utopie
ca să nu mai fac parte din această lume de hârtie.
Mă întorc acasă.
Credința mea stă în stele, flori, ocean, soartă şi în mine.
Glanda pineală încearcă să perceapă esențele divine.
Rămân acea fată atipică
în lumea mea lirică
prolifică.

Autor, Mădălina Danci,
clasa a XI-a F, C. N. Dragoș Vodă

Încă din liceu am fost pasionată de perioada comunistă, pe care și mama mea a parcurs-o. Discuțiile de la orele de istorie și de acasă, mi-au amplificat dorința de a cunoaște amănunte despre această epocă ce ține de istoria recentă a României. Consider că există zone întunecate, nedevoalate publicului larg din perioada comunistă, de aceea continuă să mă preocupe investigarea epocii în care au trăit apropiații din familia mea. Comunismul a reușit să suprime democrația și să reducă la tăcere un popor, cu excepțiile de rigoare.

Ziarul Scânteia, organ al Comitetului Central al Partidului Comunist Român, mai ales în ultimii ani ce au precedat Revoluția din anul 1989, era încărcat de propagandă și osanale dedicate cuplului Ceaușescu, el “geniul Carpaților” și ea “savantul de renume internațional” își primeau meniul zilnic de lingușeli, plecăciuni, aplauze furtunoase, din partea jurnaliștilor de curte, dar și a oamenilor de cultură ce se prostituau pentru funcții călduțe sau pur și simplu din frică. Critica sau observațiile neconforme realismului socialist erau pur și simplu excluse, deviațiunile anti-sistem de neconceput, opozanții reduși la tăcere. Securitatea omniprezentă veghea cu duritate la menținerea liniștii cuplului prezidențial, hotărâtă să pedepsească orice formă de dizidență în “iepoca” de aur.

Uniunea Scriitorilor din România, de sorginte proletcultistă, edita în tiraje impresionante operele inestimabile ale Tovarășului, iar orele de “religie socialistă” sau, altfel spus, de educație comunistă, erau croite pe același calapod al preamăririi “iubitului fiu al poporului”. Populația hrănită pe cartelă, cu pâinea raționalizată “științific”, fără lumină și curent electric în locuințe, lipsită de minime condiții de trai, a apei calde și-a săpunului, era terorizată de tembelismul și absurditatea reprezentanților clasei muncitoare dar… mămăliga nu exploda.

Festivalul Cântarea României, al “culturii și educației socialiste”, inventat în anul 1976, pin manifestările culturale ce-l compuneau, a devenit o platformă de adulare a președintelui pe viață al României, purtătorul de sceptru regal, zeul înțelepciunii și atotștiutorul veșnic.

Sistemul de represiune și propagandă era infiltrat în toate celulele societății românești din acei ani de sumbră amintire, singura imagine vizibilă, permisă, admisă era doar… Conducătorul Iubit.

La inițiativa domnului Marius Voinaghi, profesor de istorie la C. N. „Dragoș Vodă”, vineri, 27 aprilie 2018, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței din Sighet, a găzduit lansarea „Ghidului ilustrat al comunismului românesc” coordonat de Asociația Forum Apulum din Alba Iulia, în care, încercăm o abordare diferită a acestor 50 de ani de dictatură pentru a face ca mesajul să fie simplu de înțeles și de reținut, prin a pune accentul pe ilustrații realizate de artiști români – Dan Perjovschi, Saddo, Ana Kun, Livia Coloji, Răzvan Cornici, George Roșu, Andreea Ilisăi, Dragoș Boțcău și Bogdan Topîrceanu sunt cei care și-au oferit voluntar munca pentru acest ghid. (Forum Apulum)

Urmăriți și reportajul audio:

Evenimentul a fost moderat de muzeograf Andrea Dobes – Fürtös. Partea de concluzii a fost prezentată de Marius Voinaghi, coordonatorul Cercului de Istorie „Gemina”.

Autor, Sebastiana Joicaliuc,
studentă anul I, Jurnalism, UBB Cluj-Napoca

„Ce apreciezi la mine?”
„Ești foarte frumoasă, ai niște ochi superbi, arăți bine…”

Cu toții suntem obișnuiți să facem astfel de complimente, să le primim sau, cel puțin, să le auzim în jur. Dar, oare, se rezumă totul la atât?

