Poetul Vasile Muste s-a născut la 30 ianuarie 1956, Corueni, Maramureș.

Este licenţiat în filozofie şi jurnalism. A fost corespondent al Studiourilor de Radio Cluj şi Galaxia, redactor al revistei literare “Litera Nordului”, al cotidanului „Clipa”, al revistei „Nord Magazin”, redactor şef al publicaţiilor „Tisa”,  „Etc”, „Ţara Maramureșului” și “Marmaţia literară”. Din anul 1997 este principalul organizator al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România.

A debutat în anul 1975 la Radio Cluj la emisiunea Unda pentru minte inimă şi literatură. A fost distins cu numeroase premii naţionale la festivalurile: Lucian Blaga – Sebeş – Alba; George Coșbuc – Bistriţa; Poesis – Constanţa; Mihu Dragomir – Brăila;  Ion Minulescu – Slatina; Mihai Eminescu – Oraviţa; Festivalul de Poezie – Sighetu Marmaţiei, etc. A reprezentat România la FESTIVALUL INTERNAȚIONAL DE POEZIE de la Olomouc, Cehia, 2003, Poetry without Borders (Poezia fără frontiere).

A publicat grupaje de poezie în România literară, Steaua, Tribuna, Astra, Ateneu, Orizont, Archeus, Hyperion, Cronica, Nord Literar, Art Panorama, Contemporanul,  Floare de latinitate (Serbia), Balada (Germania), Literatur Und Kritik (Austria), Albanezul, Orte (Nr. 186), Elveţia, etc.,

A fost, de asemenea, publicat în diferite antologii din țară și străinătate.  Grupaje din poezia sa au fost traduse în engleză, germană, ucraineană, maghiară, cehă, italiană, slovacă, albaneza şi franceză.

A publicat volumele: Înstelarea frigului – Editura Cybela, Baia Mare, 1997; Constelația copilăriei– Editura Odeon, Bucureşti, 1998; antologator al cărţii Un sfert de veac de poezie, Editura Fundaţiei Luceafărul, Bucureşti, 1998 (Antologie a Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei); Carte de vizită – Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; Coruieni, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2006, Proprietarul de distilerii, Editura Galaxia Gutenberg, Tg. Lăpuş, 2008;  Constelația copilăriei, Ediţia a II-a, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009; Însingurarea îngerilor, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2010; Copilăria şi singurătatea, Editura Dacia, 2010, Copilăria – Iubirea – Singurătatea, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2011, Cartea împăcării cu iarba, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011, Lupta cu Molcuțu (proză ultrascurtă), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2012, Constelația copilăriei, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Sfântul izgonit din calendare, Editura eLiteratura, Bucureşti, 2013, Lupta cu Molcuțu (Ediţie revizută şi adăugită), Editura Grinta, 2014.

Volumele de poezie i-au fost traduse în cehă (“Constelația Copilăriei” – traducere de Ladislav Cetcovsky) și în  albaneză („Copilăria Luminii”, antologie de autor, traducere de Baki Ymeri).

Au scris despre poezia sa:  Gheorghe Grigurcu, Laurenţiu Ulici, Radu Ţuculescu, Adrian Popescu, A.I. Brumaru, Ion Stratan, Constantin Vişan, Ion Horea, Radu Săplăcan, Viorel Mureşan, Augustin Cozmuţa, etc.

Am fost de multe ori la Madrid… mi-e greu să le și număr. Frumusețile capitalei spaniole și ale împrejurimilor sunt nenumărate, de fiecare dată mai descopăr câte ceva nou care -mi produce bucurie. Mă simt în egală măsură pelerin, turist, explorator… român desigur, dar și un un pic (deja) madrilen…

Există însă câteva locuri unde mă opresc întotdeauna. Aș începe cu Palatul Regal și  (lângă el) Catedrala catolică Almudena. E liniște, e calm, totul este impunător dar și echilibrat. Mă gândesc la gloria monarhiei spaniole… acel Imperiu unde soarele nu apunea niciodată… condițiile desigur s-au schimbat, monarhia însă rezistă și dă stabilitate unei societăți complexe nu întodeauna ușor de armonizat. La catedrală, dincolo de frumusețea artistică și de meditațiile strict spirituale, mă gândesc că aproape jumătate din catolicii din lume vorbesc spaniola (cam 500 de milioane din totalul de 1,3 miliarde), limba lui Cervantes și Lope de Vega, dar și Borges, Sabato, Marquez sau Llosa, o limbă care mi-a plăcut foarte mult încă din liceu (când am început s-o studiez pe cont propriu) și de care noi, românii, suntem atât de apropiați.

La nord de Madrid se află Escorialul, acel superb palat-mănăstire unde-și dorm somnul de veci regii Spaniei… plin de picturi celebre ale Școlii spaniole, italiene, flamande plus acel atat de original și fascinant El Greco… apartamentele regale din secolele precedente, biblioteca regală… La marginea orașului, sus pe munte se află Valle de los Caidos (Valea celor căzuți), o bazilică-mausoleu închinată celor morți (din ambele tabere) în războiul civil (1936-1939) având deasupra o cruce uriașă de 150 de metri înălțime! De pe platoul din fața bisericii se deschide o panoramă superbă ce domină regiunea Castilia, un loc de o frumusețe impresionantă, aproape de cer și fizic și spiritual. În bazilică, lângă altarul principal se află mormântul lui Francisco Franco.

