În comunitatea evreilor din Sighet, ziua de 22 aprilie 2018, a fost dedicată Mezuzei, acea cutie protectoare de la ușile evreilor ce conține un pergament sfânt. Urmărind această filmare, vă veți face o idee despre ce reprezintă pentru poporul evreu acest simbol.

Text & video, dr. Sorin Markus

Textul de mai jos se adresează numai sighetenilor care se consideră orăşeni get-beget.

În materialul de faţă, ţăran şi sat (fără ghilimele) înseamnă ceva bun, onorabil şi demn de respect, în timp ce „ţăranul” mutat la oraş apreciez că este rupt de matcă, debusolat, cu o scară a valorilor pierdută sau cu fuşteii inversaţi, fiind, în multe cazuri (nu în toate, avem nenumărate exemple pozitive) cam prost crescut, bădăran şi fără respect faţă de regulile scrise ori nescrise ale societăţii urbane. Pe de altă parte, da, ştiu o mulţime de orăşeni cu vechime care se comportă oribil, nu au cei şapte ani de acasă şi fac oraşul de râs, însă ei reprezintă mahalaua şi nu centrul…

Deci, ce reprezintă Sighetul? Acesta este un oraş cu o istorie bogată, din care însă au mai rămas puţine vestigii doveditoare, în care inima istorică a rămas una realmente urbană, el fiind, până destul de recent, un oraş adevărat, locuit de către cetăţeni cu mentalităţi europene.

În acelaşi timp, trebuie conştientizat că localitatea a avut periferii rurale încă din vremurile de demult, acolo unde ţăranii cultivau pământul şi creşteau animalele necesare oraşului, fenomen care a persistat până azi, ceea ce este foarte bine!, urbea fiind în plus înconjurată de sate – adevărate bastioane ale ruralului, reprezentând inima celei mai tradiţionale regiuni a Europei. Într-adevăr, într-un asemenea context geo-social, identitatea aşezării poate crea confuzii.

Apoi, în perioada comunistă, localitatea a devenit o „citadelă” industrială, practic o imensă fabrică-dormitor cu puţine facilităţi urbane, iar după evenimentele din 1989 a intrat într-o perioadă oscilantă, azi părând a fi mai degrabă un „sat” imens (ori, mai degrabă, o mahala).

De prin anul 2008 încoace, primarul Sighetului (indiferent cum s-o numi el), se îmbracă ţărăneşte de câte ori are ocazia. Şi el, şi nevasta, şi copiii. Şi mai mestecă şi cu polonicul în gulaş sau mămăligă, în faţa camerelor de luat vederi. Deşi nu este ţăran autentic, care ştie să altoiască un pom, să bată coasa, să mulgă vaca sau să horească cu un simţ nativ, el se încăpăţânează să o facă pe ţăranul.

Iar după primar, se iau şi ceilalţi: unii consilieri şi funcţionari locali îmbracă „cămeşa” tradiţională la festivaluri ori în delegaţiile în străinătate (i-aţi putut vedea, nu demult, în Italia). Ca şi cum ar fi fost trimişi din partea „satului” Sighet, nu din cea a municipalităţii.

Ce nu înţeleg eu, este de ce aleşii din această categorie se încăpăţânează să reprezinte Sighetul, în loc să-şi ia buletin de Călineşti sau de Ieud. Au văzut ei, oare, cum arată şi cum se comportă primarii şi consilierii din oraşe precum Ravensburg, Trnava, Avila, Agen, Salisbury sau Siena? Poate că ar trebui să se inspire de acolo… Altfel zis, şi Sibiul are periferii rurale, este mărginit de sate tradiţionale săseşti sau româneşti (Mărginimea) şi are un Muzeu al Satului excepţional, dar n-am văzut ca primarul şi consilierii sibieni să se dea drept ţărani…

 „Cât îi Maramureşu’/ Nu-i sat ca Sighetu’ „

Casa de Cultură şi Şcoala de Artă din cadrul Centrului Cultural municipal, unde ne-am aştepta să se promoveze mai întâi cultura urbană şi apoi pe cea rurală, au dat-o aproape total pe „tradiţii”, cu excepţia dansului de societate, a claselor de pictură-grafică, pian-orgă şi chitară-tobe-canto. În rest, cultura subvenţionată din bugetul venerabilului municipiu înseamnă zgărdane, taragot-saxofon, ceteră, zongură, hore şi învârtite. Sigur, ansamblul „Mara” este deja un brand al acestui Sighet în care majoritatea locuitorilor se trag de la ţară, dar… Nimeni n-a mai pus în scenă de ceva vreme vreo piesă de teatru, iar despre fanfara oraşului şi orchestra semi-simfonică auzim doar poveşti vechi de ani de zile. Mai are rost să vorbim despre balet ori despre realizarea dantelelor?!

Muzeul Maramureşului se bazează într-o proporţie covârşitoare pe „tradiţii” şi pe notorietatea Muzeului Satului, în afara unor activităţi specifice de la Casa Elie Wiesel, secţiile de Istorie şi de Ştiinţele Naturii şi a organizării câtorva expoziţii de artă pe an. Elementele de istoria artei şi de evoluţie a habitatului urban, aspectele de civilizaţie şi cultură maghiară sau germană ale fostei colonii regale cu 700 de ani de istorie în spate, par să nu stârnească interesul acestei instituţii. Iar singurele cărţi de istorie şi civilizaţie a Sighetului de până acum au fost scrise de către cercetători independenţi, neafiliaţi la vreo instituţie publică municipală.

Cele mai importante festivaluri şi concerte susţinute financiar de administraţia locală fac parte tot din categoria „rural”: „Paşte tradiţional în Muzeul Satului”, Festivalul tradiţional pentru copii „Am fo’ ş-om fi”, Festivalul de Datini de Iarnă etc. Până şi de Ziua Oraşului ori la Festivalul de Poezie, sunt puşi să performeze pe scenă cântăreţi populari, ca la „Fiii Satului” de la ţară…

Sigur, anumite asociaţii culturale organizează concerte, spectacole, vernisaje şi lansări de carte, însă aceste binevenite iniţiative private nu pot substitui letargia instituţiilor publice.

Pe de altă parte, municipalitatea a luptat serios să închidă anul trecut cea mai importantă Şcoală gimnazială de Muzică şi Arte Plastice din nordul României (gratuită, nu cu taxe, precum Şcoala de Artă a Centrului Cultural şi specializată pe muzică cultă, nu populară!), motivând că Sighetului îi ajung şcolile pe care le are. Primarul a mai încercat să scape şi de Casa Elie Wiesel, apelând la pretexte false. Tot anul trecut au plecat dintre noi trei importanţi oameni de cultură şi artă eminamente urbană, care nu au fost însă înlocuiţi de nimeni: Ioan J. Popescu, Monica Chifor şi Caius Lugojan. Şi aşa, mahalaua a mai câştigat ceva teren…

Oamenii de litere şi practicanţii artelor culte din urbe duc o viaţă grea, numărul iubitorilor de cultură şi piaţa de artă restrângându-se pe an ce trece, chiar dacă, lăudabil, Primăria a acceptat să expună în sediul propriu lucrări realizate de majoritatea artiştilor locali. Grav este însă faptul că Sighetul nu are, precum alte oraşe, un program anual, transparent şi cinstit, de finanţare publică a proiectelor independente culturale şi artistice.

Ieşind din domeniul cultural, observăm că orăşenii veritabili, cei care au cel puţin două-trei generaţii de urbanitate în spate şi o educaţie medie sau peste medie, dispar pe zi ce trece, ei fiind înlocuiţi cu săteni cu bani reveniţi de la munca din străinătate, care vor să devină „domni” peste noapte, fără a mai pierde vremea cu şcolile adevărate şi cu bunele maniere.

