Tot sigheteanul profită și-acum,
Cu festivalul primim multe-oferte,
Comandamentul reînviat postum,
Cu apă și vin vrea să vă-mbete.

Pe la tarabe se vând mândre kitschuri,
Prin galantare, din plin, mațe crețe,
E festivalul cu popcorn și sandviciuri,
Dar și cu mulți draci, vraci și alte… fețe!

Ras Publica

Echipa „Salut, Sighet!” urează tuturor colaboratorilor, prietenilor, cititorilor, sighetenilor de-acasă și din lumea largă… CRĂCIUN FERICIT!

sursă foto: Peter Lengyel

Am ieșit și eu (ca tot omul) în fața casei să fac treabă, așa, ca la așteptarea unei așa mari sărbători. De dat zăpada, sau de făcut cărări nici nu se pune problema!

E o așa căldură, că a trebuit să aștept pînă s-a mai stins arșița, mi-am luat pe mine o ie românească (așa, de impresie) cu care recunosc că mi-a fost prea cald și în loc de lopată de zăpadă, am luat grebla și am adunat frunze.

Aici frunzele și gazonul sunt la ordinea zilei. Dacă iarba crește cu 1 cm peste media admisă, sau o frunză cade în plus față de numărul celor preconizate, și tu nu ai luat măsuri, primești pe sub ușă (la început), o înștiințare, iar mai tîrziu o notă de plată, cu contravaloarea lucrărilor efectuate de syty, adică de stat. Așa că am prilejul cu motivul greblatului să-mi arunc privirile prin vecini.

La fiecare casă instalații care mai de care mai sofisticate, căprioare, îngerași, moșuleți, toți luminați din cap pînă în picioare. Cel mai mult mă amuză moșuleții din cauciuc, care cît e ziulica de mare stau pe bay-pass și se toropesc la soare, cu burțile în sus, dezumflați, pînă spre seară cînd li se întorc proprietarii și-i cuplează la compresoare. Încet, încet, îi vezi cum se umflă și stau la început într-o rînă, apoi capătă niște forme grotești mai înalți aproape decît casa. Dar, bucuroși nevoie mare că au fost ,,reanimați’’ și readuși la viața (de noapte).

Prin alte părți, viața de noapte e apanajul celor tineri, aici moșii de Crăciun lucrează „la greu”. Mai ales că aici Crăciunul începe cam din octombrie. Fac și ei ce pot să inducă atmosfera Crăciunului. Brăduții aurii și argintii din fața caselor completează decorul, chit că din cînd în cînd mai primesc cîte un jet de apă în freză de la țîșnitorile ce udă gazonul. Dacă brăduții sunt din plastic, măcar gazonul să fie din iarbă. Totul este strălucitor, dar pustiu. Țipenie de om pe alei. Toată viața americană se petrece pe „scena din dos”. Din casă direct în garaj, ce dă în niște ulicioare în spate, care-i conduce la drumul principal. Curțile din spate sunt înconjurate de ziduri de 2-3 m, din scîndură lîngă scîndură. Auzi doar cîte un lătrat înfundat din casă, deoarece aici nu există cotețe pentru cîini.N-ai voie să-i stresezi, ei fac parte din familie. Îi păzesc pe stăpîni de pe dinăuntru.

După ce am adunat ultima frunzuliță de pe jos, făcîndu-se seară, l-am rugat pe băiatul meu să mă ducă cu mașina pe străduțe exclusiviste, să mă „giucăreiască” și pe mine de Crăciun.

Scene de Hollywood mi se derulează înaintea ochilor. Proprietăți uriașe luminate, geamuri imense fără perdele din spatele cărora inundă luxul, opulența. Omul ,,omenesc’’, normal, nu poate înțelege rostul acestor exagerări. Am auzit că sunt anumite case în care se apelează la G.P.S-uri pentru a se căuta colocatarii între ei, și să localizeze care în ce aripă a casei se află. Brazi imenși tronează în saloane somptuoase, iluminate feeric. Singura mea exclamație din mersul mașinii a fost: -Doamne, dar e prea mare risipa de frumusețe!

Ori de cîte ori sunt pusă în asemenea ipostaze, mă apucă așa o stare de sfîrșeală față de ce am lăsat acasă, mă încearcă un plîns de neputință în fața discrepanțelor fățișe în această societate „capitalistă”, pe care ne-o dorim și noi (și, culmea, unii chiar o au!).

Amărăciunea mea însă e legată de ceilalți, mulți și tăcuți, care nu pun întrebări, nu protestează, ci se aliniază în lungul șir al corului surdo-muților și care din umbră susțin pe umerii lor toate aceste extravaganțe! Mi-am stabilit (în secret) un punct de observație, în parcările supermarketurilor, care aici se numesc Wolmart-uri. Sunt un fel de Hale Obor cu de toate pentru cei de categoria mijlocie. Eu le zic ,,alergători’’. Mai ales la orele de seară, cînd fiecare trage la ,,cutia’’ lui (a se citi casă). Întîi trece să-și golească cardul și să-și încarce pungile.

Acasă eram ironizați că suntem un popor de papornițari (nu suna bine ,,de pungași). Nu există un om pe stradă fără celebra pungă de un leu. Ei, să vedeți aici, la ce nivel se lucrează, în ceea ce privește „banala” pungă. E un furnicar de oameni ce intră și ies cu coșurile pline de pungi. Mii, poate sute de mii de pungi, într-un ritm infernal.

America, eu am sintetizat-o prin două cuvinte: PUNGI și MAȘINI. Mașini care aleargă bezmetic non-stop, pentru a umple pungile. Mîncare, mîncare, mîncare. Obezi, obezi, obezi. Mexicani, negri, indieni, asiatici, orice alte naționalități în afară de cea „americană”. Aceasta e o pasăre rară, care stă pitită prin „rezervații”, cu security la poartă, cu alarme de ultimă generație. Masa celor ce aleargă e îndeosebi mai închisă la culoare, dar duce greul. Aici eu am perceput munca, ca pe un fel de sclavie modernă. Nu e nevoie de bici, aici biciul e înlocuit cu billul, în spatele căruia tronează „stăpîna” BANCĂ. Tot ce mișcă e sub controlul acesteia. Din momentul cînd ai intrat slugă la acest stăpîn, se numește că ai intrat pe viață în acest carusel. Numai Dumnezeu te mai poate scăpa (în cele din urmă) din tentaculele acestei caracatițe. Circuitul e unul din cele mai simple: tu trebuie doar să alergi zi lumină (uneori și mai mult), să dai Cezarului ce-i al Cezarului, să nu miști în front, totul să fie sub control (adică OK), rutina zilnică să fie liniară, tu să te pierzi în mulțime, să nu contezi ca ființă, decît ca un număr I.D.

Ori pe mine, tocmai acest ritm infernal mă sperie. TU nu mai poți fi TU! N-ai timp pentru tine.
Timpul costă bani.

Dar VIAȚA, VIAȚA unde e ?

……………………………………………………………………………………………………………..
Mi-am promis că n-o să mai caut rugina sub poleială, dar se pare că factura mea ca persoană cu rădăcinile adînc înfipte în marea familie de țărani (autentici), nu mă lasă. Dacă mă gîndesc bine, constat ce lucru ciudat mai e și familia. Pleci, și apoi te trezești că te întorci iar în acel loc la ea. Este asemeni unor rădăcini care te leagă de picioare. Nu te lasă nici să fugi, nici să trăiești. Suntem puternici numai împreună. Dacă unul pleacă, familia se destramă. Îmi simt inima ca o pasăre care nu mai încape în colivie… O fi prea mică America, sau Crăciunul de acasă nu-mi dă pace?

Dar să fim optimiști în fiecare zi. Chiar și la Polul Nord se termină noaptea.
Viața trece de acolo de unde a rămas…
Ce-i viața în definitiv?
O întîlnire de o clipă. Să ne bucurăm de ea…..

SĂRBĂTORI FERICITE REDACȚIEI „SALUT, SIGHET!” și tuturor colaboratorilor și cititorilor publicației dumneavoastră !

Cu drag,
Ileana Pisuc
18 dec. 2017, DALLAS

ORA DE IARNĂ
– Bu-nă zi-ua! – mă salută regulamentar elevul, prin bezna de după ore.

