Etnograf, muzeograf, editor, publicist și profesor universitar, Mihai Dăncuș s-a născut la data de 10 februarie 1942 în localitatea Botiza, Maramureș. Din anul 1999 este doctor în științe, specialitatea etnografie și folclor.

Este absolvent al Liceului „Dragoș Vodă” din Sighet și al Facultății de Filologie, specialitatea Limba și literatura română a Universității “Babeș – Bolyai” Cluj-Napoca.

A fost directorul Muzeului Maramureșului din Sighetu Marmației în perioada 1977 – 2011, iar din anul 1998 a fost profesor asociat al Universități “Babeș – Bolyai”, predând cursul de etnografie la extensia din Sighetu Marmației, Facultatea de Geografie. A devenit profesor asociat al Universității de Nord Baia Mare, Facultatera de Litere și Filosofie, specializarea Etnologie din anul 2004.

Alături de Francisc Nistor, Mihai Dăncuș a fost ctitorul incontestabil al Muzeului în aer liber – Muzeul Satului Maramureșean din Sighet, inaugurat în anul 1981.

Profesorul Mihai Dăncuș a publicat numeroase articole, studii, volume de autor, volume în colaborare dar, multe alte lucrări așteaptă în manuscris.

La mulți ani, Domnule Mihai Dăncuș!

(Salut, Sighet!)

***

Una dintre personalitățile Maramureșului, care și-a pus amprenta asupra vieții culturale în zonă, împlinește o frumoasă vârstă. Fără a exagera, putem afirma că domnul Mihai Dăncuș, la fel ca predecesorii săi din familiile vechi ale Maramureșului, și-au adus prinosul lor la evoluția zonei natale. De la începutul carierei și până în prezent, Mihai Dăncuș s-a concentrat atât pe studierea aspectelor teoretice ce țin mai ales de evoluția etnografiei și a vieții materiale a românilor maramureșeni, dar și pe îndeplinirea unei misiuni de viață, cea legată de adunarea de obiecte muzeale aflate pe cale de dispariție și continuarea unui vis vechi al unor maramureșeni vizionari, acela de înființare a Muzeului în aer liber. Salvarea unor case și apartenențe, datând din secolul al XVI-lea face ca acest Muzeu să dețină un patrimoniu inestimabil, comparabil cu cele mai bogate muzee de profil din lume, iar datarea și studierea lor reprezintă o muncă de pionierat extrem de utilă Maramureșului.

La ceas aniversar, în an aniversar, dorim unui Om ce poate fi definit model ca intelectual, patriot adevărat, și maramureșean fără pereche, un sincer La mulți ani, cu sănătate și cu putere de muncă, alături de cei dragi sufletului!

Cu considerația cuvenită, din partea altui maramureșean, Livia Ardelean!

(Livia Ardelean, Cluj-Napoca)

***

Profesorul doctor Mihai Dăncuș, muzeograf cunoscut și recunoscut, etnolog de excepție, face parte din categoria foarte rară a spiritelor enciclopedice, a elitelor umaniste, a celor pasionați și întotdeauna gata să construiască, să împlinească, să lase în urmă realizări majore, incontestabile. De aceea Maramureșul îi este îndatorat lui Mihai Dăncuș și trebuie să-l cinstească și să-l prețuiască mereu!

La mulți ani, Mihai Dăncuș!

(Ștefan Mariș, Baia Mare)

sursă foto: www.graiul.ro

E simplu să fii indiferent într-o lume în care nimeni nu are timp să te cunoască așa cum ești, să-ți știe fricile și să te asculte fără a se plânge de propriile probleme.

Dragostea de superioritate și obsesia de a fi mereu cu un pas înaintea vecinului, a devenit jocul cel mai incitant al secolului. Naivi, ne tentează și pe noi sa încercăm tot ceea ce este cool și ne aruncăm bineînțeles în valurile acestui joc murdar, ajungând să distribuim noroi în stânga și-n dreapta, uitând cu desăvârșire de ceilalți jucători. Dăm tot ce avem mai bun și nici că ne pasă, căci acei jucători, cândva, ne-au fost aproape. Cum toate au un final, și acest joc ajunge la căsuța pe care scrie SFÂRŞIT și atunci cădem din nou în rutina zilnică unde ne dăm seama că viața fără rivalii jocului e ambiguă şi abia atunci regretăm diferitele trucuri prin care i-am zdrobit pe adversari.

Și, ca înviat, îți dai seama că indiferența e valabilă în public pentru a-ți ridica prestigiul social, ajungând astfel să-ți renegi prestigiul moral însă, atunci când te așezi pe marginea patului în agonia tumultoasă a nopții reci de iarnă, măștile încep să cadă una câte una și odată măștile date jos, îți redescoperi frumusețea chipului blajin, dar ce folos, căci nimeni nu e în stare să ți-l admire, care-i mulțumirea că oglinda te reflectă în splendoarea ta, dacă imitația s-a imprimat deja în exterior și, ce rost mai are sa-ți dai masca jos dacă mâine o vei îmbrăca din nou sau și, mai grav, mâine poate vei asorta o altă mască cu blugii tăi cei noi.

Conștiința are datoria de a ne mustra în speranța că ceva se va schimba dar, cum bine zicea un biet bătrân – „Cu mine mă pot lupta, însă cu o lume-ntreagă nu mi-e cu putință” – tind să cred cu tărie acest lucru, căci spusele lui se adeveresc.

Acestea fiind spuse, tu, dragă cititorule, cugetă spre a-ți construi caracterul mult visat și nu mai încerca prin false căi sa-ți cumperi măști made in China, deoarece ele nu te avantajează, iar când vor cădea, tu nu vei avea habar cum sa-ți expui frumosul ce zace în tine, frumos pe care din pură prostie l-ai ascuns.

Perfecțiunea nu se cumpără, ea se zidește în timp și, oricât de buni zidari am fi, mereu vom mai avea ceva de adăugat templului nostru.

Ioana Trifoi
clasa a X-a F, C.N. „Dragoș Vodă”

Sigheteanca Florica – Ionela Neneștean s-a născut iarna, în februarie, dar natura muncii ei și destinul o răsfață, zi de zi (nu doar de ziua ei!), cu multe flori. La florăria din centrul Sighetului, unde-și desfășoară cu dăruire activitatea, îi puteți admira panoplia impresionantă de medalii. Și de asta prietenii o dezmiardă… Flori! FIN (adică Florica Ionela Neneștean) a absolvit Liceul „Dragoș – Vodă”, Facultatea de Studii Europene – Relații Internaționale (UBB Cluj-Napoca) și Facultatea de Știința și Ingineria Mediului (UBB Cluj Napoca). A revenit totuși acasă, la Sighet. Oare de ce? Are o pasiune extremă: cursele de maraton. Chiar, de ce?

Ion Mariș (IM): De ce alergatul, Flori?
Flori – Ionela Năneștean (FIN): Fiind o fire activă, iubitoare de activități sportive și natură, nu a fost ceva ieșit din comun să mă regăsesc și să fac o pasiune pentru alergare.

IM: Când ai început să alergi… “serios”?
FIN: Totul a început acum 5 ani din dorința de a avea o viața sănătoasă și activă. Fiind la studii în Cluj, oraș mare, cu multe competiții sportive, printre care și multe concursuri de alergare, m-am înscris în Octombrie 2013, la Crosul Făgetului, proba de semimaraton, 21 de km de alergare prin pădurea Făgetului. După acest concurs m-am îndrăgostit iremediabil de acest sport. Proba mea preferată este maratonul.

IM: Ce concursuri ai la activ?
FIN: Am participat la maratoane atât în țară cât și în străinătate. Am alergat traseul parcurs de Pheidippides, de la Maraton la Atena, în noiembrie 2015, la Maratonul Clasic din Atena. Am mai participat și la Maratonul Standard Chartered din Dubai în ianuarie 2016.

Am alergat la concursuri caritabile (Wings for Life World Run și Aiud Maraton), maratoane istorice (Maratonul Reîntregirii Neamului Românesc, Maratonul Zăpezii), maratoane de trail (Ecomarathon, Maraton Piatra Craiului, Maraton Apuseni).