„Ţăranii” cu buletin de oraş

Ei sunt cei care dau trendul de transformare a oraşului într-un mare „sat”/mahala, în care să se simtă „acasă”. Unii dintre aceştia, mutaţi pe selecta (cândva) stradă M. Eminescu au cerut să le fie tăiaţi copacii din faţa caselor, că îi deranjează! Ei au de fapt oroare de spaţiile verzi de care au fost înconjuraţi în copilărie, de iarba pe care era musai să o cosească, de copacii pe care erau obligaţi să-i cureţe primăvara, preferând acum, ajunşi liberi şi cu bani, betonul… Şi nimeni nu le spune că sunt penibili!

La „kilometrul 0”, pe pietonala C. Coposu din faţa Memorialului – cel mai vizitat muzeu din nordul României (deşi nu vinde deloc „tradiţii”!), meşteri populari (unii dintre ei cu buletin de Sighet…) vând, la tarabe de lemn pseudo-tradiţionale, costume, icoane, fuse, sculpturi în lemn şi alte elemente de artă şi artizanat rural, nicidecum piese de artă cultă…

Biroul de urbanism al Primăriei închide ochii la toate mutilările aduse puţinelor monumente istorice reprezentative pentru oraş, ridicate în sec. XVIII-XIX, „epoca de aur” a  arhitecturii păstrate, de când datează aproape toate clădirile cu care se mândresc sighetenii. Orăşeni, atât din cei cu rădăcini vechi cât şi proaspeţii instalaţi, se luptă să „radă” stucaturile imperiale de pe vechile faţade, să înlocuiască vechile şi impozantele porţi şi ferestre de lemn cu altele din PVC şi să înnăbuşească totul cu urâtele plăci de polistiren expandat… Şi nimeni din conducerea oraşului nu pare deranjat de distrugerea ultimelor semne ale epocilor trecute..

Trebuie subliniat că ruralizarea Sighetului nu a început de ieri, de azi, ci are rădăcini mai vechi. Începutul l-a făcut administraţia de după 1920, care a determinat plecarea multor maghiari în Ungaria şi care a dat liber mutării ţăranilor în oraş. După 1950-1960 a avut loc marele şoc, odată cu decimarea comunităţii evreieşti şi cu deschiderea fabricilor, ceea ce a dus la mutaţii demografice cum n-au mai existat vreodată.

Doar în anii 1960-70, în nou construitele blocuri de locuinţe din Sighet s-au mutat cca 10 mii de foşti ţărani deveniţi, peste noapte, lucrători în industrie, oraşul devenind locuit în majoritate de către persoane cu origini rurale. Sporul natural modest al comunităţii maghiare, cumulat cu emigrarea multor membri ai acesteia a dus ca, după 1990, numărul lor să scadă la aproape jumătate.

Apoi, mai ales după 2007, au început să apară tinerii din mediul rural, trecuţi (fie ei înşişi, fie părinţii lor) prin frustrările din Occidentul unde au economisit suficient încât să-şi dorească condiţii de viaţă mai bune decât prin satele lor. Doar la Sighet există, de bine-de rău, un spital, cabinete medicale şi stomatologice, o extensie universitară, licee, şcoli generale, grădiniţe şi creşe, cluburi sportive, cluburi şi restaurante, servicii de fitness şi întreţinere corporală, asfalt, apă, canal, internet şi gaze naturale. Deci, faţă de condiţiile din satele de pe Mara-Iza, e ceva! 

Ce avem, aşadar, azi? Condus de edili mai degrabă rurali, întotdeauna „populari”, dar mai niciodată cu adevărat urbani, Sighetul Marmaţiei a abandonat lupta căutării propriei identităţi, rezumându-se la a fi un fel de „cel mai mare sat din România”. Nou-veniţii din sate au cucerit la nivel mental urbea, impunându-şi modul lor de gândire, exprimare şi comportament. Răul se învaţă mai uşor decât binele.

Şi ce dacă? Păi contează enorm, căci nimeni nu va veni vreodată la Sighet ca într-un mare sat tradiţonal, căutând ferma cu vaci, porci şi găini în bătătură pe care o va găsi de altfel în satele învecinate, ci se va aştepta ca aici să descopere o urbe post-medievală cu clădiri istorice pe care să le poată vizita fără să-i cadă tavanele în cap şi unde să aibă parte de facilităţile pe care le oferă un oraş adevărat, chiar dacă e situat la frontiera civilizaţiei urbane: hoteluri cu piscine, aer condiţionat peste tot şi lifturi până la ultimul etaj, restaurante cu muzică live, nu numai tradiţională, ci şi central-europeană (inclusiv ceardaşuri şi klezmer) cinematografe, galerii de artă, poate şi un teatru. Investitorii străini caută oraşele pentru a deschide acolo parcuri industriale IT şi nu gatere ori uzine de prelucrare primară a lemnului, precum în comune…

Ori, adevărul arată puţin diferit, nu? Ia faceţi voi o plimbare de seară prin Piaţa Libertăţii şi curţile acesteia, ca să înţelegeţi la ce mă refer…

Sau, greşesc eu şi vă simţiţi cumva ca într-un oraş istoric din Uniunea Europeană a anului 2018?! Dacă e aşa, îmi cer scuze!

În încheiere, iată un fragment, de actualitate, din jurnalul unui arhitect din 1988:

„Între 1967-1982 populaţia urbană a crescut de la 6 la 12 milioane… smulşi din obiceiurile şi din tradiţiile satului, deveniţi dominanţi ca număr, ca lipsă de cultură şi civilizaţie, în toate oraşele României. Prezenţa lor de indivizi nepregătiţi să devină orăşeni peste noapte, needucaţi, bădărani, necizelaţi, a pocit faţa oraşelor României, a degradat şi a coborât nivelul de civilizaţie urbană românească la nivel de promiscuitate şi vulgaritate. O acţiune de „urbanizare” forţată ca la noi a dus la consecinţe catastrofale asupra nivelului de viaţă socială, coborând la nivel de mahala, de înlocuire a culturii, a comportamentului civilizat cu bădărănia, mitocănia, înjurăturile, scuipăturile pe unde apucă, fumatul în lifturi, statul cu pălăria sau cu căciula în cap în instituţii, nepoliteţea, murdăria, completa lipsă de simţ civic, lipsa de respect pentru spaţiul public etc. etc. De aceea, sute de mii de oameni de cea mai bună condiţie din toate oraşele ţării, de cele mai felurite meserii şi vârste, au părăsit definitiv minunata şi altădată binecuvântata noastră Românie. De aceea aproape că te ruşinezi să te porţi civilizat când eşti copleşit şi sufocat de mitocănimea devenită predominantă în societatea românească… cei ce ne conduc nu schiţează nici cele mai anemice gesturi pentru ridicarea adevărată a gradului de civilizaţie al ţării, pentru că şi ei înşişi sunt complet lipsiţi de cultură, agramaţi, ascunzându-şi în maşinile lor negre ruptura totală faţă de popor. Cum să faci civilizaţie când tu însuţi eşti ultimul dintre inculţi… familia nu ţi-a transmis nimic… apoi ai trecut peste toate treptele civilizaţiei şi culturii şi dintr-o dată te-ai trezit sus de tot?”

(G. Leahu, „Arhitect în epoca de aur”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2013, p. 181-182)

© Teofil Ivanciuc, aprilie 2018

sursă articol: https://teofil-ivanciuc.weebly.com/

foto: Miya Kosei

O imagine cu centrul Sighetului la început de secol XX (conform domnului Robert Zolopcsuk, fotografia este din perioada interbelică, anul 1931), ne înfățișează piața centrală liniștită, pustie. Probabil, în acea perioadă, locuitorii orașului munceau mai mult și se plimbau mai puțin… În plan îndepărtat, se poate zări Biserica Reformată. Un oraș fără asfalt, dar cu un aer pseudo-bucolic.