***
REALIA
De Sărbători, în mijlocul noului sens giratoriu din oraş a coborât un cal alb, întraripat. Copiii fug la el, traversând aiurea, trăgându-şi părinţii de mână. O ocazie pentru aceştia să se convingă şi ei, că, într-adevăr, există, este aievea.

***
INTERVIU…
La patinoar, o reporteriță înteabă o fetiță:
– Și ce ai de gând să mai faci în zilele până reîncepe școala?
– Ca până acum, să-mi golesc creierul. Să fie unde pune.

***
EI…
3 decembrie, în autobuz. Se-apropie Miculaşu’. Nişte copii de a V-a se întorc de la şcolile din oraş.
– …Păi, cel mai bine este să mergi cu ei la cumpărat cadouri, să nu cumpere cine ştie ce ş-apoi…
– Te cred şi io! Că doară ei nu cred că noi credem încă! …

Autor, Marin Slujeru

1. Dura lex, sed lex (lat. „Legea este aspră, dar e lege”)
Maximă antică prin care se susține forța și importanța legii pentru viața socială și nevoia de a o respecta.

2. Eminență cenușie (omul din spatele acțiunilor, cel care conduce fără a fi văzut)
Expresia vine de la colaboratorul cel mai apropiat al cardinalului francez Richelieu, prim – ministru al Franței în timpul domniei lui Ludovic al XIII-lea (1610- 1643), călugarul capucin François Le Clerc.

3. Et in Arcadia ego (lat. „Și eu am trăit în Arcadia”)
Exprimă regretul fericirii pierdute. Arcadia era o regiune din Pelopones, sudul Greciei, unde trăia un popor de păstori, pe care grecii îi considerau neprihăniți, oameni de o mare puritate. Expresia a fost folosită ca inscripție la tabloul “Păstorii Arcadiei” pictat de Poussin.

4. Evrika! (gr. „Am descoperit!”)
Strigătul inventatorului grec Arhimede, când a descoperit celebra lui lege: „un corp scufundat în apă pierde o parte din greutatea lui, egală cu volumul de apă dislocuit” – principiul lui Arhimede.

5. Ex aequo (lat. „La egalitate”)
Când doi candidați la un examen au obținut aceeași notă, ori când doi sportivi au cucerit același loc și același premiu.

6. Fiasco
Eșec complet, dezastru. În mod ciudat, cuvântul provine din limba italiană și înseamnă literalmente „sticlă, carafă”. Originea provine dintr-o tavernă venețiană, unde un cântăreț încerca să înveselească consumatorii, unul dintre ei însă, nemulțumit de prestația „artistului”, a cerut în mod repetat să i se aducă o sticlă (fiasco) pentru a aplica o corecție celui de pe scenă.

7. Grosso modo (lat. „În linii mari”)
Se spune despre o lucrare incompletă.

8. In vino veritas (lat. „În vin stă adevărul”)
În Grecia Antică, cei care erau bănuiți de fapte infame erau îmbătați de autorități și anchetați sub această stare.

9. În țara lui Papură Vodă
Poreclă dată lui Ștefăniță, domnitor al Moldovei, în timpul căruia, Principatul a fost lovit de o mare foamete, oamenii hrănindu-se cu papură.

10. Linșaj – executarea fără judecată a unui infractor de către mulțime
Expresia vine de la șeriful american John Lynch (se citește „linci”) care îți exercita meseria într-un oraș din Carolina de Sud, și care, pentru a stârpi tâlhăriile și omorurile, a indrodus pedeapsa cu linșajul. Lăsa mulțimea să pedepsească singură pe autorii infracțiunilor.

11. Luna de miere
Expresie persană, prin care orientalii arătau cât de puțin ține dulceața căsniciei… o lună!!!

12. Mană cerească (de la ebraicul „man, hu: ce e asta?”)
Are întelesul de surpriză plăcută picata pe neașteptate „din cer”. Expresia are legătură cu legenda biblică relatată în Exodul (cap. XVI, 4)… Dumnezeu pentru a-i hrani pe evreii plecați din Egipt, și aflați în mijlocul deșertului, le-a făcut marea surpriză să le trimită hrană zi de zi, dimineața și seara. Minunea era că hrana avea gustul pe care îl dorea cel ce o consuma.

13. „Mărul discordiei” – fruct simbolic, generator de conflicte
În timpul nunţii zeiţei Thetys cu Peleus, un rege din Tesalia, în timp ce zeii dănţuiau, şi-a făcut apariţia Eris, personificarea discordiei, care nu fusese invitată, şi a aruncat un măr de aur (mărul discordiei) pe care era scris “celei mai frumoase”. Văzând mărul, Hera, Atena şi Afrodita l-au revendicat, fiecare susţinând că le întrece în frumuseţe pe celelalte două. Văzând că nu pot ajunge la o înţelegere, cele trei zeiţe au hotărât să ceară o opinie obiectivă. De aceea l-au ales ca arbitru pe păstorul troian, Paris. Paris i-a oferit mărul Afroditei, după ce aceasta i-a promis ca soţie pe cea mai frumoasă femeie pământeană, Elena. Zeiţa a făcut-o pe Elena să se îndrăgostească de Paris şi să fugă cu el în Troia. Agamemnon, regele cetăţii Micene a hotărât să răzbune onoarea fratelui său, Menelaus, printr-un război îndreptat împotriva cetăţii troiene.

14. Mea Culpa (lat. ”E vina mea”)
Expresia provine din doua surse, de la o rugaciune catolică Peccavi, care consta în a-ți mărturisi păcatele și apoi a te lovi cu pumnul în piept, rostind cu glas tare “mea culpa, mea culpa”, și de la un obicei juridic în dreptul roman, cel acuzat era întrebat dacă își recunoaște vine, iar cei care recunoșteau, mea culpa, se bucurau de circumstanțe atenuante.

15. Munca lui Sisif
Se folosește cu înțelesul de muncă grea și inutilă. Sisif a fost primul rege legendar al Corintului. Din cauză că și-a sedus nepoata, i-a luat tronul fratelui și a scos în vileag nişte secrete de-ale lui Zeus, ca pedeapsă, Zeus l-a supus la o caznă perpetuă în Infern: a fost sortit să împingă la deal o stâncă uriaşă, care, ajunsă în vârf, se rostogolea din nou la vale şi munca se relua. O muncă fără sfârşit, de unde şi expresia “munca lui Sisif”.

16. O.K.
În razboiul civil din S.U.A., după o bătălie, se afișau răniții și morții. Când armata nu avea pierderi se afișa “0 killed” (0 morți), de acolo provine expresia O.K.

17. Oul lui Columb
Soluție simplă la îndemâna tuturor, dar realizezi acest lucru abia după ce soluția a fost descoperită de altul. Columb a cerut nobililor să facă un ou să stea pe masă pe unul dintre capetele lunguiețe, fără ca ei să reușească acest lucru, Columb a luat oul și l-a lovit la unul dintre capete.

18. Panem et circenses (lat. “Pâine si circ”)
Expresia este întâlnită în Satirele lui Iuvenal și se referă la perioada de decadență a Romei republicane, când plebeilor nemultumiți li se ofereau spectacole de circ, la sfârșitul cărora primeau gratuit alimente. În sens general, a oferi pâine și circ înseamnă a da maselor lucruri neînsemnate, pentru a le distrage atenția de la lucrurile reale.

19. Ochi pentru ochi
Cunoscută și sub denumirea de legea talionului (Exodul.XXI.v24). ”Viață pentru viață, dinte pentru dinte, ochi pentru ochi”. Face parte din legislația antică mozaică. Atenție! Legea talionului spune clar, că pedeapsa trebuie să fie egală greșelii… ochi pentru ochi, nu dinte pentru ochi.

20. Sabia lui Damocles
În sensul de pericol care te pândește mereu. Damocles, curtean a lui Dionisos cel Bătrân, tiranul Siracuzei, a fost ca mai toţi curtenii… curtenitor şi linguşitor. Spunea că nu există mai mare fericire decât să fii tiran. Spre a-i da o lecţie, Dionisos, la un ospăţ, l-a aşezat în locul lui pe tron şi a poruncit să i se acorde toate onorurile regeşti. Dar când Damocles se lăfăia mai în voie, tiranul i-a cerut să se uite în sus. De tavan, exact deasupra capului lui Damocles, atârna o sabie fără teacă prinsă numai cu un fir de păr de cal. Îi arăta astfel primejdiile care îl pândesc în orice moment pe tiran.

