E dimineață. Razele soarelui, mult prea sfioase, bat ușor în geamul odăii mele. Îmi deschid pleoapele destul de buimacă pentru că nu prea voiam să mă duc la școală, dar parcă ziua aceasta îmi dădea mai multă forță. Așa că mă ridic și mă uit pe geam. Cât de frumos este afară! Parcă totul a prins viață, parcă ceva s-a schimbat. Ochilor mei le place mult ceea ce observă, dar încă eram nedumerită. Mergând spre bucătărie, văd pe geamul din hol, un ghiocel. Nu se poate!! Cum de nu mi-am dat seama că e 1 Martie! Cea mai frumoasă zi a primăverii, ziua în care totul renaște, totul se transformă în ceva deosebit, ziua în care auzim cântecul păsărelelor după ce au tăcut o bună perioadă de timp.

Cât de fericită mă simt acum că suntem în această lună plină de frumuseți. Când ies afară, deși gerul ne mai dă târcoale, parcă simt cum aerul timid – primăvăratic îmi dă un pupic de bun venit. Ziua aceasta, ziua în care vine primăvara, este una dintre zilele pe care le iubesc cel mai mult! Ador ghioceii enorm pentru că emană puritate și simplitate. Ei sunt simbolul adevărat al primăverii, cei care ne aduc bucurie în suflete. Ce poate fi mai frumos decât un ghiocel firav care tocmai a ieșit din pământul umed si rece?

Odată cu venirea primăverii, vine și iubirea. Toată lumea este mai atentă cu persoanele din jur, băieții oferă flori fetelor, dar mai ales mărțișoare. Cred că cel mai frumos cadou pe care îl poate primi o femeie de 1 Martie este un buchețel de ghiocei cumpărat de la doamna care stă în fața pieții și asteaptă cumpărători, dar și un mărțișor care să vină din suflet. Am citit undeva o poveste despre lupta primăverii cu iarna care spunea ca Zâna Primăverii a ieșit la marginea pădurii și a observat că a răsărit un ghiocel. Ea s-a hotărât să îl ajute, să înlăture zăpada și să rupă ramurile spinoase. Iarna, însă, nervoasă, a suflat peste ghiocel aer înghețat, iar acesta s-a făcut stană de piatră. Primăvara, a acoperit mai apoi ghiocelul cu mâinile ei, dar s-a tăiat din cauza mărăcinilor. Din degetul Primăverii s-a desprins o picătura de sânge care căzând peste ghiocel l-a făcut să reînvie. Se spune ca fundița mărțișorului are culoarea roșu și alb deoarece simbolizează picătura de sânge peste zăpada albă.

Povestea aceasta m-a făcut să înțeleg semnificația mărțișorului pe care nu o știam până acum. De astăzi, când voi purta mărțișorul, voi ști că primăvara frumoasă a învins geroasa iarnă prin dragostea ei față de natură și voi fi atentă să îmi plec și eu capul în fața primăverii, la fel cum fac ghioceii, ca aceasta să își aștearnă caldura asupra mea; iar cu ocazia acestei zile minunate, nu pot să vă spun decât că vă doresc o primăvară prosperă, frumoasă, plină de realizări și împliniri.

1 Martie să vă găsească cu sufletul curat, fericit și dornic să împlinească cât mai multe. Un început de primăvară frumos, plin de mărtișoare și ghiocei!

Anca Maria Corneștean,
Liceul „Regele Ferdinand”, Sighet

24 martie 2017, Sala de concerte „George Enescu” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet – 28 februarie 2018, Sala „Monica Chifor” a Școlii Gimnaziale de Arte, Sighet.

