Oricît de puține „afinități” aș avea eu cu societatea de consum americană, totuși, nu pot să neg că, pe undeva, am avut și multe de învățat, de comparat, de negat dar și multe de aprobat. Aș fi ipocrită să zic că am rămas chiar impasibilă la tot ce propune această societate în continuă schimbare și într-un ritm care pe mine mă ia cu amețeală.

Cam tot ce acasă auzeam la știri la tv. despre anumite ,,revoluții’’ în domenii de vîrf, odată ajunsă aici, constatam de multe ori, că acestea erau deja demult puse în practică. Aici se investește foarte mult în informatică, aceasta devenind (după oxigen), un al doilea mediu de existență. O banală pană de curent e mai periculoasă decît o rachetă nucleară. Totul se oprește și se așteaptă ,,scînteia magică’’ să se reaprindă, pentru a fi resuscitați. Din păcate, dependența de tehnică aici, parcă e mai acută ca în alte părți ale Pămîntului. Omul modern devine pe zi ce trece doar un apăsător de butoane și taste, care îi aduc la comandă cam tot ce își poate închipui.

Intri în (anumite) magazine, nu te întîmpină nimeni, nu-i țipenie de angajat, ai nevoie doar de un card potrivit, ești scanat la intrare, iei marfa de pe raft, nu stai la casa de marcat, nu plătești, doar că la ieșire cardul tău e mai ușor cu cîțiva dolari. Asta dacă ai chef să mergi la magazin. Dacă nu, este un serviciu care-ți livrează totul direct în frigider, iar tu, la întoarcera acasă, doar constați că tocmai ți-ai făcut cumpărăturile. N-ai chef să-ți tunzi gazonul, există echipe care îți fac toată treaba în lipsa ta, doar trebuie să le dai codul de la intrare. Tot ce trebuie să știi, e să operezi de pe telefon toate aceste servicii.

Eu și pînă acum mă plîngeam că nu văd OAMENI, dar după cum merge treaba, prezența omului va deveni din ce în ce mai rară. Nu înțelegeam atunci cînd Prințul Charles se minuna și lăuda satele noastre, pentru că sunt vii. Adevărat vă spun că doar OMUL și acțiunile lui pot anima viața satului, a orașului.

Avem aici în stînga și în dreapta două case, doi vecini. Niciodată în șase luni nu i-am văzut la față. Storurile sunt trase tot timpul, seara răzbate o lumină ca de cavou prin geamurile camuflate. Singura animație o mai oferă din cînd în cînd echipele de mexicani care vin și le tund gazonul. Stau pitiți pe după obloane, au parcă o frică de a ieși din case, dacă nu sunt protejați de habitaclul unei mașini. Oare ce-i sperie, ce-i face să se retragă la adăpost ?…

Mi-e drag cînd mă întorc acasă, să mă duc prin sat, unde mai am rude în viață, mai în vîrstă, dar cu un spirit critic viu și tăios. Le povestesc și lor experiențele mele din America. Despre tehnică, despre telefoane inteligente etc. Și ce credeți? Că-i dau pe spate? Ți-ai găsit! N-am avut argumente care să stea în picioare și să nu nu fiu pusă la punct (sau măcar pe gînduri).
Exact ca în povestea în care, cînd unu-i trimis să cumpere ouă și le sparge pe toate:
-Da’ le-ai spart pă tăte ?
-Oho, încă să mai si fost !

Ce tehnică, ce telefoane inteligente di pă care afli tăt.
– „Auzi, da’ pă acolo pîn America încă nu s-o eventat on tilifon care să-i comande găinii să-ți scape ou direct în poală? Ori să hrănească șî să adape vaca șî să curgă laptile derect în doniță?
– Da’, tilifon să margă la fîn ori la sapă sîngur, nu s-o eventat ?
Apoi dacă nici acolo nu-s de aieste, a si vai șî amar de noi. Că batăr cît om apăsa pă butone, nime nu ne-a fa lucru! Noroc cu noi, aieștia mai bătrîni că mai știm ,,tasta’’ sapa, grebla, coasa, furca, că cei ce zin după noi or muri de fome, cu tăt cu tilifonile lor deștepte! Că deageaba or mere în cămară să cate de mîncare, că dacă tătă vara o stat pă tilifon, iarna or mînca ce-o băgat în iel!”… (VORBE)

Adevărate judecăți de valoare venite din partea unor oameni simpli, de la țară, pentru care singura „tehnică” adevărată este munca, care implică efort, sudoare, drag de tot ce faci și te înconjoară și despre care Petre Țuțea spunea: „Țăranul este Omul Absolut!”

În final, sunt nevoită să le dau dreptate și să apelez la un citat al altui înțelept autohton din Vad ,Văsîi Poștașu, pe care de multe ori îl acuz de țuțianisme pentru felul neaoș de a pune problema și a-i da și răspunsul pe măsură: „Dacă s-ar cîștiga din fapte cît să cîștigă din vorbe (celularele), amu, unde ar si țara aiasta?”

Ileana Pisuc
2 Feb. 2018

Ziua Limbii Materne Ucrainene – День Рідної Української Мови

Ziua Internațională a Limbii Materne este o sărbătoare ținută anual la 21 februarie în întreaga lume, cu scopul de a promova diversitatea lingvistică și culturală, precum și multilingvismul.

În organizarea Uniunii Ucrainenilor din România, Filiala Maramureș, Ziua Internațională a Limbii Materne a fost sărbătorită, în avans, la Sala George Enescu din Sighetu – Marmației pe data de 18.02.2018.

Evenimentul a fost deschis de dl. Petrețchi Miroslav – președintele Organizației Județene Maramureș, care a salutat și a prezentat, plin de vervă, invitații și cele 14 grupuri artistice venite la Sighetu Marmației. Despre importanța evenimentului a vorbit dl. Petrețchi Nicolae Miroslav – președintele UUR.

Pe scena de la Sala George Enescu, au fost prezenti preșcolari, bunici, tineri recitatori, dansatori. Din programul spectacolului remarcăm excepționala evoluție a vestitul cor din Rona de Sus, ”Vocile Ronei” dirijat de prof. Geta Petreţchi, cor care se apropie de 70 de ani de la înființare precum și înalta măiestrie a cântăreților veniți din Ucraina.

Programul a constat în recitarea de poezii și cântece în limba ucraineană, însoțite de dansuri tradiționale și coregrafii realizate cu multă muncă și cu mult drag.

Limba maternă este cel mai puternic instrument de conservare și dezvoltare a patrimoniului tangibil și intangibil. ONU consideră că toate acțiunile ce promovează diseminarea limbilor materne servesc nu doar scopul încurajării diversității lingvistice și educației multilingve, ci ajută și la dezvoltarea conștiinței tradițiilor lingvistice și culturale în întreaga lume și la inspirarea solidarității bazată pe înțelegere, toleranță și dialog.

Limbile materne, într-o abordare multilingvistică, sunt componente esențiale ale educației de calitate, care este însăși fundamentul pentru emanciparea atât a femeilor, cât și a bărbaților în cadrul societăților lor. Limba maternă și cultura sunt componente esențiale în procesul de definire a unei minorități naționale. Însușirea limbii materne, precum și utilizarea ei ca mijloc de comunicare contribuie la conservarea și perpetuarea identității fiecărei minorități. Există obiceiuri, există tradiții care se păstrează și se transmit mai departe, dar limba maternă se poate pierde foarte ușor, dacă nu este învățată și vorbită în familie ori dacă nu este studiată și exersată în școală. Limbile sunt cele mai puternice instrumente de conservare și dezvoltare a patrimoniului mondial material și imaterial.

Limba e prima convenție pe care copilul o învață, primul nostru mod de „a veni laolaltă cu ceilalți”. Primii pași în educație se fac prin corectarea greșelilor de limbă. Doar învățând limba, copilul este adus la numitorul comun al umanității. El intră în lume în numele limbii pe care a învățat să o vorbească și iese din lume lăsând în urmă amprenta limbii pe care a vorbit-o. Așa cum într-o țară străină limba te exclude din comunitatea celorlați, limba vorbită la tine acasă e cea care te include, te integrează și te face egalul celorlalți.

Limba ucraineană – limba mea maternă, este o limbă din subgrupul oriental al limbilor slave. Se bucură cu statutul de limbă oficială în Ucraina, limba ucraineana scrisă folosind o versiune modificată a alfabetului chirilic. Împărtășește partea vocabularului cu limbile națiunilor slave vecine – poloneză și slovacă la vest, bielorusă la nord și rusă la nord și est. Ucraineana a rămas în uz în ciuda faptului că utilizarea ei a fost deseori limitată sau chiar interzisă. Limba a fost păstrată de ucraineni în folclor, muzică și literatură.

