Pianista Aurelia Vișovan a trecut cu brio de primele două etape eliminatorii și a ajuns între cei mai buni zece pianiști de la concursul din Japonia (Takamatsu).

Miercuri, 21 martie 2018, are loc ultima etapă înaintea finalei. Să-i ținem pumnii talentatei noastre sighetence pentru a accede în finală, unde vor evolua cei mai buni cinci pianiști. Oricum performanța Aureliei Vișovan este excepțională: clasarea între primii zece pianiști după o competiție în care s-a confruntat cu alți 39 de muzicieni foarte talentați!

Succes, Aurelia! Sighetul se mândrește cu tine!

„Salut, Sighet!”

Până la cartea lui Kathryn Erskine, „Pasăre cântătoare”, credeam că am o soră mai mică, uneori enervantă, alteori amuzantă. Îmi era greu să concurez cu o soră care face totul așa cum trebuie. Eu eram cel diferit, neînțeles. Apoi am descoperit relația dintre Caitlin și Devon, soră și frate, atât de diferiți și totuși atât de apropiați. Devon e un copil normal, cu visuri și aspirații. Caitlin are sindromul Asperger: pentru ea, lucrurile sunt albe sau negre, iar culorile aduc confuzie. Devon este o busolă în viața ei, e cel care o înțelege și interpretează lumea, gesturile, mimica, expresiile celor din jur așa încât ele să aibă un înțeles pentru Caitlin. Când Devon e împușcat și dispare pentru totdeauna, Caitlin învață să se orienteze în lumea asta singură. La început împlușează totul. În viziunea ei, împlușarea încețoșează formele și culorile așa încât să devină neclare și calde în loc de ascuțite și reci. Împlușarea e bună pentru lucrurile pe care nu vrea să le vadă, dar nu merge prea bine cu lucrurile cu care trebuie să se descurce. Iar Caitlin vrea să se descurce, să meargă mai departe, atât pentru ea cât și pentru tatăl ei, rămas încremenit după cele două pierderi, a soției și apoi a fiului. Pentru a-și putea continua drumul, Caitlin trebuie să ajungă la împăcare cu ea, cu lumea, cu destinul frânt al fratelui ei, cu Dumnezeu care i l-a luat pe Devon acolo sus ca să o facă pe ea mai puternică, în stare să realizeze ceva bun și trainic și frumos.

Așadar, cum poate rămâne vie prezența lui Devon în viața lor? Împlinindu-i țelul, ducând la bun sfârșit proiectul lui, acela de a realiza un cufăr pentru Vulturii Cercetași. Pentru Devon, cufărul era un vultur care îl va înălța pe creatorul ei și va fi model pentru alți cercetași. Pentru Caitlin cufărul e un simbol al frumosului, rodul talentului și al bucuriei de a trăi și de a crea. De aceea nu e un vultur, e o pasăre cântătoare deoarece frumusețea unei păsări constă în trilul ei, în povestea pe care o cântă, iar povestea lui Devon e una plină de speranță ca și motto-ul cărții: „Cu speranța că ne vom înțelege mai bine unii pe alții.”

Desigur, vă întrebați cum poate transmite speranță povestea lui Devon care moare la o vârstă atât de fragedă și într-un mod atât de nedrept. Și totuși, cred că autorul ne transmite un mesaj plin de speranță și anume dacă Devon reușește să o înțeleagă pe sora lui, o fată considerată ciudată de toți cei din jur, atunci și noi putem să ne înțelegem diferențele. Mai mult, Devon a știut să lege o relație strânsă cu sora lui, o relație bazată pe comunicare, înțelegere și ajutor. Când construiești asemenea relații, proiectele nu mor, ci ele sunt continuate de cei dragi. Au ucis o pasăre cântătoare, dar trilul ei a continuat să răsune și să emoționeze o comunitate întreagă.

În urma lecturii, am devenit un frate mai bun, mai atent, care își apreciază sora, acest dar de la Dumnezeu, azi, nu mâine când poate fi prea târziu. De asemenea, am fost inspirat să scriu eu însumi câteva versuri.

Azi mă enervează prezența ei,
o scot afară din cameră,
vreau să stau cu prietenii mei.

Azi strig la ea,
dar mâine îi voi vorbi frumos,
azi sunt doar furios.

Azi am atâtea lucruri de făcut,
de scris, de imaginat,
dar mâine am să mă port cu ea
ca un frate adevărat.

Azi nu-i fac niciun cadou prețios
și chiar mă ascund de ea,
dar mâine voi fi inimos.
Am să vreau să cunosc
fata cu păr castaniu și zâmbet curat mâine,
azi sunt prea ocupat.

Azi am teme, proiecte, filme de urmărit,
dar mâine … Mâine a venit:
Ea a murit.

Dacă vă recunoașteți în versurile mele, dacă sunteți prea ocupați pentru persoanele importante din viața voastră, citiți „Pasăre cântătoare” de Kathryn Erskine. Dacă ai un frate, dacă ai o soră, nu e timp de pierdut. Citind aceste rânduri, au trecut cinci minute din viața noastră. Dar încă e azi și pasărea cântătoare e lângă noi. Să facem ca ziua de azi să conteze pentru cei dragi!

Darius Colopelnic
clasa a XI-a E, CNDV

N.r.: Darius Colopelnic a primit premiul „Cel mai inspirat discurs” la etapa națională a concursului „Bătălia Cărților” din acest an, desfășurată la Miercurea Ciuc.

În Sighetul începutului de secol XX, târgul avea loc pe „artera” principală. Cetățenii orașului și cei din împrejurimi, veneau să târguiască la oraș, în special, produsele care erau livrate direct din gospodăriile țărănești. În clădirile din imagine, cea mai veche farmacie din oraș și actualul Liceu „Taras Sevcenko”.

(Din arhiva prof. dr. Mihai Dăncuș)

Salut, Sighet!

Profesorul dr. Nuţu Roşca s-a născut în ziua de 17 martie 1932, în comuna Bârsana. Primele patru clase le-a făcut la şcoala din localitatea natală, după care a urmat gimnaziul în Sighetu Marmaţiei şi tot aici a studiat la Liceul „Dragoş Vodă”, unde a obţinut şi bacalaureatul. În anul 1968 a absolvit Facultatea de Filologie – Universitatea „Babeș Bolyai”, obţinând Diploma de licenţă în filologie. În 1972 a reuşit la concursul de admitere la doctorat la Universitatea din Bucureşti, iar în anul 1978 a obţinut titlul ştiinţific de Doctor în Filologie.

A fost cadru didactic la mai multe şcoli din localităţile: Bârsana, Strâmtura, Sarasău, Iapa. În Sighetu Marmaţiei a predat la Şcoala Nr. 2, la Liceul Pedagogic, la Liceul Industrial nr. 2, la Liceul „Dragoş Vodă”. S-a pensionat în 1994. Profesorul Nuţu Roşca a fost şi director de şcoală, îndrumător la lucrări de gradul I, lector la Universitatea Populară din Sighetu Marmaţiei. A fost timp de mai mulţi ani preşedinte al Cenaclului literar „George Coşbuc” din Sighetu Marmaţiei, prim epitrop al Catedralei Sf. Arh. Mihail şi Gavriil din Sighetu Marmaţiei, preşedinte al Societăţii Filologice din Sighetu Marmaţiei, redactor la publicaţiile „Speranţa”, „Dor” şi „Ţara Maramureşului”, deputat eparhial în patru legislaturi. Profesorul Nuţu Roşca a făcut cercetări de specialitate, a publicat studii de lingvistică, literatură şi istorie laică şi bisericească, a susţinut numeroase comunicări ştiinţifice la diferite simpozioane, conferinţe, congrese, organizate de biblioteci, muzee, inspectorate şcolare, universităţi şi alte instituţii laice şi bisericeşti.