Două concerte. A trecut aproape un an. Un an în care cultura sigheteană a pierdut un OM, a pierdut un mentor, a pierdut un model. Dar ce tineri frumoși a format! Câtă sensibilitate și totuși câtă forță a răzbătut din muzica interpretată de Aurelia, Cadmiel și Raluca! Și câtă emoție a fost transmisă unei săli pline până la refuz! Așteptam ca după fiecare interpretare să aud iar acel „Bravo!” exclamat de doamna Monica Chifor, anul trecut, la finalul unei piese interpretate de Aurelia Vișovan. Poate l-a rostit alături de îngerii pe care îi îndrumă acum, poate a făcut-o prin intermediul aplauzelor noastre, ori prin vocea doamnei Rodica Gheorghiu, ori prin cea a domnului Paraschiv, prin sunetul viorii domnului Gavaller…

Aurelia Vișovan, alături de mai tinerii săi colegi, Cadmiel Boțac și Raluca Michnea, oferindu- ne nouă un superb mărțișor. Trei valori ale Școlii de Muzică sighetene interpretând cel mai frumos recviem pentru cea care i-a făcut să transforme talentul cu care i-a dăruit Dumnezeu în artă, pentru cea care i-a învățat să zboare, pentru cea care i-a învățat să nu uite de unde au plecat. Trei tineri frumoși care au îmbinat în interpretările lor eleganța, gingășia și maturitatea Aureliei, cu forța, dar și cu sensibilitatea lui Cadmiel și emoția Ralucăi. Trei tineri care au făcut o sală întreagă să-i aplaude minute în șir în picioare. Trei tineri care, pe lângă talentul lor și munca susținută, au învățat de la doamna Monica Chifor modestia, au învățat să ofere din ceea ce sufletul lor a primit.

Vioara și pianul s-au unit pentru a celebra un Om ce și-a dedicat viața muzicii, în cel mai dificil mod, acela de a căuta și șlefui talente, de a forma oameni, pentru că meseria de dascăl nu e una ușoară, poate pentru că ea este de fapt o menire, un dar.

A fost o seară a reculegerii noastre, a sighetenilor, atât de prinși în tumultul cotidian, încât uităm prea des de cei de lângă noi și-i apreciem abia după ce au plecat într-o altă dimensiune.

A fost o seară în care copiii-spectatori au putut să vadă că doar prin muncă poți ajunge unde și ceea ce dorești. A fost o seară pentru care trebuie să-i mulțumim doamnei Monica Chifor – cetățean de onoare post mortem al Sighetului.

Aureliei Vișovan, Ralucăi Michnea și lui Cadmiel Boțac le mulțumim că nu au uitat de omul care le-a dat drumul să zboare, că nu au uitat de Sighetul nostru de la capătul Europei și cărora aplauzele spectatorilor nu au făcut decât să le răsplătească miile de ore de repetiții, de trudă și sacrificii.

Autor, Roxana Pontoș

Sighetenii l-au avut oaspete în această seară (28 februarie 2018), la Purim, pe Dr. Steve Jackson, nepotul (fiul sorei) lui Elie Wiesel. El a citit Meghilat Esther (sulul Estherei) care reprezintă cea mai importantă unealtă spirituală a sărbătorii de Purim.

Deși pare o povestioară suavă, Meghilat Esther conține numeroase din cele 72 nume ale lui Dumnezeu și multe coduri. Meghilat vine de la cuvântul Ghilui (revelație) iar Esther este nume de cod pentru ceva ascuns, secret. Așadar, Meghilat Esther este revelația ascunsului.

Întrucât povestea se petrece în anul 3392, la 70 de ani după distrugerea primului Templu din Ierusalim (perioadă denumită în istoria evreilor exil), ni se dezvăluie lupta pentru ca perioada de exil să ia sfârșit prin înfrângerea lui Haman (un fel de Hitler al epocii respective).

Din punct de vedere astrologic, ziua de 13 Adar este ziua cea mai negativă a anului, zi aleasă de Haman pentru nimicirea poporului Israel (nume de cod pentru spiritualitate).

Noi sărbătorim Purim pe 14 Adar și nu pe 13 Adar, evităm așadar această zi negativă. Haman este nepotul lui Hagag care provine din tribul Amalek, cuvânt care are în numerologia ebraică aceeași valoare numerică ca și Safek (îndoiala), ceea ce reprezintă semnificația profundă a zilei de Purim: victoria noastră asupra propriilor indoieli.