Completările cititorilor la această fotografie, sunt binevenite.

Fotografie din colecția Ernest Villand.

Auto – Moto – Show a debutat vineri, 20 aprilie 2018, la Sighet. Cele zece zile de show auto – moto se încheie duminică, 06 mai 2018. Pe parcursul celor zece zile de activități vor avea loc prezentări tematice, demonstrații și exerciții, concurs de karturi, demonstrații de drifturi etc.

Azi, 21 aprilie 2018, de la ora 13:00 a avut loc deschiderea sezonului retro – parada modelelor auto mai… “vechi” dar, adevărate bijuterii de colecție. Centrul nou al Sighetului, P-ța 1 Decembrie, a fost o expoziție inedită cu modele de mașini deja “pensionate”, având zeci de ani la activ și rulaje de sute de mii de kilometri. Bătrâne, da’…. faine!

Salut, Sighet!

Mă întrebam, cu cîteva luni în urmă, contrariat de pancartele cu gratii pe care le purtau participanții la „mișcarea #rezist”, proiectelor de modificare a legilor justiției, cum e posibil ca niște tineri să ceară, după aproape treizeci de ani de cînd, cu piepturile goale în fața gloanțelor și a tancurilor, alți tineri strigau libertate, te iubim! ori învingem, ori murim! și vom muri și vom fi liberi!

Ieșind ieri în oraș, în Clujul meu iubit – cum ar spune regretatul critic Petru Poantă – după aproape un an de retragere  în curtea mea, am primit un „răspuns” care mă determină să scriu aceste rînduri.

Am descoperit, în plin centrul orașului, în Piața Unirii, unde „rezistă” de obicei acești „tineri furioși” un „club” care își expune numele odios la vedere și în care se „odihnesc”, atunci cînd „obosesc” sau (cînd afară e frig) se „încălzesc” și se încarcă cu noi energii „revoluționare”: Che Guevara! 

Acum mă întreb cum e posibil ca nume ca Radu Gir, Mircea Vulcănescu, Arsenie Boca, Ioan Gavrilă-Ogoranu, Aurel Vișovan, Vintilă Horia și multe altele, sau al zecilor de elevi (și nu mă gîndesc doar la cei de la Colegiile Naționale „Dragoș Vodă” din Sighetu Marmației sau „Radu Negru” din Făgărș) care au înfruntat cu arma în mînă și au plătit cu viața sau cu ani grei de pușcărie comunistă, alături de părinții lor, regimul bolșevic care se instaura în România în anii 1948-1956 să fie prohibite în numele unei legi arbitrar și abuziv invocate, iar numele unuia dintre cei mai notorii criminali, „revoluționar de profesie”, fanatic susținător al tezei lui Troțki privitoare la „revoluția continuă” „și mondială”, precum „el comandante”, „doctorul” Che Guevara să fie afișat în văzul tuturor (clujeni dar, avînd în vedere locul, și al turiștilor străini) fără nici o restricție? Chiar lîngă monumentul dedicat eroilor martiri ai Clujului, căzuți la cîțiva pași distanță, în Revoluția din Decembrie 1989!

Libertate pînă la capăt? Mai degrabă, inconștiență și amnezie fără sfîrșit… Și nu știu cîtă inocență pot invoca „sponsorii” acestei „mișcări”…

Autor, Vasile Gogea

sursă articol: Gogea’s blog

DEMNITATE
La 89 ani, se ridică din pat: „Adă caieru’!…  Să mă duc în poartă,  să torc…  Că mie nu mn’i-i hia să ştie tăt satu’ că mor! …”
*
VINĂ
„…Nu, n-o prins-o… Baiu-i altu’… Umblă feştită tătă ca un ţângalău…Ptiu! Tătă-i găurită.”
*
MOTIVAŢIE
„…Aiasta, ni…, a lu’…, noa…, încătă are liceu’! Fără bacoloriat…, nu-i bai! …Şi tăte fetele de pă uliţă-l au … Numa’a a noast’ă să n-aivă? Atâta-i de proastă? Da’ d’ip ce?”
*
PERFIECŢIONĂRI…
„…Să nu mă mai învieţe aieştia atâtea! Învăţ eu sângură! Auzi: cursuri gratuite, da’ costă tri sute de lei! Din aieste n-am mai vazut!”
*
CORDIALITATE
Contributor al unui nou așezământ spitalicesc de pe sate, un moșulică, francez de  origine,  trece  în  vizită,  la  un  an  de  la  înființare.  Pleacă  foarte  mulțumit.
– Vă mai așteptăm pe la noi! – îi dorește doctoriţa.
Cum  nu  știe  nimeni  franțuzește,  sponsorul  o  rupe  pe  românește:
– Bine. Anul vihtor!  Dacă nu sunt mort!
*
WHAT’S UP?
– Ce mai faceţi, mătu’şă?
– Apooi, facem ce ne-ajută Dumnezeu…
*
OM ÎN FRIG
Maramureş,  şoseaua  dintr-un sat.  „Ai  multe  haine  pe  dumneata?”- o întreabă o reporteriţă pe băbuca în lecric, zadii, pânzătură neagră. „V’o cinci: sfeter, bluză, t’eptar… Am, de bună samă!…”

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel

Filiala PNL Maramureș, Organizația PNL Sighet (Comisia pentru Cultură, Culte, Minorități a PNL) vă invită sâmbătă, 21 aprilie 2018, la Simpozionul: „Gheorghe I. Brătianu, 65 de ani de la moarte”.

Vor conferenția: dr. Liviu Brătescu, prof. dr. Bogdan Caranfilov, dr. Marius Oprea, conf. univ. dr. Gheorghe Mihai Bârlea.

Program:

ora 10:00 – Memorialul Sighet – Sala Gheorghe I. Brătianu
ora 11:00 – Școala de Muzică, Sala „Monica Chifor” – desfășurarea simpozionului
ora 13:00 – Cimitirul Săracilor – depunere de jerbe de flori

*

GHEORGHE I. BRĂTIANU (n. 28 ianuarie 1898, Ruginoasa/Iaşi – d. 27 aprilie 1953, Sighet)

Membru titular – 28 mai 1942 (membru corespondent – 2 iunie 1928).

Studii universitare la Facultatea de Drept a Universităţii din Iași, continuate la Sorbona şi la École Pratique des Hautes Études din Paris, obţine titlul de doctor în filozofie la Universitsatea din Cernăuţi (1923), şi în litere la Paris (1929). Îşi începe cariera de profesor la Facultatea de Litere a Universităţii din Iaşi (1923–1940), după care se mută la Bucureşti la Catedra de istorie universală a Facultăţii de Filosofie şi Litere a Universităţii din Bucureşti (1940–1947), succedându-i lui Nicolae Iorga. Decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere (1941–1943), profesor la Şcoala Superioară de Război (1942–1943); director al Institutului de Istorie Universală „N. Iorga” (1941–1947). Opera sa istorică abordează teme şi problematici fundamentale ale istoriei naţionale. Celebră rămâne polemica cu fostul său profesor de la Sorbona, Ferdinand Lot, un medievist de notorietate, finalizată prin publicarea studiului: O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (1940). Dintre lucrările mai importante amintim: Originea şi formarea unităţii româneşti (1942); Tradiţia istorică despre întemeierea statelor româneşti (1945); Sfatul domnesc şi adunarea stărilor în Principatele Române (1995).