A fost distins cu titlul de “Cetățean de onoare” al Sighetului în anul 2012!

Vă invităm să ascultați un interviu cu dl. profesor dr. Nuțu Roșca, realizat de „Salut, Sighet!” în anul 2017:

Profesorul Nuțu Roșca a publicat 25 de cărţi, a colaborat la publicarea altor cărţi împreună cu alți autori, a publicat numeroase studii şi articole, a susţinut comunicări ştiinţifice la multe simpozioane de interes local, dar şi național. Despre domnia sa au publicat referinţe importante personalităţi ale culturii românești.

Dintre cărțile publicate amintim: Închisoarea elitei româneşti. Compendiu, Editura Gutinul, Baia Mare, 1998, 164 p., ed. a II-a, Tipografia Aska Grafika Sighetu Marmaţiei, 2006, 192 p, Mănăstirea Bârsana. Album, Tipografia Marinex, Baia Mare, 2000, 56 p., Mănăstirea Săpânţa – Peri, Tipografia Marinex Print, Baia Mare, 2003, ed. a II-a, 2007, 130 p., Onomastica din Valea Izei, Editura Societăţii Culturale Pro Maramureş, Dragoş Vodă, Cluj-Napoca, 2003, 350 p., Lirică populară din Maramureş, Editura Ethnologica, Baia Mare, 2005, 258 p., Zbor de rândunică, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007, 108 p., Fluviul Timpului, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008, 156 p., Mănăstirea Bârsana, Tipografia Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2008, 250 p., Urcuş spre minune, Tip. Aska Grafika, Sighetu Marmaţiei, 2010, Istoria Bisericii Ortodoxe Române din Maramureş, Tipografia Aska Grafika, 2015 etc.

La mulți ani, Domnule Profesor!

Salut, Sighet!

N.r. Mulțumim domnului prof. Ovidiu Roșca pentru o parte dintre fotografii!

Perioada 3-19 martie se vrea a fi, pe plan internațional, o perioadă a rimei, ritmului, magiei cuvântului în diferite limbi, a sensibilității și a ardorii. Festivalul a luat naștere la Paris și se sărbătorește în fiecare an atât pe plan național, în toată Franța, cât și internațional. Cea de-a 20-a ediție a festivalului Le Printemps des Poètes se numește L’Ardeur și este dedicată nu numai francofonilor sau francofililor cât și tuturor iubitorilor de poezie.

Ernest-Pignon Ernest este cel care a realizat afișul apărut provocator și la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighetu-Marmației. Zilele alese pentru a intra în universul poeziei au fost 15 și 16 martie iar ideea generală era să ne amintim doza de poezie pe care fiecare o purtăm în noi. Activitățile au fost atipice, scurte, interesante, realizate exclusiv de către elevi. Aceștia au fost îndemnați să aibă curaj, imaginație, creativitate și nu în ultimul rând, să pună suflet. Și au pus. Mult. Au îmbrăcat copaci și pe ei înșiși în poezie, au recitat atunci când nimeni nu se aștepta, au scris și tradus versuri, au devenit mai enigmatici și idealiști pentru două zile iar atmosfera din liceul nostru s-a încărcat de unde pozitive, de zâmbete și culori.

Vom spune întotdeauna da poeziei pentru că ne îndeamnă să ne descoperim un colț drept din partea stângă unde nu vom înceta niciodată să visăm și să credem.

Din echipa pro-poezie au făcut parte profesoarele: Crina Voinaghi (coordonator de proiect), Raluca Lozbă, Otilia Chindriș, Luminița Colopelnic, Brîndușa Oanță.

Mădălina Danci și Mirela Costinar din clasa a XI-a F, s-au implicat „avec Ardeur” în proiectul Le Printemps des Poètes:

Au consemnat: prof. Crina Voinaghi, elevele Mădălina Danci, Mirela Costinar.

Editare audio: Brîndușa Oanță

Zilele trecute a fost scos din nou pe tapet străvechiul proiect al podului transfrontalier de mare trafic de peste râul Tisa din zona Tepliţa-Biserica Albă de lângă Sighetu-Marmaţiei.

Unii jurnalişti au muşcat rapid momeala („încep lucrările la pod!”), deşi în comunicatul C.N.A.I.R. nu se vorbeşte decât despre reactualizatea studiului de fezabilitate a podului respectiv.

Acest pod himeric are la bază un proiect de o absurditate ce frizează idioţenia: ce să faci cu un pod cu patru benzi de trafic, când toate drumurile de acces spre acesta, din ambele ţări, nu au decât o singură bandă pe sens, nu există nici un proiect, pe nici un mal al Tisei, pentru construirea în zonă a vreunei autostrăzi sau a unui drum expres, iar podul intră într-o ţară care nu este membru UE şi NATO, ceea ce face ca verificările în punctul de graniţă să dureze, uneori, cu orele (doar în statele Schengen s-a terminat cu controalele la graniţa prin care treci ca vântul, eventual chiar pe patru benzi)?! Cel mai grav, ruta cu podul nostru nu se află cuprinsă în nici un plan continental de transport, nici un fel de coridor pan-european sau şosea europeană nefiind proiectate să treacă vreodată prin nordul judeţului Maramureş (vezi harta)!

Anumiţi oficiali exaltaţi anunţă periodic că podul ar putea scurta cu nu ştiu câţi km drumul dintre România şi Rusia sau Scandinavia, dintre sudul şi nordul Europei, de parcă ar exista nişte camionagii atât de proşti încât să se caţere pe coastele Gutinului, Şetrefului, Prislopului sau Hutei pentru a ajunge să traverseze mândreţea de pod înainte de a se afunda din nou în îngustele trecători de la izvoarele Tisei, ori de a aborda sinuosul drum către Ujgorod (practic, paralel cu şoseaua Sighet-Satu Mare) pentru a putea ieşi într-un final la drum întins, atât timp cât  punctele de frontieră Halmeu şi Siret, aflate la şes şi pe şosele europene unde se poate rula cu o viteză decentă, sunt de o mie de ori mai potrivite pentru cei care străbat distanţe lungi! I-a întrebat careva pe camionagii ce părere au? Sigur că nu, pentru că atunci povestea s-ar fi dezumflat! Într-adevăr, un  pod de trafic greu ar fi foarte util firmelor de prelucrarea lemnului din Maramureşul istoric care importă din ce în ce mai des cherestea din Ucraina, dar de aici şi până la a pune în cârca podului de interes local eticheta de rezolvare a soluţiilor rutiere dintre Europa de Sud şi cea de Nord, este cale lungă!

Cât priveşte felul cum ar putea arăta podul propriu-zis, observaţi că memoriul tehnic pune în discuţie inclusiv construirea a două poduri gemene!

Pentru cei născuţi mai încoace, proiectul podului de trafic greu peste Tisa a demarat încă din 1992, când C.L. Sighet a pus în discuţie contruirea acestuia în zona Tepliţa, loc unde să se deschidă şi o Zonă Liberă. 

Apoi, în anii 1996-1997 a fost întocmit de la nivel guvernamental un proiect PHARE, care a picat din cauza părţii ucrainiene, după ce s-au cheltuit sume mari pe studiile de pre şi fezabilitate, pe proiectul tehnic etc.