Autor (foto&video&text), dr. Sorin Markus

Pictorița Elisabeta Peter Uto s-a născut în 1933 la Valea Crișului, jud. Covasna.  A studiat la Institutul de Arte Plastice „Ion Andreescu” din Cluj. A fost membra U.A.P. Filiala Baia Mare. A fost președintele de onoare al Cenaclului Sigart al artiștilor plastici din Sighet.

Mi-a fost profesoară la Școala nr.3 din Sighetu Marmației, dar cel mai mult a lucrat la Școala Populară de Artă de la Palatul Culturii (34 de ani). Doamna Erzsike a fost un adevărat catalizator al vieții artistice sighetene din acea perioadă, un artist renumit și un mare pedagog. A iubit acest oraș unde a trăit și a lucrat după terminarea studiilor de artă. Fiecare peisaj, floare, portret, compoziție inspirate din arta populară, dovedesc acest lucru. Când privim tablourile ei, parcă inspirăm aerul din Maramureș. A fost un exemplu pentru noi toți, cei care am învățat de la Erzsike néni să observăm frumosul din jurul nostru.

În calitate de plastician a fost prezentă la numeroase expoziții personale și colective, la tabere de creație atât în țară cât și în străinătate. A expus în Germania, Italia, Ungaria și nenumărate orașe din România. A primit Diploma de Excelență de la Primăria Sighet (2001), Diploma de Onoare (2004, 2005) de la Baia Mare și Nyiregyhaza.

Azi, în ultima zi din februarie, Doamna Erzsike ar fi avut 85 ani. Nu-i mai putem dărui flori, doar să le așezăm cu mare drag pe mormântul ei.

Odihnă veșnică, dragă Erzsike néni! Ne veți lipsi întotdeauna!

Boar Szilvia, artist plastic

Azi, 27 februarie 2018, la propunerea primarului Horia Scubli, Consiliul Local al muncipiului Sighetu Marmației a hotărât acordarea titlului de cetățean de onoare post mortem profesoarei Monica Chifor, plecată la cele veșnice anul trecut.

Au luat cuvântul prof. Eugenia Godja – consilier local, prof. Nicolae Paraschiv – directorul Școlii de Muzică, av. Mircea Cupcea – inițiatorul proiectului, și prof. Rodica Gheorghiu – colegă și colaboratoare a profesoarei Monica Chifor în cadrul corului “Cristos Rege” al parohiei greco-catolice Sighet.

Toți vorbitorii au evidențiat, într-o manieră emoționantă, meritele deosebite pe multiple planuri ale profesoarei Monica Chifor și durerea despărțirii de un prieten drag și om de caracter.

Primarul Horia Scubli a înmânat diploma de “cetățean de onoare” soțului dânsei, dr. Alexandru Chifor, care a fost onorat cu o diplomă de excelență pentru activitatea pe linie medicală în slujba cetățenilor municipiului.

A consemnat preot profesor, Marius Vișovan

DULCI ISPĂŞIRI…
„Oho, de mult o fost… Da’ cât de bine-mi place când îmi amintesc, părinte!”– răspunde o băbucă, mustrată că se tot spovedeşte şi cere canon pentru dulci păcate, ispăşite de mai multe ori, din tinereţe.
*
REFUZ FINAL
„… Şi o duce, nu la un azil – la unu’ privat, tu, ca la un hotel! Ie’ numa’ să semneze. Şi ea nu vre’!… Nu se predă!”
*
ÎNVĂȚĂTURĂ…
„Când vezi un om mâncând, stăi și ajută-l, că nu te doare gura! Când vezi  unul lucrând, încongiură-l, că nu te dor picioarele!”
*
BINEŢE
Învăţătorul-director Dumitru urca greu uliţa, în Poderei. Deodată, o nevastă „ţâşni” din-tr-o casă în ocol, îşi desfăcu picioarele, îşi suflecă sumna şi…
– Pişi, Ileană, pişi? – salută învăţătorul.
– Piş, Mitică, piş…- răspunse femeia.
*
PESTE VALE
Sat  maramureșean, prin ’68-’69. „Nişte poprică, o jumătate de font de mn’ere, o finge de fărină, două dej’te de broză ori de oloi împrumut” – cam astea se strigau peste Vale, între vecine. Cărăuşi erau coconii abia obișnuiți cu trecutu’ punții.
*
OMĂTUL
„Miez de Martie şi ninge şi-i frig cum n-o fost tătă iarna!… Tot aşa, în tinereţe, eram În Hotare cu oile, pregătiţi să le ducem În Deal. Era prin 20 mai, dimineaţa, când ne trezeşte vătafu’ ciobanilor: „Haidaţi, ameni buni, avem zăpadă!”… Am dus oile mai jos, la hrănit… Da’ n-o ţânut  mult, s-o topit repede şi le-am suit înapoi În Hotare şi apoi În Deal.”
*
ÎN DULCE GRAI…
* „Scrie tăt hucuruc!” – îndemn un elev. „Hucurel!” – precizează colega di pa Iza.
* „Cum adică să siuă?” – admonestez un elev. „Să fiuă, noa, m-am corectat, ceă?”