Limba ucraineană- limba mea maternă, este pentru mine cea mai frumoasa si dulce limba, este limba cu care mereu m-am mândrit și mereu o voi face! Limba mamei mele, răsuna-n fiecare zi, o altă limbă mai armonioasă ca limba ucraineană, nu găsim nicăieri în lume! Pentru mine, limba ucraineană e distanţa dintre inimă şi umbra ei, care se numeşte suflet. Noi, ucrainenii, avem limba noastră: atât de sonoră, de expresivă şi de plastică, atât de exactă şi de bogată în cele mai variate locuţiuni. Nicio limbă nu se poate compara cu ea, o limbă sonoră, plină de cuvinte vesele și melodioase. Sunt mandră că vorbesc o limbă atât de dulce, sunt măndră că locuiesc într-un sat plini de ucraineni care nu se rușinează de limba lor maternă și de portul tradițional! Sunt mândră că sunt ucraineancă! А я просто українка!

„Чужу мову можна вивчити за шість років, а свою треба вчити все життя.” -Франсуа Вольтер („O limbă străină o poți învăța în șase ani, dar limba ta maternă trebuie să o înveți toată viața!” – François Voltaire)

„Мово, рідна матусю, за руку мене ведеш!” -М.Самійленко.

Mihaela Delia Firisciac,
clasa a X-a G,
C.N. „Dragoș Vodă”

Proiectul “SALVEAZĂ O VIAȚĂ – demonstrații practice”, demarat în aceste zile în orașul nostru, include o campanie susținută de Rotary Club Sighet, pentru învățarea de către cât mai mulți cetățeni a manevrelor de bază de resuscitare cardio-respiratorie.

Scopul proiectului este așadar, învățarea și obișnuirea publicului cu unele proceduri/ manevre de bază pentru asigurarea funcțiilor vitale în cazul stopului cardio-respirator accidental, până la sosirea echipajului ambulanței.

Ținând cont că incidența cazurilor de stop cardio – respirator, dar și a accidentelor vasculare cerebrale este în continuă creștere, la propunerea și sub coordonarea medicului cardiolog Alexandru Chifor, Rotary Club Sighet și-a asumat rolul de promotor al unor campanii de învățare a ABC-ului acordării primului ajutor în aceste cazuri. A fost achiziționat materialul didactic adecvat, două manechine echipate complet (inclusiv senzorii ce monitorizeză corectitudinea masajului cardiac, consumabile, măști, plămâni artificiali etc.), un defibrilator – tester (pentru demonstrații) și… s-a pornit la drum.

Din echipa de voluntari ce vor asista persoanele care vor participa la demonstrațiile ce vor avea loc atât în marile societăți comerciale din Sighet cât și în licee, școli și alte instituții publice, fac parte medicii Anca Marina (UPU Sighet) și Sorin Dulugea (Serviciul de Ambulanță Sighet).

Prima serie de demonstrații practice a avut loc la PLIMOB SA, în prezența directorului general al societății, ec. Vasile Godja. Un grup format din 20 de angajați de la PLIMOB SA, s-a oferit voluntar și a participat joi, 15 februarie 2018, alături de specialiștii cunoscători ai procedurilor de salvare, la prima serie de pregătire.

În prima parte a întâlnirii au fost explicate și parcurse, fiind oferit și suport tipărit, etapele asistenței de bază cardio-respiratorie: 1. Recunoașterea stopului cardio-respirator, 2. Începerea masajului cardiac și 3. Completarea procedurii cu respirație gură la gură.

La finalul întâlnirii, fiecare participant a exersat și aplicat pe “viu”, pe cele două manechine, tehnica de resuscitare discutată.

Acest proiect asumat de Rotary Club Sighet se va desfășura pe termen lung, demonstrațiile practice vor avea loc, după un program bine stabilit, în diverse puncte din municipiul nostru, iar la încheierea acestuia se dorește să se tipărească o broșură, “Ghid practic pentru resuscitare”.

Clubul sighetean dorește să extindă acest proiect la nivelul județului și să implice în proiect și celelalte cinci cluburi Rotary existente în Maramureș.

Ion Mariș

Citind articolul lui Teofil Ivanciuc Pictori români şi străini despre Maramureş, publicat pe blogul său personal, am descoperit cea mai veche reprezentare a Casei Wiesel. Este vorba despre o pictură intitulată Peisaj la Sighet realizată de pictorul Tasso Marchini. Pictura nu este datată, dar, potrivit Wikipedia, Tasso Marchini pictează între 1930 și 1932, alături de Traian Bilțiu Dăncuș, biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Sighet. Prin urmare, putem data pictura între 1930 și 1932 devreme ce știm că în această perioadă pictorul lucra în imediata apropiere a Casei Wiesel. Potrivit fișei CIMEC , pictura se află în patrimoniul Muzeului Memorial „Octavian Goga” – Ciucea, ulei pe pânză, 44 x 38 cm , nr. de inventar 202/223.

Privind pictura nu putem avea nici un dubiu că este vorba despre Casa Wiesel: poziționarea ușilor și ferestrelor, acoperișul „restaurantului Iurca” reliefându-se în spatele casei etc. Surprinzător este gardul casei care pare a fi din piatră. În ușa din centrul imaginii (ușa de pe verandă, astăzi vitrină) apare, ușor schițată, o siluetă umană, cine știe, poate unul dintre membrii familiei Wiesel. Nu putem să nu ne gândim că la data realizării picturii Elie Wiesel avea 2-4 ani, privind din interior acest peisaj de iarnă sigheteană pe care noi, prin intermediul pictorului Marchini, îl privim din exterior.

Muzeograf, Alin Spiridon Pralea

Sursă articol: pagina de facebook a Muzeului Maramureșean Sighet

Pianista Aurelia Vișovan, actualmente asistent universitar la Universitatea de Muzică din Viena, revine acasă la Sighet pentru a onora memoria profesoarei Monica Chifor. Plecată prea devreme dintre noi, în luna iunie 2017, doamna profesor Monica Chifor, rămâne în inima noastră a celor care am cunoscut-o, iar foștii elevi ai domniei sale continuă să-i respecte și să-i omagieze munca.

În data de 28 februarie 2018, la Sala “George Enescu” a Școlii de Muzică din Sighetu Marmației, va avea loc un concert ce va reuni trei foști elevi ai acestei instituții de educație și cultură: Aurelia Vișovan (pian), Raluca Michnea (vioară) și Cadmiel Boțac (pian).

Discutăm cu Aurelia Vișovan, cea care a fost inițiatoarea acestui concert, pentru a afla câteva detalii despre acest eveniment major pentru comunitatea sigheteană, primul la acest început de an.

Ion Mariș (IM): Frumoasă și remarcabilă această inițiativă de-a nu uita de profesoara de pian Monica Chifor. A cui a fost mai exact ideea de-a susține un concert la Sighet, luna aceasta, în 28 februarie?
Aurelia Vișovan (AV): Cel mai frumos mod de a omagia un profesor de muzică este tot prin muzică. Ideea „circula” deja încă din luna iunie, însă a fost nevoie de timp pentru a găsi o dată potrivită pentru toți participanții, având în vedere că atât eu, cât și colegii mei suntem plecați din Sighet de ceva ani…

IM: Moștenirea d-nei prof. Chifor va rămâne definitiv în sufletul vostru. Există “explicație” pentru această legătură indestructibilă?
AV: Este foarte greu să uiți un asemenea om; doamna profesoară Chifor avea un mod aparte de a educa tinerii pianiști în devenire, punând accentul pe performanță și profesionalism încă de la începuturi. Pentru noi dânsa a devenit în timp ca o a doua mamă, adeseori călătorind cu noi prin țară și străinătate pentru diverse concursuri și evenimente. Acest lucru este foarte aparte și reprezintă o dovadă de dăruire maximă în slujba elevilor și a muzicii.

IM: Ce program veți avea, dacă ne poți dezvălui în avans?
AV: Vom interpreta piese din diferite epoci și stiluri, de la Ave Maria de Schubert până la creațiile lui Enescu. Mai multe detalii însă vor afla cei care decid să ni se alăture pe data de 28 februarie!

IM: Cum te-ai acomodat în nu foarte lunga perioadă petrecută la Universitatea de Muzică din Viena?
AV: Perioada de la Universitatea din Viena continuă să se prelungească, datorită faptului că am avut onoarea de a primi un post de Asistent imediat după terminarea studiilor acolo. Așadar… cred că acomodarea a fost un succes!

IM: Se ajunge greu pe acasă, domnișoară Aurelia Vișovan?
AV: Mai greu decât mi-aș dori, dar încerc să revin cât de des pot. În orice caz, încă nu am lipsit de acasa niciodată de Crăciun și aș dori să păstrez tradiția asta. În rest, așteptăm să se deschidă un aeroport și la Sighet!

IM: Ce evenimente/întâmplări semnificative au avut loc în viața ta, de la ultimul concert de la Sighet, de anul trecut?
AV: Cred că cel mai semnificativ eveniment a fost numirea ca asistent la catedra de pian a Universității de Muzică din Viena. E un pas foarte important pentru mine și o muncă ce îmi face mare plăcere. În rest, sigur, multe concerte, dar astea sunt deja la ordinea zilei!

IM: În ultima perioadă în municipiul nostru au lipsit evenimentele muzicale valoroase. Ce-i de făcut pentru cultura muzicală sigheteană, pentru publicul larg?
AV: Din păcate, toate aceste lucruri sunt strâns legate de aspectul financiar. Avem o sală mare de concerte cu o acustică excelentă, însă pentru a aduce la Sighet artiști de valoare e nevoie de fonduri. Noi, foștii elevi ai Școlii de Muzică, ne propunem să revenim cât mai des cu concerte pentru publicul sighetean, însă într-adevăr ar fi nevoie de mai multă varietate și de concerte mai dese.

