Joi, 7 decembrie 2017, a avut loc la Cluj, la Casa de Cultură a Studenților conferința intitulată „Savantul creștin George Manu în temnițele comuniste” în organizarea Fundației „Profesor George Manu” (cu sediul la București) și moderată de ziaristul clujean Radu Hadârcă.

Au conferențiat : preot prof.dr. Vasile Gordon de la Facultatea de Teologie Ortodoxă București si preot prof. Marius Vișovan din Sighetu Marmației.

Vorbitorii au evidențiat principalele aspecte ale vieții și activității lui George Manu: strălucita carieră de fizician – primul român specialist în fizică nucleară (doctoratul obținut la Paris în 1933 sub îndrumarea celebrei Marie Curie), cultura sa universală și aptitudinile deosebite în mai multe domenii (matematică, teologie, economie, limbi străine, teatru, etc), concepția sa militantă național-creștină și implicarea în Mișcarea Legionară (unde a și îndeplinit o perioadă scurtă, 1943-1944 funcția de comandant interimar, Horia Sima fiind în lagăr în Germania), activitatea radical anticomunistă în Mișcarea Națională de Rezistență (1945-1948), arestarea, procesul și condamnarea politică, caracterul dârz care a refuzat mereu orice compromis, suferințele și moartea martirică în închisoarea Aiud (1961).

În încheiere, a fost vizionat filmul documentar „George Manu – Rectorul din Zarca Aiudului” al cunoscutului regizor Nicolae Mărgineanu.

Autor, „Salut, Sighet!”

(Sighet, centrul municipiului, str. Basarabiei, ora 14:00, 09. decembrie, sec. XXI )

Au ieșit într-o plimbare
pe la Sighet cățelușii!
Haideți toți, cu mic, cu mare,
S-o ștergem ca… spiridușii,

C-au venit să stăpânească,
Să ne latre, să ne-alunge
Și-un pic să ne… hăituiască!
Doamne feri, de ne-or ajunge!

Ars Publica

Dragi cititori, astăzi vă scriu o scrisoare mai neobișnuită. Sunt în fața monitorului și tastez aceste cuvinte, gândindu-mă la minunata zi petrecută cu un grup de tineri (membri voluntari ai Centrului creștin Caleb), 12 la număr, care au venit din Cluj, cu zeci de cadouri pentru copiii din Sighet, pentru copiii care, cel mai adesea, au cunoscut neajunsurile și nu bucuria de a primi, așa cum ar fi trebuit să fie normal pentru dezvoltarea lor armonioasă.

Deviza campaniei Shoe Box este următoarea: “Nu salvăm lumea cu o cutie de pantofi umplută cu dulciuri și jucării, dar vom învăța să prețuim perna pe care ne punem capul seara”.

Voluntarii ne-au vizitat la Centrul de Zi Micul Prinț, după care au vizitat case de tip familal din Sighet, unde au fost așteptați de aproximativ 80 de copii, copii care i-au întâmpinat cu brațele deschise și cu multă, multă nerăbdare. Dincolo de aceste cadouri, am rămas impresionată de frumoasele momente pe care musafirii noștri le-au pregătit acestor copii: colinde, jocuri și un minunat timp petrecut împreună, un cadou cu adevărat neperisabil, care va rămâne întipărit de-a pururi în inimile acestor suflete.

A fost ca o pauză de la lucru, o reconectare cu ceva profund și mișcător, și mă gândeam în sinea mea: aceasta este esența Crăciunului – timpul pe care ni-l facem pentru ceilalți, pe care ni-l dăruim, bucuria de a prețui darul vieții în toate etapele ei și că, uneori, oameni care nu se cunosc, pot conlucra pentru a oferi un zâmbet celor care au fost uitați, dați la o parte, abandonați.

Ce ne poate uni? Nimic altceva decât o forță invizibilă dar statornică, același scop de a dărui, de a te dărui din adâncimea inimii tale, din lăcașul bogăției infinite și netulburate.

Astăzi am fost un martor fericit la zâmbetele pe care copiii mai mari le-au pus pe fețele copiilor mai mici. Azi am zâmbit cu toții împreună, ne-am rugat împreună și am mulțumit.

Astăzi a fost despre fericire.