Aș mai enumera și câteva maratoane din 2017, alergate în țară, cu rezultate notabile: Maratonul Internațional Wizz Air Cluj Napoca (am fost la a patra participare și am ajuns pe locul 4 la general feminin și locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul “Bate Toaca” din Ceahlău (locul 3 la categorie de vârstă, feminin), Maratonul Ciucaș X3, din Ciucaș (locul 2 la categorie de vârstă), Maratonul Via Maria Theresia, din Călimani (locul 4 general, feminin și locul 1 la categorie de vârstă, feminin).

IM: Se pare că, din punct de vedere sportiv, anul 2017 ți-a fost benefic!
FIN: 2017 a fost un an competițional plin de podiumuri și asta se datorează și faptului ca din februarie 2017 am început să fiu antrenată și îndrumată de către doamna antrenoare Ana Hecico, un om deosebit, care ne pregătește cu pasiune și mult suflet. Fac parte din Clubul Sportiv privat “Școala Alergării” condus de doamna antrenoare Ana Hecico.

IM: Am auzit că ai pornit cu… viteză și-n anul 2018. Despre ce este vorba?
FIN: Am început și acest an cu dreptul (zâmbește)! În 28 ianuarie, luna trecută, în cadrul Campionatului Mondial de Triatlon de la Cheile Grădiștei, am participat la Campionatul Național, proba de triatlon pe echipe (alergare, bicicletă și ski fond), împreună cu Judith Nemet – bicicletă, Ana Hecico – ski fond și eu, alergare. Și-am ajuns exact… pe locul 1!

IM: De ce n-ai ales – după finalizarea studiilor – să rămâi la Cluj?
FIN: Îmi place foarte mult Clujul, dar este un oraș prea scump pentru un tânăr absolvent de studii superioare, fără experiență în domeniu. Așa că… am revenit acasă unde aveam un loc de muncă asigurat în business-ul rudelor mele (râde)! Deh, un pic de nepotism nu strică!

IM: Ce-ți dorești pe viitor, în viață?
FIN: Îmi doresc să alerg în continuare din plăcere, până la adânci bătrâneți. Sportul ne șlefuiește forma fizică și psihică.

IM: Mult succes, Flori, și să aduci la Sighet cât mai multe trofee!… și… pentru că în 12 februarie va fi ziua ta, din partea echipei “Salut, Sighet!”: La mulți ani!
FIN: Mă voi strădui să mai aduc trofee! Vă mulțumesc pentru urări!

Ion Mariș

Nu știu de unde vin, dar știu sigur că am avut timp nouă luni să mă decid dacă vreau sau nu să ajung pe pământ. Am ales viața, pentru că am considerat că voi avea liniște și că va fi ceva frumos și, bineînțeles, nu voiam să îmi necăjesc viitorii părinți.

Iată-mă acum, aici. Tânără, plină de viață, zâmbitoare, gingașă, cu un suflet mare care ar face orice pentru a atinge apogeul “perfect”. În fiecare zi îi mulțumesc lui Dumnezeu pentru acest dar frumos pe care mi l-a oferit și pentru faptul că am o familie atât de frumoasă. Sunt fericită și mă mulțumesc cu tot ce am, dar de fiecare dată mă bântuie un gând. Nu înțeleg și, uneori, nici nu vreau să o fac… de ce unii nu aleg viața sau chiar dacă o aleg nu încearcă măcar să o facă să fie frumoasă? Se spune că viața este o excursie gratuită pe care Dumnezeu ți-o oferă la naștere. Și atunci de ce să nu o facem frumoasă? Privesc în jurul meu și văd o mulțime de oameni triști. De ce? Niciodată nu vei ști când excursia ta va lua sfârșit. Poate mai ai doar o zi… poate doar un minut sau poate nu mai ai nimic. Viața nu este făcută să fim supărați, necăjiți și mai mereu negativiști. Viața e ceea ce suntem noi, pentru că noi suntem viața. Fără oameni viața nu ar mai avea sens. Până la urmă, cam tot ce ne înconjoară este viață. Sunt sigură că fiecare dintre noi deține o clepsidră a vieții pe care nu o vede, dar sigur există. Ei bine, acea clepsidră are în ea “aurul” vieții care se scurge încet zi de zi. Când nisipul se scurge, și viața noastră se scurge și constați,, spre final că nu mai ai timp să faci ceea ce ți-ai dorit o viață întreagă.

Pe acest pământ sunt 3 tipuri de oameni: oamenii care își trăiesc viața și fac tot ce le stă în putință ca să fie fericiți, cei care sunt reținuți în a face ceea ce le place din cauza lipsei banilor și cei care nu au nicio posibilitate de a fi fericiți. Cred că în acest timp, cât suntem pe pământ, ar trebui să încercăm măcar să fim ca primul tip de oameni. În viață, trebuie să faci ce îți place, chiar dacă încerci o mulțime de lucruri.

Pe parcursul vieții am făcut foarte multe lucruri până am ajuns să fac ceea ce îmi place. Din punctul de vedere al părinților, cred că aceștia nu trebuie să îi oprească pe copii deloc, ci să îi lase să își deschidă aripile și să zboare în ce lume visează ei, pentru că doar așa vor fi cu adevărat fericiți. Urăsc când văd această diferență între oameni și aud lucruri de genul “Eu sunt mai bun decât cel de lângă mine” sau “Vai de capul lui că habar nu are pe ce planetă e”. Poate că nu știe pe ce planetă e, dar poate așa e fericit. De când sunt mică am fost obișnuită să simt că toți oamenii sunt egali în fața lui Dumnezeu. Nimeni nu e mai presus, pentru că la sfârșitul vieții toți mergem în același loc, indiferent dacă am fost oameni de bani gata sau cerșetori. Lucrul esențial în viață, din punctul meu de vedere, este să încerci să fii fericit și, dacă nu te simți fericit, atunci să cauți modalități onorabile prin care să devii așa. Orice problemă are rezolvare, nimic nu este întâmplător pentru că orice greșeală vine cu o învățătură.

Așadar, să privim mereu pozitiv și să nu lăsăm ca această excursie frumoasă să treacă fără a ne simți bine, pentru că “vieții nu îi poți adăuga zile, dar fiecărei zile îi poți adăuga viață”.

Anca Corneștean
Clasa a IX -a A,
Liceul Pedagogic „Regele Ferdinand”

,,Sindromul Boca’’
De-o vreme obsărv minten, minten pîn căsi, cîte o iconă cu Arsenie Boca . ,,Cina cea de taină’’ ori ,,Maica cu pruncu’’, încet, încet, dispar. Le-o fo bughet! Așă-i mai bine: tăt on Arsenie Boca șî o conductă trasă di la baie direct în șanțu de dinaintea ferestii vecinului cu care să-i otrăvești aeru !

Despre ipocrizia infantilă
Nici mai demult n-o fo’ pe credincioși ominii. Țîneu postu pîntru a-și lua di la gură șî a cumpăra pămînt. De îndrăznei să-ți placă școla, ierai mintenaș pus la punct: Ce vrei, că doră nu ti fa popă !… De cum să găta postu șî începeu stînile, să cam găta cu credința șî rare erau stînile care coborău fără de-on mort!

Unde dai șî unde crapă
Cînd s-o scris în Biblie că nu-i bine nici să adaugi, da nici să scoți din cele scrise, Dumnezeu o avut în videre că omu a si îndemnat să facă aiasta. Nimnic din ce-i scris acolo nu-i înafara cuvîntului lui Dumnezău. El o prevăzut tăt ce se pote întîmpla. Dacă nu să scrie ,,să nu furi’’, omu n-ar si furată în vecii vecilor!

Tăți propovăduiesc credința lui Isus, care o umblat pă gios în săndale șî iei umblă cu Mercedesu cu blodăr în scaune!

Despre denumirile sugestive ale cultelor
Fiecare își alege on nume cît mai frumos la credința lui șî ș-o înstruță cu ce are iel mai mîndru. Care-și înstruță clopu cu urzîci?

Controverse între religii
Discuție între un greco-catolic și un ortodox:
-Voi di ce nu țîneți Paștile cu ungurii deodată?
-Da’ voi di ce nu țîneț Crăciunu cu rușii?