IM: Cu ce se poate înlocui muzica?
AV: Nu știu să se fi reușit niciodată în istoria omenirii a se înlocui sau renunța la muzică…

IM: Mulțumesc mult! Așteptăm cu nerăbdare concertul de la Sighet și… te-aș ruga să transmiți un mesaj sighetenilor!
AV: Transmit cele mai calde urări de bine tuturor celor de Acasă și îi așteptăm în număr cât mai mare la concert! Mulțumesc și eu!

Ion Mariș

Nota redacției: Prețul unui bilet la Concertul de pian și vioară de la Școala de Muzică Sighet – Sala “George Enescu”, din 28 februarie 2018, miercuri, ora 19:00 va fi de 10 (zece) lei. Biletele se vor putea procura la Școala de Muzică începând cu data de 26 februarie 2018.

Doi ani de filmări în natură

Un proiect dedicat filmului documentar despre natură și dezvoltare durabilă se încheie luna aceasta, la doi ani de când a fost demarat. „Focalizare prin obiectiv: dezvoltare durabilă” este titlul proiectului co-finanțat printr-un grant din partea Elveției prin intermediul Contribuției Elvețiene pentru Uniunea Europeană extinsă și implementat de către Asociația Valea Verde din Sighetu-Marmației.

O sută de filme eco au fost realizate în ultimele 24 de luni de către echipa de implementare a proiectului, în colaborare cu specialiști de la departamente de biologie ale mai multor universități din țară, reprezentanți ai câtorva parcuri naturale și naționale, muzeografi biologi și mulți alți cunoscători ai diversității peisajului românesc.  „Unul dintre scopurile fundamentale ale proiectului nostru este acela de a sensibiliza, de a face educație ecologică prin film. Am realizat, în acești doi ani, o colecție de pelicule filmate din drone, din peșteri, din păduri, de sub ape. Sunt filme despre bicicliști și păstori, pădurari și pescari, savanți și cercetători, filme despre păsări sălbatice și șopârle, vulpi și oi, plante alpine, mlaștini, râuri, chei, stâncării și multe altele, filme care urmăresc să producă o imagine de ansamblu a situației ecologice din peisajul Carpato-Danubian. Dorim ca filmele acestea să provoace o atracție către natura din țara noastră, către cunoaștere, admirație și o viață mai sănătoasă. Mai echilibrată. Cu mai mult sens. Cu iubire față de om și mediul în care ne ducem existența.” (Peter Lengyel, manager proiect)

Alte obiective asupra cărora s-a „focalizat” proiectul aflat acum la final au fost: organizarea de workshop-uri tematice (aprilie, noiembrie 2016), realizarea unui Plan de Acţiune Strategic pentru Conştientizarea Publicului privind Conservarea Biodiversităţii şi Dezvoltarea Durabilă, organizarea unei Tabere de Creaţie în domeniul Filmului Eco pentru ONG–uri (iulie 2017). Evenimentul cel mai notabil din cadrul proiectului a fost Festivalul Internaţional de Filme scurte Eco (SEFF – Short Eco Film Festival), organizat la Sighetu-Marmației în octombrie 2017. Peste 30 de producții din 21 de țări au fost selectate pentru a fi proiectate la SEFF (www.ecofilm.ro/festival/), trei dintre acestea fiind premiate de către juriul festivalului. Recent, pe 8 februarie 2018, cele mai apreciate scurt-metraje prezente în festival au putut fi vizionate și de către publicul băimărean, cu ocazia unei seri de proiecții găzduite de Bastionul Măcelarilor.

Chiar dacă „Focalizare prin obiectiv: dezvoltare durabilă” a ajuns la linia de finish, cu obiectivele bifate, filmările nu se opresc aici. Expedițiile prin țară continuă, locuri necercetate și încă nevăzute prin lentila camerei video au mai rămas din plin. Filmele deja finalizate pot fi urmărite pe youtube (canalul eco film), pe pagina de facebook (facebook/ecofilmRO), în publicația online Salut Sighet (www.salutsighet.ro) sau pe site-ul proiectului (www.ecofilm.ro). În curând, câteva pelicule din colecția proiectului vor putea fi vizionate și pe micul ecran, ca urmare a încheierii unui contract de colaborare dintre Asociația Valea Verde și TVR Cluj.

Comunicat de presă, Asociația Valea Verde

Asociația Valea Verde
Sighetu-Marmației, Maramureș
[email protected]
www.ecofilm.ro
www.facebook.com/ecofilmRO

Profesorul Petru Bârsescu, sighetean prin adopție, s-a născut la Timișoara. A absolvit Facultatea de Desen din Cluj-Napoca și a fost repartizat la Școala generală din Câmpulung la Tisa. A predat înainte de revoluție la câteva școli din Sighet și la Școala Populară de Artă (Casa de Cultură – Palatul Cultural).

După anul 1990 a renunțat la cariera didactică oficială și pregătește tineri pentru arhitectură și alte specialități ce necesită aptitudini de desen, acordând o atenție specială și psihoterapiei elevului. Le vorbește elevilor în primul rând de forța spirituală și împăcarea cu propriul ego.

Profesorul Bârsescu este un intelectual discret, figura-i aristocratică este ușor de identificat și încadrat într-o „altă lume”, o lume a introspecției și respectului, a frumuseții în gândire și atitudine.

O discuție cu profesorul Bârsescu este pur și simplu… incitantă, tonică.

Ion Mariș (IM): Desenul, arta de fapt, este domeniul dumneavoastră de competență. Cine/ce v-a determinat să alegeți această cale?
Petru Bârsescu (PB): Primele încercări în pictură le-am dobândit de la bunica mea, Margareta Bârsescu, născută Schllett, care în perioada interbelică a studiat la Școala de Arte și Arhitectură din Budapesta. Tatăl ei Schllet Ignaț, antreprenor și constructor, a executat în perioada 1896 – 1897 partea de asterială a Tribunalului Maghiar, actuala primărie din Sighet. Gândurile mele de recunoștință se îndreaptă spre bunica Margareta care mi-a insuflat dragostea față de frumos, eu mergând în continuare pe acest drum al bucuriei creatoare.

IM: Domnule profesor, ați rămas definitiv sighetean. Regretați acest lucru?
PB: Nu, fiindcă dorința de schimbare nu este legată de un spațiu fizic. C.G. Jung spunea „Schimbarea vine din interior”. Un renumit psihoanalist la o emisiune TV a fost întrebat: „Ce înseamnă o viață reală adevărată?” și a răspuns: „Nu trebuie ca în viață să-ți meargă totdeauna bine”. Nu învățăm și nu ne învățăm copiii că viața poate să-ți dea un pumn și să te trezești la podea, de unde vei vedea viața cu alți ochi. Dar, principalul lucru, este să te ridici. Un călugăr a fost întrebat: “Ce faceți voi în mănăstire?” “Cădem și ne ridicăm” a fost răspunsul. În viață avem parte și de frustrări. Un om care trăiește viața ca o bucurie nu va rumega la nesfârșit aceste stări negative creând în el cel mai întunecat iad. (Cum îți sunt gândurile așa îți este viața) – Carte scrisă de starețul Tadei.

IM: Ce are frumos, luminos Sighetul?
PB: Bineînțeles, oamenii, fiindcă nu degeaba se spune: „Omul sfințește locul”, și nu în ultimul rând, arealul în care trăim, frumusețea naturii care ne înconjoară și pe care ar trebui s-o prețuim, s-o îngrijim ca parte a creației divine. De sănătatea mediului depinde sănătatea noastră spirituală. Axel Munthe, psihiatru și scriitor suedez cunoscut prin „Cartea de la San Michele” spunea: “Frumusețea peisajului vindecă”.

IM: Ce a însemnat Școala Populară de Arte în epoca totalitarismului comunist?
PB: A fost un factor de lumină într-o epocă a durerii. Nu poți să faci „tabula rasa” și să spui că totul a fost rău în acea perioadă. Înseamnă să negăm o parte din propria noastră viață. A fost o perioadă pozitivă pentru tot ce înseamnă activitatea artistică a Școlii de Artă. A fost subvenționată de stat începând cu salariile profesorilor până la materialele necesare desfășurării activităților artistice, creând astfel un mediu propice dezvoltării artelor și a creativității elevilor. Astăzi, când scara valorilor s-a răsturnat se poate vedea unde ne aflăm. Iar ca totul să fie mai minunat, Școala de Arte și-a pierdut și sediul, „Palatul Culturii”. Dar să vedem ce spune un om al lui Dumnezeu, Sfântul Siluan Athonitul: “…când un creștin și înainte de toate un episcop, sau un preot, se află în fața nevoii de a lua într-o anumită împrejuare o hotărâre potrivită cu voia lui Dumnezeu, el va face lăuntric abstracție de toate cunoștințele sale, de toate ideile sale preconcepute, de cerințele și de proiectele sale, eliberat astfel de eul său propriu, el se roagă cu luare aminte în inima sa și primul gând care se va naște din această rugăciune în sufletul său îl va primi ca pe un semn venit de sus… el va auzi în sufletul său răspunsul lui Dumnezeu”. Și ne mai mirăm care este starea duhovniceasă în România? „Tipic, tipic și la inimă nimic” (Arsenie Papacioc). Ieromonahul Rafail Noica în cultura duhului spune: „Dar iertați-mă frați preoți și arhierei, trebuie să spunem și adevărul acesta: suntem în așa un hal că nu ne mai știm vocația. Și atunci poporul debusolat merge unde poate și la cine poate”.