Antonia Luiza Dubovici (Zavalic)

Joi, 7 decembrie 2017, la Casa Tineretului din Baia Mare a avut loc concursul pentru titlul de Miss Universitaria 2017. Ajuns la cea de-a IX-a ediție, evenimentul a fost organizat de Liga Studenților Pintea Viteazu, fiind prezentat de Alex Martari și Gavrilă Dunca.

11 studente din cadrul Centrului Universitar Nord Baia Mare au concurat anul acesta pentru titlul de Miss Universitaria 2017.

Marea câștigătoare a titlului de Miss Universitaria 2017 a fost desemnată Florina Vișchi.

Titlul de Miss Popularitate a fost câștigat de Cătălina Maria Pop, iar cel de Miss Originalitate de Fărcaș Ancuța Monica.

Competiția pentru titlul de Miss Universitaria 2017 a fost una foarte strânsă și  a captat interesul publicului din sală prin probele la care concurentele au fost supuse. Miss Universitaria 2017 a scos în evidență frumusețea, finețea și eleganța feminină.

Autor, Vasile Vlad
Jurnalism, Centrul Universitar de Nord Baia Mare

Născut la 8 decembrie 1957 în comuna Ieud, Maramureș, cantautorul Ștefan Hrușcă este vocea distinctă a colindelor maramureșene. A debutat ca artist în anul 1981 cu Cenaclul Flacăra, susținând împreună cu acesta, până în 1984, peste 1000 de spetacole. Începând cu anul 1991 s-a stabilit în Toronto, Canada, dar revine an de an acasă, în România, pentru tradiționalele concerte de colinde pe care le susține în marile orașe din țară.

sursă foto: Florentin Năsui

Cînd am plecat, singurul meu gînd era să mă văd înălțată deasupra lumii, la cel puțin 10 000 de metri, să nu-mi mai pese, să nu mă mai atingă (nimic).

S-au acumulat multe, parcă prea multe în ultima perioadă, ceea ce m-a hotărît să trag cortina, să sting lumina și să închid ușa după mine (ba cred că am și trîntit-o). Îmi vine în minte o expresie auzită undeva: „cea mai mare derută în viața unui om este atunci cînd îi dispare entuziasmul”. Eu, poate sub o altă formă, m-am identificat cu această constatare și nu o dată îmi ziceam: atunci cînd n-o să-mi mai producă bucurie frumusețea unei flori, a unui fir de iarbă, a așteptării Crăciunului, a reînvierii primăverii, atunci, Doamne te rog să mă iei!

Nu vreau o viață ternă, lipsită de emoție, înfrigurare, extaz pentru tot ceea ce reprezintă FRUMOSUL, și prefer să se stingă lumina dur, decît să fiu un orb cu ochii deschiși. La început eram atît de încrîncenată de a nu mai vrea să știu de nimeni și de nimic, încît nu am găsit o motivare de a lua legătura cu cineva de acasă. Nici acum nu sunt convinsă că toată apa Atlanticului a reușit să spele amărăciunea acumulată în timp.

Dacă acasă aveam momente de sațietate și uneori chiar de repulsie față de orice știre la TV, aici nu-mi găsesc liniștea pînă ce nu aud și văd (în reluare) ce catastrofe s-au mai întîmplat acasă. Acasă fiind țara. Am plecat asemeni unui copil, care auzind în fiecare zi aceleași certuri între părinți, își ia lumea în cap și pleacă de acasă.

Am ajuns într-o lume cu doruri multe și pînă ce voi pleca în cea fără de dor, încerc (iar și iar), s-o înțeleg și să mă adaptez.

Spre surprinderea mea, venită gata „vaccinată” din România, pregătită să nu mă mai mire nimic, iată totuși – surpriză! Obișnuită că la noi din rău se poate și mai rău, aici culmea, lucrurile stau exact pe dos. Mai să nu recunosc zona unde locuiesc. În 4 ani au dat peste cap totul în jur (în sensul bun al cuvîntului) și au refăcut zona de la zero. Nimic nu-i în paragină, în blazare, lăsat în doru lelii. Totul este întreținut, îngrijit, de parcă aici dolarii n-ar crește pe garduri!

Fiecare detaliu e important, e o animație amețitoare, zgomotul de fond al Americii parcă s-a mai întețit. Auzind atîtea întristări și Break-News-uri pe canalele noastre de știri, eu am crezut că-i gata de America! Dar ți-ai găsit! Duduie încă și mai tare acum.