Un loc important pentru noi, românii, se află la vest de Madrid în orașul Majadahonda. Aici românii din exil au ridicat un magnific monument închinat celor doi luptători naționaliști, tineri avocați, Ionel Moța și Vasile Marin, veniți în Spania să lupte împotriva comunismului și căzuți în luptele din acestă localitate la 13 ianuarie 1937. În fața monumentului se fac în fiecare an, în ianuarie, slujbe de pomenire.

Tot pe urmele românilor din exil am ajuns și la cimitirul Almudena – civil din Madrid (un fel de anexă a marelui cimitir Almudena). Am găsit mai multe nume românești, dintre care se disting două mari personalități ale exilului – prințul Mihail Sturdza, ministru de externe al României în 1940 și marele scriitor Vintilă Horia, un spirit de mare profunzime care începe să fie redescoperit și apreciat în țară după ce s-a afirmat în mod strălucit în Occident.

Ei, dar sa nu credeți că am făcut la Madrid numai lucruri sobre și grave… Am fost și la stadionul lui Real Madrid, celebrul Santiago Bernabeu, care se poate vizita pentru 25 de euro ca un veritabil muzeu… îți ia două ore bune să vezi toate trofeele, istoria clubului, să urci până aproape de acoperiș și să cobori până lângă gazon, poți să atingi banca de rezerve și să intri pe culoarul pe unde ies echipele pe teren, să stai pe locul antrenorului în sala presei (scaunul lui Zidane se cam clatină…) și, în final, să te pierzi în magazinul cu suveniruri ale clubului… Fiul meu Iuliu a văzut și un meci sâmbătă seara, dar eu n-am putut ajunge fiind prins în altă parte, deși mi-aș fi dorit foarte mult. Poate anul viitor….

Am vrut să vorbesc Sighetului despre Madrid. Dar și la Madrid am vorbit mult despre Sighet, fiți convinși de asta…

Marius Vișovan

Foto: Iuliu Vișovan

Cică suntem generaţia care citeşte şi scrie cel mai mult. Ce şi cum e o altă poveste. Totul e comunicat în scris. Omenii nu mai au nevoie să mimeze viaţa. Totul e public, scris şi descris gata de luat şi digerat după putinţă. Cu ciudă de cei mai fragili emoţional, cu admiraţie de naivi, cu înţelegere de înţelepţi, cu ofense de înverşunaţi şi aşa mai departe.

Copiii mei au început şi ei să citească. La început citesc tot ce prind. De la panouri de semnalizare stradală până la avertismente de pe ambalajele produselor de curăţenie. E unul dintre acele momente când realizezi că au crescut şi faci poze din seria aprind becul singur sau deschid frigiderul şi ung pâinea. E eliberator când vezi că fac încă un pas spre independenţă.

Apoi începe încet selecţia lecturilor. Ca părinte, începi repede să-i bagi pe gât literatură clasică românescă. Degeaba, Creangă e de nepriceput şi nu mai are haz. Vorbeşte bucureşteneşte? mă întreabă cea mică. Well… răspund eu, că ai mei fac şi muultă engleză la şcoală ;), ne documentăm cum se scriu cărţile, cum ies cuvintele, ce sunt aceia scriitorii, cum se aleg subiectele, ce mai, un adevărat curs de ,,creative writing” pentru clasa primară. Cu toate astea, rămânem încă la zona cosmosului necunoscut şi cu neputinţă de priceput cum o mamă (scriitoare) par exemple, între cratiţe şi fundiţe şi superiori exigenţi poate parcurge maratonul a mii de pagini, să bată drumuri de sute de kilometri, să se desprindă de viaţă şi să contruiască una nouă. Dar mama… asta e magie! Yes my dear, răspund eu, tot în limba maternă, e magie. E magie cum gătitul devine locul în care o femeie şi o mamă îşi face ordine în idei, în documentele de arhivă, le scanează, le sortează, le relochează, e drept, uneori pe socoteala tocăniţei dar totuşi… this is it! E magie cum, după ce-ţi repezeşti copiii de mai multe ori pentru că te deranjează de la scris aceştia, în loc de supărare, îţi compun un cântec. E magie cum, deşi toate par a-ţi fi împotrivă, la un moment dat, se întorc spre binele tău şi, cu oale, faşe, documete, decani, prodecani, masteranzi, misogini, frustraţi, leneşi, răuvoitori, şedinţe cu părinţii, atletism, cumpărături, rufe călcate, soacre bosumflate, soţi ocupaţi şi tot ce aduc cu ele, reuşeşti să mai naşti o altă viaţă şi nu orice fel, ci una magică, o carte.

Acest fel de femeie, spre mirarea unora, mai poate încă să se îmbujoreze când are emoţii, să plângă în public, să recunoască atunci când a greşit, să aibă curaj să spargă tipare, să mulţumească şi altfel decât pe facebook. Cel mai fain e, când ai în jurul tău astfel de oameni şi nu te simţi nici singur nici însingurat.
Aceste cuvinte sunt dedicate unui astfel de om care şi-a lansat noua viaţă creată, vineri, 26 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel: ,,Imaginea evreilor din Maramureş în memoria colectivă”- Aura Pintea – funcţionar, cercetător, doctor în istorie, soţie, mamă, femeie. Cum ar zice Corina Băcanu: „Are inimă ce bate ca Bruce Lee!”