IM: Revoluția ne-a schimbat în mod dramatic existența. Ar fi trebuit să fie pragul pentru trecerea la o calitate superioară a vieții. Dumneavoastră cum ați perceput acea schimbare majoră?
PB: Ca pe o nouă ȘANSĂ DE ELIBERARE DIN EGO ȘI DE A TRĂI SINELE, acea scânteie divină lăsată în noi. Apostolul Ioan spune: „Cel care nu iubește sălășluiește în moarte… cel care iubește sălășluiește în Dumnezeu” (Corintieni 1:13). Prin compasiune și empatie dorim ca oamenii să nu mai sufere și prin bunătate le dorim fericire. Atunci când trăim la nivel de empatie ne eliberăm de ego, iar în mentalul colectiv aceste trăiri luminoase produc schimbări esențiale. De citit cărțile lui David R. Hawkins! Tot ce construim mental, gânduri de iubire sau de ură creează câmpuri de energie care se întorc spre noi. Dacă creăm ură, primim boală, suferință, durere. Dacă dorim oamenilor iubire, primim lumină, pace sufletească, bucurie. Doriți tuturora binele din lume, urați-le să sufere mai puțin și să fie cu adevărat fericiți. Astfel, se pune în practică legea iubirii lăsată nouă de Hristos. Binecuvântați așa cum ne recomandă Anselm Grün, un călugăr german, înduhovnicit, în carțile lui. „Tu ești o binecuvânare”. C.G. Jung: „Nu atingi iluminarea dacă îți imaginezi jocuri de lumini, ci doar dacă poți conștientiza întunericul din tine”. „Tot ce ne irită la alții ne ajută să ne înțelegem mai bine”.

IM: Sunteți credincios sau… religios?
PB: Bernard Durel: „Fiecare om este o hologramă lui Dumnezeu”, „A iubi înseamnă a alege între TOȚI ÎMPREUNĂ, sau puțin îmi pasă că ceilalți crapă”. „Dacă cea mai bună biserică a lui Dumnezeu e sufletul, și cine se roagă în sufletul său pentru acela lumea întreagă se face biserică, dar aceasta nu este pentru toți” – Sfântul Siluan Athonitul. Sfântul Ioan al Crucii spune: „Dumnezeu la sfârșit ne va întreba de iubire, deci învățați să iubiți!”. Voi răspunde în încheiere cu: „Credința vine din iubire” – o carte deosebită a preotului Aleksander Elceaninov.

IM: Cât de mare este sufletul românului?
PB: Cred că la fel de mare ca al tuturor de pe planeta Pământ. Menirea noastră în această dimensiune este următoarea: „Singurul scop al existenței umane e să aprindă o lumină în întunecimea ființei” – C.G Jung.

IM: Ce lipsește poporului român?
PB: Nimic. Suntem înzestrați cu toate darurile numai că trăim mai mult la nivel de ego. Pentru aprofundarea subiectului se poate studia C.R. Motru „Psihologia poporului român”, Drăghicescu „Din psihologia poporului român” și mai nou Daniel David „Psihologia poporului român”. Mândria mistuie ca un foc tot ce-i bun. Dacă oamenii ar învăța smerenia lui Hristos s-ar schimba cu toții: „Bogații ar disprețui bogățiile lor, savanții știința lor, cârmuitorii slava și puterea lor și toți s-ar smeri și ar trăi în pace și iubire și mare bucurie ar fi pe pământ” – Siluan Athonitul.

IM: Suntem prizonierii ego-ului vanitos? Cum se poate evada din propria „închisoare”?
PB: Schimbarea se poate face prin introspecție și acțiune. „Nu vom găsi fericirea pe care o dorim fără o dezvoltare interioară corespunzătoare. Fiecare din noi se poate angaja în această călătorie interioară și poate găsi în ea o inimă caldă deschisă altora. Va fi atunci o adevărată speranță de pace și bucurie în lume” – Dalai Lama. EGO-ul este o multitudine de scheme mentale greșite care ne-au fost inoculate de societate, de școli, de religii, de familie etc, creând o personalitate ruptă de viața reală. Omul EGO nu poate să vadă suferința și nevoile omului de lângă el. El are toate dorințele din lume, are totdeauna dreptate, este deasupra tuturor, vrea să fie un învingător, el produce numai suferință, durere, conflict, frustrări, nebunie, crime, războaie. EGO-ul creează și trăiește într-o iluzie continuă. (Anthony de Mello, Conștiența – Capcanele și șansele realității). Iubirea necondiționată este singura prin care se transcede EGO-ul.

IM: Cum vă selectați elevii pentru a-i pregăti pentru studiile superioare?
PB: La prima oră se face un test de verificare a aptitudinilor și de vedere spațială necesară pentru a porni pe acest drum. Trăind o perioadă complexă și totodată haotică, un tânăr este de multe ori bulversat. Trăiesc frustrări și traume produse de societate, de școală, de unii profesori, sistem de învățământ, familie. Cu toate bunele intenții ale părinților, de multe ori, aceștia nu pot să gestioneze problemele copiilor din diverse motive, obiective sau subiective. Metoda mea de lucru cu elevii este bazată pe „empatie”. În cadrul unei ședințe de lucru se îmbină predarea materiei necesare pentru Facultatea de Arhitectură sau Arte și psihoanaliza, adică vindecare prin cuvânt. Încerc să mă apropii de dorințele lor sufletești și să le arăt calea spre pacea interioară și bucuria de a crea și de a trăi. Dependența de anumite secvențe ale internetului este pe zi ce trece tot mai mare în rândul tinerilor și nu numai. Psihiatrul german Manfreed Spitzer, în „Demența Digitală” spune: „Folosirea excesivă a calculatorului produce în creier transformări ireverisibile și imposibil de recuperat mai târziu”. Doctorul Virgiliu Gheorghe vorbește de același lucru în cărțile și videoclipurile sale. Încerc să le explic elevilor pericolul acestei dependențe care duce în timp la depresie și anxietate, mersul la psiholog, iar în cazuri grave, la psihiatru.

IM: Care sunt realizările dumneavoastră… mai speciale?
PB: Mândria, „voința” este un zid și nu o treaptă spre divin. (Dialog cu îngerii – Gitta Mallasz). Nu cred că am realizări mai speciale care să ma facă diferit de restul oamenilor. Sunt convins că noi toți suntem LUMINA DIVINĂ, suntem UNUL. „Persoanele capabile de dragoste necondiționată sunt, în general, mai independente, mai autonome, mai spontane. Mai puțin înclinate spre gelozie și agresivitate, ele manifestă mai puține nevoi și mai multă originalitate, altruism, interes veritabil pentru împlinirea sufletească a semenilor lor” – Abraham Maslow. Toate realizările noastre ar trebui să fie în zona lui A FI ȘI NU A AVEA – Erich Fromm.

IM: Aveți dezamăgiri, neîmpliniri?
PB: Atâta timp cât trăiești BUCURIA PREZENTULUI și nu ești ancorat în trecut „depresiv”, viitor „anxios”, stările negative nu au cum să te marcheze. Eldon Taylor în „Programarea mentală” ne prezintă metode de control a minții noastre ieșind astfel din sfera manipulării sau automanipulării, scopul fiind crearea unei păci mentale. Sfântul Serafim de Sarov (sec. XIX) spune un lucru asemănător: „Dobândește duhul păcii și mi se vor mântui în jurul tău”. C.G. Jung: „cine privește în afară visează, cine privește înăuntru, se trezește”.

IM: Vă întreb, parafrazântu-l pe Richard Dawkins: Care este rădăcina răului?
PB: Într-un interviu dat de C.G. Jung în 1959 la BBC, spune următoarele: „Avem nevoie de o înțelegere mai profundă a naturii umane, deoarece singurul pericol real este omul însuși. Psihicul omului ar trebui studiat deoarece noi suntem originea tuturor relelor”. Richard Dawkins este o personalitate complexă dar, în același timp, și controversată la fel cum sunt și cărțile sale. „Poate pare ciudat că mulți oameni mari n-au putut rezista unei ispite în fond atât de naive, și a cărui sursă ascunsă nu e alta decât MÂNDRIA” – Sfântul Siluan Atonitul.

IM: Care este scopul artistului, în trecerea acestuia prin viață?
PB: „Frumusețea va salva lumea”. Această frază profundă a lui Dostoievski rostită de prințul Mîșkin în romanul „Idiotul” cred că spune totul despre rolul pe care trebuie să îl împlinească artistul prin creația sa. Menirea artistului este de a transmite pe cale estetică spiritualitatea frumosului, care are valoare vindecătoare. La Evagrie Ponticul contemplarea frumosului conduce la sănătatea sufletului, aceasta fiind baza misticii grecești. Frumosul este ordonat și aromios, transmite o stare de bine și bucurie omului. Lumina în opera de artă este o energie a divinului iar menirea noastră, a tururor, este de a înfrumuseța totul în jurul nostru devenind co-creatori și trăind bucuria de a fi.