Aceleași magazine ticsite cu toate mărfurile posibile, aceleași puhoaie de mașini pe autostrăzi, aceleași fețe destinse (pe care nu citești grija, care la noi mai mult e groaza zilei de mîine). Total e OK, sub control, Big-Braderul, ține bine hățurile în mîini.

Și aici se fac glume pe anumite canale, în care-s satirizați principalii lideri ce conduc destinul Americii. Dar asta nu înseamnă că cineva suferă, că le sunt amenințate în fiecare seară la tv. pensiile și salariile. Fiecare își vede de ,,părticica’’ lui, și împreună țin sub control bătăile inimii acestei națiuni.

Iertat să-mi fie entuziasmul cu care constat cele găsite aici, poate încrîncenarea cu care am venit mă face acum să înclin balanța mai mult către această „Lume Nouă”. Nici acasă nu am suferit de anumite lipsuri (mai ales materiale), însă cel mai mult mi-a fost dor de civilizație. Nu stăpînesc 100% limba engleză, pot să citesc însă pe expresiile fețelor întîlnite , amabilitate, înțelegere toleranță. Prefer mimica acestor fețe, prefer limbajul muților , decît falsa impresie că cel pe care l-ai considerat cel mai de încredere confesor al tău,într-o zi și-ar descoperi adevăratul chip și ți-ar da toată viața peste cap. Dezamăgirea e cu atît mai mare cu cît cel care te înfruntă e sînge cu tine.E o durere cruntă…

Îmi impun în fiecare zi să nu mai caut rugina sub poleială, să mă lămuresc odată că a cam trecut vremea formelor fondate și acum au mai rămas surogatele și formele fără fond (cu excepțiile de rigoare)! Lumea ideală pe care o caut eu, ori nu există, ori eu nu-mi pot găsi identitatea.

Mă simt totuși binecuvîntată, că la momente de ananghie pot să „evadez’”, să mă smulg din „bulionul existențial” și să „amerizez” pe fața cealaltă a Pămîntului. Poate voi reuși cît de cît să-mi odihnesc gîndul și o să-i las și pe „alții” să se poată relaxa, să se elibereze de toate frustrările și tarele acumulate, care pe mine m-au secat.

Anul acesta n-o să mai strălucească luminițele de Crăciun pe căsuța mea, însă aici, în compensare, am privilegiul de a planta flori pe gazonul din fața casei.

Pînă la o dată viitoare vă doresc putere de muncă, să nu cedați în fața obstacolelor de niciun fel, să fiți consecvenți în ceea ce faceți, că faceți bine!

Cu aleasă considerație,
Ileana Pisuc
Dallas, 3 Dec. 2017

Aveam 10 ani… Eram, cred, în clasa a IV-a… în primele zile din ianuarie (1948). După ce s-au reluat cursurile, învățătoarea intră în clasă și ne spune: „Nu mai avem rege! S-a proclamat republica populară!”. Apoi ne cere să deschidem cărțile de citire și ne ordonă: „Să rupeți poza regelui Mihai!” (care se afla la începutul cărții).

Colegii mei s-au conformat; îi vedeam pe toți rupând poza din carte. Eu am ezitat, învățătoarea m-a văzut și m-a întrebat: „Arba, de ce nu rupi poza?”. Am răspuns cu o oarecare frică, dar totuși hotărât: „Doamna învățătoare, eu nu rup poza. Mie-mi place de regele Mihai, că e tânăr și frumos.” S-a enervat, m-a scos în fața clasei și a început să mă lovească cu bățul în palmă. Am rezistat cât am rezistat, dar la un moment dat mi-au pușcat lacrimile…

Era clar că trebuia să dea o lecție celorlalți ca să nu mai îndrăznească cineva să se opună. După ce am mai crescut și am văzut ce a însemnat comunismul, m-am gândit că poate și învățătoarei îi fusese frică de consecințe… Am suferit și eu, un pic, pentru regele nostru Mihai… Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Arba Mihai, pensionar, Sighetu Marmației (str.Valea Cufundoasă)

A consemnat Marius Vișovan

sursă foto: jurnalul.ro

Nu sunt monarhist și… nu sunt fățarnic! Recunosc, calea republicană mi se pare/ părea cea mai adecvată secolului XXI, performant prin meritocrație, explozie tehnicistă și informatizare.

Îmi făcea totuși plăcere când figura impozantă a Regelui Mihai se distingea – și nu doar în conjuncturi oficiale – prin eleganță și mare discreție, asumându-și demn originea, apartenența la poporul român și la ortodoxism.