Adevărul e că ne place să primim complimente de acest gen, ne place să ne simțim frumoși, și asta, mai ales dacă avem îndoieli în această privință. N-aș numi-o ca fiind drept problemă contemporană. Lumea dintotdeauna a avut idealuri, idei despre cum „ar trebui” să arătăm și tehnici prin care să ne apropiem de acest „model standard”. Însă, aici se strecoară greșala și naivitatea omenească. Suntem diferiți, am fost creat diferiți, iar diversitatea ne face atât de frumoși!

Trăim într-o lume cufundată în superficialitate, cu toate acestea, există și multe persoane care consideră că modul în care arăți nu contează, însă, deși îndrăgesc acest tip de persoane, țin totuși să le contrazic, pentru ca DA, înfățișarea contează, prima impresie contează, pe scurt, lucrurile care te atrag prima dată la cineva. Am fi ipocriți dacă am nega asta, pentru că ne place frumosul, e normal să ne placă, să ne atragă, să ne facă să dorim să aflăm mai multe despre acel cineva. Dar, nu uita, deși ASPECTUL ATRAGE, CARACTERUL PĂSTREAZĂ! Dacă am pune accentul numai pe frumusețea exterioară, am fi asemenea unui măr mare, roșu și sclipitor, care te determină să-l cumperi, însă, odată ajunși acasă, în momentul când îl curățăm de coajă ne dăm seama că în interior e putred, iar atunci frumusețea lui nu il mai ajută cu nimic, sfârșind la gunoi.

Consider, mă repet, că aspectul contează, dar, în comparație cu caracterul, acesta este de zeci de ori mai neînsemnat, motiv pentru care ar trebui să ne pese măcar la fel de mult de CINE suntem, cum ne pasă de cum arătăm, să ne gândim măcar la fel de des la personalitatea noastră, pe cât de des ne uităm în oglindă, și când observăm că avem de făcut îmbunătățiri, să nu ezităm să le facem.

În concluzie, aranjați-vă dacă asta va face să vă simțiți bine, căutați o versiune cât mai bună a înfățișării voastre dacă asta vă face să fiți fericiți, simțiți-vă frumoși și frumoase, însă nu puneți niciodată, dar niciodată, mai presus frumusețea exterioară decât cea interioară, pentru ca veți fi dezamăgiți de rezultat…

Autor, Mădălina Rednic,
clasa a IX-a F,
C. N. „Dragoș Vodă”, Sighet

Foto: Adrian Almași, clasa a XI-a G, C. N. „Dragoș Vodă”

Toată viaţa am aşteptat
să-mi crească aripi
şi când mi-au crescut
n-am mai ştiut ce să fac cu ele.

***

Vezi,
îmi sângerează drumul ce-mi crestează palma:
dezgoleşte-mi aripile
am uitat cum se zboară
le-am folosit doar în vis
cu toate ușile zăvorâte.

Buzele tac.
Mă pândesc spaimele după ce mi-au hăituit singurătatea
cu dureri de piatră
și-aștept
să mă dezleg de umbra ta.

***

Parcă aștept să se zărească capătul unei învieri din nimic
în timp ce exersez
mersul invers acelor de ceasornic.

***

Stau în fața ta cu sufletul dezgolit:
în pumni îmi strâng aripile.
Îmbrățișează-mă!

***

noi doi construind îngeri de zăpadă

***

Spune-mi tu, pe ce drum s-o apuc să uit de mine?
Spune-mi dacă are capăt chemarea?
Spune-mi, cum să mă rog zilei de mâine
să-mi aducă înapoi ce mi-a răpit ziua de ieri?
Spune-mi, dacă închid ochii întâlnesc uitarea
sau chiar trebuie să mor?
De unde să știu ce se întâmplă
dacă nu iubești!?

***

Vorbește lumea. Țipă.
Cuvinte arse-n adn-ul zilei.
Nu mai pot face nimic:
viața atârnă nehotărâtă.

***

Când aripa-i rănită la ce mai folosește cerul?