IM: În cer sau pe pământ, unde se află fericirea?
PB: O întrebare foarte complexă la care nu se poate răspunde în câteva cuvinte deoarece este o cale de urmat toată viața. Pot recomanda două cărți: Mathieu Ricard – „Fericirea: un ghid pentru dezvoltarea celei mai importante abilități în viață” și Mihaly Csikszentmihalyi – „Flux. Psihologia fericirii”.

IM: Transmiteți, vă rog, un mesaj tinerilor.
PB: Orice drum ar alege în viață să-l facă cu DĂRUIRE ȘI BUCURIE. Dacă dorești o schimbare pozitivă în propira ta viață, ACȚIONEAZĂ, deoarece a rămâne la nivel de intenție nu se întâmplă nimic. Dr. David Hawkins în „Piramida conștiinței” spune foarte clar: „Prima treaptă în schimbare reprezintă CURAJUL”, fără aceasta rămânem blocați în sentimente negative iar schimbarea mult dorită nu va veni niciodată. Recomand o simplă autosugestie: „Zâmbetul este starea mea interioară”. Renumitul neurolog, prof. Dr. Constantin Dulcan spune: „Orice gând negativ ne face rău nouă și universului”, iar zâmbetul are un impact foarte pozitiv nu numai asupra sistemului imunitar dar și în starea generală de bine.

IM: Vă mulțumesc mult domnule profesor pentru acest interviu și vă doresc să călăuziți și să consiliați cât mai mulți tineri pe drumul artei.
PB: Domnule Ion Mariș, întâlnirile cu domnia voastră sunt un prilej de BUCURIE ȘI ARMONIE. Vă mulțumesc pentru această oportunitate de a mă exprima pe site-ul “Salut, Sighet!”. Tot ce am expus în acest interviu nu sunt părerile mele personale ci RODUL ÎNVĂȚĂTURILOR UNOR PERSONALITĂȚI LUMINOASE care și-au adus aportul în construirea unei lumi mai bune. Cu aleasă considerație și bucurie, vă doresc SĂNĂTATE ȘI PUTERE să continuați DRUMUL LUMINII!

Ion Mariș

Stau întins pe firele de iarbă de pe un câmp care e în apropiere de casa mea, e o seară monotonă de joi și eu citesc Plumb de Bacovia. Am o stare morbidă de la niște substanțe pe care mi le-am injectat cu o seară înainte în vene. Îmi pare rău că am ajuns să mă droghez.

Privind către câmpul cu flori de mac observ ceva, observ acea coroniță din flori de mac. Era Jocelyn. Corpul ei e acoperit cu praful stelelor, își întoarce privirea către mine, ca de obicei mi se pare că are galaxii în ochi, îi simt vibrația și zâmbesc. Parcă totul a prins o culoare care e mult mai vie.

De la vârsta de 7 ani viața ei a devenit un haos. Când tatăl ei vitreg a murit l-a acuzat pe Thanatos pentru că ucide oamenii buni, oamenii care chiar pot face lumea mai bună. Bunica ei avea probleme cu memoria, credea că Mnemosyne nu a lucrat la fel la memoria bunicii ei, nu la fel cum a făcut cu restul oamenilor.

Când era mică a visat un înger care avea aripi negre, acel înger i-a pus pe cap o coroană din flori de mac, ea credea că i se arătase Morfeu. Adora benzile desenate. Adoră universul pe care l-au creat cei de la DC și Marvel. Mereu trăia din visele sale. La un moment din viața sa un simplu și banal vis o putea salva de fiecare coșmar. Asculta Beatles, Blind Boys of Alabama, Blondie, Billy Bragg, Imagine Dragons și The Neighbourhood. Recitea poeziile lui Walt Whitman. A recitit Proscrișii de S.E. Hinton de patru ori.
Credea în zei, se interesa de mitologia greacă, de religii, de oameni, îi plăcea să citească fiecare carte pe care o avea și într-un final a decis să se caute pe ea.

Pe parcursul vieții s-a lovit de ideologiile și părerile personale ale oamenilor. Era mereu sceptică. A studiat enorm de mult. A înțeles că oamenii sunt propriii lor monștri, iar drurerea lor fizică este provocată de durerea psihică, acea durere psihică pe care ei o ignoră. Dar există și o durere sufletească, care e mult mai gravă. Ea avea o durere sufletească care-i afecta gândirea. Corpul ei era de fiecare dată acoperit de vânătăi și cicatrici. Pe fața ei nu era mereu acel zâmbet cu care toți eram obișnuiți. Pe parcursul vieții sale s-a lăsat distrusă. Spunea mereu ceea ce gândea și n-a avut mereu o gândire bună, erau momente în care se distrugea singură, era conștientă de asta. Scria povești bazate pe agresiune sexuală, dependență de droguri și automutilare. De fapt scria despre viața ei… Încercând să devină ceva s-a transformat în propria sa creație. N-a avut parte de un miracol.

La un moment dat tot ceea ce ne înconjoară e nociv. Ne e frică să cerem ajutorul și ne lăsăm distruși.
Ne obișnuim cu durerea și o căutăm. Totul e un haos. Ea s-a săturat de durere și s-a schimbat. A încercat să fie ea propriul ei miracol. Nu mai voia haos, voia fericire. A observat fiecare fenomen trecător și schimbător. Știa că prin cosmos timpul are o altă conotație pentru care nici Cronos nu are vreo explicație.

A început să scrie despre mortalitate și viață, a început să picteze, făcea schițe și călătorea. A făcut ceea ce voia mereu să facă. Ai nevoie de mult curaj ca să faci ceea ce-ți propui. A început să scrie într-un carnețel negru o poveste despre fratele ei care a murit din cauza cancerului, despre mama ei alcoolică și despre cum nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl ei biologic. A împărtășit fiecare emoție pe care o simțea cu mine. Ea nu avea o religie. Credința ei stătea în stele, flori, ocean, soartă și ea însăși. De fiecare dată când picta avea universul în mintea și în mâinile sale. Făcea artă. Era artă.

M-am culcat cu ea de multe ori, am văzut-o în tot felul de ipostaze și nu-mi mai imaginam viața fără ea.
Era înaltă, slabă și nu avea niște forme „wow!”. Părul ei era brunet, piele ei avea un subton cald, avea coșuri, cicatrici și vergeturi. Aspectul fizic nici nu mai conta când mă trezeam dimineața lângă ea. Nu era perfectă. Nici eu nu sunt perfect. Întrebarea e dacă eram perfecți unul pentru altul. În fiecare dimineață am privit-o la fel cum un sărac privește un obiect de mare valoare, dar trebuia să o privesc dincolo de perspectivă.

Era independentă. Nu mi-a cerut niciodată bani. De obicei eu am dormit la ea. Într-o vară, ne-am întâlnit într-un local din oraș și au vorbit tot felul de lucruri. În acea seară în care ne-am văzut nu știam că va fi ultima dată când o să o mai pot privi. Următoarea zi a dispărut.

A trecut mult timp de atunci. Nici nu știam că voi deveni cinic și credeam că viața mea va fi altcumva.
Acum eu definesc cuvântul, versul, epitetele și oda. O să mă redenumesc „poet” când nu va mai fi la modă. Ea e un poem. E poemul meu.

Când un poem este citit cu atenție, neinterpretat de minte, original și creat cu toată intenția de a face bine unui om. apare o nouă formă de artă. Te trezești și vezi lumea cu alți ochi. Vezi legea supremă a existenței care este guvernată de un sistem cu valori vitale pe care puțini îl cunosc.

Oamenii care nu cunosc acest sistem de valori se folosesc de pretexte pentru a se încrede în ceea ce ei doar presupun că există. Ei nu observă esențialul. Se pierd în cele mai proaste detalii. Au credință, au încredere în puterea binelui. Dar au în suflet și o teamă de care nu sunt conștienți, teama aceasta se echivalează cu credință în puterea răului. Răul fiind interpretat subiectiv este denumit: păcat. Oamenii cred în existența divinității, ei cred în Dumnezeu. Eu sunt sigur de existența divinității, sunt sigur că există Dumnezeu.

Privesc spre trecut și realizez că ea a fost ascunsă în sine, era doar o iluzie. Eu sunt doar un dobitoc! Încă mă mai gândesc la ea și realizez că de fiecare dată că mă uit în gol am doar impresia că o văd… nu o pot vedea… nu o pot vedea vie. Nici măcar nu știu de ce îmi zboară mereu gândul la ea, nici nu știu dacă pot spune că o cunosc cu adevărat și îmi pare rău că a plecat așa devreme dintre noi, a avut doar 28 de ani.
Simt că am pierdut-o cu adevărat, asta se întâmplă pentru că am iubit-o mai mult decât pe mine însumi.

S-a sinucis în data de 29 iulie, la fel ca van Gogh.