Prin 2002-2003, în vremea guvernului Năstase şi cu prefectul Liviu Bechiş la butoane, proiectul a fost resuscitat pentru a fi abandonat apoi în favoarea centrului „Millenium” din Baia Mare, care a fost până la urmă dus la capăt.

În 2006, comisarul european Giorgio Ficcarelli, şeful departamentului de coordonare a asistenţei financiare de preaderare în România, aflat la Sighet (da, pe atunci comisarii europeni veneau în vizite de lucru!), a anunţat că mai vechiul proiect de construire a unui pod de trafic greu peste Tisa nu a fost uitat, ci numai amânat, datorită unor incertitudini privind orientarea guvernului ucrainean: „Voi sprijini proiectul de construcţie a celui de-al doilea pod, de trafic greu, proiect mai vechi, dar de mare actualitate, cu beneficii economice pentru ambele ţări. Vă confirm că proiectul este eligibil şi va fi suportat de fondurile structurale de post aderare”, a declarat atunci acesta. Desigur, vorbele nu costă…

Apoi s-a luat din nou o pauză, ca în 2013 oficialii să anunţe demararea lucrărilor pentru anul următor. Studiul de fezabilitate a fost reactualizat în 2014, cu o cheltuială de 830 mii euro.

Preţurile au tot crescut, astfel că în acest moment construirea propriu-zisă a podului ar costa 21 milioane euro, faţă de 10 milioane cât se estima în urmă cu câţiva ani!

După reactualizarea studiului, partea ucraineană, în stilul ei caracteristic, s-a răzgândit din nou, ba că n-are bani şi să construiască românii totul pe banii lor, ba că punctul de control să fie unic pentru ambele state, dar să fie construit exclusiv de către români, pentru ca apoi, deşi ai noştri au acceptat majoritatea cererilor, să zică că nu le mai convine amplasamentul şi că vor ca podul să fie construit niţel mai jos! Cea mai tare „contră” a fost cea legată de cota „zero”, care, conform românilor se raportează la nivelul Mării Negre, dar după ucrainieni, la cel al Mării Baltice (deşi ei nu au litoral acolo, ci tot la Marea Neagră!), diferenţa între cele două cote fiind de câteva zeci de cm!

În 2016 şi 2017 pe tema podului a fost mai multă agitaţie ca de obicei, oficialii C.J. Maramureş organizând mai multe întâlniri cu ucrainienii, iar Primăria Sighet a emis un P.U.Z. Pod Tisa.

În fine, zilele trecute, C.N.A.I.R. a anunţat că va plăti alţi 310 mii euro pentru o nouă reactualizare a studiului de fezabilitate, cea de-a treia la număr, nimeni nediscutând însă ceva despre vreo licitaţie de atribuire a lucrărilor, despre ceva concret…

Deci, după peste 20 de ani de studii şi proiecte şi peste 1 milion de euro cheltuiţi pe hârtii, s-a ajuns tot acolo de unde s-a plecat.

Dacă mă întreabă cineva ce cred acum, le voi spune că ştiu când va fi gata: podul cu patru benzi va fi construit şi finalizat deodată cu tunelul pe sub Gutin!

Teofil Ivanciuc, martie 2018

Mă numesc Bărcan Gheorghe, am vârsta de aproape 87 de ani și am fost elev al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet, din septembrie 1944 și până la data de 01 aprilie 1949, unde am urmat cursurile gimnaziale și cele liceale, până în clasa a IX-a. La această dată, fatidică pentru mine, am fost obligat să părăsesc Liceul și Sighetul și nu am mai putut reveni prin aceste locuri decât după foarte mult timp.

Doar la vârsta de 17 ani, a trebuit să suport calea pribegiilor, a ilegalităților și persecuțiilor de neimaginat ale regimului ce se dezvolta și se consolida în acele vremi. Urmărirea, anchetele de mare cruzime ale securității m-au însoțit și apoi am fost trimis în lagărele muncilor de exterminare de la Canal, „Canalul Morții” (sub prevedere de „sancțiune administrativă”!?). În acest scop s-a și deschis acest uriaș „șantier”: „Măreață lucrare, va fi și mormântul reacționarilor” ( Gh. Gh. Dej, în publicațiile vremii). De pe acolo ducerile mele erau să fie fără întoarcere; la un moment dat, aveam greutatea de 37 de kg, în „uniformă”, la 21 de ani! Eu nu am aparținut nici unuia din cele două grupuri de elevi arestați din acest liceu, în anii 1948 și 1949, reținerea mea fiind între cele două serii de arestări; am avut o situație aparte, încadrată sub învinuirea de „omisiune de denunț” și „favorizarea infractorului”.

Atunci (poate și acuma), ziua de întâi aprilie se considera „ziua păcălelilor” și acestea se practicau în toata ingeniozitatea, nevinovăția și frumusețea lor. Pentru mine a fost o „păcăleală” grea, efectivă, în nevinovăție, total lipsită de frumusețe (doar într-un fel), pe o foarte lungă perioadă de timp. Toate la un loc: urmărirea, anchetele și lagărele de încarcerare, ca și sancțiunile „administrative” din „închisoarea de afară”, cum au fost domiciliile obligatorii, exmatricularea din facultate, urmată de o strămutare, le-am parcurs 11 ani și 7 luni, cu lipsire de libertate, schingiuiri de o deosebită cruzime și lipsire ilegală de atâtea drepturi civice cuvenite, doar sub „sancțiuni administrative”, fără nici o intervenție a vreunei Instanțe de Judecată! Doar Securitatea!

Toate acestea sunt relatate în volumul editat, sub titlul „Adolescență și Tinerețe Frânte”, publicat în 2008, din care am lăsat un volum la Biblioteca „Memorialului Sighet”, ca și în partea a doua a acestuia, încheiată, dar needitată încă. Am să redau doar câteva aspecte, constatări, din această suferință îndurată sub așa grea prigoană, în sfidarea brutală a legilor formal scrise, care arată toată bizareria, ilegalitatea și brutalitatea torționarilor, cu încălcarea celor mai elementare drepturi ale ființei umane, față de demnitatea acesteia, față de viața însăși, cu care „s-au jucat”, „s-au distrat” în mod sinistru, până la ucideri, manifestându-se în toată monstruozitatea lor.

Pe „Biletul de Liberare” al meu, la rubricile „Mandat de arestare nr…. ” și „Motivul arestării”… sunt trase linii; dar lipsindu-mi această „legitimație” (obligatorie!) și lipsind și motivul arestării, mă întreb: în prevederile cărei Legi am fost „favorizat”, cu atâtea „cazări” în așa „locații speciale”, așa multă vreme? Era situația când Legea se interpreta prin Fărădelege și invers, aceste substituiri aflându-se la discreția arbitrară a torționarilor, în „lupta lor de clasă” oarbă, aberantă și criminală, în care legitimitatea minimă era cu totul exclusă! Mai mult, în Constituția vremii (cea din 1948, sub prevederile căreia mă aflam (următoarea ediție fiind în septembrie 1952, dar care le prevede și ea), se spune, în Art. 28:

-„Libertatea individuală a cetățenilor este garantată „.

-„Nimeni nu poate fi arestat și deținut mai mult de 48 de ore, fără un mandat al parchetului, al organelor de instrucție, stabilite de lege sau cu autorizația instituțiilor judiciare” și, în Art. 30:

-„Nimeni nu poate fi ținut a executa o pedeapsă decât în baza unei hotărâri judecătorești pronunțate în conformitate cu legea”.