Alina Marincean

Ignor adesea avertismentul psihologilor și psihiatrilor cu privire la formele patologice de dependență provocate de internet și mă las purtat într-o „derivă” fără „țărm” țintit prin „oceanul cibernetic”. Într-un astfel de moment am dat peste o „insulă” pe care l-am regăsit pe poetul Alexandru Dohi , cel plecat din Sighetu Marmației, după o „escală” la Cluj, tocmai în Suedia. În fapt, e vorba despre o evocare a unei întîlniri cu acesta, într-o vacanță, pe nisipurile Mării Negre, semnată de moldavul poet Nichita Danilov. (Era o vreme cînd, dacă vroiai să întîlnești suedezi și, mai ales suedeze, trebuia să mergi doar pînă la… Marea Neagră, în „sezon”!)

„Odată cu căderea întunerciului apărea și Alexandru Dohi. Se așeza la umbra stîncilor, nu departe de foc, scrutînd nevăzutul. De felul lui, poetul era un taciturn. Puteai să stai alături de el ore în șir fără să schimbi o vorbă. Mă simțeam bine în această companie. Alexandru Dohi venea aici în fiecare vară, cu soția sa și cei doi copii ai lor. La ora prînzului îl întîlneam pe terasă. Stătea acolo moțăind, cu paharul de palincă alături. Nu aflasem prea multe lucruri despre el. Știam că, pe la sfîrșitul anilor ’80, reușise să plece în exil, stabilindu-se la Stokholm.” – notează Nichita Danilov. (v. Cu poetul Alexandru Dohi, pe tarmul marii – Ziarul de Iasi)

Mi-am amintit, odată cu cele cîteva întîlniri pe care le-am avut în Cluj pe la sfîrșitul anilor ’70 ai secolului trecut (ai! cum ni se împarte deja viața între două secole!) cu poetul născut sub același cer cu mine, la Sighetu Marmației, și de cîțiva dintre prietenii lui, colegi la Liceul de artă din urbea de pe Someșul Mic: regretatul grafician, „convertit” la pictor de icoane și biserici tocmai în Italia, Emilian Nicula , autorul de cărți scris-pictate Ivan Chelu, alias CALVUS Jehan  (cu al său „codex medieval” dar atît de… postmodern, Bumgartes al II-lea), pribegit prin Ausria sau Valentin Lustig  , autor al unui roman satiric la adresa regimului Ceaușescu (Piramida lui Mulgăreanu), care s-a impus ca un extraordinar pictor suprarealist-fantastic, după un periplu inițiatic care l-a purtat prin Israel și l-a format la Florența, satbilindu-se, finalmente, la Zürich…

Și am căutat în bibliotecă singura carte pe care am primit-o de la Alexandru Dohi, tocmai din Suedia, în urmă cu mulți ani: Cartea definițiilor  (Editura YOYO, Cluj-Napoca, 1993). Mi-a scris, la începutul „tratatului” său poetic următoarea dedicație:

„Lui Vasile Gogea,

dragul nostru Anselmus 

în amintirea popularei călătorii cu trenul

dinspre Cluj

cine știe spre unde?

Cu drag,
Alex Dohi
11.12.1993.
Stockholm” 

Iar cartea se deschide, aproape singură, la

DEFINIȚIA CUNOAȘTERII

în oglindă e mereu duminecă

Iată că, uneori, și duminicile pot fi… oglinzi!

Sursă articol: Gogea’s blog

Sursă foto: Mihail Gerald Manole

A mai murit un OM important, bătrîn cît un secol, de o prestanță și o eleganță rare. După Regele Mihai, pot să spun că e a doua personalitate pe care țara o pierde. Nu știu cîți vor subscrie, sau pe cîți i-a influențat această mare personalitate a culturii noastre, dar, în cazul meu a avut o implicare chiar personală, viața și experiența lui fiind un bun exemplu pentru fiica mea. A fascinat-o de mică Africa, unde Neagu Djuvara a plecat cu treburi de stat pentru o perioadă de trei luni și a stat mai bine de 20 de ani…

Achiziționam toate publicațiile care apăreau, legate de experiența sa în Africa. Pentru fiica mea, nu exista un cadou mai frumos decît ultimele apariții, unele de colecție, ale domnului Neagu Djuvara. Admira la el eleganța, atît în exprimare cît și în stilul vestimentar, pînă la cele mai mici detalii.

Fiica mea s-a îndrăgostit de Africa și datorită expresiilor folosite, a deferenței, a căldurii cu care vorbea despre această țară. A terminat o facultate de prestigiu la Timișoara, a profesat cîțiva ani buni, dar nu se simțea împlinită și mulțumită pe deplin. A făcut tot ce a fost posibil pentru a-și urma visul și a ajunge în Africa, sau, cum spune ea, „draga mea Africa”. Trăiește de mai bine de trei ani în Africa, vine atunci cînd poate în vacanțe, dar o simt ruptă între două lumi. Întotdeauna Africa iese învingătoare!

Nu o dată am întrebat-o:
– Ce te atrage atît de mult la această țară unde văd și eu că ți-e greu, e multă sărăcie, sunt multe neajunsuri, ești privată de cele mai elementare condiții?
– Știi cine mă atrag ? OAMENII! Sunt altfel, sunt calzi, nu sunt falși, te adoptă și te iubesc necondiționat. N-am văzut la ei ranchiună, ipocrizie, falsitate. Că mîncarea e mai austeră, poate e mai bine, deoarece cîteodată, dacă burta e prea plină spiritul fuge deoarece nu mai are loc.