Danci Mădălina
clasa a XI-a F, C. N. „Dragoș Vodă”

Sclav dintr-o eroare comună

O, iubite, dar tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta.

Și ți-a păsat de mine, e drept.
Dar nu mai mult decât îi păsa unui pater familias de un sclav de-al său.
Dacă vreodată cineva ar fi îndrăznit să mă fure,
Ai fi luptat până în pânzele albe să mă ai înapoi.
Dar doar pentru că socoteai că îți aparțin pe deplin
Și nu pentru că îmi voiai libertatea.

Sau totuși hai să nu fiu așa crudă cu tine.
Poate între noi era mai mult decât exercitarea unei dominica potestas.
Poate, în zilele bune, când îmi dădeai o mică portiță de libertate,
Fie ea şi măcar în gândire,
Era rezultatul unei încercări de sine manu.
Părea să ai atâta affectio maritalis,
Dar ne lipsea cu desăvârşire honor matrimonii, deci eram lezați.
Dar chiar şi această lipsă a conviețuirii, propriu-zisă,
Nu te-a-mpiedicat să-ncerci să-mi controlezi fiecare tentativă de zbor individual.

Legătura noastră m-a ținut sclavă fără să ai vreun drept scris undeva, sau vreo cutumă acceptată.
Am fost o alieni iuris, care şi-a ales călăul de sine stătător,
Fără ca nimeni s-o oblige,
Ci mai degrabă, împotriva tuturor.

O, tu, acela ce m-ai robit cu ale tale cuvinte pline de neadevăr,
De ce nu mi-ai lăsat o portiță spre fericire?
De ce ai fost mai crud chiar decât vechii romani?
Până şi ei aveau puțină considerație față de zeitățile lor.
Contractul era stabilit, şi până la proba nerespectării acestuia,
Tot aveau încredere.

Tu de ce te-ai hotărât unic suveran al vieții mele?
Fără să crezi că deasupra ta stăpâneşte un zeu mai mare decât tine?
Fără să-mi dai miez de credit şi fără măcar o şansă de salvare?
Nici prin conduită, nici prin repararea unei greşeli, nici prin fapte extraordinare.
În fața ta nu eram absolvită de vina îndoielii permanente pe care o aveai asupra mea nicicum.
Pentru mine ca şi-un fel de egal omenesc al tău, nu exista nicio Lex Cornelia, cu-al său ius postliminii.
Şi cu-atât mai puțin ca simplu bun, nu mi-ai dat o şansă la a respira un aer diferit de-al tău…

Măcar în testament să-mi fii lăsat,
Dreptul de-a fi un dezrobit.
Măcar după a ta moartea fizică,
S-am dreptul de a fi iubit…
Căci mort în sufletul meu erai de mult.
Dar un mort la care nu vrei să renunți.
Mă legaseşi de tine şi de voința ta,
Şi zbaterea mea era una insuficientă.
Căci o parte din mine credea în schimbarea ta.
Dar tu nu mi-ai fi dat dreptul la emancipare, nici măcar ca şi pedeapsă.

Şi usus să fii încercat,
Nu m-ai fi văzut seară de seară
Chiar dacă-aş fi fost în cealaltă parte de pat.
Mintea ta îmbibată-n îndoială,
M-ar fi văzut undeva la celălalt capăt de țară.
Dar chiar şi-aşa, nu m-ai fi repudiat,
M-ai fi ținut acolo, să ştii că măcar afirm că sunt în pat.
Chiar dacă nu ai fi considerat asta deloc adevărat.

Ce pot să mai zic, eu cu-al meu suflet robit?
În final, când ne-am despărțit,
N-ai avut pic de milă,
Măcar s-avem un divortium bona gratia.
Măcar la despărțirea pe care într-un fel mi-o doream, să fi avut drept de decizie.

Dar de unde când eram orice altceva, dar nu o sui iuris, în fața ta.
Pedeapsa de a avea un tutore ți se părea prea uşoară, când puteai să mă stăpâneşti tu.
Astfel, că la final, tot eu am fost vinovată.
M-ai acuzat de abandon, pentru că am abandonat calea deciziilor pe care le luai în numele meu.
M-ai acuzat de adulter, pentru că sufletul meu făcea dragoste cu gânduri despre independență.
Şi, cel mai grav, m-ai acuzat de tentativă de omor asupra iubirii noastre.
Când noi, iubite, n-aveam aşa ceva…

Căci, iubite, tu nu m-ai iubit pe mine, de fapt, niciodată.
Ai iubit iluzia unei himere, aceleia care credeai că mă reprezintă.
Mi-ai aurit colivia, dar nu mi-ai mângâiat aripile vreodată.
M-ai eliberat de sub sclavia unei iubiri toxice,
Dar doar pentru a mă antrena în alta…

Ioana Sidău

Textul despre închisoarea Jilava din 5 februarie și – a găsit repede o fericită completare din partea unui martor ocular, victimă directă a regimului de teroare și exterminare din închisorile comuniste, Jilava inclusiv, domnul Ioan Ilban, președintele AFDP din Maramureșul istoric.

“Am fost arestat în august 1948 ca membru al “lotului Vișovan”iar după lunile de anchetă și detenție la Sighet, am fost judecat la Cluj și condamnat la doi ani și jumătate de închisoare. Toți sighetenii am fost apoi transportați la Bucuresti cu duba – tren în condiții infernale. Debarcați la închisoarea Văcărești, am fost lăsați câteva ore prin curte, unde ne-am întins pe unde-am putut, revenindu-ne parțial după noaptea trecută. Apoi am fost duși cu un camion la Jilava.

Când am intrat la Jilava pe poarta fortului, am fost primiți într-un mod care (am înțeles mai târziu ) era un adevărat ritual specific Jilavei și destinat intimidării deținuților de la bun început. Eram obligați să alergăm între două șiruri de gardieni care ne loveau cu bâtele și din stânga și din dreapta, până ajungeam înăuntru. Era practic imposibil să te ferești. Urmau apoi percheziții brutale, la limita absurdului, totul cu scopul ca deținutul să simtă că nu mai are nicio șansă de apărare, nicio demnitate ci este neputincios, total la cheremul lor.

Ne-au băgat pe primul coridor la stânga, prima celula pe stânga cu fereastra spre curte (fereastra fiind acoperită cu un oblon nu ajuta la aerisirea camerei și nici la iluminat). Celula era deja plină, noi, cei 18 sigheteni nou veniți, ne-am găsit foarte greu loc. Deținuții erau înghesuiți ca sardelele pe niște priciuri de scândură așezate pe trei nivele: eu mi-am găsit loc numai la ultimul nivel de sus, aproape de tavan. Nu era pătură, pernă, nimic…mi-am pus sub cap micul bagaj cu care venisem. Când nu mai era altă soluție erau băgați oamenii și jos de tot sub primul prici, pe ciment, loc botezat cu umor “șerpărie”. După calculele mele, eram atunci în celulă 130-140 de persoane, dar din povestirile altora am aflat că se putea ajunge și la 200… Căldura devenea insuportabilă, cu toții transpiram abundent, atmosfera devenea irespirabilă, noaptea ne atacau ploșnițele, mai ales noi cei de la ultimul etaj eram primele ținte… Era în celulă o singură găleată cu apă din care aveam voie să bem și care era reumplută din când în când. Problema cea mare era că aveam o singură tinetă pentru necesități, care se evacua numai o dată pe zi! Stăteam practic tot timpul în mirosul acela pestilențial… Mâncarea era mizerabilă, ca peste tot în pușcărie, dar cine mai avea pofta de mâncare în condițiile acelea ?

După ce noi, sighetenii, am reușit să ne adaptăm oarecum la situația existentă, am început să observăm cine erau colegii de celulă, majoritatea mai în vârstă ca noi, înjghebând mici discuții. Am făcut ochii mari văzând că era plin de profesori universitari, academicieni, foști miniștri, eram într-o companie selectă…Începeam să înțelegem amploarea rezistenței anticomuniste din țară și justețea luptei la care ne angajasem. În anumite momente ale zilei, personalitățile din cameră începeau să ne vorbească pe teme de istorie, literatură, știință… adevărate conferințe pe care noi, tinerii, le ascultam în liniște, cu mult respect. Dacă ni s-ar fi permis un creion și o hârtie, cred că ne puteam specializa în orice domeniu…Pentru mulți dintre noi, închisoarea a fost singura Universitate pe care am absolvit-o…

După două săptămâni, un gardian ne citește numele de pe o listă și suntem îmbarcați spre închisoarea elevilor -Târgșor, județul Prahova. Cu Aurel Vișovan (profesorul, liderul și fratele nostru ) am avut un scurt dar emoționant moment de despărțire. Nu aveam să – l mai vedem pentru mulți ani… îl aștepta Piteștiul – iadul pe pământ românesc.