Boboteaza la noi
Dacă la cele sfinte (aghiazma) să îmbulzăsc șî nu au încredere că a ajunge, ce să mai zîc la celelalte lumești ? După aieștia nu rămîn firimituri să le adune cu coșărcile, aieștia îs în stare să mînînce și coșărcile!

Despre (unii) preoți și salarii
Ei n-au încredere că le-a da Domnul, ei au mai mare încredere în Cezar, care ie di la tăți șî le dă șî lor. Iară iei (unii) îl ajută să-i mințască pă omini!

Despre una să scrie șî alta să face
Scrie: ,,Să dai Cezarului ce-i a Cezarului șî lui Dumnezeu ce-i al Lui Dumnezeu. Adevărate vorbe, numa că amu stau ominii Domnului la masă cu Cezariu șî își fac împărțala!

Despre ,,dreapta’’ conduită
Pă OM, Dumnezău l-o făcut ca pă o construcție perfectă: ,,la boloboc’’! De aici încolo, îi grija lui cum mențîne bula de aer din boloboc, la mnijloc. De o înclină pe în stînga ori pe în dreapta, să pote trezî că i să urne’ șandramaua în cap !

Omu, în multe privință să asamînă cu o claie. Șî omu șî claia pîntru a sta în pticioare au nevoie de o sprijonă (la om șîra spinării, la claie, paru). Cîte o claie care-i pe îndesată, ori pe mare, de multe ori, paru să îndoie, ori să rumpe. La claia ce-i făcută mai rară șî mai deșîrată, pătrunde ploia șî-i putreză paru di la rădăcină. Batăr cum ai socoti șî la om șî la claie, mortea zine pînă la urmă di la PAR !

Despre identitate
Tot ni se repetă că ne cam pierdem identitatea națională. Păi cum altfel ? Dacă avem înaintași fără o identitate concretă cu nume și prenume, doar substantive-adjective: Michnea Vodă cel Cumplit, Ștefan ce Mare, Radu cel Frumos, Mircea cel Bătrîn, Negru Vodă, Pintea Viteazu, Vlad Țepeș etc. Prima cauză a pierderii identității naționale este îndepărtarea de Dumnezău prin nenaștere de prunci !

Ileana Pisuc

Foto: Peter Lengyel

Săptămâna trecută am reușit să vizitez pentru prima dată închisoarea Jilava, unul din cele mai sinistre locuri de pe pământul românesc, intersecția groaznică a nenumărate destine frânte de tirania comunistă.

Împreună cu un grup de prieteni am străbătut, timp de două ore curțile interioare dintre corpurile de clădire precum și multitudinea de galerii din Fortul 13 (o componentă a structurii destinate apărării militare a Bucureștiului la sfârșitul sec.19) ale cărui încăperi au fost transformate în celule, spații ce adăposteau într-o înghesuială extremă, peste 100, poate chiar 200 de persoane… deținuți politici anticomuniști de toate orientările, aflați în tranzit spre alte destinații…

Majoritatea dintre noi fiind la prima vizită și relativ tineri am avut nevoie de un ghid competent. L-am avut în persoana doamnei Niculina Moica, fost deținut politic, arestată și întemnițată la vârsta de 16 ani! O parte din detenție a petrecut-o aici la Jilava… Dânsa și-a oferit timpul cu bucurie pentru a ne însoți.

Multe personalități ale neamului românesc au pătimit aici, unii aici și-au găsit sfârșitul. Deși majoritatea spațiilor sunt complet goale (repararea și amenajarea muzeală e încă doar o speranță…) în celula unde a murit Monseniorul Vladimir Ghika (deja beatificat) în anul 1954, a fost pusă o fotografie și un mic altar. Aici noi, vizitatorii, ne-am oprit și am rostit o scurtă rugăciune.

N-am să ascund faptul că m-am gândit mult și la tatăl meu, Aurel Vișovan, conștientizând cu emoție că pășesc pe urmele lui, care a străbătut aceste coridoare, în cei 16 ani de detenție fiind de mai multe ori adus aici… prima dată fiind în 1949, când, după condamnarea în procesul de la Cluj sighetenii au trecut prin Jilava fiind apoi repartizați la diferite închisori, el fiind destinat infernalului Pitești…

Nu vă invit să vizitați Jilava (deocamdată e nevoie de aprobări și formalități). M-aș bucura ca sighetenii să vadă măcar Memorialul de la noi din oraș, pentru a înțelege ce a însemnat comunismul… Dacă veți duce acolo un prieten care n-a fost încă, veți contribui la trezirea națiunii din coșmar!

preot, Marius Vișovan

N. r.: Să nu uităm că azi se împlinesc 65 de ani de la moartea, în închisoarea de la Sighet, a marelui om politic, lider țărănist și premier al României interbelice, Iuliu Maniu. 

Cititorilor “Salut, Sighet!” le oferim în exclusivitate scurt-metrajul “Libertate-n vremuri toate”. Filmul a fost realizat de Florentin NĂSUI (scenariu, regie, imagine, prelucrare, montaj, pe peliculă de 16 mm) în 1978, în colaborare cu Johnny POPESCU (actor) și Gabriel Cociuba (scenograf și sprijin moral). În imagini mai apar poetul Alexandru Dohi și publicistul Cornel Ivanciuc.

Azi, 05 februarie, Ioan J. Popescu sau – așa cum toți l-am cunoscut – Johnny, ar fi împlinit 65 de ani. A făcut parte din Sighet, s-a împărtășit din viața social – culturală a orașului nostru și a evocat – scriind – momente interesante din istoria urbei noastre.

În urma cu 40 de ani de ani, în plin comunism în România, în Sighetul nostru drag, Johnny interpreta un rol. “Rolul” vieții lui, din păcate, s-a încheiat mult prea devreme! Azi, să ne-amintim de Johnny!

Echipa “Salut, Sighet!”

***

Într-o sâmbătă din anul 1988, pe la ora cinci după amiaza (aveam 14 ani), mă îndreptam țanțoșă către Liceul „Dragoș Vodă”. Mergeam la discotecă – pe vremea aceea era aproape de necrezut că așa ceva avea loc în orașul întunecat devreme, din lipsă de curent. (Lipsa de curent avea, totuși, unele avantaje, mai ales când te aflai la discoteca de la Dragoș).

Tăiasem o geacă de piele care aparținea fratelui meu, îi aranjasem niște franjuri pe mâneci, aveam bocanci scâlciați și… îmi tencuisem fața bine de tot cu fond de ten, mă rujasem cu roșu aprins și îmi creionasem cu negru ochii. Așa speram eu să fac furori la discotecă și îmi imaginam că băieții vor fi foarte impresionați. Unii, cel puțin.

Deoarece plecatul de acasă în acest hal necesita anumite precauții și întâlnitul cu anumite babe de cartier ar fi fost fatal gecii de piele proaspăt măcelărite, am luat-o pe Mihai Viteazu. Pășeam ca din pod cu bocancii ăia cam mari și cam înnoroiați, încercând să îmi păstrez o mină cât mai indiferentă (azi se zice cool) și să arăt cu vreo cinci ani mai matură.

Pe strada pustie, proaspăt plouată, mirosind a Sighet de aprilie, venea din față pe o bicicletă, în mare viteză, Johnny. M-am umflat în geacă știind că Johnny e și el cool și o să zică… uau, tu, ce tare arăți, ce furori o să faci! Pe naiba! Johnny a sărit de pe țoaglă trântind-o de bordură, m-o luat de o halipă și, cu dosul mâinii, mi-a șters rujul de pe gură întinzându-mi-l până la urechi. „Unde mergi așa?” a tunat Johnny, „Cui faci pe plac: ție sau unor mucoși?”. Am rămas paf! În cazul în care mi se făceau observații acasă sau la școală, mi se spunea: LA VÂRSTA TA NU SE FACE AȘA, O FATĂ DE TREABĂ NU UMBLĂ AȘA, și, cea mai urâtă propoziție posibilă: CE ZICE LUMEA???? CE O SĂ ZICĂ VECINII? CE O SĂ ZICĂ NEAMURILE? Drept să vă zic, mă durea la trei metri de partea dorsală de CE O SĂ ZICĂ LUMEA, însă, nu îmi pusesem niciodată astfel problema: sunt eu? Îmi fac pe plac mie? Sau mă fardez gros și tencuit pentru a juca o piesă de teatru pe scena vieții mele?