Și mai e un lucru pe care l-am observat: sărăcia unește, iar bogăția dezbină. Dacă bogăția spirituală pe care domnul Neagu Djuvara a „risipit-o” cu dărnicie prin tot ce a scris și a trăit, a prins roade fie și doar la unul dintre discipolii săi, eu zic că n-a trăit degeaba.

Ca mamă (trebuie să recunosc) că am o umbră de tristețe că suntem atît de departe una de cealaltă, dar compensarea vine și din faptul că atunci cînd poate și se întoarce acasă, vine încărcată de energii bune și chipul ei radiază toată frumusețea sălbatică a „dragei” ei, Africa.

Vă mulțumesc domnule Neagu Djuvara că am fost contemporani cu dumneavoastră (atît cît ne-ați permis) și să aveți un zbor lin către „celelalte” ținuturi care vă așteaptă să le explorați!

Ileana Pisuc
25 ianuarie 2018

sursă foto: www.historia.ro

Avea dreptate ultimul fost prim ministru al țării noastre, mai săptămânile trecute, când își compara trupa de la guvernare cu o mașină celebră în anii comunismului dar, cred că nu guvernul ci România pitorească seamănă azi cu Trabantul, celebra mașină de carton. În urmă cu… 40 – 50 de ani, Trabantul era bun pentru zona Estului european comunist, pentru societatea multilateral dezvoltată egalitarist, pentru toate clasele sociale, dar azi, când șoselele patriei gem de jeepuri, mașini bengoase, BMW – uri, AUDI – uri și Maybach – uri, este păcat că Statul democrat – capitalist – cu și fără paralele – are guverne de carton în doi… timpi. Creșterea economică cea mai mare din UE anul trecut, dar neconcludentă, bazată pe creșterea consumului și pe creșterea deficitului economic duce spre o direcție nesustenabilă și, din păcate, n-a adus bunăstare pentru clasele “de jos” de români. Dimpotrivă, în popor domină aceleași frici legate de taxe, impozite, birocrație, scumpiri, trăitul de pe o lună pe alta a majorității cetățenilor, credite pe viață pentru cumpărat apartamente infime și/sau CAR -uri pentru amenajat locuri de veci în parcele “bune”.

Faptul că infrastructura rutieră pur și simplu dormitează de zeci de ani, că investițiile majore în economia reală au stagnat, că tot cei ce încalcă legile cad mereu în picioare (chiar dacă unii mai iau câte o pedeapsă cu suspendare, de ochii lumii) și se țin bine, că relațiile și aranjamentele continuă fără frică în zonele crepusculare controlate de stat, ne duce cu gândul la modestele guverne din super-demodata-clasă Trabant și la falsele favoruri fluturate de stat pentru plebei.

S-a văzut că ne “complacem” în destinul Trabantului (dispărut de pe piață în anul 1991) și prin comportamentul dezolant al unor foști miniștri din recent căzutul guvern Tudose. Să vorbești prostii, pardon, să nu știi să vorbești din postura unui ministru al educației (no, nu-i bai că-i genunche de Maramu’!), fondator al manualelor unice – beton, pentru toate disciplinele, să-ți permiți să-i prostești pe profesori cu majorările de salariu și să-i lași tot în urma secretarei sau a șoferului din adminstrația locală de la nivelul comunelor din România, este nu strigător la cer, ci pur și simplu atentat la educația națională, regres și nu progres. Sau să-l auzi pe ilustrul dandy Ilan Laufner debitând prostii cu transferul spre București a Bursei de la Londra, este o dovadă a lipsei totale de profesionalism. Să ne mai mirăm că mor bolnavi plimbați între spitale sau că tinerii nu-și găsesc – meritocratic – locul în țara noastră la fel de bolnavă? Și mai sunt alte și alte exemple ce pot demonstra cu maximă precizie că educația, sănătatea, infrastructura sunt îngrămădite strategic în Trabantul poporului, iar băieții frumoși și deștepți, cei cu specialele – vile, case, pensii, salarii etc. – joacă mereu “dincolo”, cu reprezentanții din Formula 1 (bravos, nea Tăriceanu!).

O statistică dezolantă, absurdă, ne-o dă și gradul de educație și de (in)cultură al parlamentarilor noștri, media generală a liderilor politici după 1990 (dezvăluită de jurnalistul Ioan Buduca într-un articol din Cotidianul) este de 7,4!!! Haideți să vedem și celelalte cifre extrase din documente SRI care au analizat media generală a Parlamentului, din acest punct de vedere al mediilor şcolare: 1990-1992, în jur de 8 (opt), 1992-1996, în jur de 7 (şapte), 1996-2004, în jur de 6,5 şase şi… jumătate), după 2004, în jur de 6 (şase). Aceasta-i elita care ne conduce, având performanțe tip… Trabant? Au dreptate “aleșii” când ne oferă nouă Trabantul și pentru ei recompense? Cred că ar trebui interzise toate facilitățile din Parlament, de la sporuri, deplasări, bani de hotel, etc. și îngămădiți și ei, toți, în Trabanturi pe măsură, până la momentul în care România va schimba viteza și va construi prima o mie de kilometri de autostradă.

Conducătorii noștri n-au nicio treabă cu managementul țării și-al poporului, la valoarea lor medie de 6 (șase) pot să-și facă eventual o țintă din a ne umili și-a ne sfida cu lipsa lor de educație și de… decență!