***

Ai să mă recunoști:
voi săruta în felul meu umbra
când tu vei rătăci la miezul nopții pe strada noastră
singur.
Vei dori să-ți abandonezi dorul
și vei face semne nopții să te cuprindă
iar și iar.

Autor, Maria Kastan

Foto: Peter Lengyel

Vineri, 27 aprilie 2018, de la ora 12:00, în sala de conferințe a Memorialului Sighet, are loc lansarea „Ghidului ilustrat al comunismului românesc – Partidul te vrea tuns”.

Mitul superiorității României comuniste insistă să revină în discursul public. Auzim periodic fraze precum „toată lumea avea o casă”, „toată lumea avea serviciu”, care nu rezistă la o privire mai profundă.

„Ghidul ilustrat al comunismului românesc” este un răspuns la aceste mituri: încercăm o abordare diferită a acestor 50 de ani de dictatură pentru a face ca mesajul să fie simplu de înțeles și de reținut, prin a pune accentul pe ilustrații realizate de unii dintre cei mai buni artiști români. (Forum Apulum)

Evenimentul de lansare va include prezentarea ghidului, discuții cu Ioan Ilban – fost deținut politic și președinte al Asociației Foștilor Deținuți Politici Sighet, precum și o expoziție despre miturile și realitățile perioadei comuniste.

Eveniment organizat de Forum Apulum, Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței Sighet, și Cercul de Istorie „Gemina” al Colegiului Național „Dragoș Vodă”.

În cursul zilei de luni, 23.04.2018, la Spitalul Municipal Sighetu Marmației s-au desfășurat lucrările workshop-ului cu tema ”Formarea nurselor lideri în tratarea dependenței de tutun”, seminar organizat de Asociația de Nursing din România (A.N.R.) ca partener în cadrul proiectului internațional pentru Nursele din Estul Europei – Centrul de Excelență pentru Controlul Tutunului.

Lucrările seminarului au fost prezentate, cu mult profesionalism și competență, de către doamnele Ecaterina Gulie – președinte A.N.R. și Viorica Olaru – trezorier A.N.R. Au fost abordate teme precum ”Principiile dependenței de tutun”, ”Dependența de tutun în grupuri speciale – gravide, adolescenți, dependențe multiple, afecțiuni psihiatrice”, ”Diagnosticarea dependenței de tutun”, ”Tratamentul dependenței de tutun”.

Au participat 40 de nurse/asistenți medicali din cadrul Spitalului Municipal Sighetu Marmației care au urmărit cu mult interes prezentările, au răspuns la cele două chestionare și și-au testat nivelul bioxidului de carbon din aerul expirat cu ajutorul aparatului pus la dispoziție în cadrul proiectului.

Tema seminarului fiind de mare actualitate a incitat un real interes, au urmat discuții fructuoase, s-au adresat multe întrebări și s-au schițat viitoare colaborări.

La final, toți cei prezenți au primit materiale informaționale pe suport electronic (memory-stick), dar și clasic (agende, broșuri),  precum și o diplomă de participare.

Adriana ILBAN,
reprezentant A.N.R. Sighet

În perioada 25.04.2018 – 29.04.2018, Sighetul Marmației găzduiește faza finală din cadrul Campionatului Național de Volei – divizia minivolei. La start se vor alinia 8 echipe: CSS Botoșani, CSS Alexandria, CSV Craiova, CNS Cetate Deva, CSM București, CSS Bega Timișoara, CSS Lugoj, și echipa sigheteană legitimată la Clubul Școlar Sportiv.

Echipele vor fi împărțite în două serii, echipa CSS Sighet, fiind inclusă în prima serie, alături de CSS Botoșani, CSS Alexandria și CSV Craiova.

Este un eveniment deosebit de important pentru clubul nostru, fiind pentru prima dată când fetele de la minivolei se califică la un turneu final și, totodată, este și o premieră pentru orașul și clubul sighetean găzduirea unei faze finale de campionat național.

Partidele se vor disputa în sala de sport a Liceului Tehnologic Forestier.

CSS Sighet

105 ani de la naștere

Părintele prim-protopop Dobos Janos
– amintiri personale –

Păstorul comunității romano-catolice din Sighetu Marmației și coordonatorul activității din Maramureșul istoric, de-a lungul aproape întregii perioade comuniste a fost părintele Dobos Janos (1913-1990) în calitatea sa de prim-protopop de Sighet (1953-1989).