Brusc, mi-am pierdut indentitatea de adolescentă infatuată si mi-am câștigat-o pe cea de om, de ființă. Johnny și-a luat bicicleta și a plecat în viteză mai departe, luând cu el acestă identitate de geacă de piele cu franjuri și lăsându-mă acolo, pe trotuarul ud de ploaie, cu o nouă haină, una care a început sa mă strângă și să mă sufoce, una care mi-a intrat direct sub piele, o haină perfect croită pentru mine, numai a mea, o haină în care m-am simțit goală și vulnerabilă.

Am învățat greu să port această haină a realității mele personale, impactul ei asupra celor din jur a fost mult mai mare și mai brutal. Mi-ar fi fost, cu siguranță, mult mai ușor să trăiesc cu geaca de piele cu franjuri și cu rujul roșu. Nu mai puteam însă, această variantă nu mai era viabilă.

În orașul acesta care uneori ne-a sufocat, orașul ăsta iubit și urât cu disperare, cu granițe nevăzute, cu reguli absurde nescrise, orașul în care nimeni nu poate fi profet, în orașul acesta, pe străzile din toate anotimpurile mergea Johnny cu bicicleta lui, iubindu-ne pe toți. Johnny a învățat devreme că unele lucruri care ne definesc trebuie bine ascunse precum perlele prețioase și că le arăți numai celor care te iubesc cu adevărat.

De ziua lui îi doresc să renască într-un alt loc, într-un alt oraș, într-un alt timp, acolo unde hainele propriei identități nu ard pe piele și nu sufocă. Îi doresc iubitului meu Johnny să își poată purta inima precum un steag, roșu precum rujul întins pe obrajii mei în acea după amiază de april în care mi-am primit din mâinile lui noua haină a identității mele.

Timea Müller (Germania)

***
Vara anului trecut mergeam îngândurată, alegând străzile mai necirculate ale Sighetului pentru a-mi aerisi mintea de balast și, ca aproape de fiecare dată când aveam mintea întortochind un puzzle mai dificil de rezolvat (gândindu-mă cum să fac să găsesc un traducător pentru noul meu volum de versuri, “Templul de Adamant’’), mi-a ieșit în față Johnny.

Era o zi de vară splendidă, Johnny venea cu bicicleta și, din start, doar vederea lui m-a liniștit. În spatele lui era un soare puternic, a fost ultima oară când am vorbit cu el, cred că vreo oră, sau mai bine, nici n-am simțit timpul trecând, sau oamenii. Rar mă conectez 100% cu vreun partener de conversație, dar atunci a fost mai mult decât atât. A fost o întâlnire de adâncime, cum rareori mi se întâmplă.

Mi-a zis simplu: Antonia, eu o să-ți traduc cartea! Sincer, niciun om nu mi-a dat vreodată o rezolvare așa de rapidă, luându-mi, într-o fracțiune de secundă, acea piatră grea de pe inimă.

Întotdeauna Johnny avea acel dar aparte de a te scoate din cotidian, din neliniște, din frământare, găsind cuvintele potrivite, tonul potrivit, momentul potrivit. Mă uitam la el și cred că niciodată nu l-am văzut mai aproape de acea stare din care ai putea să trăiești la infinit. A fost mai mult decât o întâlnire dintre două persoane care se cunosc, a fost o întâlnire a sufletelor noastre, așa am simțit, era ceva aparte și am intuit pe loc uniciatea acelui moment, pentru că Johnny mi-a vorbit mai mult decât de obicei, era ca și cum și-a transmis secretul serenității iar eu îl ascultam, sorbindu-i cuvintele într-o lumină mai profundă, mai puternică, eram un receptor care absorbea esența din cuvânt, nu mai știu să reproduc exact ce mi-a spus, dar ce îmi aduc aminte foarte subtil este căldura din glasul lui, liniștea din voce. A fost un dar prețios, pe care mi l-a pus în bagajul vieții.

Din păcate, Johnny n-a mai apucat să-mi traducă cartea, dar știu că undeva acolo sus a luat din versurile mele și le-a tradus în lumină.

Johnny, îți mulțumesc pentru cuvintele tale, pentru cărți, pentru prietenia ta atât de caldă și nemuritoare!

Antonia Luiza Dubovici-Zavalic (S.U.A)

***

Johnny era un tip mişto şi mi-aş fi dorit să nu vorbesc despre el la trecut. I-ar plăcea să audă că spun despre el asta, că e mişto, m-ar lua puţin peste picior, dar, de fapt, s-ar bucura în sinea lui. Pentru că aşa se bucura Johnny. Discret, fugind de ridicol şi exagerări. Unii ar spune că avea tot timpul ceva sau pe cineva de criticat pentru că nu observau când se bucura. Mie asta mi-a plăcut la el. Şi mi-au mai plăcut sfaturile scurte – nu-mi ţinea niciodată teorii – despre cum să-mi îmbunătăţesc stilul de a scrie şi asta mă încânta pentru că îmi demonstra că e ceva de capul meu. Pentru că nu pierdea vremea cu lucruri sau persoane neinteresante. Pentru că bea ceaiul cu degete transparente, bucurându-se. De vreo două ori mi s-a întâmplat să-mi vină să-l îmbrăţişez pe Johnny, dar nu am făcut-o pentru că şi eu, ca el, mă bucur în sinea mea şi fug de ridicol. Nu-mi pare rău. El ştia. Îmi pare rău doar că nu mai există în această dimensiune spaţio-temporală să bem un ceai împreună şi să ne bucurăm în sinea noastră.

Crina Voinaghi (România, Sighet)

***

În 5 februarie a.c., Johnny (Ioan J. Popescu) ar fi împlinit 65 ani. * Fascinat de fenomenul lingvistic, de metodologia învăţării limbilor străine, a fost director al unei şcoli de profil la Cluj şi a încercat înfiinţarea unei şcoli private de limbi moderne la Sighet. În publicistică, inclusiv ca reporter radio, a deprins rapid stilul specific meseriei, celebrând clipa prezentă (fulminante foto – sau audio-reportaje!), întocmind articole documentare de curaj (când alţii o dădeam cotită…), introducând cititorii în istoria, cultura şi modul de viaţă al etniilor locului. S-a dovedit, în special, un bun documentarist (cărţi întregi) al istoriei evreilor din Sighet, neglijată până la el. A avut iniţiative comunitare – pro bono, desigur… * Rafinat, elegant în ţinută şi atitudine, Johnny a rămas totodată firesc, popular, egal de atent cu toată lumea. Ionică, Iani – îi mai ziceau unii şi alţii. Vocea lui era ascultată în tot Maramureşul nostru… *Respectându-i, mai presus de orice, pe cei dăruiţi cu creativitate, însuşi a stăruit în confecţionarea de tapiserii-poem sau în scrierea vreunui roman documentar… Cunoscător în muzică, teatru, film, artă plastică, modă sau artă culinară, ne-a împărtăşit cu fervoare din cunoaşterea sa. * Niciodată nu s-a plâns, nu ne-a întristat cu necazurile şi încercările de care a avut cu prisosinţă parte (pe nedrept, vă asigur!). Mereu ocupat, ci mereu disponibil pentru prieteni şi prietenie. De câte ori îl chemam, îşi adapta programul şi venea val-vârtej, cu bicicleta lui. Nu m-am plictisit niciodată cu el. – Şi am petrecut nişte ani buni împreună… * Spirit liber (l’esprit), gentil (gentleman, gentilhomme), plin de dărnicie, de o francheţe graţioasă într-o lume a prejudecăţilor discriminative şcl. şcl., Johnny a trăit pentru noi. …Iar noi? Unii nici nu am băgat de seamă. “Simţiri reci, harfe deşarte…” * Nu pot înţelege cum un om atât de harnic nu a adunat nimic pentru el. În afară de preţuirea noastră – toată, pentru totdeauna… Fie-ţi ţărâna uşoară, prietene!