Musai să vină o doamnă prim – ministru și – de ce nu? – o președintă femeie ca să ne fie rușine – din politețe – să ne mai plângem!

Musai să le încercăm/ trăim pe toate?!

Ion Mariș

Lansare de carte la Casa Memorială Elie Wiesel cu ocazia Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului

În data de 26 ianuarie 2018, la ora 12:00, va avea loc la Casa Memorială Elie Wiesel, Sighetu Marmaţiei, lansarea de carte a Aurei Pintea „Imaginea evreilor din Maramureş în memoria colectivă”. Evenimentul este organizat cu ocazia marcării Zilei Internaţionale de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

,,O cercetare ştiinţifică despre evrei şi creştini deopotrivă, bazată pe interviuri de istorie orală, poveşti de viaţă din perioada interbelică şi până astăzi, din oraşele şi satele maramureşene, din care reies relaţii umane de o surprinzătoare diversitate între etnii, între clase sociale, între generaţii şi chiar în cadrul aceleiaşi familii.”

Cu participarea comunităţii evreilor din Sighet, a profesorilor, a instituţiilor de cultură, a cercetătorilor precum şi a tuturor celor interesaţi de istoria şi cultura locală, Muzeul Maramureşean, ca în fiecare an, punctează evenimentul istoric din 27 ianuarie 1945 al eliberării celui mai mare lagăr de exterminare din timpul celui de-al doilea război mondial, lagărul de la Auschwitz. Evreii maramureşeni au fost deportaţi la Auschwitz între 16 şi 22 mai 1944 şi marea lor majoritate au pierit în primele zile după debarcare.

Pentru a onora memoria lor, dar şi pentru a contribui la crearea unei societăţi democrate şi tolerante, Muzeul Maramureşean se alătură iniţiativei internaţionale de marcare a acestei zile vineri, 26 ianuarie, ora 12:00 la Casa Memorială Elie Wiesel.

Comunicat de presă

Maxime și cugetări despre politică 
(culese de la Văsîi Poștașu din Vadu Izei  și alți “înțelepți” ad-hoc)

Despre falsa izbîndă

Marii bocotani o împărțît lumea. Nu ni-o dat și nu ni-o luot nime pîn luptă.

Bocotanii  lumnii o bătut parii pă mejdă. Românii mereu unde ierau mînați la luptă ca proștii, cîntînd ,,Deșteaptă-te române’’.

Despre derutarea inamicului

Atîta am fost de ocupați cu tocurile șî cu poșetile Ilenii Udrea, că nici n-am băgat de samă pînă ne-o dispărut pădurile!

Din ciclul: ,,nici tu nici eu’’

Poporu român îi ca răstignitu din partea stîngă:  hulește, nu să mîntuiește, da batăr trăie greu!

Despre ipocrizie

Tăt să lua Ponta de Mercăloaie, că în sus, că în jos, uită că, cam tăt ce primnim ni să dă pă caiet. Cînd a închide Mercăloaie caietu, ni-om suge unghiile!

Tăți așteptăm di la guvern să ne dăie șî să ne facă. Da’ ieu n-am auzît șî nici n-am văzut ca trîntorii să facă mniere!

Tăți se roagă să le crească pensiile șî salariile. Eu, unu, zîc că nu-i musai să ne tăt dăie, mai bine ar si să nu ne tăt ieie!

Despre echitate

Așă-i guvernu aiesta ca șî on păcurar ,,deștept’’. El mînîncă tătă vara carne șî brînză șî nouă ne arată toamna ptelea ce-o rămas di la urs.

Așă o împărțît guvernu cu poporu, ca șî țîganu cînd o mîncat mazîre cu zamă cu puradelu. Iel ș-o luat găvanu, șî la prunc i-o dat coada lingurii.

Niciodată lupu nu să satură de oi șî hulpea de găini!

Despre alegeri

Amu cătăm oamini curați. Numa că la noi dacă să întină unu, în loc să să spele sîngur, să freacă de alțî să să corățască.

Di ce nu găsîm conducători buni?  La (rahat) trag numai muștile nu albinele ce fac mniere.

Despre mazilirea lui Ponta

Așă o plecat Ponta di la guvernare ca șî cela ce și-o înscenat moartea. După ce o promis cîte o promis, o trăbuit să dispară ca să poată zîce mai tîrziu.

-Ieu v-aș si dată ce v-am promis, da’ aieștia nu m-o lăsat!

Ca atunci cînd schimbi păcurarul la jumătatea anului șî la Răscol nu-ți iese brînza!

-Videți, dacă rămîneam pînă la capăt, amu unde ierați?

Despre strigătul în deșert

Așă ne trebe dacă strigăm în gloată, în neștiință de cauză: ,,Vrednic este’’, la cel ce nu-i vrednic.

Despre vînzători

Că sunt mulți Toma pîntre noi, aiasta n-ar si cel mai mare rău. De  Iuzi să ne temem !

Culese de  Ileana  Pisuc  
Foto: Peter Lengyel

Stimată doamnă profesoară Aurelia Vișovan, în afară de activitatea dumneavoastră culturală în cadrul trupelor de teatru din Sighetul anilor ’50-’60 (descrisă pe larg în interviul de pe “Salut Sighet” din 24 noiembrie, rubrica Actualitate – Cultură – Interviuri) v-ați mai implicat și în manifestările cu caracter muzical. Despre ce este vorba?
A.V.: Da, este vorba despre concertele orchestrei semi-simfonice a profesorilor de la Casa de Cultură (unde se implicau și alți intelectuali sigheteni), în cadrul cărora eu aveam rolul de prezentator, oferind publicului informații despre compozitori și lucrările interpretate, pe care le sintetizam după consultarea unei bibliografii destul de bogate.