Consemnări, Marin Slujeru

Foto: Peter Lengyel

Vă oferim o fotografie din secolul… trecut!

Formația de muzică instrumentală ce încânta publicul din Sighetul nostru dar și de prin împrejurimi, prin anii 1970, avea în componență (de la stânga la dreapta) pe Zekany Iosif (acordeon), Bumbac Ioan (saxofon), Dragomir Ignat – jurnalistul (clarinet) și Philip Gavrilă (chitară).

Mulțumim domnului Philip Gavrilă (actualmente pensionar) care ne-a oferit fotografia de… colecție!

Salut, Sighet!

Era acum mulți ani, prin 1982. Aveam vreo 15 ani. Era prima zi de liceu, colegi noi. Privirile noastre s-au întâlnit pentru câteva secunde și asta m-a derutat. Nu înțelegeam ce se petrece cu mine. Nu am mai simțit niciodată așa ceva. Parcă îmi doream să fug dar, în același timp să rămân acolo, încremenită în ochii lui. Îmi vorbea… dar oare ce spunea? Ceva îmi învârtea stomacul, era ca un uragan care îmi dădea amețeli și în creierul meu era un zgomot asurzitor. Zilele treceau în același fel. Eram epuizată de adâncimea ochilor lui; mi se părea că, în tot acest timp, am înotat nonstop în două mări cu irizări căprui.

– Vreau să te rog ceva… restul cuvintelor s-au pierdut undeva, în nedumerirea mea. Se uita ciudat la mine, nu prea știa ce să înțeleagă… Nu era singurul… nici eu nu știam.
– Mă auzi? Aș vrea să vii cu mine la film.

La film? Oare ce însemna asta? Nu am mai fost cu niciun băiat la film. Și brusc, am realizat că până atunci fusesem cea mai sălbatică fată și că el a fost primul băiat care a avut curajul să mă invite undeva. Mă uitam la fel de pierdută la el și nu puteam să scot un sunet. Ce să-i răspund? Îmi doream mult să merg cu el la film, dar asta însemna să fim numai noi doi? Ce puteam să-i spun? Cum trebuia să mă port?

– Ce spui? Mergem mai mulți din clasă.

Uhhhh… simțeam că toate gândurile mele se revărsau printr-un tunel invizibil în mintea lui. De câte ori deschideam gura să spun ceva, mi-o lua înainte. Îmi răspundea la întrebări pe care nici nu apucasem să i le pun. Eram uluită, dar și foarte speriată. Oare de acum înainte, va ști tot ce gândesc? Ce simt? Cum reușește să-mi cunoască nedumeririle? Brusc mi-am dat seama că știe ce se întâmplă cu mine, știe mai bine decât mine, chiar. Ce rost mai are să mă ascund? Așa că…

– Da… cred că da… am răspuns abia șoptit, însă convinsă că el cunoștea dinainte răspunsul.
– Da?… sau crezi că da? Zâmbea. Avea un zâmbet ușor arogant.

Simțeam cum în mine crește ceva și inima mea primea cu bucurie acest cal troian pe care mi-l aducea în dar, el .