În anul 1926 a intrat în viaţa politică în cadrul Partidului Naţional Liberal, iar 1930 a fondat o mişcare dizidentă numită Partidul Naţional Liberal (Gh. Brătianu), cunoscută ca gruparea georgistă.

Atacat violent în presa pro-comunistă încă din toamna anului 1944, la 15 august 1947, invocându-se existenţa unor „împrejurări care necesită asigurarea securităţii sale”, i s-a fixat domiciliu forţat în locuinţa sa din Bucureşti, strada Popa Chiţu, nr. 26. Cei aproape trei ani de domiciliu obligatoriu (15 august 1947 – 6 mai 1950) au fost extrem de dificili pentru familia Brătianu. În locuinţa istoricului a fost instalat un post fix de supraveghere neîntreruptă, profesorului fiindu-i impuse o serie de interdicţii: părăsirea domiciliului, interzicerea, pentru o vreme, de a asculta la radio posturi străine, suspendarea convorbirilor telefonice, precum şi interzicerea deplasării la dentist timp de şapte luni (din noiembrie 1948 până în iulie 1949). Abia la 5 iulie 1949, când Gheorghe Brătianu a coborât din dormitor, „zbierând şi ţipând că îl doare gura”, conducerea Securităţii i-a permis să meargă, însoţit de un agent, la dentist. Greutăţilor, nevoilor şi umilinţelor zilnice, impuse de regimul domiciliului obligatoriu i s-a adăugat şi dorul copiilor, plecaţi din ţară în ianuarie 1944.

A fost arestat în dimineaţa zilei de 6 mai 1950, după o percheziţie domiciliară, efectuată pe motiv că „la locuinţa din strada Popa Chiţu nr. 26 se găsesc materiale ce interesează ordinea şi securitatea poporului”. Au fost ridicate „dosare de partid P.N.L., agende, fotografii, diferite notiţe pentru triere, un încărcător Walter cu 6 cartuşe calibru 6,35 mm”. După reţinere a fost depus în subsolul M.A.I., unde s-a încheiat procesul-verbal în care erau trecute obiectele care se găseau asupra sa: „2321 lei, portofel, buletin de identitate, ceas de mână marca Longines, cravată, ochelari de vedere (citit), bretele, şireturi, tub de sticlă pentru perie de dinţi”. La 7 mai 1950 a fost încarcerat la Penitenciarul Sighet. Internat administrativ  în U.M. prin Decizia M.A.I. nr. 334 din 1 august 1951 pe o perioadă de 24 luni, pedeapsa a fost majorată cu 60 luni, conform Decizia M.S.S. nr. 559 din 6 august 1953, cu toate că istoricul decedase patru luni mai devreme, la 27 aprilie 1953, la vârsta de 55 de ani.

Profesorul Constantin C. Giurescu relatează o întâmplare care s-ar fi petrecut cu o zi înainte de moartea istoricului: „În după-amiaza zilei de 24 aprilie 1953, eram în camera noastră, nr. 17, când pe la orele patru şi jumătate – cinci, am auzit afară, în curtea cea mare, glasul lui Gheorghe Brătianu. Fusese scos la plimbare şi, din ceea ce spunea, rezulta că are o neînţelegere cu şeful de secţie care-l supraveghea. «Ce cauţi acolo?», răsuna vocea acestuia din urmă. «Unde ţi-am spus eu să te duci?» «Aici mi-aţi spus», răspunde Gheorghe Brătianu; se părea că umblă după o unealtă, vreo greblă sau vreo mătură, pentru curăţatul curţii; nu vedeam ce se întâmplă afară, auzeam numai «Aici, hai?» Replică bestia şi, în momentul acela, auzim o lovitură surdă de pumn. «Paştele şi Dumnezeul mă-tii; lasă că am să-ţi arăt eu ţie! Mişcă sus!» Pe când erau sus, pe pasarela de la etajul întâi, am auzit încă o lovitură, se pare că de data asta o palmă şi, apoi, uşa de la o celulă deschizându-se cu violenţă şi o nouă serie de înjurături şi calificative triviale”.

Părintele Gheorghe Pătraşcu, responsabil alături de episcopul Alexandru Todea cu măturatul pe coridoarele închisorii, a povestit cum a aflat despre decesul istoricului: „Într-o noapte, trezindu-mă din somn și fiind cu patul lângă peretele ce mă despărțea de scările ce duceau la etajul de sus, am auzit foarte clar un fel de zgomot, ca și cum ceva ar fi fost târât pe scări în jos. Dimineața, reluându-ne ocupația de măturători, am observat împreună cu Prea Sfințitul Alexandru Todea o dâră ce cobora de la o cameră de la etajul doi, care rămăsese cu ușa deschisă. Era semn vădit că locuitorul camerei murise și a fost pus într-un sac și coborât la căruța care venea noaptea și transporta mortul la cimitir (…) Întrebându-l noi, la ușă, pe părintele Rațiu [Alexandru] cine era în acea cameră fiindcă el era mai vechi și cunoștea mai bine pe toți de acolo, ne-a spus că era Gheorge Brătianu, marele om politic liberal”.

Potrivit unei mărturii, în perioada detenţiei de la Sighet au existat încercări ale autorităţilor de a-l determina să-şi revizuiască unele teze referitoare la Basarabia în schimbul eliberării sale. Dar a avut forţa morală şi intelectuală să pună mai presus convingerile sale ştiinţifice şi patriotice unei libertăţi condiţionate: „Nu-mi voi trăda ţara; nu pot dezminţi un adevăr istoric și nimic pe lume nu mă poate justifica să scriu neadevăruri despre istoria românească”. Este răspunsul istoricului care a trăit în credinţa potrivit căreia „Adevărul rămâne, oricare ar fi soarta slujitorilor săi”.

De-a lungul anilor, asupra morţii istoricului Gheorghe Brătianu s-au emis mai multe ipoteze: asasinat (lovit în cap), boală sau sinucidere („tăindu-şi venele gâtului”). Din lipsa documentelor de arhivă relevante, niciuna din aceste ipoteze nu pot fi verificate. Certificatul de deces a fost întocmit retroactiv, la 20 iulie 1957, la rubrica cauza morţii se menţionează: „insuficienţă circulatorie, datorită caşexiei neoplasmice stomacale”. La 2 octombrie 1971, în urma aprobărilor primite din partea autorităţilor, rămăşiţele pământeşti considerate ca fiind ale lui Gheorghe Brătianu au fost reînhumate în cavoul familial de la Florica, din judeţul Argeş.

Jean-Louis Chancerel definește lucrarea sa, „Une topique éducative”, (Editura Valea Verde, Sighetu Marmației, 2018), ca find un eseu ce cuprinde un ansamblu de texte care propun o reîntemeiere a pedagogiei pornind de la acumulările de cunoștințe și structurările de competențe și nu de la sistemele educative și sistemele de formare. Învățămîntul văzut ca transmitere a cunoștințelor nu este central în demersul autorului, Jean-Louis Chancerel luând parcursul personal al fiecărei elev (apprenant = persoană care se educă/instruiește), inserțiile lui în sistemele de formare și în viață ca punct de plecare. Această schimbare a priorităților se înscrie în emergența a noi forme de transmitere, în globalizarea societății și a difuzării cunoșțințelor prin noile tehnologii de comunicație și de informare. Tot așa cum a contribuit difuzarea scrisă în perioada Renașterii și în mod deosebit construirea progresivă a sistemelor educative așa cum le vedem acum, aceste noi tehnologii vor transforma treptat dinamicile pedagogice. Lucrarea explorează aceste spații și interrelațiile lor.