În acest secol în care monarhia nu pare totalmente desuetă, avem desigur exemplele de marcă – Regatul Unit al Marii Britanii (UK), Suedia, Danemarca, Norvegia, Belgia, Olanda, etc – care pot confirma o anumită stabilitate, un (fost) Rege al României a reușit să trăiască – deși marginalizat – cu atât de multă decență, cu demnitate încât a fost respectat atât de oamenii simpli cât și de mulți politicieni. Revenirea la formula monarhică în România nu ar fi fost admisă de structurile “revoluționare” de după mișcările din anul 1989, deși ar fi fost – poate – alta evoluția României în aceea perioadă tulbure dacă alegeam alfel, dar, modelul de român – în lipsa altor personalități politice marcante – ce-și respectă statutul și poporul, întruchipat de regele Mihai m-a impresionat. Emanații Revoluției au bulversat – manipulat poporul român. Formarea – pe scheletul fostei nomenclaturi – a noii clasei politice, cu alură capitalistă, reciclată la repezeală, fără o bază etică solidă, a dus la o întârziere considerabilă a dezvoltării României.
Cert este că, în pofida comportamentului penibil și inadmisibil împotriva familiei regale, imediat după 1990, Regele nu și-a denigrat țara ci, dimpotrivă, a promovat și susținut consecvent admiterea acesteia în structurile euro – atlantice, fiind convins că mersul pozitiv al țării se poate construi în și împreună cu Europa și SUA. Putem considera, fără a greși, că Regele Mihai a avut viziune, iar cuvântul domniei – sale a fost precis și direct, a respectat România.

Când în 2011, Regele Mihai a vorbit țării din Parlamentul României, contrar practicilor politicianiste “implementate” în ultimii aproape treizeci de ani, n-a ponegrit, n-a acuzat, n-a instigat la ură, nu și-a chemat susținătorii (foarte mulți, de altfel!) la rampă, dimpotrivă, cu fermitate și cu demnitate a vorbit despre “loialitate, curaj, respect, seriozitate și modestie”.

A sintetizat esența statului democratic – de fapt așteptările normale pe care le aveam/avem de la Statul Nostru – și a subliniat că “instituțiile democratice nu sunt guvernate doar de legi, ci și de etică, simț al datoriei. Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agățarea de putere și bunul plac nu au ce căuta în instituțiile românești. (……..)”

Și-a mai spus simplu, în puține cuvinte: “Stă doar în puterea noastră să facem țara statornică, prosperă și admirată în lume.”

A plecat ultimul rege al românilor, cel care a fost aproape un secol martor activ și/sau tăcut al istoriei noastre recente, un om asupra căruia propaganda comunistă a aruncat minciuni și a manipulat conștiința românilor în încercarea de a distruge credibilitatea Casei Regale.

Debarasându-ne de parti-pris-uri, acordând credit istoricilor onești, echidistanți, poate vom putea extrage imaginea nedisimulată a Regelui Mihai și vom judeca detașat faptele.

Și să sperăm că țara noastră, așa cum și-au dorit-o și regii noștri făuritori ai României moderne, va fi puternică și mereu democrată. Moartea Regelui Mihai, în aceste zile de re-activare a turbulențelor politice, poate va genera momente de meditație vis a vis de menirea conducătorilor adevărați, nepervertiți de fapte mărunte și va aduce pacea și liniștea pe care ne-o dorim cu toții.

Nihil sine Deo, Nihil sine Rex?!…
Drum bun, Maiestate!

Ion Mariș

Joi, 7 decembrie 2017, Simona Pașca, Familia 31 și Primăria Sighet ne așteaptă la un spectacol inedit de magie pentru copii, la Sala George Enescu, începând cu ora 16:00. Intrarea este liberă, însă participanții sunt rugați să vină cu fructe, dulciuri sau jucării. La finalul spectacolului, aceste produse vor fi împărțite de către Moș Nicolae, copiilor cu nevoi speciale ai Centrului Școlar de Educație Incluzivă din Sighet, care vor participa la spectacol însoțiți de educatorii de sprijin.

Ne vedem pe 7 decembrie, într-o atmosferă plină de magie!

Kiwanis Maramureș a încercat şi anul acesta să-l ajute pe Moş Nicolae să ajungă, puţin mai devreme, la copiii din Uloha, un cătun din Poienile de sub Munte.