Red: În ce perioadă au avut loc aceste concerte și unde se țineau ?
A.V.: Implicarea mea a fost aproximativ în perioada 1955-1965, dar ele au continuat și mai târziu. Ele se desfășurau la Palatul Cultural.

Red: Ne puteți da câteva nume de profesori care cântau (vocal sau instrumental) în aceste concerte ?
A.V.: Da, îmi amintesc de doamnele Răcuciu Maria, Mihali Adriana, Darvai Noemi, Stupar Elisabeta, Botoș Lidia, domnii Hunyady Bela, Calogherato Constantin, Moiș Mihai și alții.

Red: Ce scop aveau aceste concerte ?
A.V.: Scopul a fost educația muzicală a publicului sighetean, cultivarea gustului pentru muzica clasică, (inclusiv arii din opere) sensibilitate nu tocmai ușor de format. Dacă muzica populară sau ușoară te antrenează oarecum instinctiv, pentru muzica clasică e nevoie de educație. Prin informațiile oferite despre viața compozitorului și mesajul piesei, publicul (cu studii și vârste diferite) era ajutat să intre în atmosferă și să recepteze frumusețea profundă a muzicii. Deși era o activitate benevolă, care-mi lua din puținul timp liber, m-am simțit foarte împlinită și bucuroasă să pot participa la aceste concerte.

Red: Vă mulțumim.

Autor, „Salut, Sighet!”
Grafică (foto), Pal Robert Zolopcsuk – din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012

Dacă vă consideraţi cinefili puteţi descoperi în cursa pentru Oscar din acest an, câteva filme care merită toată atenţia. Nu voi înşira toate nominalizările, le puteţi găsi pe orice site de ştiri, voi atrage doar atenţia asupra unor aspecte, zic eu, interesante.

Favoritul – de departe – este „The shape of water” al lui Guillermo del Toro, regizor care are mai multe filme celebre la activ cum ar fi „Crimson peak”, „Hellboy” sau „Pan’s Labirinth”. Are nominalizări la nu mai puţin de 13 categorii iar dacă ar mai fi avut una l-ar fi ajuns pe celebrul „Titanic” care a avut 14 nominalizări. Rămâne de văzut câte va câştiga. Titanic a avut 11 premii în urmă cu exact 20 de ani.

„Dunkerque” al lui Christopher Nolan, un excelent regizor cunoscut pentru „Inception”, „Interstellar”, „The prestige” sau „Memento”, este nominalizat la 8 categorii iar „Three Bilboards Outside Ebbing, Missouri” al lui Martin McDonagh este nominalizat la 7 categorii. Acesta din urmă este un regizor care nu are atâtea filme la activ ca ceilalţi doi, dar care a început cu teatru şi a reuşit câţiva ani mai târziu să se afirme ca regizor de film mai ales datorită lung metrajelor „Seven psychopaths” sau „In Bruges”, celebre pentru acţiune şi umor negru.

Celelalte filme de la categoria cel mai bun film sunt „Call me by your name”, „Darkest hour”, „Get Out”, „Lady Bird”, „Phantom Thread” şi „Pentagon Papers”.

Meryl Streep ar putea să câştige pentru a 4-a oară titlul de cea mai bună actriţă pentru rolul din „The Post”, la fel şi Daniel Day Lewis pentru „Phantom Thread” iar Denzel Washington ar putea să adauge cel de-al 3-lea premiu la categoria cel mai bun actor pentru „Roman J. Israel, Esq.”

Interesante par şi filmele nominalizate pentru categoria film în limbă străină: „On body and soul”, regizor Ildiko Enyedi, Ungaria, „The square”, Ruben Ostlund, Suedia, „The Insult”, regizor Ziad Doueiri, Liban, „ A fantastic woman”, regizor Sebastian Lelio, Chile şi „Loveless”, regizor Andrez Zvyagintsev, Rusia. Niciunul nu este cotat cu mai puţin de 7,5 pe IMDb.

Vom vedea pe 4 martie, cu ocazia celei de a 90-a ediţii a Premiilor Academiei Americane de Film, câte filme sau actori dintre cei enumeraţi aici se vor regăsi pe lista câştigătorilor. Vizionare plăcută!

Crina Voinaghi

Sâmbătă, 27 ianuarie 2018, de la ora 17:00, în Friends Pub, va avea loc un concert live susținut de formația Cantellion (Cătălin Moraru și Iris-Adina Morar) și lansarea cărții „Cu lumea într-o gară” semnată de Iris-Adina Morar. 

Cantellion

În mai 2015, Cătălin Moraru și Iris-Adina Morar s-au cunoscut prin intermediul unei cunoştinţe comune la un concert Luna Amară din Cluj, unde Cătălin cânta solo în deschidere. După un timp, pasiunea lor comună pentru muzică duce, ]n 2016, la înființarea proiectului Cantellion.

În această formulă, în vara anului 2017 duetul a câştigat locul I la festivalul naţional de muzică “Baladele Dunării” din Galaţi şi premiul pentru cea mai bună interpretare la concursul muzical “Folk’n’Iaşi” din acelaşi an.