Această explorare se sprijină pe cercetări științifice, intervenții în domeniul construirii sistemelor de formație, cu predilecție prin unități capitalizabile, cursuri de psihologia muncii, psihologia copilului și adolescentului, pe cursuri de pedagogie în cadrul formării profesorilor și psihologilor muncii, pe cursuri de didactică generală în cadrul unui DESS de învățămînt la distanță (open distance learning) și pe cursuri în cadrul unui Master comun (Facultatea de Ștințe Sociale și Politice a Universității din Lausanne și Institutul de Pedagogie a cantonului Vaud). Autorul propune o analiză a relațiilor între acțiune și problematica spațiului în pedagogie. Lectura specialiștilor din domeniul științelor educației și al cunoașterii sunt în atenția autorului ca punct de plecare. Demersul este cu predilecție unul filozofic, apelează la rezultatele obținute în cadrul științelor umane (psihologie, sociologie, economie politică, cu predilecție) sprijinindu-se de asemenea pe lucrările realizate în contextul organismelor internaționale, Consiliul Europei, OCDE, OMS, UNESCO, contexte în care autorul a participat la numeroase ședințe de lucru și a realizat expertize privind construcția sistemelor de formare prin unități capitalizabile. Lucrarea integrează numeroase teorii, metodologii și modele existente, deschide posibilitatea unei pedagogii reînnoite în care persoana ce se educă pe sine însăși este în centru problematicilor provocând astfel dinamici noi.

Lucrarea este alcătuită din 2 părți precedate de o parte introductivă. În partea preliminară autorul abordează în mod succesiv utilizarea noțiunii de topică în filozofie și în psihanaliză deschizînd astfel perspectiva unei metapedagogii; autorul pune topica educativă în relație cu noțiunea de câmp așa cum apare în opera lui K. LEWIN și P. BOURDIEU. Urmează apoi expunerea noțiunilor de individuație (G. SIMONDON), de act (L. LAVELLE), de comunitate și de societate (F. TÖNNIES et G. ESPOSITO). În fine, autorul abordează problematica acumulării de cunoștințe și de structurare a competențelor într-un proces de capitalizare.

Prima parte a cărții comportă 2 capitole: primul capitol explicitează fundamentele pedagogice ale noțiunii de topică educativă urmărind etapele de elaborare a noțiunii; cel de-al doilea capitol propune o organizare a acestei topici printr-o schematizare a spațiilor și a dinamicilor.

În partea a II  – a a lucrării autorul pleacă de la dinamicile de achiziție și de selecție pentru a propune o topică educativă ce are aceste două procese (achiziție și selecție) ca punct de plecare cu o perspectivă de refundamentare a pedagogiei. Anexele, Glosarul și Bibliografia vin să completeze lucrarea. Cele 6 anexe aduc o explicitare a noțiunilor de schemă, de schematizare și de logică naturală (J. B. GRIZE); anexa 2 propune o nouă teorie a achiziției; anexa 3 prezintă o analiză a cererii sociale și a identificarii nevoilor individuale. Ultimele 2 anexe tratează noțiunea de competență și revine asupra explicitării figurilor istorice de dascăl și de pedagog. Glosarul conține termenii evocați de-a lungul textului propunînd o interpretare personală printr-o confruntare cu felul în care acești termeni apar în literatura de specialitate. Bibliografia completează întreaga lucrare.

Ambiția cărții este de a propune o abordare nouă a pedagogiei care ține seama în același timp de evoluția practicilor și a organizațiilor dar și de constrângerile actuale: individualizarea, globalizarea, mondializarea, noile tehnologii, etc. Problematica este abordată prin prisma spațiilor de viață: societate, comunitate, grup, spațiul de producție, spațiul de consum, spațiul de achiziție și sfera persoanei concepute prin prisma diverselor inserții (individuația după G. SIMONDON). Lipsește în această lucrare raportarea la timp și o punere în relație cu experiențele de teren adesea evocate dar nu și descrise.

Jean-Louis Chancerel, s-a născut în anul 1944 în localitatea Laval (Franța); are la bază studii de psihologie, dar s-a focalizat cu predilecție în psihologia muncii, psihologia socială, psihopatologie, cât și în statistică. Jean – Louis Chancerel a predat la mai multe universități: Haute Bretagne II, Neuchâtel, Paris XIII, Lausanne și Paris II Panthéon-Sorbonne cu statulul de „chargé d’enseignement” iar apoi ca profesor. A predat și la Școala Națională a Sănătății Publice din Rennes și la Școala Superioară de Pedagogie a cantonului Vaud din Lausanne. Autorul a activat în calitate de expert în cadrul organizațiilor internaționale (OMS, Consiliul European și mai ales în cadrul OCDE). Jean-Louis Chancerel a condus cercetări în domeniile construirii, a punerii în acțiune, a gestiunii și a evaluarii sistemelor educative și a sistemelor de formație,  cercetări în  domeniul identificării nevoilor la adulți angajați în procese de învățare a unei limbi străine, cercetări în  domeniul tranziției dintre formare și locul de muncă, cercetări în  domeniul pedagogiei persoanelor în situație de handicap sau cu dificultăți de învățare, cercetări în  domeniul evaluării și observației. Autorul a condus de asemenea la Fondul Național de Cercetare Științifică din Elveția, o echipă de cercetători  pe o perioadă de 5 ani pe tematica relației dintre educație, formație și neoliberalism. Volumul „Une topique éducative” apărut la Editura Valea Verde din Sighet este – în parte – o elaborare realizată în cadrul acestei cercetări dar, tematica aceasta, a acompaniat lucrările autorului încă din anul 1972.

G. C. Chigny
Corespondență din Lausanne – Elveția

Eu și tatăl meu ne-am prezentat la Securitatea din Vișeu în data de 17.10.1951, după urmărirea și căutarea noastră de peste 2 ani, pentru infracțiunea de “omisiune de denunț și favorizarea infractorului”; ne-au lăsat împreună într-o cameră timp de două zile și au început apoi “interviurile”. L-au dus mai întâi pe tatăl meu, care nu a mai revenit în cameră și nu l-am mai văzut de atunci timp de 29 de luni! Am urmat eu și, stând pe scaun în fața unui ofițer, acesta îmi spune: “depinde de tine, dacă-l ajungi din urmă pe tatăl tău”!

Am dedus că tatălui meu i-au dat drumul, că l-au eliberat și m-am bucurat enorm; el nu putea face față detenției dure din acele vremi, era foarte slăbit și în vârstă și câte se mai puteau întâmpla în acea situație, confuză încă. Lăsarea lui în libertate a fost, însă, condiționată de înscrierea în colectiv (el fiind un agricultor model în comună, de referință), o problemă prioritară, la ordinea zilei; a doua cerință a fost să-i ajute să-l prindă pe Pașca Gheorghe, un fugar de multă vreme prin codrii, vânător de excepție, dotat cu o armă cu lunetă, acordată ca premiu la o vânătoare de către vânătorii nemți. Am aflat aceasta mult mai târziu, după scăparea mea din detenție; a intrat în colectiv, pentru că ne-au comasat tot pământul bun și a muncit cu destoinicie, în orice loc, pentru că munca de calitate în agricultură era felul lui de a fi. Dar, cu Pașca n-au avut succes, așa cum rezultă și din dosarul lui, primit de la CNSAS, fiind considerat “necorespunzător”. La fila 33 din dosar scrie: “Față de cele de mai sus, propun scoaterea informatorului «Vasile» din rețeaua informativă a organelor MAI” Vișeu («Vasile» era numele conspirativ ce i s-a dat). Bine jucat! Eram singur reținut și hotărât să tăinuiesc toate “vinovățiile nevinovate”, care erau multe, să rămân singur la caznă, dacă așa a decis destinul, să nu mai vină nimeni după mine din cei ce aveau legătură cu inginerul care a fost ascuns la noi, de către noi.