Şi credeţi-ne, copiii aceştia merită cu prisosinţă să primească daruri!  Dacă ne uităm la condiţiile pe care le au (drumuri de acces, asistenţă medicală, săli de clasă etc) se pare că Statul îi ignoră total şi deliberat. Din fericire, există câteva cadre didactice dedicate meseriei de dascăl şi părinţi care se zbat să le ofere o şansă în viaţă.

Întâlnirea cu copilaşii din Uloha a fost plină de emoţii. Sperăm că le-am adus puţină bucurie. Nişte copii minunaţi! (Kiwanis Maramureș)

De când mă ştiu, Moş Nicolae, la fel ca Moş Crăciun, a reprezentat una dintre cele mai mari bucurii ale copilăriei.

De fiecare dată când discutăm de Moş Nicolae ne gândim la ghetuţe perfect lustruite puse în geam şi aşteptarea ca Moşul cel bun să ne copleșească cu darurile pe care ni le dorim. De când eram… (mai) micuţă, Moşul s-a “asigurat” să îmi ofere ce mi-am dorit. Dar, anul acesta, pentru că sunt… (mai) mare, am dorit să aflu cum așteptau și pregăteau părinţii mei sosirea Moşului.

Aşa că, am pregătit trei ceşti cu ceai şi m-am aşezat alături de părinţii mei întrebându-i:
– Dragii mei, având în vedere că se apropie venirea Moşului, aş vrea să ştiu, pe vremea voastră, ce însemna Moş Nicolae?
Tata, uitându-se la mine cu o privire adâncă, strălucitoare, ca şi cum i-aş fi răsfoit calendarul vieţii, îmi răspunde:
– Fetiţa mea, pe când eram eu mic, îl aşteptam pe Moş – sunt sigur! – cu mult mai multă înfrigurare. Eram cel mai cuminte şi ştiam că Moşul mă va răsplăti. Dar, Anca dragă, pe vremea noastră, nu ne bucuram decât de un pacheţel de bomboane din partea Moşului, dar cât era de bun!
Uimită, îl întreb:
– Cum adică un pacheţel de bomboane? Adică acum Moşul aduce smartphone-uri de ultimă generaţie, laptop-uri şi o mulţime de dulciuri, iar voi primeaţi doar bomboaneee?
– Ei bine scumpo, spuse mama cu o voce caldă, noi eram extrem de bucuroşi dacă primeam acele bomboane, iar dacă nu eram cuminţi ştiam că vom primi o…. vărguţă.
– Nu îmi vine să cred cât de mult a evoluat lumea!
– Pe vremea noastră, Moş Nicolae sau sărbătorile în general, nu erau despre lucruri materiale. Ne bucuram de orice pentru că nu acesta era lucrul esenţial de sărbători.
– Ce vrea să însemne asta, tati?
– Uite. Îţi voi spune o poveste de acum 50 de ani, pe cand eram doar un copil. Aveam vreo 9 ani, când Moş Nicolae nu ne-a mai adus bomboane ci un pachet mare pentru 4 fraţi. Când l-am deschis, am găsit doua felii de pâine cu untură. Când am văzut am zis că eu nu accept aşa ceva de la Moşu’. În schimb, fratele meu, a luat cele două felii şi ce să vezi? Pe una dintre felii era lipită o bancnotă de 25 de lei, ceea ce însemna banii pentru o zi de muncă. Am fost atât de dezamăgit că nu m-am putut mulţumi cu ce mi-a adus Moşul, încât am învăţat să apreciez orice lucru mărunt pentru că uneori poate ascunde lucruri măreţe.
– Vezi tati! Trebuia să iei şi tu din pâine şi aşa poate împărţeaţi suma.
– Aşa este! Dar eu, eram prea ocupat să mă gândesc de ce nu am primit bomboane ceea ce m-a transformat dintr-un copil cuminte, în unul cu pretenţii.
– Acum înţeleg despre ce este Moş Nicolae.
– Despre ce? mă întreabă mama curioasă să vadă dacă am înţeles ceva.
– Am înţeles că sărbătorile nu înseamnă doar cadourile materiale. Trebuie să fii mulţumit cu ceea ce ai primit, trebuie să te bucuri că eşti cu familia ta și să te gândeşti că unora nici măcar familia nu le-o aduce Moşul! Pentru simplul fapt că ești împreună cu ai tăi, cânţi colinde, te bucuri de sănătate şi simţi spiritul sărbătorilor, poți spune: Mulţumesc Doamne sau Moşule pentru cadoul frumos pe care mi l-ai oferit, cel mai de preţ cadou pe care îl poţi primi cu ocaza sărbătorilor! Și să sperăm ca în viitor, Moşul să nu vină cu limuzina pe la geamurile copiilor ca să le aducă maşini 4×4 sau cine ştie ce ciudățenii, să rămână Moșul tradițional care, călătorind cu sania lui trasă de reni, aduce în primul rând veselie și bună-dispoziție.