Chiar dacă era septembrie, soarele încă avea putere asupra pământului… sau poate mi se părea mie? Ne-am întâlnit în fața cinematografului. Luase deja biletele. Ochii lui mă scanau. Parcă îi simțeam privirea până în adâncul cel mai adânc. M-a prins de mână și atunci m-am trezit ca dintr-un vis. Mi-am retras imediat mâna. V-am spus deja că nu eram obișnuită cu astfel de gesturi. Nu mă vedeam de mână cu un băiat… nu aveam niciun fel de experiență pentru că până atunci am fugit de astfel de experiențe. Și, spre surprinderea mea, s-a uitat la mine cu înțelegere și mi-a spus: Hai să intrăm! Începe filmul imediat.

Au trecut vreo trei luni, cred, la fel de nevinovate ca această primă ieșire la cinematograf. Între timp, în stomacul meu se înmulțeau fluturii, de nu mai încăpeau; se izbeau de pereții acestuia și se încurcau între organele interne. Mă simțeam rău și totuși era ceva care îmi plăcea. Nu știam nimic despre o relație. Nu aveam de unde să îmi iau aceste informații. Nu exista internet ca și acum. Aveam vreo două colege care au avut „prieten” , așa se spunea pe vremea aia… acuma expresia corectă este „iubit”. Dar nu mă grăbeam să le povestesc prin ce treceam, de frică să nu râdă de mine. Mă chinuiam zi de zi să-mi înving emoțiile, emoții care reușeau să mă împingă într-o zonă încă neexplorată de mine. El avea oarecare siguranță, în orice caz, mai multă decât mine. Și avea o răbdare care m-a motivat să pășesc ușor în acest tărâm al relațiilor.

Ieșeam din ce în ce mai des: la plimbare, la filme, cu colegii sau singuri. Eram aproape unul de celălalt și totuși nu îl lăsam încă să mă țină de mână. Pe vremea aia la liceu erau perioade în care se făcea practică, conform cu profilul clasei în care erai elev. Așa că noi făceam practica în atelierele de mecanică ale liceului. Țin minte că într-o zi, una dintre colege a adus o revistă cu rochii de mirese la practică. Atunci nu se găseau astfel de reviste decât cu foarte mare greutate, aduse din afara țării; așa că, nu aveai ocazia să le răsfoiești dacă nu te lovea, cumva, vreun noroc. Mă uitam la rochiile alea superbe, când s-a apropiat el de mine. Fără să stau să mă gândesc, i-am adresat întrebarea: Cu care rochie ți-ar plăcea să fiu îmbrăcată la nunta noastră ? S-a blocat. Bineînțeles că eu, atunci, nu realizam asta. Aveam impresia că el mi-e destinat și că povestea noastră se va sfârși cu happy end: și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe. Nu vedeam paradoxul situației. În mintea mea, dacă el dorea să mă țină de mână, însemna mă iubește și atunci, automat, ne vom căsători. Trăiam într-o bulă formată din toate poveștile siropoase citite până la vremea aceea. Nici măcar nu mi-am pus vreodată întrebarea dacă m-aș putea vedea o viață întreagă cu și lângă el. Aflată sub imperiul emoțiilor, eram controlată de sistemul limbic. Memoria mea funcțională era blocată și nici măcar nu realizam asta. M-a privit zâmbind… (oare ce gândea?). Și mi-a arătat una dintre zecile de rochii pe care i le așezasem în fața ochilor. Mâna mea o cuprinse pe a lui pentru prima dată.

Gabriela Mariana Cosovan

Foto: Cristian Laubach

În data de 28 februarie 2018, la Sala “George Enescu” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației, va avea loc un concert In Memoriam Monica Chifor, ce va reuni trei foști elevi ai acestei instituții de educație și cultură: Aurelia Vișovan (pian), Raluca Michnea (vioară) și Cadmiel Boțac (pian).

Prețul unui bilet este de 10 (zece) lei. Biletele se vor putea procura la Școala de Muzică începând cu data de 26 februarie 2018.