21. Sânge albastru
Expresia vine din Spania medievală, când marii aristocrați susțineau că în vinele lor curge sânge albastru, spre deosebire de nobilii din categoriile inferioare, care au suferit mezalianțe cu maurii și evreii (în timpul ocupației arabe 711-1492).

22. Strugurii sunt acri
Un vers din fabula lui Esop, „Vulpea si strugurii”. O vulpe înfometată, neputându-se cățăra până la struguri, invocă faptul că “strugurii sunt necopți și tari”.

23. Vârstă matusalemică
Legenda biblică (Geneza, cap. V, verset 27) aminteşte de un strămoş al lui Noe, Mathusalem, care ar fi trăit nici mai mult nici mai puţin decât 969 de ani (din anul 4.277 până în anul 3.308 î.Hr.). Numele lui, sinonim astăzi cu recordul longevităţii, a ajuns proverbial şi e pomenit ori de câte ori vorbim despre o vârstă care depăşeşte mult limita obişnuită.

24. Veni, vidi, vici ! (lat. “Am venit, am vazut, am invins” ! – Cezar)
După victoria de la Zela asupra lui Farnaces, regele Pontului, Cezar a trimis la Roma o scrisoare cu numai trei cuvinte : Veni, vidi, vici! Acest mesaj, a devenit o expresie universala, care servește spre a caracteriza un succes rapid.

25. Veto (lat. ”Mă opun”)
Concept din legislația romană. Era folosit de consuli (2 la număr). Unul dintre consuli se putea opune unei decizii militare luate de celălalt (deci decizia militara trebuia să fie luată în unanimitate). Tribunii (aleși să reprezinte plebea romană) se puteau opune prin VETO, unei legi votate de senatul roman. Astăzi „veto” se folosește in consiliul de securitate O.N.U si in numeroase legislații (Marea Britanie, Australia, India, S.U.A, etc).

26. Ți-a mâncat pisica limba?
În imperiul asirian, soldaților dușmani capturați li se tăia limba, acestea deveneau delicatesele cu care erau hrănite pisicile regelui.

„Tălmăcite” de poetul Echim Vancea

sursă foto: www.illusionsgallery.com

Marți, 19 decembrie 2017, Sala „George Enescu”, concertul de colinzi al Liceului Pedagogic “Regele Ferdinand” condus de doamna profesoară Rodica Gheorghiu.

O atmosferă minunată, o sală arhiplină, bucuria creștină a Nașterii Domnului, fiorul autentic al tradiției românești dar și sonorități (clasice și moderne) de pe alte meridiane, veselie dar și emoție, contemplație dar și exuberanță, muzică și poezie, sunet și culoare, sinceritate și naturalețe dar și munca serioasă îndelung pregătită, inocența copiilor de pe scenă ( dar parcă toți ne simțeam copii…), vocile splendide ale liceenilor dar și o regie minuțios articulată…indiferent de vârstă sau profesie ne-am regăsit cu toții într-o încântare care înalță și înnobilează sufletul. Mă bucur și mă simt mândru că la Sighet se poate organiza un asemenea concert. Și asta an de an, de vreo 25 încoace…(îmi amintesc cu plăcere entuziasmul meu de la prima ediție…)

Anul acesta, însă, spectacolul a mai avut o dimensiune, cea a împlinirii unei vieți de muncă, de sacrificii minunat concretizate în realizări de prestigiu. Biografia doamnei profesoare Rodica Gheorghiu a punctat discret etapele concertului, magicianul care inspiră, pregătește și asamblează aceste bijuterii de suflet dezvăluindu-ne câteva din treptele devenirii sale ca om și artist, dascăl și prieten, dragostea și recunoștința față de părinți detașându-se în mod impresionant, dar fără să lipsească și mulțumirile adresate tuturor celor care au sprijinit-o de-a lungul timpului (inclusiv în organizarea acestui concert).

E greu de descris avalanșa de felicitări, mulțumiri, cuvinte omagiale (impresionant și cuvântul fiicei dânsei), aplauze entuziaste, scandări, distincții și cadouri simbolice cu care a fost “bombardată” doamna Gheorghiu… elevii de pe scenă au desfășurat un banner imens pe care scria “Te iubim , Rodica! “, profesorii liceului i-au făcut o surpriză urcând pe scenă și dedicându-i câteva colinzi, etc, etc…

Am plecat acasă cu bateriile încărcate. Am scris doamnei Rodica un scurt sms de felicitare, cerând asupra dânsei binecuvântarea lui Dumnezeu, Izvorul tututor darurilor, Izvorul Iubirii care pune în mișcare toate energiile și dă valoare tuturor acțiunilor noastre.

preot prof. Marius Vișovan

P.S. Tot sub conducerea doamnei prof. Rodica Gheorghiu, ne-au încântat duminică colinzile interpretate de corul parohiei greco-catolice “Cristos Rege” din Sighet, în cadrul concertului anual de la biserică cu ocazia Nașterii Domnului.

Poate nu cunoaşteţi nici unul. Poate din sîngele familiei dumneavoastră nu s-a vărsat nici o picătură. Dar, poate, vreţi să le aflaţi măcar numele. Să le rostiți în gînd sau cu voce tare. Să le aflați vîrsta. Să vă gîndiți că, odată cu fiecare dintre ei, o lume posibilă a murit.

Dăruiţi-le un minut, poate chiar două, trei din viaţa dumneavoastră şi identitatea lor, de persoane vii, va renaşte. Fără fanfare, fără coroane, fără discursuri.

E de ajuns să daţi un clic aici: http://istoria-romaniei.blogspot.com/2009/12/lista-martirilor-decedati-la-revolutia.html

Autor, Vasile Gogea

Sursă articol: Gogea’s Blog

Închisoarea Pitești, 1949….

Cu câteva zile înainte de Crăciun se deschide uşa şi intră în cameră un deţinut mai robust decât noi care era cunoscut de moldoveni. Acesta este Ţurcanu, zise unul din preajmă, promotor al reeducării împreună cu Bogdanovici. Am mai auzit că între Ţurcanu şi Bogdanovici s-au ivit disensiuni în privinţa modului în care să se facă reeducarea.

Bogdanovici era considerat mai mult un om al formelor, pe când Ţurcanu susţinea că numai prin fapte deţinuţii pot să dea dovadă că într-adevăr s-au reeducat, ca astfel să fie puşi în libertate, unde să ducă mai departe lupta lor de convingere a populaţiei în idealurile comuniste. Toate acestea mi se păreau nişte aberaţii cărora nu le-am dat nici o importanţă.

Intrat în cameră, Ţurcanu a fost întâmpinat de îndată de Bogdanovici, de Popa Ţanu, Sobolevschi şi alţii… Apoi s-au retras în partea camerei unde erau reeducaţii şi-au început cu şuşotelile. În acea parte a camerei sosirea lui Ţurcanu a produs un reviriment. Spre seară s-a făcut apel la noi să ne mai strângem – dacă putem – că mai era necesar de încă un loc pentru Ţurcanu… Ţurcanu, cu un fel de orgoliu dispreţuitor, a zis că va dormi pe o laviţă (bancă) ce se găsea în cameră.

A doua zi, Popa Ţanu (pare-mi-se) cere un moment de ascultare întregii camere. După o introducere plină de maniere elegante şi cu o politeţe mai mult decât exagerată, adresându-se nouă, celor din partea opusă, ne anunţă (de parcă noi n-am fi ştiut) că ei sunt un grup care s-a trezit la realitate, că s-au organizat într-o grupare care şi-a propus să lupte împotriva trecutului pentru un viitor mai luminos – viitorul comunist – şi s-a exprimat că ei sunt plini de această convingere. Ni s-a cerut să privim adevărul în faţă şi să trecem de partea lor, dând dovezi de reeducare, pentru că numai în felul acesta vom fi eliberaţi.

Noi n-am dat nici o atenţie la tot ce s-a debitat şi ne-am văzut de treburile noastre. Nu am legat nici o discuţie în contradictoriu. Nu aveam ce discuta.