Am terminat ceaiul și, discret, mă voi duce să-mi verific ghetuțele. Sigur vine Moșul și-n acest an!

Anca CORNEȘTEAN
Liceul Pedagogic “ Regele Ferdinand”
Clasa a IX-a A

Acum un an era lansat în spațiul virtual un altfel de „ziar” în care știrile de la ora 5:00 , extrem de colorate, nu și-au găsit locul, cu toate că acestea atrag cititorii. „Salut, Sighet!” a fost în schimb un loc de întâlnire virtuală a celor ce iubesc Sighetu, a celor ce apreciază valorile, ce apreciază oamenii acestui oraș. A fost un loc în care sighetenii plecați în diverse locuri ale lumii s-au putut întâlni cu concitadinii lor, au putut să-și ostoiască dorul de acasă, au putut să le arate tinerilor frumoși ai acestui oraș că, peste tot în lume poți realiza tot ceea ce vrei prin muncă, efort și sacrificii.

„Salut, Sighet!” e locul în care mulți tineri, în special, și-au/ și ne-au dovedit talentul în arta scrisului. E locul în care ne-am luat rămas bun de la oameni pe care Dumnezeu i-a vrut aproape de el, poate și pentru că noi, oamenii atât de prinși cu agitația zilnică, nu am avut timp să-i apreciem, să le descoperim valoarea atunci când trăiau. E locul în care ne-am reamintit de cei ce nu mai sunt.

E spațiul în care am descoperit cele „Nouă vieți”, „Vesperare”, „O scrisoare pierdută: ce se va întâmpla cu Școala de Muzică?” , sau că  „Umbra nu-și împarte prada cu nimeni”. Un an plin cu de toate. Un an de început cu emoții, cu bune, cu rele, cu stângăcia ce stă bine oricărui debut. Un an în care ne-ați fost mereu alături, voi, cititorii și criticii noștri fideli.

E important ca în anii ce vin „Salut, Sighet!” să rămână în peisajul jurnalismului autohton, să fie același loc primitor pentru cei ce au ceva de spus într-ale scrisului, care știu că tinerețea nu e dată de vârsta din buletin ci de spiritul care îi animă, de dorința de a cunoaște, care știu că omul învață toată viața. Am făcut o trecere în revistă fugară a unui an plin. Sper să pot face aceeași trecere și peste vreo nouă ani.

E iar vremea colindelor, a faptelor bune și a oamenilor minunați. Mi-ar plăcea ca aceste lucruri să fie o obișnuință, știu că e o utopie, dar visele nu ți le poate lua nimeni. În rest, vă doresc să aveți puterea să vă bucurați de lucrurile simple, de viața de zi cu zi, să găsiți lumina în oamenii care vă înconjoară, să faceți din fiecare zi o sărbătoare.

Pentru „Salut,Sighet!”, corespondent 007.

Pentru oamenii acestui oraș, pentru cititorii „Salut, Sighet!”, cu respect și toate gândurile bune, Roxana Pontoș.

Ca în fiecare an, Clubul Rotary încearcă să dea o mână de ajutor Moşului! Luni, 4 decembrie 2017, membrii clubului s-au mobilizat şi i-au vizitat pe copiii şi adolescenții care frecventează fundația Casa Famiglia Madre Colomba.

A fost un moment frumos, pur, în care beneficiarii fundației i-au primit cu mare căldură pe reprezentanții Rotary care le-au dăruit cadouri. Cântecele pregătite de către cei mici ne-au introdus în atmosfera frumoasă a lunii decembrie şi au fost o ocazie de a simți aprecierea acestor suflete frumoase.

Ne bucurăm că am putut să aducem zâmbete pe fețele celor 200 de copii prezenți şi sperăm să fie o amintire frumoasă pentru ei!

Autor, Camelia Pesek

Foto: Peter Lengyel