*

“Să colaborezi cu noi, ca să-l prindem pe Pașca!” (era în 19 oct. 1951).

Refuzul era unul singur, dar m-am gândit să nu-l exprim direct, să nu mă prezint dușmanul lor pe față, ceea ce-mi putea crea greutăți în plus, ci să-l exprim mai “amortizat”. I-am răspuns (citez, cu exactitate de conținut):

“Dacă aș fi liber și l-aș întâlni pe Pașca, afirm că l-aș sfătui să se predea, pentru că, în cele din urmă tot va fi prins, sau va fi împușcat, cum a fost împușcat și fratele lui, Dumitru. Dar acuma eu sunt aici și voi răspunde pentru faptele mele, așa cum va răspunde și el atunci când îl veți prinde. Nu vreau, însă, să ies de aici liber, cu picioarele pe umerii nimănui”!

 – “Banditule!”

Apelativ ce l-am auzit atât de des după aceea și atât de mult timp, cu multe înflorituri legate de el; mai târziu, l-au gândit și l-au aplicat și alții pentru toți ce-i “însemnați” cu numele de “bandit”, fără a-l rosti însă, pentru a ne lipsi de drepturi cuvenite.

În foarte scurt timp, mă aflam în autobuzul de Bistrița, capitala regiunii Rodna de care aparțineam, cu însoțitorul securist în civil lângă mine. Desigur, poate cineva să spună că bravez, dar toate cele ce au urmat dovedesc contrariul. Mai mult, tata, intrând în colectiv, mă includea și pe mine acolo și, ceea ce m-a separat de el, de a fi și eu la fel eliberat, ca și el, era tocmai a doua condiție: refuzul meu ferm de a le fi colaborator.

Cele exprimate în paragrafele precedente ar putea părea a fi lucruri oarecum simple, chiar banale: mi-au solicitat “colaborarea cu ei” și eu am refuzat și, îndată mă aflam în autobuzul de Bistrița, pentru a împlini cele 29 de luni de pedeapsă, ce urmau a fi executate cine știe prin ce locații și în ce fel, dar, oricum suportabile, puteai crede, nu pentru exterminare; după aceasta, ar fi fost normal să fi intrat în cerințele vieții, “curățat”, cu toate drepturile și obligațiile ei respectate, fără alte restricții sau alte “ponoase”. Ar fi fost o mică știrbire a vieții, desfășurată altfel și, mai departe, trăită în întregul ei firesc, ceea ce a mai rămas din ea; chiar așa se putea întâmpla, dacă societatea în care trăiam era normală, așa cum nu era atunci societatea noasră. Deloc! Ar fi reprezentat un astfel de gând o mare naivitate, după cele deja cunoscute sau cele intuite în demersurile de viață de la noi din acele timpuri. A fost cu totul altfel, teribil de mult altfel în trăirile grele ce au urmat, a fost cu o “dilatare” a timpului extrem de mare în persecuții.

Acel refuz, primul, a fost o decizie de importanță capitală pentru viața mea și bănuiam că vor urma greutăți mari, pe care eram decis să le infrunt, oricum vor fi ele. Acesta a fost, de fapt, izvorul a tot ce a urmat, era precedentul de care s-au legat pe rând toate, ca un ciorchine, fiecare etapă, cu trecerile ei, determinând și motivând pe celelalte ce urmau și tot așa. Este ca și atunci când intri pe o portiță să “vizitezi” ceva ce pare cu totul diferit de cele obișnuite și apoi te pierzi prin labirinturile acelei locații, te adâncești tot mai mult pe cărările încurcate ale acesteia, de unde orice ieșire întâlnită este făra ieșire, în lipsa compromisului. Putea trece mult timp până să găsești unica portiță ce permitea ieșirea curată, dacă mai ajungi la ea în timpul alocat pentru “o vizită”; altfel rămâi definitiv pe acolo, o victimă a acelui sistem de labirinturi înșelătoare ce consuma vieți, în acest scop fiind și construit, fiind prins ca-ntr-o plasă de păianjen cu “monstrul” ei, din care greu scăpai.

A urmat prima fază cu cele 29 de luni de iad, așa cum se va vedea, perioadă în care era să fiu și “finalizat”, pe parcursul ei măsurând 37 de kg, cum am mai relatat, viața mai ținând de mine doar ca decor! După o scurtă păsuire, au venit alte “sancțiuni administrative” pe afară și ele diabolic organizate, pentru o altă perioadă de peste 7 ani, de către acești “Procurori” ai timpului, care anchetau, judecau și făceau tot ce doreau, fără magistrați, înaintea acestora, după ei sau peste aceștia, plimbându-se neîngrădiți prin stufișul Legilor și Fărădelegilor după bunul plac, cu puterea criminală ce li s-a dat. Puteau trimite în detenții cumplite și de durată persoane fără nici un aviz al vreunei Instanțe (cazul meu și al multor altora), puteau elibera din detenția hotărâtă de magistrați persoane cu pedeapsa neîncheiată (cazul elevului Andreica Gheorghe din grupul Vișovan, plătită cu intrarea în colectiv a tatălui său, un renumit grădinar în semințe și răsaduri, din zona Vișeului). Ordinea în decizii era aceasta: Partidul, Securitatea, Magistrații (aceștia cu aplecări spre “înălțimi” de pe Pământ); urmau apoi ceilalți din lanțul torționarilor.

Securitatea nu era nici un Gestapo nazist, nici un KGB sovietic, dar a luat și de la unii și de la alții ce a fost mai rău și a realizat o Instituție criminală atât de originală, vârful de lance al terorii și al crimei comunismului românesc. Ei puteau face orice atunci, după bunul lor plac, în arbitrariul minții lor sau în ascultarea partidului, singurul lor superior și stăpân.

Revenind, s-ar părea că ceea ce a urmat acelui strigăt,“banditule”, reprezenta o victorie a securistului și o înfrângere a mea, ceea ce iar ar fi greșit. Eu am ieșit victorios din această confruntare, așa îmbrâncit cum am fost, pentru că totul s-a încheiat conform deciziei mele de a nu colabora cu ei, de a tăinui, în loc de a turna și a produce suferințe, o poziționare contrară dorinței aceluia, iar urletul lui cu “insulta” arată chiar acest rezultat, nervozitate dată de insucces. A fost prima victorie a mea și prima “victimă” pe care am făcut-o; de atunci, nu l-am mai văzut, a dispărut, “a murit” răpus de către mine! Dar, pe traseul lung al celor 29 de luni (și după aceea!) au urmat alte victime printre torționari, o mulțime, în serie și, pentru mine, tot atâtea victorii, la rând, fără întrerupere și fără eșec, chiar dacă duceam cu mine multe răni, unele putând fi nevindecabile. Dovada este că eu spun azi prezent, le relatez și afirm că toată acea mulțime de torționari n-a obținut nimic de la mine, a fost tăinuit tot ce trebuia și voiam să tăinuiesc, n-au aflat nimic, n-au avut satisfacția altor suferințe. Această victorie se realiza chiar dacă pe parcurs mă exterminau, pentru că eu duceam toate tăcerile și tăinuirile cu mine și ei tot “săraci” de ele rămâneau. S-ar putea mai bine spune că a fost o singură înfrângere, indiferent de final, cea a torționarilor, în toată “compoziția” lor, cea a crimei, și o singură victorie, victoria mea, în fapt, a credinței, a spiritului de libertate, de onestitate și demnitate umană împotriva acelei opresiuni brutale și de mare cruzime, ieșită cu totul din legile și simțămintele firescului uman; era ceva ce a murit chiar atunci când era în viață și altceva ce a trăit și trăiește și în lipsa acesteia!