Ziua de Crăciun

Noaptea de Crăciun răsuna de colinde, de clopoţei şi de vocile colindătorilor (din oraşul Piteşti) și a trecut cu greu. Trăiam în aceeaşi atmosferă de supraînghesuială în care, pe de-o parte erai obligat să stai culcat, iar pe de altă parte nu puteai să stai nici pe spate, nici în altă poziţie comodă, fiind atât de înghesuiţi, încât ne auzeam respiraţia şi se amestecau transpiraţiile. Sarabanda vergelelor metalice lovite într-un anumit fel de gardieni anunţa deşteptarea în ziua de Crăciun. Nu-mi amintesc dacă aveam posibilitatea de a ne spăla cât de cât mâinile şi faţa, întrucât chiuveta din cele două WC-uri era mai mult iluzorie pentru noi, cei aproximativ 100 de oameni.

Am respirat cât de cât uşuraţi când am început să ne mişcăm şi să ne spunem în gând rugăciunea. Recitam Rozariul în fiecare zi şi noapte, în orice moment posibil. În sfârşit sosi şi terciul (sau apa colorată) din ziua de Crăciun 1949…

Am început să ne strângem mâinile unii altora cu urările cuvenite acestei datini şi culmea, observam cum din rândurile reeducaţilor se strecurau din ce în ce mai mulţi. Ce gest fratern! mi-am zis… Uite că până şi reeducaţii simt nevoia ambianţei frăţeşti în această zi a bucuriei – cum se mai numeşte ziua de Crăciun.

Deodată – brusc – un semnal, un strigăt şi sunt lovit fără să apuc să văd de cine peste ochi, în cap, în burtă… parcă s-ar fi prăvălit cerul în jurul meu. Gemete, urlete… Văd cum unii cad la pământ. Simt cum cad şi eu şi nu mai ştiu nimic.

Într-un târziu mă trezesc cu mâna lui Silviu Murgu pe frunte – şi el plin de sânge – realizând că suntem mai mulţi îngrămădiţi sub priciul de la camera 4 Spital.

Ce s-a întâmplat? Nu puteam realiza. Simţeam cum sunt tras de picioare în urlete:

-Ieşiţi afară, bandiţilor! La lumină, să fiţi văzuţi!

Suntem scoşi de sub prici toţi cei bătuţi, iar în cameră, la lumina zilei, gardienii cu bâte în mână se uitau la noi. Alături de ei îi recunosc pe Ţurcanu, Sobolevschi, Popa Ţanu şi mulţi alţii…

Culmea! Iată şi figurile lui Cori Gherman, Nuti Pătrăşcanu, Burculeţ şi alţii pe care-i credeam că sunt alături de noi.

-Au vrut să ne omoare legionarii! striga Ţurcanu adresându-se gardienilor. Atunci, un alt răpăit de bastoane, ciomege, poate chiar răngi, lovituri de cizme s-au abătut asupra noastră.

Regizarea a fost mai mult decât puerilă, dar specifică ideologiei comuniste pentru aplicarea terorii prin orice mijloace. Dacă scăpase vreun centimetru de pe noi neînvineţit de fraţii noştri, gardienii ne-au acoperit într-o baie de sânge.

Nu înţelegeam, nu realizam de ce se întâmplă aceste lucruri tocmai în această zi a bucuriei, a Naşterii Domnului nostru Isus Cristos? Nu aveam cu ce să ne oblojim rănile, care rămăseseră deschise şi sângerau. Era deja către seară. Nici vorbă de mâncare în acea zi. Dealtminteri, cine ar fi putut mânca ?
Unii dintre reeducaţi au rămas printre noi ca să ne păzească. Ceilalţi s-au strâns în partea opusă şi începuseră să cânte un marş comunist pe care îl repetau neîncetat.

-Bandiților! tună vocea lui Ţurcanu. O să spuneţi tot; o să vărsaţi din voi tot ce n-aţi spus la Securitate. (termenul întrebuinţat de Ţurcanu era acela de “borât”: O să borâţi tot ce aveţi în voi). Aceasta-i treaba voastră acum: să vă scormoniţi minţile. Să nu mai rămână nimic din ce ar putea periclita securitatea statului comunist.

Eram cu adevărat distruşi. Bătaia gardienilor ne-a confirmat că nu mai aveam cui – pe acest pământ – să ne adresăm. Ne-am simţit abandonaţi în mâinile acestor călăi.

Şi totuşi, era ziua de Crăciun. Ziua în care S-a născut Pruncul Isus, dar pentru noi era o Vinere Mare, Vinerea Calvarului şi a deznădejdii. Un strop de lumină – parcă – m-a întărit un pic la gândul că Isus pe Cruce a fost – până şi El – în deznădejde… Dar nu voia Mea, ci voia Ta să fie…

O altă avalanşă de lovituri s-a năpustit asupra noastră. De data aceasta îl văd desluşit pe Cori Gherman izbindu-mă cu putere.

-Cum, şi tu ?…

-Gura, banditule! Te cunosc bine ! Să spui tot, tot ce n-ai spus la Securitate. Să nu mai rămână nimic în tine.

Se amestecau loviturile lui Ţurcanu cu ale lui Sobolevschi, Burculeţ, Nuti Pătrăşcanu… Cu toţii loveau în nişte fiinţe rănite de moarte, neputincioase. Eram zdrobiţi şi trupeşte şi sufleteşte. (Aurel Vișovan, Dumnezeul Meu , Dumnezeul Meu, pentru ce m-ai părăsit?)

Crăciun
de Aurel Vișovan

Crăciun, sărbătoare, colinde
Surghiun, închisoare și ger
Pe undeva-n cer, leru-i ler
Pe-aici doar înghețul se-ntinde
Pe suflet, pe oase pe fier.

Nu-s florile zorile dalbe
Să ningă colinzile albe

Cânt sfânt, bucurie și pace
Mormânt, moarte vie-n război
Pe aici pe la noi, doar strigoi
Colindă la geamuri opace.
Cum seamănă, Doamne, cu noi !

Doar umbrele sumbre s-adună
Să cânte cu noi împreună
Doar sumbrele umbre – au adus
Un cântec cu pruncul Isus.
(închisoarea Aiud, decembrie 1963)

sursă foto: www.ziarelive.ro

Alexandru Filipașcu s-a născut la 20 aprilie 1902 la Petrova, Maramureș și-a decedat în ziua de 20 decembrie 1952, în gulagul Canalului Dunăre – Marea Neagră, la Valea Neagră – Constanța, fiind deținut politic din vara anului 1952. A fost primar al orașului Sighetu Marmației, istoric, profesor, gazetar și preot, provenind dintr-o familie greco-catolică. În perioada 1948 -1952 a fost profesor la Institutul Teologic Cluj.

Cartea de bază a istoricului Alexandru Filipașcu este considerată “Istoria Maramureșului”, București (1940), premiată în anul 1941 de Academia Română. A mai publicat în timpul vieții “De la românii din Maramureș – Oameni, locuri, cântece”, Sibiu (1943), “Maramureș”, Sibiu (1944) și “Voievodatul Maramureșului – Originea, structura și tendințele lui”, Sibiu (1945).

Postum, i-au fost publicate lucrările ”Manualul Istoriei Bisericii Române”, București (1958), în două volume, coautor, și “Enciclopedia familiilor nobile maramureșene de origine română”, Editura Dacia (2006) și volumul bilingv română-engleză, Editura Eikon (2015).

Alexandru Filipaşcu, provenind dintr-o familie maramureșeană nobilă, înstărită, a început şcoala (cursul inferior) la Sighet (Liceul Piarist), dar studiile liceale le definitivează la Beiuş – Bihor. Se înscrie în anul 1920 la Facultatea de medicină din Cluj, dar, realizând că nu are nicio pasiune pentru acest domeniu, obține o bursă specială la Roma, unde frecventează cursurile de teologie și filozofie (Seminarul Pontifical Lateranum) pe care le încheie în anul 1923. A început doctoratul in filozofie la Roma (1923) și a susținut și obținut doctoratul în teologie la Lwow (1928). Între anii 1928 – 1933, va fi profesor în diferite oraşe din Transilvania, inclusiv la Sighet. A condus, în calitate de viceprimar și primar, în perioada 1933 – 1938, destinele Sighetului, în timpul manadatului său fiind amenajată piața din centrul oraşului sub forma unui adevărat parc, a modernizat piaţa de alimente, a pus la punct sistemul de alarmare al localității.