Întâlnirea mea cu Lucian Blaga

Era prin noiembrie 1951, eram studentă la Cluj la matematică-fizică. Eram însă și foarte pasionată de literatură, de aceea de multe ori împrumutam cărți de la Biblioteca Centrală Universitară. Într-o zi, mi se spune că volumul pe care-l cerusem (“Din jale se întrupează Electra” de Eugene O ‘Neill) nu se împrumută decât cu aprobarea directorului. Îl cunoșteam pe director, era domnul Hrițan, coleg cu tatăl meu la Școala Normală din Sighet în anii ‘20.

Îl găsesc pe director într-o sală mare unde lucrau mai multe persoane. Îl văd că discută cu un domn înalt, elegant, cu un pardesiu negru destul de lung… Domnul Hrițan mă observă, îmi face semn să mă apropii și apoi spune domnului respectiv:

– Maestre, dați-mi voie să vă prezint o maramureșeancă de-a mea… Am întins mâna și am spus: Aurelia Chindriș.
– Chindriș ?… Nepoată de-a lui Andrei Mureșanu? reacționă acesta în mod surprinzător.
– Nuuuu… am răspuns eu, convinsă că nu e nicio legătură între familia mea și poetul pașoptist, autorul imnului care înflăcărează generații după generații de români, actualul imn național.
– Ba da, fetițo, familia lui Andrei Mureșanu era originară din Maramureș și s-a numit inițial Chindriș. Citește Istoria Maramureșului… Apoi, meditativ și cu o anumită tristețe în glas: “Frumoasă Țara Maramureșului…”

După vreo două ore mă întâlnesc din nou cu domnul Hrițan și îl întreb cine era domnul căruia mă prezentase.
– Cum, nu știi ? Este marele scriitor Lucian Blaga. A fost eliminat de la Universitate și a fost angajat aici la Bibliotecă.

Eram complet nedumerită. Spre rușinea mea, numele de Lucian Blaga nu-mi spunea nimic. De când comuniștii schimbaseră programa școlară, opera lui Blaga nu se mai studia (ca de altfel și a lui Goga, Rebreanu, Arghezi și cea mai mare parte a operei lui Eminescu). Mai târziu am găsit drumul spre poezia și filosofia lui Blaga și mereu mă emoționez la gândul ce mare personalitate am avut ocazia să cunosc…

Cartea lui Eugene O’Neill nu mi s-a permis s-o împrumut. Așa că n-am citit-o nici atunci și nici până în ziua de azi. Au trecut 67 de ani… Dar încă nu e târziu….

Prof. Aurelia Vișovan

Marele rabin Aron Teitelbaum a venit special din Brooklyn, New York, pentru a pune bazele unei băi rituale (Mikve) la Sighet, în același loc unde bunicul său, Rabi Chaim Zvi Teitelbaum a părăsit această lume, acesta având locul de veci la Cimitirul Evreiesc din Sighet. Pe acest pământ, ei construiesc o sinagogă nouă, din care va face parte baia rituală. Un loc de pelerinaj pentru urmașii lor, care consideră Sighetul un loc sfânt.

Autor (text & video), Sorin Markus

Clubul Rotaract Sighet organizează vineri, 23 februarie, începând cu ora 18.00, la restaurantul Casa Iurca de Călinești, evenimentul, ”De Dragobete, Rotaract servește!”.

„De Dragobete, Rotaract servește!” se află la ce-a de-a 4-a ediție și anul acesta, își propune să îi ajute pe locatarii Centrului de recuperare și reabilitare a persoanelor cu dizabilități (Căminul de Bătrâni).

Evenimentul în sine este o seară petrecută la un restaurant unde clienții pot să servească ce doresc, iar ospătarii vor fi cei din echipa Rotaract. La final, tips-urile vor reprezenta câștigul evenimentului și al proiectului în sine.

Se vor oferi premii și momente surpriză.

Anii anteriori, clubul a reusit prin proiectul „De Dragobete, Rotaract servește” să achiziționeze o chitară pentru un tânăr talentat din casele de tip familial (2015); să doteze cu aparatură de curățenie Centrul de Zi Micul Prinț (2016); să ofere doamnelor de la Centrul de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Diazbilitati, un altfel de 8 Martie.

Vă așteptăm cu drag!

Coordonator de proiect, Flaviu Gyalog
telefon: 0746756424