Eu eram decis să protejez atâtea, pe atâția luptători împotriva regimului ticălos din a doua linie a frontului, unde s-au aflat și se mai aflau; cum puteam atunci să cedez, să trădez pe cineva ce lupta direct împotriva aceluiaș regim ticălos cu arma în mână? Era imposibilă această dedublare a caracterului meu; amestecul de măreție și demnitate umană cu cel de trădare, de murdărie josnică, care putea duce până la crimă prin asociere, nu puteau avea loc în inima și sufletul meu, în conștiința mea. Pentru că informatorii, denunțătorii, trădătorii erau criminali prin asociere, multora din cei întemnițați cu concursul lor li se suprima viața sau li se oprea înainte de sorocul ei, în urma chinurilor îndurate în atâtea forme. Dar peste toate aceste considerații, eu eram o ființă altfel formată în timp, prin instrucție, spiritualitate, credință, tradiția sănătoasă din mediul familial sănătos și moral de la țară, care s-a constituit într-o genă ce nimic nu o putea dezintegra, din asocierea ei cu viața. Ar putea spune cineva că acestea sunt inerpretări, analize, filozofii post factum; dar, dacă s-ar fi apăsat atunci pe un buton cu toate aceste reflexii, ele s-ar fi manifestat pe loc, integral, pentru că erau cuprinse în gena mea, care a acționat astfel la orice semnal de pericol exterior, ca și atunci. Aproape orice parte, componentă fizică a organismului uman, dacă este afectată, amputată, ea se poate remedia printr-o proteză, un transplant (chiar și inima, plămânul!), dar sufletul, caracterul, demnitatea umană, componenete nemateriale, nepalpabile ale omului, care este și purtătorul lor, singurele care-i dau măreție, dacă ele se manifestă, acestea nu mai pot fi remediate, dacă se amputează, pentru ele nu există proteze și rămân pe vecie amputate, așa cum eu nu doream cu nici un preț să le am!

Am să mai fac aici o singură remarcă. Acel târg murdar gândit de securiști atunci era cu totul diferit chiar de un târg ordinar, să zicem obișnuit, în care se schimbă bunuri, obiecte, se fac tranzacții, în echitatea liber stabilită de ambele părți; era de o ticaloșenie fără de margini, fiind considerată obligatorie într-un singur sens aici și care, din păcate, a reușit prin șantaj în destule cazuri, de cele mai multe ori cu urmări tragice, ireparabile. Mă aflam într-o situație dificilă, un tânăr cu o condiție fizică firavă, obosită fizic (nu și moral!), cu fața albită și trasă, sub semnul greutăților de peste doi ani de urmărire; victimă sigură, credeau ei!

Îmi cereau să le “livrez” informații cu prețul celor mai mari pierderi ale existenței mele, să renunț le ce aveam mai scump, imposibil de evaluat, de cântărit: să trădez, poate să ucid; deci să le dau totul! Îmi ofereau la schimb în acest șantaj libertatea, dacă accept, deci tot ce părea că a mai rămas din mine, o formă fără conținut, ceva tot din al meu, “la schimb”, pentru că libertatea este un drept individual universal, al fiecăruia. Avea el ceva motivație în această propunere. Libertatea are mulțime de componente în sructura ei: libertatea fizică, libertate cuvântului, libertatea spirituală, a spiritului de proprietate și atât de multe altele. În regimul comunist ce se dezvoltă în forță atunci la noi, o singură componentă o lăsau individului, dacă era ascultător: libertatea fizică, care și ea a fost suprimată atunci la peste două milioane de cetățeni, suprimare care ducea cu ea toate celelalte forme ale ei, care erau monopol de stat, de regim, de partid, de securitate; doar această micime din tot ce mai aveam voiau să-mi mai lase, libertatea fizică. Ceva cumplit de inuman, de primitivism și sălbăticie; voiau să-mi răscolească nu numai exteriorul, dar și interiorul, să mă stăpânească cu totul. Aveau nevoie să lase majorității cetățenilor patriei doar acea libertate fizică (nu se putea altfel), pentru înzestrarea cu spirit de turmă a populației ascultătoare, pentru formarea omului de tip nou, ateu, util pentru ducerea socialismului din țară în faza lui finală. Dar, nu după mult timp însă, această măreață construcție a făcut explozie, cu toate transformările ciudate ce au urmat, care ne prezintă realitatea în care trăim așa cum se vede, apreciată de fiecare în concepție proprie, pentru că acceastă libertate de exprimare acuma o avem și o tot exprimăm.

Autor, prof. Gheorghe Bărcan

Foto: Sebastiana Joicaliuc (Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet)

Era prin mai-iunie 1951, aproape de sfârșitul anului școlar. Eram eleva Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, redenumit “Filimon Sârbu “de către comuniști, schimbare abuzivă și dezonorantă pentru noi, maramureșenii (s-a invocat motivul că vechiul nume era o “rămășiță burgheză”, revenirea la denumirea originală se va face mult mai târziu).

Așteptam cu înfrigurare încheierea mediilor la limba română, bănuiam că voi mai răspunde o dată și m-am pregătit cât am putut de bine din lecția predată ora precedentă.

Aveam emoții… profesorul nostru de limba română era domnul Ioan Bilțiu Dăncuș, intelectual maramureșean de mare valoare, unul dintre luptătorii pentru Marea Unire din 1918 și apoi a rezistenței românești în timpul ocupației maghiare între 1940-1944. Nu știam eu atunci multe din impresionanta sa biografie, dar îi admiram ținuta și competența profesională. Fiul său, Simion, era coleg de clasă cu noi.
A venit și ora de limba română… Am răspuns foarte bine și am primit nota 10, ceea ce mi-a îmbunătățit media. Eram fericită și ușurată în același timp.

A doua zi, Simion, fiul profesorului, îmi spune: „Tata a fost arestat”. Am rămas șocată… dar n-am cerut niciun fel de explicații. De ani de zile, Securitatea ridica oameni de pe stradă sau de acasă, ziua și noaptea. După anchete îngrozitoare, unii erau condamnați pe motive reale sau imaginare, alții închiși ani la rând fără nicio condamnare. După care, nu se mai știa nimic de ei, familiile nu primeau nicio informație de nicăieri. Nici măcar nu știau dacă mai sunt în viață… așa a fost și cu tatăl meu arestat în ’48-’49. Atât din Sighet cât și din Ieud și Dragomirești (satele de origine ale părinților mei) erau foarte mulți întemnițați – profesori, studenți și elevi, preoți, călugărițe și mulți țărani. Printre ei și doi frați ai mamei mele – Dumitru și Simion Iusco din Dragomirești.

Deci, ultima oră de limba română a anului școlar a fost și ultima oră predată de profesorul nostru Bilțiu Dăncuș! Nu se va mai întoarce niciodată… a murit în închisoarea din Satu Mare în 1952. Încă o crimă a regimului comunist, încă un martir al neamului românesc!

Mai târziu, aveam să citesc despre rolul său în rezistența românească contra anexării Maramureșului la URSS în ianuarie – martie 1945. Impresionant este răspunsul pe care l-a dat în urma ameninţărilor maiorului NKVD Davidenko: „Domnule maior, ameninţările dvs. nu mă sperie. Eu am fost închis de 4 ori de fasciştii unguri pentru că am luptat pentru neamul meu. Să mă arestaţi, să mă împuşcaţi, să mă tăiaţi în patru, eu nu iscălesc decât pentru România!”