Consider o idee foarte bună amenajarea unui muzeu la Jilava (președintele AFDP Octav Bjoza face demersuri în acest sens). Ar fi un omagiu adus celor care s-au jertfit acolo dar și o mare șansă pentru bucureșteni (și nu numai) de a cunoaște pe viu istoria represiunii comuniste. Memorialul nostru din Sighet e important dar e prea puțin (și cam departe…) pentru a reface memoria întregii Națiuni…

Și dacă un asemenea muzeu va exista, sugerez președintelui și guvernului, ca vizitarea lui să fie un punct obligatoriu pentru orice delegație străină care vine în România. Sângele vărsat pentru credință și libertate este demnitatea și noblețea noastră în fața popoarelor lumii.” (Ioan Ilban)

A consemnat Marius Vișovan

Foto: Marius Vișovan

Trăim vremurile Apocalipsei: Ţara Maramureşului se află într-un grav și ireversibil proces de descompunere şi însăși temelia „Țării Lemnului” se dezintegrează. Casele, acareturile şi porţile vechi de lemn sunt demolate, meșteșugurile dispar, agricultura și zootehnia tradițională sunt abandonate, arhaicele biserici sunt părăsite, iar graiul strămoşesc este dat uitării… Paradoxal, cu cât acest tezaur, unic în lume, este mai cunoscut şi apreciat de către români şi străini deopotrivă, cu atât distrugerile sunt mai mari. Lucrurile merg în direcția total greșită, pentru stoparea dezastrului impunându-se câteva măsuri urgente şi punctuale:

1. Din cele cca 30.000 de case tipice de lemn (cu formă prelungită, acoperiş în patru ape etc.) construite înainte de vârful din anii 1960, azi au mai rămas pe loc câteva mii (doar câteva sute însă mai păstrând caracteristicul pridvor cu stâlpi sculptaţi), dintre care monumente istorice in situ sunt doar opt (8!) case, două (2!) complexe mulinologice şi nici o poartă (0!) de lemn! În total, doar vreo 200 de case vechi sunt salvate sigur de la demolare prin satele regiunii, incluzând aici și construcţiile devenite pensiuni sau locuinţe de vacanță, la care se adaugă cele cca 50 de case din Muzeele Satului…

Pentru a împiedica dispariția totală a ultimelor rămășițe ale arhitecturii populare, trebuie ca Direcția Județeană pentru Cultură, Culte și Patrimoniul Cultural Național Maramureș, împreună cu Comisia Națională a Monumentelor Istorice, să întreprindă toate demersurile pentru punerea urgentă sub protecția in situ a unui număr de minim 100 de gospodării și complexe meşteşugăreşti mai vechi de 50 de ani şi a tuturor porţilor „bătrâne”.

Dragi proprietari de case vechi: în mod indubitabil, casele de lemn vă aparţin și, dacă nu sunt monumente istorice, aveţi dreptul să le distrugeţi. Nimeni nu vă cere să nu mai construiţi case noi, să trăiţi în condiţii de ev mediu sau să mergeţi la toaletă în fundul curţii! Cu toţii suntem de acord că lumea trebuie să evolueze! Dar, nicăieri în lumea civilizată (acolo unde mulţi dintre voi muncesc), nu construieşte fiecare ce, unde şi cum vrea. Vă rog, aşadar, să păstraţi şi casa „bătrână” lângă cea nou construită (care ar fi bine să fie asortată stilistic, volumetric şi cromatic cu ansamblul).

Este incredibil faptul că vă ruşinaţi de casa de lemn, considerând-o semn de sărăcie şi înapoiere! Nimic mai fals decât un asemenea crez bizar!

Să ştiţi că tehnica actuală permite convertirea caselor vechi în locuințe confortabile, cu acoperiș mansardat și băi moderne, păstrând exteriorul original, dar interiorul putând deveni sofisticat și demn de invidiat… Iar pentru iubitorii caselor contemporane cu specific tradiţional, arhitecţii de la O.A.R. Maramureş au întocmit o serie de proiecte gratuite, care pot fi utilizate pentru construirea de locuinţe cu aspect local.

Casele vechi de lemn au o valoare proprie, intrinsecă, care va crește în viitor, spre diferență de zidirile din cărămidă. Nu repetați greșeala făcută cu zgărdanele de coral, lăzile de zestre ori icoanele pe lemn, vândute de către bunicii voștri pe bani de nimic… Nu vă mai vindeţi casele la metru cub pentru un preţ de mizerie, pentru a fi tăiate şi exportate… Şi nu înlocuiți mărețele porți de lemn cu grilaje de inox, împrumutate parcă de la vreo fabrică…

Autorităţile locale şi cele judeţene trebuie să urmărească respectarea Legilor Construcțiilor (50/1991), Urbanismului (350/2001), Monumentelor Istorice (422/2001), O.G. 47/2000 privind Patrimoniul UNESCO, Regulamentului-Cadru de Urbanism (H.G. 525/1996), H.G. 932/2010 (luarea în evidenţă a proiectului la O.A.R.) şi Legii 157/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei. Aplicat cu strictețe, cadrul legal poate opri distrugerea arhitecturii populare, fără a fi nevoie de noi legi în acest sens.

Autorităţile centrale şi locale trebuie să ofere facilități financiare generoase pentru toți cei care doresc să-și păstreze şi restaureze casele vechi de lemn, care necesită măsuri specifice de întreținere (schimbarea regulată a şindrilei, lupta cu umiditatea şi cu atacurile de insecte şi ciocănitori etc.), prin subvenționarea lemnului de construcție şi scutiri de impozite, precum şi compensaţii pentru înlocuirea omniprezentelor şi otrăvitoarelor învelitori de azbociment de pe toate tipurile de construcţii.

Iar companiile de asigurări vor trebui să-și adapteze criteriile astfel încât și casele vechi din lemn să poată beneficia de asigurarea obligatorie contra incendiilor, chiar fără a fi ignifugate, după modelul practicat în alte țări.

2. Este anormal ca în chiar cel mai bogat tărâm european în meşteşuguri autentice,teoreticienii culturii populare să fie salarizați de la buget, în timp ce creatorii înșiși, ajunşi la disperare, să fie nevoiți să se lase de meserie, plecând în străinătate! Preţurile pieţei pentru lâna toarsă şi ţesută manual şi pentru celelalte produse artizanale, sunt de nimic, iar societatea tot mai modernizată are din ce în ce mai puţină nevoie de meşterii populari.

Bugetul judeţului, prin Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Maramureş, ar putea însă găsi resursele pentru o indemnizaţie de măcar 500 RON/lunar pentru 100 de creatori populari precum: confecționeri de opinci, „clopuri”, cojoace de piele şi coșuri din fibră de alun, pentru olari, dogari, fierari, morari, pentru câţiva din cei mai buni lemnari şi ţesătoare (poate şi pentru câţiva ceteraşi, trâmbiţaşi sau dansatori excepţionali), care ar trebui totodată şi scutiţi de impozite, cu condiția ca: meșterii să aibă ucenici (încurajaţi cu burse), atelierele lor să fie lesne vizitabile, iar stilul, materialele şi ornamentele utilizate să rămână necontaminate de kitsch…

România a semnat Convenția Internațională pentru Protejarea Patrimoniului Cultural Imaterial, care susține nu atât conservarea obiectelor realizate anterior de către meseriaşii populari, cât, mai ales, crearea condițiilor pentru continuarea producerii acestora. Pe baza Convenției respective, spre diferență de ţara noastră, statele evoluate finanţează mai întâi meșterii populari şi şcolile de meşteşuguri periclitate şi, abia apoi, contabilii şi referenţii…

3. Agricultura tradiţională, transportul cu atelaje animale şi alimentația de tip ancestral se prăbușesc sub loviturile modernităţii și ale standardelor inventate fie de statul român, fie de U.E. Modul arhaic și sănătos de trai dispare, vechile soiuri şi rase locale de plante și animale sunt înlocuite cu hibrizi. Cultura fânului, pomicultura şi zootehnia tradiţională, surse nepreţuite de produse organice, mai supravieţuiesc parţial, fiind însă ameninţate de importuri, de chimizare şi de mecanizare. Fânul, carnea, laptele, brânza, cartofii sau porumbul au ajuns să nu mai merite a fi produse, având preţuri de nimic. Apele minerale locale ori sucurile de brad şi soc sunt înlocuite cu răcoritoare chimice şi bere la PET, şunca şi ouăle de casă sunt schimbate cu cremvurști și chipsuri cu aditivi, iar concentratele furajere și pesticidele otrăvesc mediul natural.

Niciodată, poporul maramureșean n-a fost mai bolnav ca azi… Efectul abandonării muncii câmpului şi reducerea efortului fizic, înlocuirea mersului pe jos cu cel motorizat, stresul omniprezent, mâncarea de la supermarket și dezechilibrele alimentare au efecte grave, ducând tot mai des la cancer, diabet, probleme cardiace…

Pentru un Maramureș sănătos şi autentic, pentru ca agricultura organică și alimentația tradițională să rămână vii şi preţuite la adevărata lor valoare şi pentru transmiterea mai departe a tezaurului de cunoștințe ancestrale, trebuie intervenit prompt de la nivel guvernamental, prin certificări bio „din oficiu”, scutiri de impozite şi credite cofinanțate de stat!