A trecut la ortodoxism și a predat din anul 1948 la Institutul Teologic Ortodox din Cluj.

A avut doi copii, Lidia (căsătorită Piso) – artist plastic, scenograf şi Alexandru, strălucit biolog și scriitor.

Autor, „Salut, Sighet!”

N.R.: „Salut, Sighet!” a decis să demareze o campanie prin care să mobilizeze comunitatea locală (moral și financiar) pentru ridicarea unui bust al istoricului Alexandru Filipașcu și amplasarea acestuia în Parcul Central din Sighet. Ar fi minunat ca inaugurarea bustului lui Alexandru Filipașcu să aibă loc în preajma Centenarului de anul viitor, în decembrie 2018! Vă invităm să vă alăturați demersului nostru și să ne transmiteți sugestiile și propunerile dumneavoastră !

Viața noastră, în acest secol ce “va fi… sau nu va fi deloc”, este gestionată prin proiecte, exprimată de statistici. Proiecte personale, proiecte familiale, proiecte în comunitate, proiecte de țară, etc., suntem “asaltați” de proiecte și viața pare/este tare… aglomerată. Într-adevăr, prin/după proiecte vorbesc statisticile, frumoase, sustenabile, durabile dar… fără sentimente. Cifrele, mai mult sau mai puțin semnificative pentru fiecare în parte, sunt azi – mai mult ca oricând – “esența” existenței. Din păcate, de prea multe ori nu vedem chipurile ascunse în spatele cifrelor, trecem insensibili prin/printre statistici.

Deși îmi propusesem, n-am reușit să scriu nimic imediat după desfășurarea paradei și spectacolului din 03 decembrie 2017. Doar după ce au trecut mai multe zile am reușit să transfer în cuvinte – poate aride! – tot ce-am văzut și-am simțit atunci. Pentru că am asistat de Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități (3 decembrie) la Galeria de Artă Vassilliev (mulțumim doamnei Ileana Vassilliev!), la un spectacol atipic, emoționant, încărcat de frumusețe și inocență. Copii, tineri cu diverse nevoi speciale, au interpretat colinde tradiționale, au dansat, au fost modele, dar mai ales ne-au încântat și… bulversat. Nu sunt cuvinte prețioase, chiar asta am simțit privindu-i, bucurându-ne de emoțiile și fericirea lor.

A colindat sincer și minunat grupul de copii format din BIDIGA Laura, GHERASEN Georgiana, DOHI Sorina, PETREUȘ Florica (de la casa de tip familial – CTF), BIDIGA Attila, BIDIGA Rafael, BAIMAREAN Anton (CTF), KOVACS Marius (CTF).

Un moment special, de dans și coregrafie ne-a oferit tânăra familie ERDEI (Monica și Gerald – în fotografie). Trebuie să menționez că Gerald Erdei a avut expuse și câteva din lucrările lui de pictură!

La parada modei ne-au uimit și bucurat prin trăirile și emoțiile naturale tinerii POP Damaris (CTF), IATUC Maia, DANCI Loredana (CTF), BIDIGA Laura, GHERASEN Goergiana, ADAM Raluca, MARINESCU Carina, HRENIUC Renata, IEUDEAN Irina, BIDIGA Rafael, DANCI Gheorghe (CTF), URGOVAN Elisabeta (CTF), MOLDOVAN Alina (CTF).

Doamna profesoară Marfici Oresia-Aurora, directorul Centrului Școlar de Educație Incluzivă Sighet a prezentat întregul eveniment, alături de tânăra ARDELEAN Patricia. Ziua Internațională a Persoanelor cu Dizabilități de la Sighet a mai inclus și o expoziție cu lucrări handmade create de tinerii de la Centrul Școlar de Educație Incluzivă Sighet cât și lucrări aparținând artiștilor Gheorghe Condrat (sculptură), Maria Bora (pictură), Iuliana Ionaș (goblen), membrii Asociației surdo – muților din Sighet.

S-au făcut donații, ne-au fost oferite cadouri – mici obiecte lucrate de copii – a fost o după amiază specială, copleșitoare.

Publicul foarte numeros și generos a fost mai aproape ca oricând de tinerii artiști din comunitatea noastră. Și ei – copiii și tinerii cu nevoi speciale – pot și trebuie să fie fericiți. Foarte mult depinde și de noi să-i înțelegem, să le apreciem eforturile și implicarea!

Nu vreau să par prea… oficial dar, trebuie să remarc, așa de final, prezența discretă, neforțată, firească, la eveniment, a avocatului Vasile Moldovan, prefectul Maramureșului.

Și totuși există implicare și totuși există… solidaritate!

Crăciun fericit! Sărbători fericite, dragi tineri!… și oferiți-ne cât mi multe asemenea momente minunate, de normalitate!

Ion Mariș

Ca să poți spune că îți iubești țara, presupune, în primul rând, să o cunoști, pe ea și poporul care o însuflețește. În spiritul acesta ERAU crescuți și educați urmașii adevăraților noștri conducători de totdeauna. Așa a fost crescut și Regele Mihai. Și-a făcut școala împreună cu copii de seama lui, a fost cercetaș, a călătorit prin țară…

În Maramureș a fost de câteva ori. Ultima dată în 1997, împreună cu o parte a numeroasei sale familii, iar prima dată se pare că a fost în 1939.

Ca elev la Liceul „Sfântul Sava” din București, în timpul vacanțelor, împreună cu alți colegi de clasă și însoțiți de profesori, făcea excursii de studii prin țară, până în cele mai îndepărtate colțuri ale ei. Într-un interviu acordat Marilenei Rotaru își amintea de acele excursii în care a învățat geografia și istoria României, cunoscându-i pe oamenii ei „la fața locului”, mâncând și dormind la ei, ascultându-i și ajutându-i la muncile lor.

Cu ocazia unei asfel de excursii a ajuns, în vara anului 1939, și în Maramureș, prezența sa aici fiind consemnată într-o știre oarecare, apărută în paginile 3-4 ale săptămânalului „Dumineca”, organul de presă al Vicariatului Greco-Catolic Maramureș, ( nr. 25/15 iunie, 1939). Transcriem mai jos din textul respectivei știri :

„Marți, 13 iunie, la orele 12, a sosit la Dragomirești venind de la Năsăud Marele Voevod de Alba Iulia. Vlăstarul regal era însoțit de profesori și de doi colegi de clasă.

Dat fiind caracterul strict particular – călătorie de studii – al vizitei Măriei Sale, nu i s-a făcut primire oficială. Totuși, țăranii, îndeosebi tineretul, auzind de vestea sosirii Voevodului Mihai, îmbrăcați în pitoreștile lor costume naționale, i-au făcut o primire însuflețită, aclamându-l călduros.

Imediat după sosire, Voevodul Mihai s-a retras cu profesorii săi în grădina bisericii greco-catolice, unde sub umbra bătrânilor nuci, a făcut lecții de geografie. La orele 1,30 au servit masa, iar după masă au plecat să viziteze bisericile din Cuhea și Ieud, rămânând plăcut impresionat de stilul caracteristic maramureșan – cu puține nuanțe gotice – al bisericii din Ieud (ridicată în 1364) și a celei din Cuhea (ridicată la 1718).

Spre seară s-au întors la Dragomirești și după noi lecții, în timpul recreației, Voevodul Mihai și-a exprimat dorința de a asculta muzică populară. Un taraf de lăutari din Săcel a executat cântece și dansuri naționale, iar flăcăii și fetele din Dragomirești au încins „Bătuta” și „Învârtita” din Maramureș.

Miercuri, la orele 9 dimineața, Voevodul Mihai și suita au plecat spre Borșa.

În Dragomirești, peste patru mii de țărani l-au aclamat pe Marele Voevod. În Cuhea, Ieud, Borșa, pretutindeni unde a călcat, țăranul maramureșan l-a întâmpinat cu toată dragostea sufletului lui, ca pe copilul său iubit.

„Deapururi îmi va fi drag acest popor atât de românesc și atât de nobil în manifestările sale sufletești”- a declarat –printre altele- Marele Voevod Mihai de Alba Iulia, înainte de a părăsi Țara Voevozilor, „pentru că acest popor blând și cuminte, harnic și muncitor, dar care poartă pe nedrept crucea unor suferinți de cari nu el este vinovat”, i-a făcut o primire entuziastă.