Născut în Valea Jiului la Lupeni, membru al ordinului Piarist, cu doctoratul în teologie luat în Germania în anii ’30, părintele Dobos a fost un intransigent apărător al credinței catolice în fața autorităților comuniste, cu care nu a făcut niciun compromis, fapt relevat de rapoartele Securității și documentele comitetului local de partid. La fiecare interogatoriu răspundea constant : „Atât timp cât episcopul meu este în închisoare, eu nu sunt autorizat să negociez nimic în numele Bisericii Catolice.” La liturghiile romano-catolice, celebrate încă în limba latină la ora aceea, „se concentra toata reacțiunea din Sighet” (după cum afirma un raport al organelor comuniste locale), un element de atracție fiind și predicile părintelui Dobos, de înaltă ținută oratorică, precum și disciplina exactă pe care a impus-o în toate activitățile parohiei și protopopiatului.

Un aspect deosebit al muncii sale pastorale a fost primirea și încadrarea românilor greco-catolici, deposedați de biserici și preoți în 1948, activitate ilegală din perspectiva autorităților comuniste, românii fiind oficial trecuți „de bună voie” la ortodocși. Numărul românilor care au frecventat biserica romano-catolică din Sighet e dificil de estimat dar se poate presupune că în întreaga perioadă, el a fost cel puțin de ordinul sutelor. Nu exista o liturghie în limba română (latina a fost înlocuită cu maghiara după Conciliul Vatican II), dar credincioșii puteau folosi româna la spovadă și în relațiile personale cu preoții. Botezurile oficiate acasă se celebrau în latină și română. Când se sfințeau casele la Bobotează se folosea mai mult latina, secundar maghiara, iar în casele de români se spunea sau cânta ceva și românește. Nu se puteau însă celebra înmormântări pentru români, preoții ortodocși reclamând autorităților că li s-au „furat” credincioșii. A fost și cazul bunicului meu, decedat în 1958 și care a avut parte doar de un prohod privat acasă, în cerc restrâns, fiind condus la groapă fără preot.

Eu am fost botezat acasă de părintele Dobos în 1967, dar n-am fost înregistrat în registrul oficial al parohiei, ci într-un registru secret. Cu ocazia cununiei în 1989 (înainte de Revoluție cu 4 luni), următorul paroh a completat lipsa afirmând că s-au mai schimbat vremurile.

Prima împărtășanie a avut loc în 1977, după doi ani de pregătire (în limba română) la biserică, cu întâlniri săptămânale, ținute de părintele Dobos personal, ajutat de călugărițele greco-catolice clandestine. În 1979 am primit sacramentul Mirului în capela de la Cămara (cartier al Sighetului) din partea episcopului de Satu Mare (recunoscut de autorități doar ca vicar) după ce am fost pregătiți tot de părintele Dobos. În 1988 m-am prezentat la dânsul împreună cu viitoarea soție anunțând intenția de a ne căsători în vara următoare. În august 1989 însă, dânsul era deja pensionat, cununia noastră fiind celebrată de noul protopop, părintele Pal Reizer (viitorul episcop de Satu Mare). Starea sănătății părintelui Dobos se agravase.

În ianuarie 1990, la câteva săptămâni după Revoluție, fiind încă student la Cluj, la matematică, aflu de la tatăl meu că părintele Dobos e internat în spital la Cluj (avea cancer la gât). L-am găsit ușor și s-a bucurat de vizita mea. Nu putea vorbi dar scria pe hârtie răspunsurile la întrebările mele; am vorbit despre Sighet și noua atmosferă politică din țară. Mi se părea destul de vioi.

Trei zile mai târziu, telefonând părinților la Sighet aflu că părintele Dobos a fost înmormântat. Am rămas surprins, trecuse la Domnul la doar câteva ore după vizita mea… Am fost, probabil, ultimul suflet botezat și păstorit de dânsul pe care l-a văzut în această viață.

Veșnică odihnă și memorie binecuvântată !

Preot prof. Marius Vișovan,
Sighetu Marmației

Imagine grafică (Biserica romano-catolică): Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012