Dar eu am fost numai în anchete 10 luni, apoi s-a decis de către DGSS- București (adresa nr. 856/52368/28.o6.52) trimiterea mea pentru 24 de luni la Canal, la Capul Midia, o citadelă a gulagului românesc, renumit lagăr de exterminare prin muncă ș.a., administrat de renumitul criminal L. Borcea.

Eram grav bolnav, un TBC pulmonar determinat de frig, de foame și de alte multe mizerii celulare, diagnosticat de medicul agreat de MAI (Adeverința medicală nr. 4912 și raportul DGSS-Reg. Rodna, nr.81/3982, Dosar CNSAS) și am rămas pe acolo 29 de luni și nu 48 de ore, cât prevede legea! (17.10.1951-04.03.1954). Mai mult, eu nu am compărut în fața nici unei Instanțe de judecată, civile sau militare, iar în Cazierul Judiciar (nr.52392/25.09.2007) se menționează: „nu este înscris în cazierul judiciar”.

Nu a fost aceasta o deținere, o întemnițare crudă, în condiții de exterminare și nu era ea făcută în disprețul total al legilor, al Constituției, printr-un comportament abuziv și criminal ?

Sfruntând cu multă dezinvoltură realitatea, în Raportele Securității se menționează o reținere a mea la 24 de luni de detenție în U. M. (ilegală), o altă condamnare la 1 an închisoare (Adresa nr. 362/104112/27.12.1957) și încă una de 4 ani! (în Dosarul tatălui meu, fila 38). Prima am petrecut-o în anchetele și muncile de exterminare amintite, a doua, o minciună folosită ca presiune pentru exmatricularea mea din facultate, iar a treia, o prostie aruncată într-un dosar, fără nici o noimă. Toate trei fixează, însă, „emblema” de minciună pe care o purta abuziv și arbitrar această Instituție represivă a Statului, care a produs atât de multă suferință, la atâția oameni.

Amintesc că, după eliberarea din o4.03.1954, am promovat în 2-3 luni cele două clase de liceu rămase, cu examen de maturitate, prin două sesiuni integrale la fără frecvență, că am reușit și la examenul de admitere la Facultatea de Matematică-Fizică din Cluj, după o perioadă de întrerupere de 5 ani, cu uitările și neuitările ei; în același an eram student la cursuri de zi ale acestei facultăți. Libertate, credeam eu! Am promovat primii trei ani și chiar prima sesiune din anul IV, ultimul an de studii, dar în data de o8.o2.1958 am fost exmatriculat din toate instituțiile de învățământ superior din țară, abuziv și ilegal, folosind acea minciună abjectă. Eram unul din cei mai buni studenți din an, cu o medie în jur de 9.50, majoritatera examenelor promovându-le cu nota 10, nici o notă sub 8, toate examanele de matematici fiind promovate numai cu zece.

În 27.12.1957 am fost dus pentru un „interviu” la Securitate, unde, între orele 9 ale zilei și orele 9 ale zilei următoare, am rămas la aceeași masă, cu insulte și jigniri în serie ale securiștilor, de zi și de noapte, care se tot schimbau, cu declarații și amenințări. Eu trebuia să fiu mereu atent pentru a nu intra în contradicții cu alte declarații, mult mai înainte scrise, știind că atunci am protejat „vinovății nevinovate”. La urmă apare un securist în civil și, „împăciuitor”, îmi spune: „ești un student foarte bun, dar singura șansă să-ți închei studiile este să „colaborezi” cu noi”.

Refuzul a fost ferm și agresiv, în recidivă, acuzându-i de șantaj, după care a urmat zbieratul : „banditule” și a urmat o bătaie brutală ce era să mă lase fără vedere; m-au depus în același loc de unde m-au ridicat și la coborâre m-au avertizat: „ai să zbori din facultate!”

Și am zburat după doar câteva zile, urmând 5 ani de alte „persecuții administrative”, domiciliu obligatoriu, strămutări. Mi-am încheiat această perioadă ca muncitor necalificat pe șantierul „Brazi-Ploiești”, reluându-mi studiile după 5 ani, oarecum tot prin Instanță și pe care le-am încheiat după 10 ani de la începerea lor (1954-1964)! Am renunțat la urmarea studiilor de la Institutul Politehnic București, unde eram student cu examen în anul I, din august 1962.

Aceasta s-a întâmplat pentru că în acele vremuri Legea și Fărădelegea se substituiau una alteia, producând multă suferință, multe victime, abuzurile și brutalitățile fiind peste orice înțelegere umană.

prof. Gheorghe Bărcan
24.02.2018
Minneapolis, S.U.A.

Pianista Aurelia Vișovan a ajuns de câteva zile în Japonia. Sigheteanca noastră – după ce ne-a desfătat sufletul în concertul de la Școala de Muzică și Arte Sighet din 28 februarie luna trecută – a zburat direct spre Țara Soarelui Răsare pentru a participa la un important concurs de pian. Concursul se desfășoară în orașul Takamatsu, districtul Kagawa situat pe insula Shikoku, Japonia. La concursul care cuprinde patru etape eliminatorii și durează două săptămâni, până pe 25 martie, participă 40 de muzicieni din întreaga lume, doar nouă fiind din Europa. Cei nouă europeni sunt: șapte ruși, un portughez și românca noastră din Sighet, Aurelia Vișovan!

Foarte amabilă, Aurelia Vișovan ne-a oferit telefonic câteva detalii suplimentare: “Concursul nu are o tematică anume, se interpretează piese din diverse epoci stilistice, inclusiv un concert cu orchestra (în finală), unde se va cânta cu o orchestră japoneză. Cei 40 de concurenți prezenți în concurs au fost selectați din 332 de aplicanți pe baza unor înregistrări video. Se vor acorda cinci premii care constau în bani și invitații pentru a da concerte în diferite părți ale lumii. Acesta este unul dintre cele mai importante 3 concursuri din Asia, se poate spune printre primele 10-15 din lume (anual se țin peste 250 de concursuri internaționale în lume).”

Ce urmează pentru pianista Aurelia Vișovan? “Pentru mine, sper să urmeze concursul Bach de la Leipzig, în vară. Aștept rezultatul preselecției!”

Mult succes, Aurelia Vișovan!

“Salut, Sighet!”

Nu-i ușor de ajuns la Sighet! Suntem natural “ascunși” în Depresiunea Maramureșului și bine… izolați. Poate de aceea evenimentele cultural – artistice, cu oaspeți de valoare, sunt mai rare. Uneori, am impresia că nici sighetenii nu se deranjează pentru a participa la puținele evenimente ce se-ntâmplă pe la noi! De ce oare? Comoditate? Indiferență? Inadecvare?

Se va deplasa pentru un concert la Sighet o trupă budapestană de jazz, Kodály Spicy Jazz (formată din tineri muzicieni), ce va oferi publicului piese instrumentale cu inflexiuni clasice. Grupul de jazz abordează și teme cu specific tradițional, muzica lor fiind foarte plăcută și relaxantă.

Pentru a-i cunoaște un pic mai devreme, în așteptarea concertului din 24 martie 2018, stăm de vorbă cu Görögh Dániel, fondatorul și trompetistul trupei.