Iar noi suntem mândri de românismul nostru, recunoscut de acel care este moștenitorul Tronului României”. Știrea nu este semnată.

P.S.

În 1939 Regele Mihai a absolvit Colegiul „Sfântul Sava” din București și, în condiții normale!, el ar fi trebuit să meargă la una din marile universități ale Europei, să-și continue pregătirea și să „guste” din viața de student, cu tot ce înseamnă ea. Dar nu s-a întâmplat așa. Copilăria și tinerețea sa – care nu au fost, nici ele, nespus de fericite – au trecut brusc și brutal într-o maturitate tensionată și adeseori dramatică. A trebuit să rămână în țară și să-și asume uriașa răspundere de a conduce, timp de șapte ani, o Românie ciuntită și amenințată din toate părțile și din care, apoi, a fost – mereu! – izgonit.

Ce destin tragic a avut acest om blând și bun și iubitor de țară!

Dormi în pace, MAJESTATE!

Ioan Ardeleanu – Pruncu

De la fereastra bucătăriei Irina urmărea liniştea cu miros de duminică. Era ora prânzului şi puţinii trecători se grăbeau să se pună la adăpost de razele furioase ale soarelui care păreau să pedepsească nedrept pentru ceva ce n-ai spus sau n-ai făcut. Bunica ei ar fi susţinut, ca întotdeauna, că 6 august e ultima zi de vară, că după asta va veni toamna încetişor şi căldura va fi uitată şi dorită. Dar cum bunica ei era demult plecată într-o lume mai bună sau în neant, Irina şi-a repetat singură, de vreo câteva ori, concluzia învăţată pe de rost. La ştiri se anunţaseră două săptămâni de caniculă dar asta nu o oprea să-şi spună că vine toamna, lucru de care muşcatele ei nu erau deloc impresionate.

S-a lăsat cu coatele pe pervazul interior, aproape lipindu-şi nasul de geam ca un copil cu guturai care trebuie să stea două-trei zile în casă înainte de a reîncepe redescoperirea lumii. Nu ar fi renunţat la confortul apartamentului cu orientare nordică, numai bun pe timp de vară, umbros şi răcoritor când peste tot era un adevărat cuptor. Dar, în acelaşi timp, ceva o făcea să-şi dorească cei câţiva paşi care o plasau în marele angrenaj universal, în plină atmosferă care apăsa asupra ei cu toată forţa recunoaşterii vieţii. Mai târziu, îşi spuse, urmărind cu jind cele câteva maşini care treceau la intervale rare şi cele câteva femei care traversau grăbite scuturându-şi buclele pe jumătate desfăcute de căldură. Apoi câteva momente a fost linişte şi nemişcare. Parcă toată viaţa s-ar fi oprit ca în jocurile ei din copilărie când îşi închipuia că ar exista pe undeva o baghetă magică cu care ar fi îngheţat orice mişcare şi scurgere a timpului pentru ca apoi să poată rătăci în voie printre trupurile devenite statui, prinse în nemişcarea unui gest. Încă mai visa uneori că poate face asta şi simţi că inima începe să-i bată cu putere, ca de fiecare dată când i se părea că ar fi posibil. Închise ochii şi îşi spuse că la 5 îi va deschide ; dacă nici atunci nu va vedea o mişcare, totul ar fi posibil. Începu să numere şi pe la 3 auzi o bătaie puternică în uşă, dintr-acelea care nu îţi oferă dreptul de a nu deschide. A stat în linişte căteva secunde, sperând că oricine ar fi va pleca dar în scurt timp se auzi o a doua bătaie în uşă, şi mai puternică decât prima.

-Valentin! Tu nu auzi că bate cineva? strigă iritată de faptul că trebuia să-şi părăsească poziţia comodă şi închipuirile adolescentine.
-Da, acum merg, auzi vocea baritonală a soţului ei.

Au mai trecut câteva secunde şi s-a auzit a treia bătaie, şi mai puternică decât primele două, energică şi iritată. S-a ridicat enervată, lăsând totul baltă.

– Nu pot să-mi explic de ce spui „acum” când de fapt nu ai de gând să te duci, bombăni înciudată trecând pe lângă camera de zi şi aruncând o privire.

Valentin era la birou, cu un ecran micuţ în faţă şi după figura lui concentrată putea să-şi dea seama că se juca iar ceva ce ea nu înţelegea. O cască îi era pe urechi, cealaltă o dăduse jos pentru a putea fi în două realităţi în acelaşi timp, sau măcar pentru a da impresia. Ar fi scăpat de o eventuală morală deşi îi explicase de atâtea ori că nu putea să întrerupă oricând jocul fără să rişte să piardă. Ea ar fi vrut să întrebe ce e chestia pe care o avea în faţă, dacă nu era cumva periculos să deţină aşa ceva, ce să mai vorbim de ilegal dar ştia că Valentin nu era impresionat de reguli. A lăsat întrebarea pentru mai târziu când planifica şi o discuţie serioasă.
Când a ajuns la uşă se pregătea a patra bătaie, simţea asta, aşa că a deschis brusc luând-o prin surprindere pe Carla care, rămasă cu mâna o secundă în aer, îşi reveni repede şi intră cu capul înainte, mai să o dărâme.

– De ce dracu închideţi uşa dacă nu aveţi chef să o deschideţi când bate cineva?
-Tu de ce nu ţi-ai luat chei? şi-a pus Irina mâinile în şold. Şi de fapt unde ai fost?
-La Cluj, mamă, mai vin şi eu în vizită când pot dar am problemele mele, doar nu vrei să vorbesc despre asta în uşă.
-Carla, nu fi obraznică! Auzi tu, la Cluj! Ce să facă o adolescentă acolo? Valentin, tu ai auzit să fi spus fata că pleacă? Eu o credeam în camera ei…
– Tată, cum e? întrebă Carla închizând uşa şi lăsând un sărut pe fruntea brăzdată a mamei ei care se trase ţâfnoasă.
-Tot aşa, zise tatăl ei cu nasul în ecran.

Avea o geantă micuţă, sport, şi o poşetă roşie din care scoase un elastic cu care îşi adună părul şaten şi creţ într-o coadă la spate după care răsuflă uşurată. Era mică de înălţime iar din depărtare părea o copilă datorită părului pentru care întotdeauna fusese invidiată. Cum şi-l prinsese, ieşeau în evidenţă urechile prea mari, ascunse de obicei printre bucle. Ochii verzi îi scoteau în evidenţă cearcănele care contrastau cu tenul alb cu pete roşiatice din loc în loc. Începuse să se îngraşe cu toate că nu mânca dulciuri şi mergea cât putea mai mult pe jos dar trecuse de adolescenţă şi asta îngreuna lucrurile. Nu era frumoasă în sensul propriu al cuvântului dar avea un oarecare farmec, mascat de rutină şi griji. S-a trântit pe scaunul de lângă intrare şi şi-a lăsat o secundă capul să se odihnească pe spătar. De când se ştia ea era şi acel scaun, rupt, cârpit, cu tapiţeria roasă şi acoperită cu pături care tot îşi schimbau modelele şi materialul. Acum avea o pătură cam pufoasă pentru căldura de august, roşie cu modele neclare mari, albe pe care s-a chinuit un timp să le descifreze.

– Cam rău drumul şi e atât de mare aglomeraţia…zici că e sărbătoare. E, mama? a spus pentru a rupe tăcerea şi a o face să reacţioneze pe mama ei care încerca să zărească ceva prin geamul de la bucătărie.
-Ce? a întrebat-o pe jumătate absentă.
-Sărbătoare.
-Da, a spus privind-o în sfârşit, e Schimbarea la faţă. Mare sărbătoare. M-aş fi dus la biserică dar cu toată agitaţia din ultima vreme…
-Ce agitaţie?
-Ştii tu, nu vreau să-i fac probleme tatălui tău la fabrică cu mersul meu la biserică. Pot să mă rog şi acasă, asta nu mă împiedică. Dar tu de unde vii?
-De la Cluj, mama.
-Aaaa, da. Şi cu ce?
-Cu maşina, mama.
-De unde ai avut atâta benzină? Şi cine ţi-a dat voie să te duci? a început iar să se agite. Duminica asta circulă numerele pare şi noi avem număr impar, cum ai îndrăznit? Ce, noi avem număr din trei cifre să poţi tu face ce vrei?
-Mamă, benzina o am de la benzinărie şi am 35 de ani, cred că pot decide singură. Acolo locuiesc, am o familie.. Iar numerele…nu cred că mai contează.
-Cine eşti tu? a privit-o Irina îngrozită. Valentin!
-Hai, las-o puţin Carla, că îşi revine, îşi făcu apariţia exact la timp Valentin luând-o pe soţia lui de după umeri şi conducând-o în cameră.