Piesa de debut a trupei este “Hei, dragoste!”, este inclusă pe EP-ul “Ceva despre Timp”, alături de alte trei compoziţii.

La piesa “Hei, dragoste!” muzica este compusă de Cătălin, iar Iris semnează versurile. Cadrele pentru videoclip au fost filmate la începutul anului 2017 de către Radu Beligăr în masivul Rarău, la Pietrele Doamnei şi în Cheile Turzii, iar clipul a fost montat de Marieta Manolache.

EP-ul de debut Cantellion, “Ceva despre Timp”, va fi lansat împreună cu volumul de poezii
semnat de Iris-Adina Morar, “Cu lumea într-o gară” .

Iris-Adina Morar (n. 19 octombrie 1992 la Satu Mare) își desfășoară activitatea în cadrul Institutului de Cercetare în Medicină IMOGEN, ca fizician medical la Cluj.

Pasiunea pentru muzică i-a fost descoperită încă de la grădiniţă de către părinţi, pe care Iris îi trezea în fiecare dimineaţă cântând diverse cântece pentru copii. Pe tot parcursul claselor gimnaziale şi inclusiv a liceului, Iris va participa la olimpiadele de limba şi literatura română și matematică, unde reuşeşte să obţină calificative frumoase.

În 2010 Iris-Adina Morar este numită în funcţia de preşedinte al Consiliului Judeţean al Elevilor din Satu Mare şi preşedinte al Regiunii de Nord-Vest a Consiliului Naţional al Elevilor. Iris Morar devine realizator şi prezentator la “30′ DESPRE NOI”, emisiune TV la Satu Mare care avea să mediatizeze tinerele talente şi olimpicii judeţului Satu Mare.

Afinităţile pentru muzică şi literatură se restabilesc în 2015 când Iris scrie primele poezii care vor fi incluse în volumul său de debut: “Cu lumea într-o gară” (2017). Câteva dintre aceste poezii devin ulterior versuri pentru piesele trupei Cantellion, formaţie în care Iris este solistă alături de Ionuţ Cătălin Moraru.

Cătălin Moraru

În timpul școlii primare, Cătălin Moraru (n. 29 august 1989 la Dorna Cândrenilor/ Suceava) începe să cânte la muzicuță, înregistrându-se la casetofonul achiziționat cu banii câștigați la colindat.

Ajuns la Cluj cu facultatea în 2008, Cătălin Moraru a fost solist de thrash metal la Skullp (2010-2012) și înființeaza formația Holy Motors în 2014 (alături de fratele său, Sorin, care este basist la Luna Amară). În paralel cu Holy Motors, Cătălin susține o serie de concerte acustice solo în mai multe cluburi clujene, iar în 2017 lansează primul material solo, EP-ul “Aiming for zenith”, sub titulatura Flamorouse.

În paralel cu activitatea muzicală, Cătălin este si alpinist-amator. Cantautorul a întreprins o expediţie proprie pe Montblanc (4810 m), a escaladat cel mai înalt vârf din Austria, Munţii Jura şi Alpii Francezi. În iunie 2017, a făcut parte dintr-o echipă internaţională care a escaladat cel mai înalt vârf din Europa (Vârful Elbrus, Caucas, 5642 m), iar prin această expediţie el a comemorat „Anul Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz – 100”.

Volumul de poezii “Cu lumea într-o gară” de Iris-Adina Morar

Titlul nu este întâmplător, volumul cuprinzând poeme cu teme diverse, asemenea discuţiilor care ar putea avea loc într-un cadru populat de minţi diverse. De la dragoste la filozofie, de la revoltă la muzică, pe toate le putem regăsi printre tematicile poemelor, autoarea alegând să publice toate creaţiile sale concepute începând cu toamna anului 2015. De talentul său scriitoricesc ea a fost conştientă încă din şcoala generală, dar până acum nu s-a gândit niciodată să dea contur acestui vis. Dacă acest talent este sau nu o moştenire, nu putem fi siguri, dar am putea găsi răspuns în faptul că bunicul lui Iris a fost Ivan Fedko, primul scriitor în proză de limbă ucraineană din România.

“Cu lumea într-o gară” este un volum de debut, acesta reprezentând prima carte de vizită a tinerei. Iniţial, ea nu pornise la drum cu gândul de a-şi publica creaţiile în mod obligatoriu, dar pe parcurs a fost încurajată să facă acest pas de mai mulţi oameni de litere precum scriitorii Ana Vacarciuc (prima care i-a descoperit creaţiile) și Aurel Pop, și poeții George Vulturescu și Victor Constantin Măruţoiu, printre alte personalități din domeniul literar, cărora Iris le rămâne recunoscătoare. Totodată, un alt mod de a garanta validitatea creaţiilor tinerei o reprezintă publicarea câtorva dintre poezii în Revista Trimestrială de Cultură ”Mărturii culturale”, nr.2, aprilie-iunie 2016 şi câştigarea premiului “Emil Isac” în cadrul Festivalului Naţional Literar “Vox Napocensis”, ediţia a XVI-a, organizat la Cluj-Napoca în octombrie 2017.

Pentru editarea acestui volum, a existat o colaborare cu Editura sătmăreană Citadela, sub îndrumarea editorului Aurel Pop.

Vă așteptăm la Friend’s Pub Sighet (str. Iuliu Maniu, nr.20) sâmbătă, 27.01.2018. Suport artiști: 10 lei.