Ion Maris (IM): Când s-a format și din cine e compusă trupa?
Kodaly Spicy Jazz (KSJ): Trupa s-a format în noiembrie 2016, iar primul concert l-am susținut în 23 februarie 2017. Suntem patru în trupă: Cséry Zoltán – pian , Görögh Dániel – trompetă, Szentgallay György – bas, Köles Márk – tobă.

IM: Spicy în jazz este evident! De ce Kodály în numele trupei?
KSJ: Anul trecut s-au comemorat 50 de ani de la moartea lui Kodály Zoltán și cu această ocazie casa de discuri Music Fashion a înființat trupa. Scopul nostru este să-i atragem pe tineri spre folclor, spre cântecele tradiționale. Am prelucrat cântece populare culese de Kodály, așa că denumirea a venit de la sine.

IM: Ce gen de jazz abordează KSJ, ce repertoriu ne oferă?
KSJ: Trupa nu abordează un jazz în sensul lui tradițional. Deoarece toți patru cântăm în diferite formații cu stiluri distincte și repertoriul nostru este destul de variat. Cântăm funk, R&B, muzică latină, dar chiar și jazz impregnat cu rock. Poate fusion jazz caracterizează cel mai mult formația noastră.

IM: Cum a fost receptată muzica KSJ, și-a format un public propriu?
KSJ: Primul nostru concert l-am susținut în fața unui public numeros în clubul Muzicum din Budapesta și, spre norocul nostru, peste tot suntem primiți cu mare interes. Ne mândrim și cu câțiva „fani”, care, după cum pot, ne însoțesc la toate concertele.

IM: Unde a avut concerte în acest an KSJ?
KSJ: Formația are în spatele ei un an prolific. După concertul nostru de debut am primit multe invitații. În Ungaria am fost în mai multe orașe și am cântat la câteva festivaluri (Fonó, Campus, KaposFest, Noaptea muzeelor, Siófok, Gyula, Győr), dar am ajuns și peste hotare. Am susținut concerte în Linz, Stuttgart, Roma, Strasbourg, iar în septembrie l-am sărbătorit pe Kodály la Ambasada Ungariei la Rabat, Maroc.

IM: Cât de apreciată și agreată este muzica de jazz în Ungaria?
KSJ: Jazzul, ca și în majoritatea țărilor, și în Ungaria este preferată de un cerc restrâns. Cu toate că observăm un tot mai mare interes spre jazz și tot mai multă lume participă la concerte, jazzul rămâne încă totuși relaxarea… intelectualilor.

IM: Aveți colaborări/ parteneriate cu instrumentiști sau cu trupe din România?
KSJ: Încă n-am avut norocul, dar suntem deschiși spre orice parteneriat și colaborare.

IM: Cât de “specific” este jazz-ul în muzica zonei central și est europeană?
KSJ: Zona noastră se dezvoltă foarte dinamic din punct de vedere muzical iar jazzul este un exemplu elocvent. Fiecare ramură a genului prosperă, atât stilurile mai populare cât și cel avant-garde. Desigur există și o tentă specifică Europei Centrale și de Est, care se poate adapta nemaipomenit de bine în muzica aceasta fundamental americană. Partea esențială a jazzului a fost întotdeauna sintetizarea, așa că, începând de la folclorul maghiar până la funk și muzica pop putem să adăugăm la ea orice fel de influență. Și în Ungaria sunt tot felul de mișcări muzicale care combină folclorul maghiar cu mentalitatea improvizatoare a jazzului.

IM: Oare… muzica poate salva lumea?
KSJ: Dacă ceva poate să salveze lumea, atunci muzica cu siguranță poate s-o facă.

IM: Vă mulțumesc pentru interviu și vă așteptăm cu interes maxim la Sighet!
KSJ: Și noi vă mulțumim foarte frumos și așteptăm pe toată lumea cu mult drag la concertul nostru.

Ion Mariș

NR: Concertul se desfășoară sub auspiciile Asociației Culturale Hollósy Simon din Sighet si Clubului Rotary Sighet. Biletele se vor găsi la Sala George Enescu – Școala de Muzică Sighet, începând din 19 martie 2018 și cu o oră înainte de începerea concertului. Traducerea întrebărilor și răspunsurilor în/din limba maghiară a fost asigurată de Brigitta Zahoránszki.

Kodály Zoltán a fost un important compozitor, etnomuzicolog şi pedagog născut în Ungaria în 1882, un bun prieten și colaborator al lui Bartók Béla. UNESCO a consacrat anul 2017 drept An Kodály, pentru a aniversa 135 de ani de la nașterea, respectiv a comemora 50 de ani de la dispariția compozitorului. Metoda Kodály a fost inclusă pe lista UNESCO World Heritage. Aceasta reprezintă o modalitate de a-i învăţa pe toţi copiii să cânte expresiv, să înţeleagă muzica, să-şi descopere creativitatea prin muzică şi, nu în ultimul rând, s-o transmită şi altora. Kodály, mare iubitor şi căutător al valorilor folclorice (a cercetat împreună cu Béla Bartók și folclorul românesc), propune melodiile populare şi folclorul copiilor ca bază pentru educaţia muzicală, ce trebuie să înceapă încă de la vârste preşcolare.

Garduri, ziduri înalte, în spatele cărora se bănuiesc ușoare forme de viață. Geamuri camuflate, lumini obscure, țipenie de OM. Imagini parcă ireale dintr-o lume reală. De după geamul mașinii, la pas lent, parcă am fi niște „zombi” ce bîntuie o lume încremenită. Meseria de „observator” prin parbrizul mașinii își are și ea riscurile ei.

Dacă ți-ai făcut totuși curaj să te aventurezi pe vreo alee din „rezervațiile” exclusiviste ale americanilor bogați, trebuie să știi că riști să fii „reperat” de agenții de pază ale proprietăților și s-ar putea să te trezești cu vreo cîteva gloanțe în cauciucuri. Dacă nu figurezi în baza lor de date, că ai fi rezident acolo, ești deja suspect. Mai ales dacă rulezi și cu o viteză redusă, ești bănuit că ai venit cu gînduri ascunse și poate pui la cale vreun jaf. Oricît aș încerca să înțeleg lumea în care am venit, există un „ceva”, care se interpune între lumea din care am venit și lumea aceasta „altfel”. Ori de cîte ori am fost întrebată cum e America, răspunsul meu invariabil a fost: „e o altă lume”.

Lumea mea nu o pot concepe în afara culorilor, a entuziasmului față de tot ce te înconjoară. Pînă și în Biblie scrie că omul nu trăiește doar cu mîncare. Dar, din păcate, aici totul se învîrte într-un cerc vicios legat doar de: job, food. Life și sleep mai puțin.

Casele, materialele folosite în construcții au aceleași tonuri de maro și bej, cîteodată și de gri. Cînd i-am întrebat pe unii dacă au auzit de mușcate roșii, s-au uitat unii la alții mirați și mi-au zis că așa ceva la ei nu există. Eu le-am văzut prin magazinele de profil, dar ei dacă nu le-au văzut și pe la alți vecini, n-au știut la ce sunt bune. Cum să pui flori roșii? Aici și florile trebuie să aibă acele culori pentru a nu ieși în evidență și a sparge monotonia (era să zic embargoul). Eu așa văd, ca un embargou pus pe orice te-ar face să te entuziasmezi și să-ți scoată un „uau!”. Ori, dacă entuziasm nu e, nimica nu e!