Era înalt şi masiv, cu câteva smocuri de păr cărunt şi ochelarii pe nas, părea bunicul clasic, întrerupt din lectura ziarului. Pe lângă el, Irina părea şi mai firavă decât era, îmbrăcată cu un capot lung, vechi dar întreţinut bine, într-o veşnică convalescenţă, puţin mioapă şi târşâindu-şi papucii de casă ce păreau cu două numere mai mari. Carla se descălţă şi intră în bucătăria care nu se schimbase prea mult din copilăria ei. Acelaşi bufet alb cu roşu făcut în serie, acelaşi linoleum maro cu modele, aceleaşi ferestre duble cu vopseaua scorojită pe margini. Doar scaunele erau altele, cu spătare albe şi tapiţerie mov. Se aşeză pe unul dintre ele privind ordinea de pe blatul de bucătărie, păstrată cu sfinţenie: solniţa, râşniţa de piper care avea cel puţin un secol dar funcţiona ireproşabil, cutia pentru zahăr, lângă ea cea pentru cafea care avea desenat un peisaj de iarnă cu reni şi tot apanajul şi pe care scria Jacobs. Mai era o tăviţă cu urme vagi de rugină pe care se uscau flori de sunătoare. Niciodată mama ei nu preparase ceaiuri la plic, tot timpul usca câte ceva, tei, salvie, măceşe iar acum sunătoare din care făcea o infuzie aromată care promitea tinereţe fără bătrâneţe. Nu exista cuptor cu microunde sau cafetieră, nici fierbător de apă, prăjitor de pâine ori alt accesoriu modern care uşura munca în bucătărie. Totul era simplu, aproape antic ar spune Carla.

– Îşi revine imediat, spuse Valentin intrând în bucătărie şi punând apă în ibricul de ceai. Ţi-am spus că e mai bine să nu vii, în ultima vreme e destul de agitată dar asculţi tu vreodată?
-Ce vrei sa fac? Acum am concediu, voiam să o văd şi să stau mai pe îndelete de vorbă cu tine. Plus că acum Andrei are 2 zile libere şi stă el cu Marc. Cum e?
-Cum să fie? În fiecare dimineaţă mă trezeşte la 6 şi-mi spune că voi întârzia la fabrică iar şeful nu-mi va da bananele premiu de Crăciun. Ba chiar îmi pregăteşte pachetul cu mâncare. Până la 7 îi explic că sunt pensionar, că fabrica s-a închis de ani buni, că nu mai trăim în comunism. Sunt dimineţi când înţelege uşor şi în zece minute o conving să mai dormim şi sunt altele când după o jumătate de oră de explicaţii nu mai pot şi înjur comunismul şi tot ce-a însemnat el iar ea îşi duce disperată degetul la gură implorându-mă să tac pentru că şi pereţii au urechi iar ea nu vrea probleme. Atunci mă ridic din pat, îmi fac o cafea iar ea are impresia că mă pregătesc să plec. Apoi uită.

-Ai mai dus-o la doctor?
-Ca să-mi spună ce? Că e amnezie anterogradă care poate deveni şi retrogradă cu vârsta? Merci, am auzit asta de n ori şi nu-mi prinde bine. Nici mie, nici ei.
-Da, ştiu, dar …

Se auzi uşa de la baie şi Carla nu-şi mai sfârşi propoziţia.

– Ce tot şuşotiţi voi acolo? Tot timpul am impresia că pregătiţi un complot, se auzi încă de pe hol vocea ei, veselă, complet diferită de cea din urmă cu câteva minute.

Irina intră în bucătărie puţin adusă de spate, cu părul cărunt aproape în totalitate, recent pieptănat şi prins cu agrafe la spate, o bunică puţin rătăcită înfăşurată în capotul ei şi păstrând o sclipire adolescentină în priviri, ascunsă şi păzită bine în străfunduri.

– Valentin, s-a întâmplat ceva cu oglinda din baie, e toată deformată şi înnegrită, nu mă mai văd deloc în ea, poţi să o repari? Sau poate o poţi schimba … vorbeşte cu şeful tău, că e de treabă.
-Da, dragă, rezolv mâine, spuse Valentin uitându-se la Carla cu înţeles.
-Ai văzut Carla ce mult a îmbătrânit tatăl tău? Eu îi tot spun să nu se mai streseze că aşa e acum viaţa, n-ai ce să faci, ce rost are să te aşezi contra curentului când eşti singur contra tuturor şi mai ai şi un copil de ţinut la şcoală. Educaţia ta e foarte importantă. Dar aşa e tatăl tău, mai vorbeşte gura fără el şi apoi îi pare rău.
-Aşa suntem noi, cei din familia asta: contra curentului, mormăi Carla, ferindu-şi privirea de săgeţile din ochii tatălui ei.
-Ei, lasă, noi să fim sănătoşi… Îţi pregătesc de mâncare, draga mamii? Dar să alegi ceva pentru care să nu trebuiască ulei. O să ia taică-tău pe cartelă zilele astea, acum nu am.
-Am uitat să cumpăr, şopti Valentin în direcţia Carlei.
-Nu-ţi face probleme, mama, mănânc o supă dacă ai.
-Fără carne de data asta, nici măcar tacâmuri de pui n-am mai găsit.

Cât timp Irina pregăti masa, Carla se apropie de tatăl ei:

– De ce nu mi-ai spus că ai probleme cu banii? Ţi-aş fi împrumutat! şuieră la urechea lui. Aţi răbdat destul de foame.
-Nu avem nicio problemă, îi şopti şi Valentin. Pur şi simplu am uitat. Am un joc acum foarte interesant. Îl joc cu alţii, facem echipe, îţi dai seama ce mult a avansat tehnica?
-Ia mai lasă-mă cu prostiile! Nu a fost ieri Silvia la curăţenie? De ce nu i-ai zis ei să aducă?
-Lasă că o sun chiar acum să aducă mâine când vine. Nu a venit sâmbătă. Avea ceva treabă.
-Câte aveţi voi doi de vorbit! zise Irina nu fără o urmă de invidie. Da’ oare Mihai o fi terminat sesiunea? Când vine?

Au împietrit amândoi, Carla cu lingura în mână şi Valentin pe jumătate ridicat, în căutarea telefonului.

– Nu a sunat, Valentin? Eu nu ştiu ce-i cu copilul ăsta. Cred că-i frumos să fi student la Timişoara, dar eu zic că ar trebui să mai vină şi pe acasă să-şi vadă părinţii, să nu uite de unde a plecat.
-E foarte bună supa, a zis Carla luând forţat o înghiţitură pe care o puteai vedea cum coboară ca un bolovan.
-E cu mult pătrunjel verde, asta contează la o supă, adăugă cu voce sugrumată Valentin.
-Să suni, Valentin, la cămin, să vorbeşti cu el, nu s-a lăsat Irina. Voi mâncaţi, eu merg să mă întind puţin, sunt obosită.

Carla a fost prima care a lăsat lingura jos şi a dat la o parte farfuria aproape plină.

– Tată, aşa nu se mai poate! Trebuie să facem ceva!
-Carla, nu vreau să discutăm despre asta, ţi-am spus că nu se poate face nimic.
-Dar asta e o tortură! Se întâmplă des?
-Destul de des. Am învăţat să nu pun la suflet, am jocurile mele pe calculator, bine că există!
-Dar…
-Nu mai discutăm! a trântit el lingura în farfuria goală. Tu crezi că aş mai trăi dacă am tot discuta? Au trecut 20 de ani, e altă viaţă.
-Dar nu-mi spune că nu te mai gândeşti la el.
-Am spus destul! şi s-a ridicat de la masă. Eşti binevenită să stai dar nu vorbim mai mult decât starea vremii.
-Bine, voi rămâne până mâine, o ajut pe Silvia şi pe urmă plec, a spus Carla cu ochii la piciorul scaunului să nu i se vadă lacrimile.