4. O rugăminte pentru parohiile maramureşene: cu sau fără ajutor de la stat, investiți în conservarea bisericilor vechi de lemn pe care le deţineți! Nu le abandonați, nici nu le transformaţi în triste capele funerare! Mai ales că, acele bisericuțe sunt mai atractive decât noile lăcaşuri în care investiţi azi…

Dragi enoriași: nu umpleți cu ciment vechile și pitoreștile cimitire care înconjoară bisericile de lemn. Nu defrișați copacii de acolo și păstrați obiceiul plantării prunilor la căpătâiul crucilor, care conferă acelor locuri un plăcut aspect de parc, nu de deşert betonat…

5. Dragi localnici! Fiți mândri de miile de cuvinte ale graiului maramureşean şi nu le daţi uitării! Folosiți acasă și în public limbajul străvechi și transmiteți-l mai departe ca pe o comoară de preț, moștenire de la nobilii voştri strămoși, care face diferența între voi și restul lumii și care vă asigură atât legăturile intracomunitare, cât și propria identitate regională.

Învățați și difuzați mai departe întregul tezaur de dansuri și melodii populare, în forme cât mai pure, şi nu vă mai ruşinaţi să purtaţi costumele tradiţionale moştenite de la bunici, preferând doar costumele populare nou confecţionate.

Pentru ca Maramureşul să aibă viitor, este nevoie ca localnicii să dea dovadă de mai multă înțelegere și dragoste pentru moștenirea fabuloasă pe care au primit-o, în primul rând față de cultura lemnului. Ei trebuie şi să-şi abandoneze mentalitatea de şantier („tot ce este nou e bun, iar ce e vechi, este gunoi”), acceptând regulile Civilizaţiei europene occidentale, pentru care „vechi” înseamnă ceva „valoros ce trebuie păstrat” şi nu un „semn de înapoiere”.

În acest moment, tinerii localnici care îndrăgesc tradiţiile sunt tare puţini: este nevoie de mai mulţi Călineşteni ai Ţării Maramureşului şi Coconi din Breb, care să înveţe să cunoască, să aprecieze şi să transmită mai departe vechile meşteşuguri şi obiceiuri.

În viitor, tradiţiile vor ajunge să fie din nou preţuite şi se vor „vinde” tot mai bine, dar se impune continuitatea: de abandonăm acum, n-o să mai ştim să ne reapucăm…

Poate ar fi timpul şi ca măcar o parte a sumelor alocate din banii publici, an de an, festivalurilor care de care mai „tradiţionale” de care s-a umplut judeţul, să fie investite în ceva mai durabil: conservarea arhitecturii, a meşteşugurilor, a agriculturii şi a zootehniei autentice.

Dacă decidenţii români şi europeni nu vor interveni acum pentru salvarea patrimoniului maramureșean, atât de unic şi de fragil, rămăşiţele sale vor dispărea cu totul în viitorul apropiat… Iar distrugerea ultimului rest autentic de Europă rurală preindustrială, a acestui sit cu valoare de peisaj cultural UNESCOnerecunoscut oficial, va fi, timpul va dovedi-o, o pierdere pentru lumea întreagă…

Dragii mei: este adevărat, tradiţia este tot mai greu şi costisitor de menţinut, dar faceţi-o, vă rog, de dragul superbei regiuni ai cărei fii sunteţi şi gândindu-vă la binele generaţiilor următoare!
Nu lăsaţi Maramureșul să moară!

Un maramureşean

Redistribuiți, poate-poate se va schimba ceva…

Sursă articol:  https://teofil-ivanciuc.weebly.com/
​

În perioada 5-9 februarie, echipa Centrului de Zi Micul Prinț (Sighet) în parteneriat cu Asociația S.O.S. Bambini a organizat o tabără educativă adresată elevilor Școlii Nr.4 din Poienile de Sub Munte.

Proiectul ”SMART” s-a adresat  unui  număr de aproximativ 80 de copii care au ales să își petreacă vacanța intersemestrială aventurându-se în lumea misterioasă a matematicii distractive și a limbii engleze.

Bineînțeles, organizatorii nu au uitat că e vacanță astfel că, în cea de a doua parte a fiecărei zile a taberei, au organizat diferite activități precum jocuri, ateliere creative, tombolă, cineforum și quizz.

Săptămâna a zburat foarte repede iar noii prieteni din Poienile de Sub Munte ne-au  rămas într-un loc special al cutiei cu amintiri!

Mulțumim mult S.O.S. Bambini, asociație  care a ”adoptat” această comună și desfășoară multe proiecte în zonă, echipei Micul Prinț, conducerii școlii care ne-a făcut misiunea ușoară prin frumoasa colaborare și, mai ales, copiilor pe care abia așteptăm să îi revedem la vară!

Camelia Pesek

Gheorghe Mihai Bârlea s-a născut la 10 februarie 1951, în satul Nănești, comuna Bârsana, Maramureș. Este absolvent al Liceului “Dragoș Vodă” din Sighet, al școlii Postliceale de Biblioteconomie din București, al Facultății de Filozofie din cadrul Universității “Alexandru Ioan Cuza” din Iași și al Facultății de Drept din cadrul aceleiași Universități ieșene. În perioada 1972 – 1990 a fost bibliotecar, bibliotecar șef, coordonator și director al Bibliotecii Municipale Sighetu Marmației, profesor la liceele din municipiu. În anul 2000 obține titlul de doctor în sociologie.

A deținut, de asemenea, funcțiile de consilier șef al Inspectoratului pentru Cultură al județului Maramureș, director al Muzeului Memorial Sighet (prin cumul de funcții), prodecan al Facultății de Litere (Universitatea de Nord Baia Mare), prefect al Maramureșului (din 01.09. 1997 până în 15.10.2000). În perioada 2008-2012 a fost senator (Parlamentul României).

Este membru al mai multor asociații culturale, membru al Uniunii Scriitorilor din România și membru al Uniunii Sociologilor din România.

Dintre volumele publicate (poezie), amintim: Lasă-te prădat, Din penumbră, Ceremonia clipei, Umbra lucrurilor.

La Mulți Ani poetului Gheorghe Mihai Bârlea!

(Salut, Sighet!)

***

A fost un timp al nesaţului de toate. Sighetul era înconjurat de străduțe care se terminau în preajma poeziei. După căderea serii, ideile noastre alergau să se întreacă în formele sublime ale îndoielii de zeci de ori. Orice puteam discuta înflăcăraţi de puritatea dorințelor. Oricât am fi visat ne simţeam creatorii reali ai unui poem care găsește cea mai fascinantă cale a iubirii spre oameni. Așa era atunci când i-am cunoscut pe fraţii Ghiţă și Vasile Bârlea, anii 1976-1977. Apoi am plutit fiecare în corabia noastră, dar ne bucuram de revederi tihnite fie la cenaclu, fie în pauzele de suflet ale orașului. Eu rămân întotdeauna fidelă părţilor bune din prietenii mei. Intenţionat aleg să păstrez imaginea lor cea mai frumoasă de care m -am bucurat vreodată. Așa că, la fiecare nouă aniversare cred că ceva minunat e pe cale să i se întâmple celui sărbătorit.

La mulți ani, prietene care scrii mereu pe marginea subțire a trecerii cu o geană de înger atotștiutor!

(Rândunica Petrulescu)

***
Jocul, vraja, caligrafia, muzicalitatea sunt note specifice ale poeziei lui Gheorghe Mihai Bârlea. (Cunosc persoane foarte sofisticate care o adoră…) Vă propun aceste inedite ale poetului, cu ocazia împlinirii a 67 ani de viaţă (n. 10 februarie 1951, Năneşti). Pentru că toate ipostazele sale – maestru al sociabilităţii (societas) şi al prieteniei, bibliotecar, promotor cultural, demnitar de Maramureş, universitar, familist dedicat, activist al societăţii civile, preşedinte de club sportiv şcl. – o au pe aceea de poet la temelie. Eu aşa înţeleg entuziasmul său plenar, tulburătoarea sa implicare în viaţa Cetăţii omului…

La Mulţi Ani, Mihai! Nestinsă amintire dragului tău frate geamăn, Vasile…

(Marin Slujeru)

Meta-poetice
Părinţilor şi fratelui Vasile

***
Trece o femeie strada,
cu un mers legănat, ca o frunză în vânt,
îmi pare că s-a întors
mama mea pe pământ,

exact cum o vedeam în pruncie,
îngândurată şi nemuritoare;
această iluzie mă salvează
şi azi de plâns şi uitare.

Şi suus, de tot suus,
îl ia pe tata de mână
şi pe unde nu este apus,
îl duce cu ea la cină;

împreună cu ei – fratele!
prea devreme sedus
să numere nesfârşitele nopţi
şi zile ce nu-s…

***
clipa de fericire
ca stropul de rouă,
ca lacrima,
la atingerea vântului
se usucă;

rămâne un sigiliu de sare
adânc înrămat între pleoape,
care nu se topeşte
şi nu se usucă,
ci creşte.

***
brumele dimineţii
şi iarba în răsfăţ,
prefigurează mersul amiezii de vară;

seara încercănată
de soarele în stingere
aşteaptă şiragul de stele

noaptea pândeşti un vis
care să te facă învingător
împotriva fricii.

***
Uneori oamenii sunt
ca păsările –
uită de ei şi cântă;

şi păsările uneori
sunt ca oamenii –
lasă în zbor
amintiri de neuitat.

 Gheorghe Mihai Bârlea

(07.02.2018)