Am fost scoasă la o locație, unde am luat masa, în stil italian. Genul european prinde foarte bine aici. În jurul localului, s-au amenajat rîuri, cîmpii „verzi”, brazi la fel de „verzi”, pentru a atrage publicul mîncător. Coline întregi, învelite cu covoare de iarbă artificială, animăluțe artificiale care imitau căprioare, iepurași, ursuleți, cu care iubitorii de selfyuri se imortalizau. La ăștia nu le trebuie mult ca să intre în atmosferă. Într-o lume de înlocuitori de tot felul, mă și mir că mai există oameni adevărați și, că nu s-au transformat în niște roboți.

Hrăniți de mici cu falsuri și surogate, cu plasticuri care imită totul, e o minune că mai există ca „oameni omenești”!.

N-am fost așa de curioasă asupra meniului, cum am fost de curioasă să pun mîna pe o bîrnă (ce părea de lemn) și culmea, chiar era de lemn! E drept că în prețul meniului, cred că au băgat și un anumit procent din autenticitatea bîrnelor de lemn (măcar cît o sforgace, acolo). Luxul costă!

Eu zic că e un mare dar, ca într-o lume „a tuturor posibilităților” să ai tăria să nu „cazi pe spate”, să nu te ia valul. „Laptele ce-l supsesem de la muica, avea să mă hrănească toată viața, puteam trăi o mie de ani la oraș, între intelectuali autentici și între unii atestați de diplome, nimic nu avea să-mi anihileze prudența, rezerva mea și teama de necunoscut care erau ale țăranului. N-aveam defel capacitatea de a mă entuziasma. În orice măr, cît de frumos, mă temeam de-un vierme”. (Ileana Vulpescu, „Rămas bun casei părintești”)

„Toate îți sunt permise, dar nu toate îți sunt de folos”… Orgoliul omenesc, eu cred că nu are limite. Niciodată nu va fi prea mult și niciodată destul. Întîmplător, am citit pe undeva o constatare (autorul nu-l cunosc), dar mi-a rămas în minte: „Niciodată nu am avut destui pantofi. Asta pînă cînd am văzut un om fără picioare”…

Eu cred că, uneori, destinul îți pune creionul în mînă și tot destinul te poartă pe căi nebănuite și „de ai minte și ai cuget” trebuie să imortalizezi ceea ce vezi, ca prin ochii tăi să poată vedea și alții. Să-și facă și ei o părere asupra unei lumi îndepărtate.

Eu o văd „o lume fără lume”… Degeaba atîta tehnică, atîta „modă modernă”, dacă VIAȚĂ NU E, NIMICA NU E! Într-o societate de consum, timpul se consumă într-un ritm haotic, greu de controlat. Viața e pusă pe așteptare și se tot amînă cu fiecare zi…

Și asta pentru un confort occidental… Omul, dacă e om, își face locul frumos oriunde s-ar afla, la fel de frumos precum îi este sufletul. Ne putem face o „Americă” a noastră în orice parte a globului. Tihnă mai puțină și mai puțină comunicare între oameni, din păcate. Cu atîta tehnică, trăim într-o lume virtuală (iluzorie). Uităm să ne privim unii pe alții și să ne vorbim față-n față. Nici măcar distanța nu poate separa oamenii. Tăcerea, da!….

Răceala dintre oameni e un flagel mai periculos decît amenințările apocaliptice (ale unor puteri), („războiul butoanelor” dintre America și Coreea). Războiul rece e cea mai mică problemă care ar amenința omenirea, pe lîngă această maladie care bîntuie între oameni pe Pămînt, culmea, în acest secol al comunicării!!!

S-a tot vorbit despre acest război rece. Eu cred că la început era vorba de anumite stări divergente între anumite state. Dar astăzi, acest „război” s-a cronicizat și s-a inoculat în fiecare dintre noi. Ce n-au reușit războaiele, a reușit tehnica de vîrf. „Bruiajul” comunicării dintre OM și OM!. Numai prin intermediul aparaturilor sofisticate de comunicare mai putem ști unii de alții, ne mai amintim că mai există, sau dacă mai există!

Eu, însă, vă comunic (prin viu grai), că vă doresc tot binele din lume, dumneavoastră și tuturor colaboratorilor „Salut, Sighet!”, precum și tuturor cititorilor fideli ai publicației.

Ileana Pisuc

Dallas, 8 Martie 2018

O duminică „la șosea” în Sighetul anului 1913, ocazie pentru doamne și domni de a-și expune „caii putere” și ultimele tendințe în modă. Lipsa asfaltului nu împiedica promenada sighetenilor.

(Fotografie din arhiva prof. dr. Mihai Dăncuș)

În urma proiectului „De Dragobete, Rotaract Servește”, tinerii din clubul Rotaract Sighet au direcționat suma strânsă către bătrânii Centrului de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Dizabilități (fostul Cămin de Bătrâni).

Joi, 8 Martie, tinerii au dus pachete cu fructe și alimente recomandate de conducerea unității, pentru 120 de persoane, împreună cu gândurile și speranțele lor de mai bine.

Echipa Rotaract Sighet urează tuturor o primăvară cât mai frumoasă!

Diana Mariana Apopi

Azi, 09 martie 2018, profesorul Ion Șuteu ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, la începutul anului trecut, în 14 ianuarie, prof. Ion Șuteu a părăsit pentru totdeauna America (unde se stabilise la vârsta de 70 de ani), a părăsit Pământul!

Iubitorul de poezie, profesorul care ne delecta cu glume bune, dar și cu mostre de poezie profundă, omul vesel și binedispus care accepta la clasa noastră (Liceul „Dragoș – Vodă”) polemicile literare (și nu numai!) nu mai este, dar, despre amintirea lui, discutăm cu doamna Viorica Șuteu, soția profesorului Ion Șuteu.

Repartizată la Sighet în anul 1960, profesoara de limba română Viorica Șuteu se va dedica cu entuziasm și pricepere educației elevilor de la Școala Pedagogică din Sighet, aproape 40 de ani. A fost director adjunct (1965 – 1968) și director (1974 – 1982) al Liceului Pedagogic (azi Regele Ferdinand) și a contribuit din plin la educarea multor generații de dascăli.

Aflată la celălalt capăt al lumii, cetățean american din 2011, dar permanent cu gândul la țară, la Maramureș, doamna Viorica Șuteu a avut amabilitatea de-a accepta o discuție „online”, răspunzând dorinței mele de-a „transfera” din amintiri cititorilor „Salut, Sighet!”, în încercarea de a-i păstra în memoria noastră pe oamenii care ne-au educat și modelat, sighetenii care ne-au părăsit, dar ne-au lăsat moștenire frumusețea spiritului lor.

Ion Mariș: Doamna profesoară vă mulțumesc pentru acceptul dumneavoastră de-a dialoga… virtual! Azi, 09 ianuarie, prof. Ion Șuteu, soțul dvs. ar fi împlinit 89 de ani. Din păcate, anul trecut, pe 14 ianuarie, a plecat spre alte tărâmuri, mult mai… îndepărtate. Spuneți-mi când a plecat din România și cum s-a adaptat în SUA profesorul Ion Șuteu.
Viorica Șuteu: Înainte de a vă răspunde la întrebare, trebuie să vă lămuresc care au fost împrejurările ce m-au determinat să plec din țară. În 1996 fiica mea a obținut postul de viceconsul la New York. La un an de la plecarea ei și a nepotului nostru, pe care-l crescuserăm noi, bunicii lui, până la 12 ani, m-am pensionat, după o activitate didactică de 37 de ani, în aceeași unitate școlară. La 57 de ani nu mă simțeam bătrână, iar viața de pensionari în Sighetu Marmatiei, oraș foarte drag nouă tuturora, familiei mele, fără copiii mei, fără alte rude, mă înspăimânta. Am decis să plec în SUA după ce fiica mea mi-a promis că mă va ajuta să-mi găsesc de lucru, spre a putea fi de folos familiei (fapt care, din diverse motive, nu s-a împlinit.)