A doua zi dimineaţa când ieşi din cameră, Silvia şi mama ei povesteau în bucătărie cu o ceaşcă de cafea în faţă. Nu dormise prea bine din cauza gândurilor care o treziseră de multe ori, dându-i două-trei palme şi scuturându-i rămăşiţele unui somn care oricum era greu de găsit. Valentin a profitat de ocazia rară de a fi cineva cu ochii pe Irina şi a ieşit pe undeva, la o poveste reală.

-Doamna Irina, eu vă spun, nu reuşesc ăştia să zugrăvească cât a construit Ceauşescu! a auzit-o pe tanti Silvia cu vocea ei răguşită de la prea multe ţigări.
-Tanti Silvia, să ştii matale că una e să construieşti cu cap şi alta e… Ei, da ce să mai vorbim că numai păcate ne facem. Mai bine ne-am apuca de treabă!
-Cu cap, fără cap, a făcut. A rămas ceva după el şi fiecare avea un acoperiş deasupra capului. Şi de bine de rău nimeni nu murea de foame. Nu vedeţi câţi tineri nu au de lucru, câţi oameni trăiesc de pe o zi pe alta… Şi alţii se îmbogăţesc. Nicu a meu la ce bun a făcut facultatea? Că nimeni nu îl angajează decât pe bani de nimic, nu merită să se ridice din pat pentru banii ăia.
-A terminat deja Nicu al dumitale facultatea?

Deşi nu ar fi vrut, Carla s-a văzut obligată să le întrerupă şueta care risca să ia o turnură imprevizibilă.

-Tanti Silvia, gata deja pentru muncă? Nu v-am văzut de mult, tot aşa tânără şi cu chef de muncă sunteţi!
-Carlita, ai venit! Nu mi-a spus doamna Irina că eşti acasă. Povesteam şi noi puţin înainte de muncă, doar atât mai putem face acum, să povestim, zise tanti Silvia cu o voce mieroasă.
-Da, aşa-i, şi e mare lucru că puteţi vorbi despre orice doriţi nu credeţi, tanti Silvia? i-o servi Carla.
-Da, sigur, draga mea, eu mai bine mă apuc de spălat geamuri în prima cameră că altfel ne apucă noaptea, spuse tanti Silvia în timp ce spăla ceştile de cafea.

Atunci apăru şi Valentin cu plasele pline, transpirat tot, cu cămaşa lipită pe spate şi respirând greu dar cu un zâmbet fluturându-i pe faţă.

– Am simplificat lucrurile şi am cumpărat eu de toate, zise cu vioiciune şi bucurându-se de bucuria Irinei.
-Ce multe ai luat! exclamă ea. Cum de ai găsit? Cred că te-ai trezit tare devreme ca să poţi ajunge la toate.
-Da, devreme, am avut şi noroc, nu ne facem griji o vreme, Irina.
-Da, da, ce bine, eşti un soţ tare bun, îi voi da ceva din ce ai luat şi Silviei, îi e greu, cică i-a terminat deja băiatul facultatea.
-Dă-i ce doreşti, fă ce te face mulţumită, i-a zâmbit Valentin.

Irina a început să aranjeze produsele prin dulap şi în frigider cu o deosebită mulţumire în timp de soţul şi fiica ei o urmăreau cu plăcere văzând bucuria demult uitată a omului obişnuit, nici sărac nici bogat, în faţa unei plase pline cu produse alimentare. Când a terminat, a împăturit plasa de material pe care Valentin o folosea întotdeauna şi a spus cu voce tremurată:

– Dacă ar fi şi Mihai aici, aş putea spune că e o zi perfectă. Ar trebui să-l sunăm. Unde e, uite pe calendar e august, ce face el în august la Timişoara?
-Mama, nu e la Timişoara, nu s-a putut abţine Carla cu ochii deja înotându-i în lacrimi.
-Carla! se răsti Valentin la ea, cu zâmbetul pierdut.
-Dar unde e? întrebă senină Irina
-Nu ştim, zise Carla şi lăsă să-i scape două lacrimi mari.
-Carla! repetă Valentin, mai tare ca prima dată.
-Cum adică nu ştim? Unde e Mihai? începu Irina să se agite.
-Nu se ştie unde e! În cele patru vânturi! Crezi că mie mi-e uşor fără el? Nici măcar nu i-am văzut trupul! Am făcut un mormânt gol! Mă duc şi plâng de 20 de ani la un mormânt gol şi tu te ascunzi după o amnezie anterogradă. Tu trăieşti încă în vremea comunismului care ţi-a omorât copilul încercând să anuleze o revoluţie care oricum a avut loc. Şi nici măcar un corp nu ne-au dat pentru că au încercat să ascundă tot, toată nebunia aia din primele zile de la Timişoara. Iar tu, de 20 de ani refuzi să-ţi aduci aminte!

Irina a început să plângă întinzând mâinile spre Valentin, complet pierdută, cu o privire rătăcită.

– Ce tot spune? Cine e doamna? Despre cine vorbeşte? Mihai al meu e la facultatea de politehnică din Timişoara, cel mai bun din an, copilul meu e student, e cel mai bun copil, spunea printre sughiţuri în timp ce Valentin o lua de după umeri aprobând-o şi conducând-o în cameră. S-a întors spre Carla şi i-a spus:
-Pleacă! Nu mai vreau să vii curând. Ne descurcăm şi fără tine.
-Valentin, Mihai al meu o să vină curând acasă, ai să vezi, mai auzi Carla care plângea pe un scaun din bucătărie, dorindu-şi o amnezie care să o scape de ruşine şi durere.

S-a îmbrăcat, şi-a pregătit geanta micuţă de umăr, poşeta roşie, s-a încălţat şi l-a aşteptat pe tatăl ei pe scaunul din hol încercând să-şi ia gândul de la toată durerea ei. I-a auzit, pe mama ei plângând din ce în ce mai stins iar pe tatăl ei mângâind-o cu vorbe din ce în ce mai şoptite, până când nu a mai distins nimic în afară de melodia pe care o cânta tanti Silvia în camera din faţă, spălând cu voioşie geamurile. S-a răzgândit, a smuls o foaie goală dintr-un carneţel uitat pe masa din hol, a scris cu litere de tipar ceva apoi şi-a luat geanta cu hotărârea de a trece pe la cimitir. Când Valentin a ieşit din cameră lăsând-o pe Irina liniştită şi aproape adormită, a găsit scris „ÎMI PARE RĂU. VĂ IUBESC PE AMÂNDOI. IARTĂ-MĂ.” S-a lăsat să cadă pe scaun, plângând aşa cum nu o mai făcuse de 20 de ani. Când tanti Silvia termină cu geamurile îşi făcu apariţia pe hol dar Valentin, înainte de a apuca să-l întrebe ea ceva, îi spuse:

– Te rog stai prin preajmă încă o oră. Verific-o şi pe Irina din când în când, e cam zdruncinată.
-Sper că nu din cauza a ceea ce am zis. Uneori mă cam ia gura pe dinainte.
-Nu, stai liniştită. Trebuie să ies. Oare mai găsesc flori în piaţă la ora asta?
-Mă îndoiesc, dar florăria din colţ sigur e deschisă.
-Te rog ai grijă de Irina, îi mai spuse din uşă şi fugi pe scări în jos cu sprinteneala unui adolescent care a întârziat la întâlnire. Până la cimitir nu făcea mai mult de 15 minute.

Crina Voinaghi

În fiecare an, luna decembrie ne oferă bucuria marelui praznic al Nașterii Domnului, sărbătoare mare a tuturor creștinilor.

Sunteți invitați la Concertul de colinde „Crăciun în Maramureș”, marți, 19 decembrie 2017, începând cu ora 15:00, în Catedrala Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil din Sighetu Marmației.

Vor concerta grupuri corale și de colindători din Sighetu Marmației, Slatina (Ucraina), Budești, Breb, Mara, Săpânța, Rona de Jos, Călinești, Vadu Izei, Grupul A.T.O.P.S. și Grupul Moroșanca.

Organizatori: Protopopiatul Ortodox Român Sighet, Centrul Cultural Sighet.