Marin Slujeru (România, Sighet)

***

Anul trecut te felicitam cu ocazia aniversării zilei de naștere, telefonic. Anul acesta, o candelă aprinsă reamintește același eveniment. Așteptam romanul la care lucrai și despre care vorbeai cu entuziasm.

Azi, stai de vorbă despre vremuri și vreme cu înalte personalități ale culturii. „La mulți ani!”, oriunde te-ai afla.

Eva Oanță (România, Sighet)

Luni, 5 februarie 2018, de la orele 16, în cadrul evenimentului „Despre Johnny” organizat de Muzeul Maramureşean Sighetu Marmaţiei la Casa muzeu „Elie Wiesel”, în semn de omagiu pentru tot ce a însemnat şi a făcut Johnny Popescu pentru oraşul nostru, se va deschide filiala sigheteană a Bibliotecii româno-maghiare „Corbii Albi”.

Johnny Popescu a fost un excelent vorbitor de limbă română, de limbă maghiară, de limbă engleză. A fost un erudit, un excelent cunoscător al istoriei locale. Cărţile scrise de el stau mărturie că a fost o personalitate de prim rang a oraşului, care merită aprecierea noastră prin toate mijloacele.

Tocmai de aceea Mihail Manole a propus ca filiala din Sighet a Bibliotecii româno-maghiare să poarte numele celui pe care nu avem cum să-l uităm vreodată.

Biblioteca „Ioan J. Popescu” este o filială a Bibliotecii „Corbii albi” înfiinţată la Cluj-Napoca, în cadrul Asociației Clubul Media Corbul Alb. Statutul Asociaţiei prevede organizarea următoarelor evenimente:
-Mese rotunde, itinerarii, cu tematici legate de jurnalism, probleme minoritare, prezentare de cărți și alte activități culturale
-Sprijină educarea tinerilor în spiritul toleranței față de minoritățile de toate genurile, prin concursuri, diverse evenimente, tabere și alte căi
-Editează volume publicistice în diferite limbi
-Realizează portalul de contact român-maghiar care are misiunea de a înlesni contactele dintre comunitățile maghiare și românești
-Colaborează cu alte instituții pe tematici sociale, culturale, sportive
-Creează legături umane între diferite comunități etnice, regionale, sociale, culturale prin atragerea reprezentanților acestora în diferite activități tematice comune
-Reprezintă interesele membrilor săi la diferite evenimente, simpozioane.

În momentul de faţă sunt trei localităţi unde există Biblioteca româno-maghiară „Corbii albi”: Cluj-Napoca, Târgu Mureş şi Cristuru Secuiesc. Începând cu 5 februarie 2018, se va deschide şi filiala „Ioan J. Popescu” a aceleiaşi biblioteci.

Despre modul cum va funcţiona biblioteca vom discuta luni, după ce (sau în timp ce) ne vom aminti „Despre Johnny”. O precizare trebuie făcută de pe acum: Biblioteca primeşte şi dă împrumut doar cărţi scrise de autori români şi maghiari.

Convinşi că autorii de cărţi români şi maghiari pot contribui mult pentru a ne cunoaşte mai bine unii cu alţii, vă aşteptăm luni / hétfő la prima noastră întâlnire!

Coordonatorii filialei din Sighetu Marmaţiei: Horia Picu şi Mihail Manole

Comunicat de presă

Există multe persoane care nu au idee ce este un… Club Rotary. Unii au impresia că aceste cluburi sunt fieful conspiraționiștilor și al intereselor nedomestice. Alții îi suspectează pe membrii acestui club elitist de interese obscure. Ca să afle și cititorii noștri cu ce se ocupă rotarienii, l-am abordat pe dl. Ion Mariș, reprezentant și membru fondator al Rotary Club Sighet.

Ion Mariș a fost președinte al Rotary Club Sighet în anul rotarian 2011-2012 și asistent guvernator în mandatul 2015 – 2016.

A publicat patru cărți, proză și poezie: “Autostop printre gânduri”, “Salut, Sighet!”, “La masă cu președinții”, “Vesperare”. Volumul “La masă cu președinții”, publicat în anul 2016, conține o serie de dialoguri cu președinții clubului Rotary din Sighet.

În această calitate – de rotarian – l-am intervievat pe dl. Ion Mariș.

Joicaliuc Sebastiana: Cum s-a născut și ce a determinat, de fapt, apariția unui Club Rotary la Sighet?
Ion Mariș: Pentru a înțelege mișcarea rotariană de la noi, din Sighet, este necesară o scurtă incursiune în parcursul rotarian al României.

În primăvara anului 1929, la București, ia ființă primul Club Rotary din România, din inițiativa lui Christian Penescu-Kertsch, care a devenit și cel dintâi președinte. La puțin timp după aceea, sunt înființate alte două cluburi Rotary în două mari orașe ale țării – Cluj și Timișoara. Scopurile și idealurile rotariene sunt acceptate și asumate de elita intelectuală a țării, din toate domeniile de activitate – știință, artă, afaceri – rezultatul fiind înființarea a încă șase cluburi la Arad, Brașov, Câmpina, Cernăuți, Iași și Ploiești. Pe nucleul celor nouă cluburi, în anul 1936, se creează Districtul românesc, care primește numărul 84.

Cluburile Rotary românești din perioada interbelică s-au ocupat de proiecte educaționale și din domeniul sănătății copiilor, de căutare de locuri de muncă pentru tineri bolnavi sau cu handicap, etc.. Dar, în plin dezvoltare, mișcarea rotariană este interzisă, în 1939, de către regimurile autoritare în toată zona central-est-europeană.

Evident că interdicția funcționării cluburilor Rotary în România a fost extinsă și în perioada “gloriosului” comunism.

Joicaliuc Sebastiana: Ce s-a întâmplat după 1989?
Ion Mariș: După schimbările sociale din 1989, mai precis în anul 1992, cu sprijinul rotarienilor francezi, se reînființează Clubul Rotary București. Ca și la începuturile mișcării rotariene românești, el va fi urmat imediat de cluburile din Cluj și Timișoara, pentru ca în luna iunie 1996 să existe în România 13 cluburi, care făceau parte din Districtul 1160 din Paris.

România depășește o a doua bornă, la 1 iulie 1996, fiind definită de Rotary International drept „zonă de expansiune rotariană”, împreună cu Republica Moldova. Comitetul Internațional Rotary îl desemnează pe rotarianul elvețian Jorg Tschopp drept „administrator prezidențial pentru expansiune”. În mai puțin de trei ani, numărul cluburilor din România ajunge la 30 și se înregistrează și două premiere absolute: înființarea primului Club Rotary la Chișinău și cel de-al doilea club de gen într-un oraș românesc, în capitală chartându-se și Clubul Rotary București – Continental.

Acțiunile filantropice rotariene au adus în România și Moldova aproape șase milioane de dolari în șase ani, drept pentru care, reobținerea statutului de District a devenit un scop bine definit. Acest eveniment major s-a petrecut la 1 septembrie 1999, când comitetul Rotary International şi preşedintele Carlo Ravizza au decis că în România şi Republica Moldova cluburile Rotary vor face parte din propriul lor district, numărul 2241. După Polonia (1998), Cehia și Slovacia (reunite într-un singur district în 1999), a fost rândul ţării noastre să aibă propriul district, onoare de care nu s-a mai bucurat nicio altă ţară din estul Europei.

Joicaliuc Sebastiana: Și totuși, cum a intrat Sighetu Marmației pe harta Rotary?
Ion Mariș: La puțin timp după înființarea Districtului 2241- România & Republica Moldova, un grup de 20 de sigheteni pun bazele celui de-al doilea club Rotary din județul Maramureș (după Baia Mare) și primul club din… Sighet.

În câteva luni vom aniversa „doar” 17 ani de la înfiinţarea Clubului Rotary Sighet (20 iulie 2001), un interval de timp mic, în comparaţie cu „vârsta” altor entități sighetene dar, acest club ce include oameni dedicați servirii comunităților din care fac parte, și-a extras esența din principiile Rotary International, organizație ce sărbătoreşte în cursul acestei luni 113 ani de la înfiinţarea primului club în Statele Unite ale Americii, la Chicago (23 februarie 1905), de către avocatul Paul Harris. Deși în orăşelul nostru mişcarea rotariană a pătruns cu aproape o sută de ani mai târziu, entuziasmul implicării benevole și dezinteresate a reprezentanților importanți ai comunității locale, cei care au acceptat provocarea începutului de secol XXI, a dus la rezultate semnificative.