Autor, prof. Aurelia Vișovan

N.r.: Fotografia principală face parte dintr-o colecție sigheteană

Da, știu, sunt o fată drăguță. Nu o spun la modul ironic, nici măcar narcisist – deși, nu știu cum aș putea să construiesc fraza asta ca să sune mai puțin caraghios…

Sunt o fată drăguță și, parcă a doua oară când o spun, sună și mai rău. Dacă nu înțelegi exact termenul, sau nu știi încă unde bat, mai “pe limba voastră”, poți spune că-s “bună” (din câte am auzit), sau, uneori, chiar “frumoasă” pentru unii, cunoscători rari ai acestei terminologii.

Nu văd rostul de a mima o oarecare ură de sine sau falsă modestie pentru aste atribute (nu-mi place să le numesc “calități”) fizice, doar pentru a atrage simpatia/ empatia (adevărată sau nu) celor din jur. Iar pentru că azi nu am chef să fiu superficială, o să las să se strecoare aici puțină sinceritate – din câte se pare, și eu am avut emoții odat’ ! :))

Bună! Sunt eu, (nu prea) încântată de cunoștință!

Nu spun că vreau să schimb ceva la mine, în afară de aproape tot, și nu mă recunosc drept posesoare a prea multor defecte, cu excepția tuturor. Da, știu, wow! Sunt genul de fată după care te întorci în club pentru că îți place cum arată. Pe lângă ochii negri și păru’ cam greu de neobservat, mai am și bucăți de fier în față și chestii desenate pe piele, toate astea fiind un amalgam de exotism – spunea cineva -, care îți dă senzația că m-ai putea cunoaște dintr-o privire.

Nu mă întreba de-ai mei, pentru că o duc bine, și nu, nu știu dacă zodiile noastre se potrivesc și, probabil că dacă e așa, aș dispărea destul de repede. Nu mă întreba nici care-i culoarea mea preferată, pentru că nu o știu, și ție, oricum, nu îți pasă. Nu da swipe right pe Tinder pentru că sunt fake. Nu-mi spune că ți-am dat lumea peste cap pentru că, la cât v-am tot învârtit, ar trebui să vomitați cu toții.

Ce îmi place? Îmi place viața, uneori, și alteori deloc, îmi plac apusurile când e cerul roz, și noptile în care confesiunle mele îți dezlipesc încet bandajul lăsând în urmă carnea vie ce sclipește gâdilată de soare odată cu primele ore ale dimineții.

Mă lupt cu fragmente de realitate scăpate din fanteziile voastre despre ce reprezint eu, ca „exponat” al sexului frumos. Poate, dacă nu ați fi atât de ocupați să va imaginați ce aș putea să fiu, ați putea chiar să aflați cine SUNT.

Mă lupt singură în spațiul dintre crăpăturile create de neînțelegeri generate de așteptări: Sigur n-am cum să fiu deșteptă. Nu știu cum se formează cutremurele și n-am auzit în viața mea de Immanuel Kant și, cu siguranță, nu am pus mâna pe vreo carte de prin clasa a 5-a. Opiniile mele nu contează și, sigur nu știu să fac de mâncare. N-am talente și nici hobyuri, și îmi place să mă duc în oraș cu prietenii doar ca să îi oblig să îmi facă poze să le postez pe Instagram. N-am cultură generală, și, de obicei, ce scriu, fur de la alții etc, etc…

M-am prins cum stă treaba. Am devenit atât de superficiali unii cu alții, încât, atunci când ne întâlnim față în față, căutăm unde-i opțiunea de pe ecran să dăm skip. Ne-am construit ziduri atât de înalte, încât nici nu ne mai pasă să le doborâm. Am devenit atât de atenți la ce credem unul despre altul, încât ne știrbim personalitatea doar ca să ne încadrăm în niște tipare false. Nu mai căutăm adevărul, ci ne deschidem ochii doar la ce vrem noi să vedem.

Însă, lecție grea și, implicit, ponoase grele ale vieții avem de învățat – filtrele stochează esența. Și nu vorbesc de filtrele de pe Instagram și nici de cele ale țigărilor, ci de mecanismele pe care le folosim ca să analizăm orice persoană. Ele nu permit să treacă decât ceea ce rezonează cu propriile idei, respectiv dorințe, ale noastre.

Nu o să încerc să explic cine sunt, pentru că asta ar însemna risipirea esenței, distorsionarea perversă a informației care mă face să fiu eu. Nu o să încerc să conving pe nimeni prin afirmații pompoase că sunt o hartă ce merită explorată. E un drum lung și plin de noroi, și iubirea nu e întotdeauna suficientă. Cât despre “dânsa”, pare-se că dedesubturile atingerii sale, renasc din cele mai dezolante situații. Din haos ar fi vrut să-ți fie tot. Poate că îți este deja.

Consider, cu o dulce ipocrizie, că mereu am fost îndrăgostită. Poate nu de tine, poate nu de el, poate nu de ea, ci de cineva, de ceva, de următorul.

Cheers! Drink it up, you might just get another shot.

Apropo – Bună, sunt EU!… și mi-e de ajuns.

Sebastiana Joicaliuc,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Continuăm „plimbarea” prin Sighetul secolului XX. Azi poposim tot în actualul sens giratoriu de lângă… Pompieri. După cum puteți observa, străzile erau marcate cu indicatoare stradale „adoptate” și în ziua de azi.

Completările cititorilor la această imagine, sunt binevenite.

N.r.: Fotografia face parte dintr-o colecție sigheteană.

Bine v-am găsit! Eu sunt Antonia Ștețiu… și sunt considerată o membră a “generației Z”. Deși am doar 13 ani, adevărul este că aș putea sta 24 de ore pe telefon, dar uneori mă plictisesc, iar acum, am descoperit pasiuni noi, pe care nu m-am așteptat sa le aflu vreodată.

Cred că ar fi bine să vă dau mai multe detalii despre mine. În general unii oameni mă cunosc drept “nepoata sculptorului Bledea”, iar lucrul acesta mă bucură enorm de mult, dar mi-ar plăcea să fiu cunoscută și pentru ceva ce am realizat eu, așa că, m-am apucat să… scriu.

Prima mea pasiune, a fost muzica. Țin minte că încă de când eram copilaș foarte mic mi-a plăcut să cânt, chiar dacă știam că nu am voce, dar sunt copil, așa că… prefer să visez! Aveam microfon și tot ceea ce trebuie ca să pot susține un “concert”, iar după aceea am învățat să cânt la pian. Cântam… chiar dacă nu știam cuvintele și mă distram enorm de mult. Cu timpul am crescut și am înțeles un lucru… nu am talent la muzică, darș să fiu sinceră, și acum mai fac uneori câte un mic show.

Dacă nu mă înșel, a doua mea pasiune a fost actoria. Ador să recit, să mimez, să imit și mai ales… să povestesc. Pot tărăgăna la infinit. La un moment dat, am vrut sa fac o profesie din chestia asta, dar am renunțat.

Cu toate astea, cred ca pasiunea mea cea mai mare a fost și este… scrisul. Unii oameni nu mă prea înțeleg de ce îmi place să scriu sau cum am răbdare. Ei bine, răspunsul este ușor: când faci ceva ce îți place, ai răbdare și inspirație, sau cel puțin asta este părerea mea. Am scris multe texte care au rămas neștiute și nu prea cred că le va afla cineva vreodată, să fiu sinceră, pentru că… mai tot timpul găsesc câteva lucruri care nu îmi convin și vreau sa le schimb. (Știu că sunt o persoană complicată, dar așa sunt eu!)

Știu că pasiunile mele sunt cam… ciudate și că alți copii de vârsta mea gândesc diferit față de mine dar, așa sunt eu… și mă bucur că măcar prin ele îmi pot exprima sentimentele, gândurile dar și ideile.

Așadar, “keep in touch”, voi reveni!

Antonia Ștețiu
clasa a VII-a,
Colegiul Național “Dragoș Vodă”