Sursă articol, Friend’s Pub

Câțiva sigheteni au demarat un proiect ambițios de strângere de fonduri pentru a ajuta copiii Casei de Tip Familial „George Coșbuc” din Sighet.

Ionica-Viorica Opriș este inițiatoarea acestui proiect și își dorește să doteze Casa de Tip Familial cu electrocasnice mici și mari, dar și cu aparatura necesară unei camere senzoriale de care ar putea beneficia toți cei 12 copii ai casei.

”Există camera senzorială, fizic, însă nu e dotată și se află într-o stare cam proastă. E nevoie de aparatură specializată, iar copiii ar putea fi mult ajutați în recuperare dacă aceasta ar exista. În plus, referitor la electrocasnice, acestea ba nu există, ba se strică foarte repede, iar copiii mănâncă doar mâncare pisată, ceea ce înseamnă multă muncă din partea personalului, mai ales dacă nu au aparatura necesară”, susține Viorica Opriș.

Acest proiect este similar cu un altul, la care Viorica, împreună cu soțul ei a luat parte la Iași, în timpul facultății, când o grădiniță a confecționat mărțișoare și le-a vândut, iar din banii obținuți s-au cumpărat alimente pentru bătrânii unei case din Iași.

”Îmi doresc la fel să facem și la Sighet. Până în prezent, ne ajută elevii Liceului Tehnologic Marmația, angajații Fabricii Plimob, cei care frecventează Centrul de Zi „Acasă”, dar și alți voluntari.”, mai spune Viorica.

Cei doritori să dea o mână de ajutor sau să doneze aparatură, pot să contacteze coordonatoarea proiectului la numărul de telefon 0747 706 673 sau pot cumpăra mărțișoarele hand made tradiționale, în perioada 1-8 martie, de pe platoul din Parcul Central al orașului.

Salut, Sighet!

Conform dicționarului Merriam-Webster, cuvântul anului 2017 a fost “feminism”. Într-o mulțime de domenii s-a putut observa un progres în ultimii ani în ceea ce privește egalitatea între sexe, iar printre acestea se numără și literatura.

În trecut, indiferent de valoarea unei scriitoare, bărbații aveau întâietate în a fi publicați. Acum însă, mentalitatea societății s-a schimbat într-o oarecare măsură. Astăzi cărțile portretizează femeile mult mai realist, ceea ce ridică semne de întrebare cu privire la informațiile pe care se presupune că le au scriitorii contemporani despre femei pe care nu le aveau autorii canonici. Personal, nu cred că schimbarea în bine produsă în literatură se datorează scriitorilor, ci scriitoarelor. Dacă generațiile precedente citeau “Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război” și o condamnau pe Ela pentru toate nenorocirile prin care
trece protagonistul, generației actuale i se conturează lumea și societatea prin intermediul personajelor complexe, cu potențial, precum Coraline, Hermione Granger, și Offred. Ela era descrisă ca o floare, frumoasă și delicată, dar care nu se va ridica niciodată la nivelul intelectului lui Ștefan, cu scopul de a ilustra feminitatea întruchipată. În antiteză, apar personajele feminine de tipul celor numite care schimbă modul în care vedem feminitatea și ce caracteristici asociem acestui termen.

Pentru ceea ce pare acum o eternitate, cea mai mare parte din scriitori au descris femeile ca enigmatice, neînțelese și fragile (din mult prea multe puncte de vedere), noua generație, compusă într-o mare parte din femei, ne oferă o cu totul altă perspectivă asupra acestui subiect.

Virginia Woolf spunea: „Pentru cea mai mare parte a istoriei, Anonim a fost o femeie.” Cu alte cuvinte, o mare parte din femeile de cultură ale secolelor trecute, au fost discreditate chiar dacă au creat opere extrem de valoroase, uneori ignorate doar pentru ca anumite opere mediocre ale bărbaților să-și păstreze locul în atenția publicului, și acesta alcătuit aproape în întregime din bărbați.

În prezent, programa școlara pentru liceu, în ceea ce privește literatura, nu prevede nicio autoare. Când mi-am dat seama de acest fapt, m-am gândit că motivul ar putea fi lipsa operelor reprezentative pentru temele studiate și scrise de femei. Mai târziu, am citit într-un articol ceea ce Marta Petreu spunea despre femei în literatură, și anume că acestea trebuie să fie de două ori mai competente decât bărbații pentru a fi luate în seamă. Având acestea în vedere, nu pot decât să mă gândesc cu regret la toate operele de care nici măcar nu am auzit din simplul motiv că au fost scrise de femei, indiferent de cât de reușite ar fi.

Doar pentru că în zilele noastre este mai ușor pentru autoare să fie publicate nu înseamnă că trebuie să trecem cu vederea toate greșelile trecutului, să nu luăm în seamă de ce Joanne Rowling a recurs la a-și semna cărțile cu inițiale, sau de ce numele Mary Anne Evans nu însemna nimic, dar despre opera lui George Eliot a cam auzit lumea. Consider că doar pentru că societatea a văzut un oarecare progres în egalitatea în oportunități, nu putem să afirmăm că feminismul și-a atins scopul. Atâta timp cât nu vom recunoaște competența și talentul femeilor – în toate domeniile și nu numai în literatură- vom stagna ca societate, sau vom evolua imperceptibil de încet, ceea ce nu e de dorit.

Autor, Alexandra Ardelean
C.N. „Dragoș Vodă”