Mai precizez că azi la Sighet avem două cluburi Rotary, cel de-al doilea a fost înființat în anul 2013.

Joicaliuc Sebastiana: Ce face un Club Rotary?
Ion Mariș: Foarte pe scurt spus, un club Rotary oferă sprijin și soluții (în general punctuale) – pe măsura forței sale financiare – acolo unde identifică diverse nevoi/ necesități. Există și proiecte globale în care sunt implicate cluburile Rotary din întreaga lume prin Fundația Rotary Internațional, un exemplu fiind efortul de eradicare a poliomelitei.

Joicaliuc Sebastiana: Ce a însemnat Clubul Rotary pentru Sighet?
Ion Mariș: Pornind de la nivelul strict privat în care a acţionat, cu resurse financiare proprii, a însemnat și înseamnă, cred, suficient de mult ca să rămână în memoria comunităţii locale. Rotary Club Sighet a contribuit la implementarea unor proiecte eficiente, „garantate” moral, ce au favorizat în mod cert, dezvoltarea comunităţii pe anumite paliere, prin implicare civică onestă. Reprezentați în fiecare an de câte un președinte diferit, prin rotație, conducător de club doar pentru un an rotarian, ne-am asumat și finalizat diverse proiecte importante – sociale, educaționale, culturale, etc – pentru comunitatea sigheteană.

Joicaliuc Sebastiana: Fiecare an rotarian (ce demarează la 01 iulie al anului calendaristic și se încheie la 30 iunie al următorului an) are un slogan. Care este tema anului în curs?
Ion Mariș: Amintesc doar câteva sloganuri foarte interesante, pentru a ilustra idealurile rotariene: „Service above Self” (“Seviciu mai presus de sine”, 2005 – 2006), „Make Dreams Real” (Să tranformăm visele în realitate”, 2008-2009), „Building Communities – Bridging Continents”(“Construind comunități – Legând continente”, 2010-2011), „Reach Within to Embrance Humanity” (“Scrutează-ți sufletul ca să îmbrățișezi umanitatea”, 2011-2012), „Be a Gift to the World” (“Fii un dar pentru lume!”, 2015-2016), „Rotary Serving Humanity” (“Rotary servind umanitatea”, 2016 – 2017). Sloganul anului rotarian în curs (2017 – 2018) este “Rotary: Making a Difference” (“Rotary: face diferența”).

Joicaliuc Sebastiana: Cum priviți acum, după o experiență semnificativă, rolul Clubului Rotary în societatea sigheteană?
Ion Mariș: Au trecut aproape 17 ani peste Clubul nostru şi putem să constatăm că proiectele, ideile noastre au avut un impact semnificativ la nivel local dar și districtual. Rezultatele concrete şi eficiente se pot obţine cu eforturi constante, solidare, de aceea un club Rotary este un club al oamenilor care au ţeluri, scopuri comune, ce au sisteme de referinţă solide, bazate pe binecunoscutele principii rotariene. Dacă am acceptat să ne asumăm rolul de adevăraţi voluntari în ameliorarea problemelor – în primul rând sociale – ale comunităţilor noastre, în care trăim, ne-am asumat și postura de-a fi discreţi, de-a fi corecţi, de-a utiliza pârghiile rotariene în primul rând în folosul celor cu anumite lipsuri și/sau suferințe.

Parafrazând un mare învățat al orientului îndepărtat, mă întreb și eu: dacă nu putem să aprindem o lumânare a binelui, dacă nu putem dărui o fărâmă din timpul nostru prețios celorlalți, fărâmă ce ar putea împrăştia „întunericul” din jurul nostru, putem oare schimba global lumea?

Așa cum am mai spus, fiecare clipă din viaţă, din viaţa noastră, este sau poate fi un mic proiect, un pas care poate fi util şi pentru destinul celorlalţi. Rotary în lume reprezintă o forţă a filantropiei, o „putere” civică ce nu poate fi neglijată, şi cel mai important aspect, azi nu este o forță singulară. Dacă nu toţi oamenii pot fi rotarieni, în schimb, avem foarte mulţi, enorm de mulţi, prieteni ai rotarienilor. E nevoie de o multiplicare a binelui, de o diseminare „virală” a serviciului în favoarea comunităţii şi – poate – când lumea va percepe mesajul activismului social dezinteresat, totul se va schimba fundamental!

Joicaliuc Sebastiana: Ați adus în discuție principiile rotariene. Care sunt acestea?
Ion Mariș: Esența mișcării rotariene este “Testul celor 4 întrebări – The Four – Way Test” (creat în 1932 de către rotarianul Herbert J. Taylor) care fixează foarte simplu, precis, reperele mișcării noastre: 1. Is it the truth? (Este acesta adevărul?), 2. Is it fair to all concerned? (Este corect pentru toți cei implicați?), 3. Will it build goodwill and better friendships? (Va duce la sporirea bunăvoinței și la o mai bună prietenie?), 4. Will it be beneficial to all concerned? (Va fi benefic pentru toți cei implicați?).

Joicaliuc Sebastiana: Enumerați, vă rog, câteva dintre proiectele implementate de Rotary Club Sighet.
Ion Mariș: Voi trece în revistă doar câteva dintre proiectele noastre: Reabilitarea Secţiei Psihiatrie a Spitalului Municipal Sighetu Marmaţiei; „Salvaţi Staţia de Salvare”, reabilitarea Staţiei de Salvare Sighet a presupus dotarea ambulanţei Sighet cu un număr de cinci tuburi de oxigen necesare transportului urgenţelor medico-chirurgicale, instalarea unei centrale termice cu combustibil solid precum şi realizarea instalaţiei termice aferente; înfiinţarea “Centrului pentru Cultură şi Civilizaţie” la Colegiul Naţional „Dragoş Vodă” – proiect realizat printr-un matching grant (32.000 euro) împreună cu R.C. Sunset Villages – Florida, U.S.A; „Împreună pentru persoanele defavorizate – Baia Socială!” (2007-2010) – s-a reușit reabilitarea unei centrale termice dezafectate din Sighet, dotarea şi darea în folosinţă a BĂII SOCIALE (finalizată în 2010) – proiect de aprox. 100.000 euro, cel mai amplu al Clubului Rotary Sighet cu precizarea că Baia Socială funcționează; participarea la proiectul R.I. „Rotary takes care of children” prin care s-au dotat secţiile de Pediatrie şi Neonatologie din Spitalul Municipal Sighet cu aparate pentru monitorizarea apneei; „Tisa Tour” – demararea – la Sighet – a proiectului Asociației Parteneriatului Nord – Est Carpatic, finalizat printr-o tabără de pictură în Ungaria cu durata de 10 zile; „Sus Cortina pentru Sighet” proiectul ce a contribuit la punerea în scenă a piesei „Janka” scrisă de Oscar Speace (Janka a fost interpretată de actrița Maia Morgenstern), regizor Toma Enache, traducerea piesei din limba engleză a fost făcută de regretatul jurnalist Johnny Popescu, producător Rotary Club Sighet; „Reabilitarea secţiei de Kinetoterapie a Spitalului Municipal Sighet”, secție aflată la subsolul Policlinicii noi; reabillitarea Sălii de Spectacole „George Enescu” a Şcolii Gimnaziale de Arte din Sighetu Marmaţiei; sprijin pentru „Copiii nevoiaşi şi bătrânii singuri” etc.

Joicaliuc Sebastiana: Mulțumesc mult, domnule Mariș pentru timpul acordat!
Ion Mariș: Și eu mulțumesc pentru interesanta – sper! – discuție pe care ai…. declanșat-o.