Viața mea aici, în America, cu soțul și fiul rămași în țară a fost dură, o continuă provocare, o luptă pentru supraviețuire. La aproape 60 de ani, mă străduiam să învăț limba țării, făceam eforturi să-mi găsesc de lucru, să obțin acte care să-mi permită să trăiesc legal în America. Așadar, traiul meu aici, în primii ani, mi-a solicitat din plin aptitudinile mele de luptătoare. Știam că nu pot fi fericită fără a avea copiii alături, familia, fără a putea munci spre a avea resurse materiale necesare unui trai decent. Vârsta și felul de a fi al soțului meu, obișnuit să facă numai ce i-a plăcut, m-au lamurit că tot eu trebuia să fiu „bărbata”, să găsesc soluții pentru noua noastră viață pe care ne-o doream cu toții. Toate acestea le discutasem cu soțul meu înainte de plecare. N-am bănuit că spre a obține vize de călătorie pentru soț și fiu vor trece doi ani de strădanii, efort, dezamăgiri și dor năpraznic. În 19 februarie 1999 când i-am întâmpinat la aeroportul Kennedy, am trăit cu toții una din cele mai fericite zile din viața noastră. La toate acestea trebuie să mai adaug nevoia de libertare ce ne fusese crunt îngrădită nouă, ca și tuturor romanilor. Înainte de revoluție n-am ieșit din țară. Pe lângă faptul că nu ni se permitea, nici nu aveam resurse materiale pentru excursii în străinătate. Când am avut prilejul să fac primul drum intercontinental cu avionul, mi s-a parut că m-am născut a doua oară. Sosirea soțului și a fiului în noua noastră patrie a desăvârșit miracolul. Consideram că pentru patria mumă ne făcuserăm datoria. Amândoi am prelungit, cu aprobări speciale, perioada de muncă. Urma să ni se asigure în țară o pensie îndestulătoare, o viață lipsită de griji. Dar contextul politic nu prevestea vremuri bune. Să nu fi plecat când am putut ar fi fost o greșeală.

În primul an de ședere la New York, am locuit în Consulatul României, la fiica noastră. La Consulatul României am locuit aproape doi ani. În incinta acestei instituții funcționează o bibliotecă și Centrul Cultural Român. Activ și sociabil, precum îl știți, soțul meu și-a făcut repede prieteni. L-a cunoscut pe Pr. prof. universitar Theodor Damian în cenaclul căruia a activat câțiva ani și pe dr. Napoleon Săvescu,„dacolog” fervent. Acesta i-a devenit medic personal și prieten care îi admira cunoștințele vaste. N-a reușit, oricât s-a străduit, să-l convertească pe Ion Șuteu la teoria lui care nu accepta că noi ne tragem și din romani.

Ion Mariș: Așadar, prof. Ion Șuteu a fost foarte activ și în SUA. Cum s-a „exprimat” acolo?
Viorica Șuteu: În cenaclurile pomenite, la Centrul Cultural sau la bibliotecă și-a găsit Ion Șuteu mediul prielnic spre a recita din Eminescu, Arghezi, N. Stănescu, M. Sorescu, Macedonski și alți poeți iubiți. Nu pierdea niciun eveniment cultural organizat de comunitatea românească, de cea armenească sau ucraineană. Avea mereu ceva de spus, de adăugat, de completat, de recitat, așa că se făcuse necesar și căutat pentru erudiția lui. Trăia intens, era fericit.

Ion Mariș: Ultima revenire acasă, în țară, a fost în anul 2012. Cum ați perceput reîntâlnirea cu… Sighetul?
Viorica Șuteu: În mai, 2012, am reușit să-mi împlinesc visul de a mă reîntoarce în România, după o absență de 12 ani. Călătoria în țara dorită, visată, nu s-a putut înfăptui până ce n-am obținut acte care să-mi permită să mă reîntorc în America, la New York, unde s-a stabilit familia mea. Ce s-a petrecut în sufletul meu când mi-am revăzut țara natală? Am simțit că am revenit acasă, în locul unde m-am născut și unde am trăit 57 de ani. Mă chemau mormintele părinților, ale strămoșilor mei, locurile dragi unde se vorbește românește, rudele, prietenii. Sufletul unui om, al unui român, cu două patrii, e împărțit, dramatic, în două: o parte, cea autentică, simte și gândește românește, oriunde ar trăi, o altă parte aparține noii patrii. Pentru mine faptul că am devenit cetățean american a însemnat înfăptuirea unui miracol. Nu mi-am abandonat și nu mi-am uitat țara natală, sunt mândră de neamul meu; ori de câte ori sunt în situația de a-mi declina naționalitatea, o spun cu mândrie „sunt româncă”!

Ion Mariș: „Visul american” aduce fericire?
Viorica Șuteu: Depinde de ce își visează fiecare și de șansa de a-și împlini năzuințele. Visul meu nu e specific american, e omenesc. Îmi doresc sănătate pentru mine și ai mei, putere să ne trăim viața frumos, să ne iubim și să ne fim mereu alături. Eu îmi mai doresc să nu devin o povară pentru ai mei.

Ion Mariș: În lumea noastră tumultuoasă, în dramatică și continuă transformare, are sens noțiunea de… patrie?
Viorica Șuteu: Mă întrebați dacă în timpurile acestea învolburate mai are sens noțiunea de patrie. Deși n-am competența să răspund, (întrebați-i pe istorici, pe distinsul Acad. prof. doctor Ioan Aurel Pop, rectorul Universității clujene Babeș – Bolyai) sunt sigură că mai ales în aceste timpuri frământate noțiunea de patrie dobândește sens profund, încărcat cu multiple semnificații. La aproape 80 de ani ai mei nu mai pot contribui la bunul mers al treburilor din țară. Știu că dacă m-aș întoarce în România, aș spori numărul pensionarilor batjocoriți de guvernanți, de politicienii veroși, milionari cu banii furați de la nevoiași. Un asemenea gest ar fi de-a dreptul irațional, necum patriotic. Și apoi în care loc din lume un om de vârsta mea mai are șansa de a fi activ, de a câștiga, muncind, pe măsura puterilor, spre a putea trăi independent?

Ion Mariș: Comunitate românească este organizată, vizibilă, în SUA?
Viorica Șuteu: Eu vă pot spune cum este organizată comunitatea românească în locul unde trăiesc. În Sunnyside, (un borougt=orășel), parte componentă a New Yorkului, trăiește o mare comunitate de români. Sunt, în zonă, magazine, restaurante românești, găsești produse specifice importate din țară, funcționează cenaclurile literare de care am vorbit, apar ziare românești: „New York Magazin” (director, Culian), „Romanian Jurnal”, director Vasile Badaluță, pe stradă sau în mijloacele de transport rar îți este dat să nu auzi vorbindu-se românește iar cu sprijinul bisericii române se organizează o sumedenie de acțiuni cu caracter religios sau laic. 