Autor, Joicaliuc Sebastiana,
studentă Jurnalism, UBB, Cluj-Napoca

Fiecare dintre noi avem momente de contemplare interioară, când ne punem față în față cu noi înșine, văzându-ne toate defectele pe care încercăm să le mascăm în fața altora. Lacrimi fierbinți se preling pe mii de chipuri. Mii de suflete triste, ascunse în umbra greșelilor, a imperfecțiunilor și a ceea ce ne dorim să înlăturăm încep să examineze fiecare aspect al vieții lor, până la cel mai mic detaliu. Remușcări. Suspine. Șiroaie de lacrimi. Totul se intensifică. Se poate schimba ceva?

De ce unii au o optică atât de îngustă, îndreptată mereu spre rău? E chiar atât de dificil să vezi calitățile cuiva? Mereu se consideră mai simplu să îți dai seama de ce NU A FĂCUT cineva ceva, decat de ceea ce a făcut. Nu trebuie sa spun că asta doare, chiar și tu o simți. Știai toate lucrurile acestea înainte să le citești, le-ai simțit de multe ori, nu-i așa? Ai plâns de multe ori fiind supus comparației cu altă persoană, am dreptate? Atunci, de ce TU ai tendința să compari, știind cât de tare doare? De ce TU scoți în evidență părțile negative ale celorlalți? Lumea nu se va schimba de la un simplu mesaj scris cu vorbe alese la întâmplare, nici de la un șir infinit de cuvinte sofisticate, ci totul va porni de la faptul de a nu critica, având scopul de a descuraja. Ceea ce unii numesc „critică constructivă ” poate deveni într-un mod subtil un pod spre depresie și singurătate.

În concluzie, dragă cititorule, alege-ți cuvintele cu grijă. Atunci când vrei să spui ceva, gândește-te mai înainte la consecințe, iar după ce ai spus ceea ce doreai, gândește-te cum să o faci mai bine data viitoare. Rămâi pozitiv si comportă-te cu ceilalți așa cum ai vrea ca ei să se comporte cu tine!

Crina Tămaș,
clasa a X-a E, C.N. „Dragoș Vodă”

Când l-am cunoscut pe Alin, în urmă cu vreo 4 ani, nu părea un tip prea cool. Şi nici nu cred că era. Uneori mă scotea complet din sărite cu ideile lui de babalâc: să nu deschidem geamul peste zi, să ne descălţăm imediat ce intrăm în cameră, să ne spunem bună dimineaţa în dimineţi când eu aveam capul cât o baniţă, să ne schimbăm săptămânal aşternuturile. Plus că îşi atârna la uscat chiloţii deasupra duşului şi dacă te poziţionai greşit te picura în cap. Nu era prea înalt, purta cămăşi în pătrăţele din care avea toate combinaţiile de culori posibile şi avea ochelari. Nu era un tip după care fetele ar fi întors capul pe stradă dar era plăcut când avea chef de vorbă ceea ce, de altfel, se întâmpla destul de rar. Nu avea prieteni şi nici nu părea să-şi dorească, cât despre fete, ce să mai spun?! Era cu siguranţă un tip banal.

Dar să încep cu începutul. În urmă cu 4 ani am intrat la facultatea de medicină din Cluj, lucru pentru care am învăţat ca nebunu’ în ultimii doi ani de liceu privându-mă de multe ori de nişte distracţii ca lumea. Dar nu, să nu vă faceţi o impresie greşită. M-am distrat şi am învăţat atât de mult încât uneori adormeam cu capul pe cartea de biologie. Însă nu m-am distrat cât aş fi vrut eu. În momentul când am reuşit –era o concurenţă care îţi tăia din prima avântul, vreo 7 pe un loc – m-am trezit din beţie după 3 zile spre disperarea maică-mii care ea vorbea, ea auzea, la orice îi răspundeam că eu sunt viitor medic. Mi-am completat cererea pentru cămin şi am aşteptat. Am prins loc în nişte cămine nou construite, foarte faine, 2 în cameră, baie privată, nu-mi puteam dori ceva mai bun. Şi aşa l-am cunoscut pe Alin, student în anul întâi si el la politehnică. În următorul minut după ce mi-a strâns mâna mi-a spus trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.

– Groaznic! Ce reguli? Sper că nu primesc o amendă dacă nu le respect, am spus eu cu un rânjet pe care nu te puteai baza.

El mi-a spus la fel de serios că nu e nimic groaznic şi că nu e un tip absurd, doar că are convingerea că viaţa funcţionează mai bine dacă există nişte reguli.

– Bine, am spus eu, dă-i drumul!

Şi aşa am început să duc o viaţă mai ordonată ca acasă. Camera era oaza mea, locul în care ştiam cu siguranţă că e linişte şi mă pot odihni. Plus o curăţenie exemplară, cred că nu era cameră mai curată ca a noastră în tot căminul. Adică în toate căminele din Cluj. În fiecare săptămână Alin ştergea, scutura, spăla geamurile şi frigiderul, dezinfecta baia iar dacă îl ajutam bine, dacă nu făcea totul singur fără să protesteze ori să-mi reproşeze mai târziu.

Aveam o viaţă destul de calmă. Alin era genul de om care nu prea îşi face simţită prezenţa. De obicei, când nu era la cursuri, îl găseam stând în pat cu laptopul în braţe şi căştile pe urechi. Singurul lucru care mă deranja era că în fiecare dimineaţă îi suna alarma la 6.40 şi avea o melodie atât de ciudată pentru asemenea moment încât trebuia să fiu frânt de oboseală ca să mai adorm după aceea. Cine se trezeşte cu Primăvara lui Vivaldi? În fiecare dimineaţă? Şi iarna? Cică aşa îşi limpezea el creierul! Alerga în fiecare zi câte o jumătate de oră iar când venea făcea duş alte 15 minute. Eu moţăiam sau stăteam în pat pur şi simplu, în majoritatea dimineţilor nu mai puteam dormi cu tot zgomotul apei din baie şi cu melodia idioată pe care o cânta sub duş. Era un la la la fără sens şi fără rost, era cu siguranţă anti talent. L-am rugat să-şi pună alarma doar pe vibraţii ca să nu mă trezească şi pe mine sau măcar să nu mai cânte aceeaşi piesă de fiecare dată când face duş dar m-a demontat rapid.

– Nu pot, dacă nu se aude tare alarma risc să nu mă trezesc şi atunci toată ziua mea e ruinată. Iar cât priveşte ce cânt, asta e, nu pot controla, e ca senzaţia de foame sau de sete.
-Dar în felul ăsta ziua mea e cea distrusă pentru că mă trezesc la 6.40 chiar dacă am cursuri de la 10. Şi la 12 deja pic de somn
-Hai şi aleargă cu mine, a spus el serios după un moment de gândire, îţi va prinde bine .
-Nu prea vreau să alerg, vreau să dorm.

A ridicat din umeri şi ceasul a continuat să-i sune în fiecare dimineaţă la 6.40. Uneori mă ridicam şi eu după 10 minute, alteori mă mai chinuiam să adorm simţindu-mi capul greu. Cu timpul m-am obişnuit, mi se părea normal să mă trezesc devreme.

Colegii mei se amuzau şi de multe ori mă luau peste picior, cine a mai văzut ordine şi curăţenie într-o cameră de studenţi? Am încercat să-l iau cu mine la chefuri, mă gândeam că va fi şi el obosit şi mă va lăsa dimineaţa să dorm dar de fiecare dată îmi spunea:

– Astea nu-s de mine, e prea multă lume şi trebuie să te distrezi că vrei sau nu, e program impus.
-Bine, dar tu te distrezi vreodată? nu m-am putut eu abţine.
-Normal că mă distrez, orice om are nevoie de distracţie, doar că nu mă distrez bând bere şi agăţând fete.
-Dar cum? Parcă ai fi bunica.
-Cândva poate îţi voi spune. Dar acum plec, întârzii la cursuri.

Şi dus a fost. Eu mă gândeam ce distracţii poate avea un tip ca el, ce prieteni, ce familie. Nu vorbea prea mult, tot ce ştiam era că are o soră mai mică, îi place informatica şi ascultă post rock japonez. Şi Vivaldi, să nu uit. Într-o zi a apărut cu un tort de îngheţată pe jumătate topit în mână şi mi-a spus:

– Sunt foarte fericit azi. Am luat îngheţată să sărbătorim. Am luat un premiu de debut, unul foarte important pentru mine şi o mare editură îmi va publica poeziile.
-Tu scrii poezii? am întrebat eu cu toată stupoarea din lume.
-Scriu poezii, da, e o pasiune de-a mea mai veche.

Adică orice aş fi putut spune despre el dar nu că scrie poezii. Nu părea deloc genul.

-Felicitări, am mai reuşit să articulez.
-Merci, adu 2 linguri, hai s-o mâncăm până nu se topeşte de tot.

Asta a fost una. Apoi în altă zi a apărut cu o fată. I-a arătat nişte cărţi, i-a explicat ceva pe laptop în timp ce eu îi urmăream din patul meu, cuibărit ca un raton care aşteaptă venirea primăverii. S-a purtat ireproşabil iar la final a condus-o, parcă eram în plin secol XIX. Dar era ok cu toate ciudăţeniile lui.

Apoi într-o zi, prin anul III, a dispărut. Complet. Nimeni nu a auzit nimic de el. Cu greu am făcut rost de numărul lui de telefon de acasă, i-am sunat părinţii care au apărut la un moment dat la cămin. Mama lui era mică de înălţime şi necăjită, tot lăcrima şi îşi ştergea nasul, nu vorbea prea mult, tatăl lui a fost cel care mi-a pus câteva întrebări apoi au plecat lăsând toate lucrurile lui neatinse. Nici eu nu m-am atins de ele şi aşa a trecut tot anul. Nimeni nu a mai vorbit de el, nimeni nu a întrebat nimic de parcă nici n-ar fi existat. Eu eram destul de ocupat la facultate, i-am simţit la început lipsa după care am dus o viaţa mai mult decât destrăbălată. Toată camera era a mea, nu puteau pune pe altcineva pentru că el era tot acolo, din punctul de vedere al administraţiei nimic nu se schimbase. Am lăsat deoparte curăţenia, am dus diverse fete ba chiar am organizat câteva chefuri. Dar nu lăsam pe nimeni să atingă nimic din ce era a lui. Şi îmi lipsea dimineaţa când mă trezeam la 6.40 şi stăteam cu ochii în tavan nemaiputând să adorm.

A apărut în iunie când era sesiunea. Bronzat, cu hainele cam murdare şi cu barbă, putea foarte bine să fie confundat cu un vagabond, lucru ce mi s-a părut ciudat pentru că el era întotdeauna îngrijit şi curăţel. De îndată ce a deschis uşa a exclamat:

-Ce e cu haosul ăsta aici, au fost tătarii?

Eu îl priveam de parcă ar fi fost o fantomă. Nu avea bagaj, nu avea nimic, doar el şi barba lui.

– Unde ai fost?!
-La distracţie, zise el relaxat. Prin munţi, prin văi…
-Şi?
-Şi acum sunt mai bine. Îţi recomand şi ţie.
-Bine, dar mama ta…
-Dacă te îngrijeşti de toată lumea nu mai ajungi niciodată să ştii cine eşti. Tu, de exemplu, habar n-ai.

Am vrut să protestez că am o vagă idee dar mi-am dat seama că e în zadar.

-Hai să facem curăţenie! De fapt ştii ce, stai liniştit că fac eu, merci că ai avut grijă de lucrurile mele.
-Dar unde ai fost? am strigat eu mai tare decât aş fi intenţionat. Fără haine, fără bagaje? Ai lipsit 6 luni bune.
-Mda, poate aş mai fi avut nevoie de încă vreo două dar mă stresează realitatea. Am fost prin ţară.
-Cum? Cu ce?
-Ei, cum, cu ocazii, mi-am luat un cort pe care l-am cedat azi unui tip care într-adevăr părea să aibă nevoie de el, de fapt i-am cedat tot rucsacul.

Nu a mai vrut să-mi spună mare lucru, s-a închis în baie şi când a ieşit de acolo era cel mai aranjat tip din campus, după care totul şi-a reluat ritmul normal. Nu ştiu dacă l-au primit la examene dar nu prea cred, era mereu cu căştile pe urechi iar când îl întrebam ceva, nu-mi răspundea. Totuşi când ne-am despărţit mi-a spus „Ne vedem la anu!” şi am bănuit că trebuie să repete.

Apoi când am venit în anul IV nu l-am mai găsit. De data asta dispăruseră şi lucrurile lui iar colegul meu de cameră era un tip din anul II de la geografie şi turism care făcea nişte chefuri de mă durea capul. Asta aşa, vreo două săptămâni, după care i-am spus:

-Ascultă, trebuie să stabilim nişte reguli clare pentru că nu putem trăi în haos.
Dar nu prea a ascultat şi îi plăceau foarte mult chefurile aşa că în mijlocul anului n-am mai avut ce face şi m-am mutat la o fată cu care aveam o legătură –zicea ea! – doar că nu eram prea serios şi mă enerva când îmi făcea program.

N-am rezistat mult nici la ea, m-am mutat după vreo 3 săptămâni cu un coleg de-al meu înapoi în cămin, nu era nici bine nici rău, nu se întâmpla niciodată nimic, totul se reducea la cursuri, practică, examene.

Am început să învăţ din greu, eram foarte ocupat şi nu mai aveam timp de chefuri şi fete. Apoi m-am apucat de alergat. În fiecare dimineaţă îmi puneam alarma la 6.40 şi nu am vrut să renunţ deşi colegul de cameră aproape că m-a implorat iar când a văzut că nu are şanse, şi-a făcut obiceiul de a dormi cu dopuri în urechi şi perna pe cap.

Asta e, uneori trebuie să faci ceea ce trebuie să faci. A fost singurul lucru la care am ţinut cu încăpăţânare până la sfârşitul facultăţii. Tot restul, nu mă interesa şi nu prea conta. Nu l-am mai văzut niciodată pe Alin dar şi acum, când mai alerg prin parc, uneori singur alteori cu soţia mea, mi se pare că îl văd, că îi recunosc adidaşii sau căştile. Nu îl strig niciodată pentru că, dacă ar fi el, nu aş ştii ce să-i spun. Şi atunci alerg mult mai repede şi mă gândesc cât e de ciudat cum unele lucruri lasă urme şi nici măcar nu ai putea spune că sunt cele mai importante.

Autor, Crina Voinaghi

Bun neam poporul român! Cu un simț al umorului și al creativității dezvoltat muuuult peste medie, fapt ce ar trebui să ne situeze în centrul invidiei multor alte neamuri.

Simțul umorului… s-o fi născut românul poet, dar, între timp, și-a dezvoltat multe alte calități! Cred că sunteți de acord că nu există canal media (tv, internet, radio etc.) pe care, odată pornit, informațiile primite să nu ne aducă în situația de a ne „umfla râsul”. Fie că sunt cele de genul: Campanie umanitară-salvează un analfabet… fă-l ministru!; Să salvăm tenisul românesc trimițând în locul Simonei Halep o doamnă de încredere din Videle; Eforturile geo-politice românești de a ”strămuta” Iranul și Pakistanul pentru ca stimata doamnă ministru Vasilica să poată să ajute aceste state la fel cum a făcut-o în toți acești ani cu toate statele membre… UE. Și lista poate continua la nesfârșit… din păcate!

În ceea ce mă privește, încă de mică aveam mereu în minte, un soi de „avertisment” părintesc: ”râdeți voi râdeți, dar, până la urmă, careva va plânge”! Și așa și era: de câte ori ne găseam un joc aparent amuzant, în final, se lăsa cu tristețe. Mi-e cam teamă că așa suntem și noi acum, râdem, dar râdem a… pagubă! Nu cred că am mai trăit timpuri atât de rușinoase, încât să trăiești cu sentimentul că nimic nu te mai poate mira! Când ajungi la o astfel de perspectivă a gândirii, e o mare problemă! Oare ne-am acceptat soarta?! Nu mai găsim soluții, suntem atât de puțini și neimportanți încât nu contăm?

Nu cred că ne dăm seama cât de tare ne afectează abrambureala politică din ultimul an, dar am un sentiment ciudat cum că e posibil să plângă și… generațiile ce ne urmează! Oare putem sta impasibili și să acceptăm asta? Și dacă nu putem… ce alternativă avem?!

Camelia Pesek