Ion Mariș: Tinerii, copiii dumneavoastră mai au nostalgia meleagurilor natale?
Viorica Șuteu: Nostalgia, dorul de meleagurile natale fac parte din sufletul tuturor românilor trăitori în alte țări. Copiii mei sunt și vor rămâne români, visează să revadă România și o vor face, vorbim adeseori despre întâmplări din țară, din trecutul lor, privim la TV programe românești, suntem la curent cu tot ce se petrece în țară, cu viermuiala politică care oprește evoluția firească a țării, suferim și sperăm în mai bine alături de românii noștri.

Ion Mariș: Ce are America și nu are… Europa, România?
Viorica Șuteu: America e măreață, New Yorkul este considerat drept unul dintre cele mai frumoase și spectaculoase orașe ale lumii, neoficial, este perceput drept „capitala lumii”. Europa este, precum știți, un continent ce include țări și civilizații renumite pe întreg mapamondul. Nu am suficiente cunoștințe care să-mi permită să fac comparații avizate, să emit judecăți de valoare. Știu doar că americanii vorbesc cu admirație și oarecare invidie despre civilizația europeană.

Nouă, familiei mele, America ne-a oferit șansa de a face parte din aceasta minunată națiune. Aici am simțit cu adevărat ce înseamnă să fii liber, să trăiești în demnitate, să nu duci lipsă de cele necesare traiului zilnic, să-ți fii de folos ție și alor tăi. Personal nu m-am simțit discriminată din cauza vârstei. Soțului meu America i-a dăruit cel puțin 10 ani de viață. După două operații severe, la carotidă și operație pe cord deschis, fără priceperea, măiestria unor medici celebri în întreaga lume, nu ar fi supraviețuit. Fără avantajele oferite de sistemul medical american după un șir de atacuri cerebrale, nu s-ar fi putut recupera și n-ar fi putut avea o viață aproape normală până la plecarea definitivă. În România n-ar fi supraviețuit. Nu pun nici un moment la îndoială priceperea doctorilor din România, știu însă că, pentru a ajunge la Cluj, de exemplu, unde sunt specialiști de mare clasă, trebuie să călătorești ore în șir cu un tren care nu te mai duce viu la spital, că nu ai bani destui pentru medicamentul salvator, etc., etc.

Ion Mariș: Să dezvăluim în premieră cititorilor „Salut, Sighet!” că se află la tipar (Editura Valea Verde) un volum de amintiri, scris de dumneavoastră, un cadou pentru sigheteni, carte ce se numește… „Fețele timpului”. Spuneți-ne despre ce ne… amintiți!
Viorica Șuteu: În cartea intitulată „Fețele timpului” îmi rememorez viața cu momentele ei esențiale, evoc oameni apropiați care mi-au marcat existența; se detașează chipul lui Ion Șuteu (Nelu), soțul meu și acela al lui Ion Bălin, fostul meu elev și prieten. Pe Ion Șuteu l-am prezentat așa cum a fost, fără intervenții romantice. În descrierea lui Ion Bălin am folosit informațiile din volumul „Omagiu”, editat sub coordonarea prof. dr. Nicolae Iuga, dar am valorificat mai ales, amintirile mele.

Ion Mariș: Așa cum ați precizat, amintirile dumneavoastră ne trimit spre regretatul filozof Ion (Jean) Bălin. Prin ce a strălucit Jean Bălin?
Viorica Șuteu: Din toate sursele folosite se conturează figura luminoasă a profesorului și filozofului Ion Bălin, omul dăruit de creator cu însușiri intelectuale ce frizează genialitatea. Cititorii, admiratorii lui Ion Bălin vor înțelege că, într-un moment de mare generozitate, pământul Maramureșului l-a întrupat pe copilul neliniștit și curios, devenit tânărul studios și apoi unul dintre cei mai instruiți intelectuali ai timpului său, cea mai completă și strălucitoare personalitate a Maramureșului. Faptul că i-am fost profesoară de limba română timp de 6 ani, că i-am devenit prietenă tot restul vieții sale, constituie pentru mine un privilegiu, un simbol al bucuriei cu care este binecuvântat dascălul.

Ion Mariș: Am planificat lansarea volumului dumneavoastră pe 02 aprilie 2018. De ce ar trebui citită cartea dumneavoastră?
Viorica Șuteu: De ce ar trebui citită cartea mea? Da, de ce? Proiectul meu inițial a fost să-mi scriu amintirile pentru mine, spre a-mi umple golul și alina disperarea provocată de plecarea soțului meu, Foștii noștri elevi, d-na Odarca Bout, fosta mea elevă și Ion Mariș, fostul elev al prof. Ion Șuteu au dat dimensiunile actuale ale „rememorării” mele, prezentul interviu și „ritualurile” consacrate, generate de publicarea cărții.

Cititorii vor găsi în paginile amintirilor elogiul adus „fețelor timpului”, cele trei ipostaze știute: prezentul, trecutul și viitorul, dar și alte nuanțe ale timpului, cel al inocenței, al idealurilor avântate, când ne cresc aripi, timpul consolării, generat de plecarea celor dragi, timpul iertării, al revoltei, dar și pe cel al împăcării cu sine. Timpul elogiat de mine este, precum se știe, cea mai importantă resursă de care dispunem cu toții. Ne iubim unicul timp al vieții noastre, dar, din păcate, uitând că este ireversibil, îl irosim cu nesăbuință, părându-ne rău, apoi, gândind ce ar fi putut fi timpul pierdut. Același regret, pare, să resimtă Nichita Stănescu când se lamentează: „Dacă timpul ar fi avut frunze, ce toamnă!”

Cartea poate fi citită fiindcă prezintă destine, asa cum au fost; încerc să fac elogiul profesiei de dascăl, pe care și eu o socot drept una dintre cele mai nobile preocupări. O mulțime de întâmplări adevărate vor completa imaginea pe care admiratorii „spiritului bălinian” i-au păstrat-o idolului lor. Mulți vor regăsi în amintirile mele evocat și o parte din timpul propriilor vieți.

Ion Mariș: „Fețele timpului” implică… speranță sau dezamăgire?
Viorica Șuteu: Se desprinde din „Fețele timpului” sentimentul speranței sau al dezamăgirii? Dacă într-un timp al doliului am găsit resurse să evoc timpul tinereții, al bucuriilor firești oferite nouă de natura „vindecătoare de nevroze”, de fondul profund uman al acelora care mi-au stat în preajmă și mi-au influențat existența, dacă în preajma vârstei de 80 de ani un om, o femeie, mai vorbește de bucuriile pe care ți le oferă „cetitul” cărților, contactul cu oamenii dragi, călătoriile visate sau proiectate, înseamnă că speranța e aceea care ne dă putere să ne simțim victorioși în lupta cu timpul. Dacă vorbim cu dor, zilnic, despre patria noastră, România, o simțim aproape, în sufletul nostru, înseamnă că n-am părăsit-o. Dacă îi pomenim mereu pe cei plecați, nu-i lăsăm să moară. Moartea înseamnă uitare, iar noi știm că cei dragi, amintirile noastre, nu vor muri „de tot” nici o dată cu noi. Lăsăm moștenire urmașilor noștri datoria de a ține minte, de a nu uita.

Ion Mariș: Vă mulțumesc pentru acest dialog peste… continente. Veți fi acasă, cu noi, când vom lansa volumul dumneavoastră, în 02 aprilie, o zi care ni-l reamintește pe omul de cultură Jean Bălin.
Viorica Șuteu: Și eu vă mulțumesc pentru acest dialog peste… timp!

Ion Mariș