Cu bucurie, încredere și pasiune pentru arta culinară, anunțăm finalizarea Programului de formare profesională – BUCĂTAR (COD COR 512001), organizat de SC JOB TRAINER MOTOC SRL, în cadrul proiectului „JOB MARMATIA 2”, PEO/409/PEO_P3/OP4/ESO4.1/PEO_A32, Cod MySMIS 336314.

Finalul acestui parcurs formativ a fost marcat de emoții autentice și de o probă practică de excepție, în care cursanții și-au demonstrat competențele dobândite prin preparate culinare diverse, creative și atent prezentate, apreciate atât din punct de vedere estetic, cât și al gustului. Fiecare preparat a reflectat munca susținută, dedicarea și evoluția profesională a participanților pe parcursul cursului.

Bucuria finalizării acestui program de calificare a fost evidentă pentru mulți dintre cursanți, obținerea calificării de bucătar a însemnat o satisfacție personală și profesională deosebită, dar și un pas concret spre viitor. Cu entuziasm și încredere,  absolvenții si-au exprimat dorința de a-și deschide propriile afaceri în domeniul gastronomic, valorificând cunoștințele și abilitățile dobândite.

La finalul evaluării, atmosfera a fost una caldă și colegială; toți participanții au luat parte la degustarea preparatelor, care s-au dovedit a fi deosebite, prilej cu care s-au schimbat rețete, opinii și idei, consolidând spiritul de echipă și pasiunea comună pentru gătit.

Felicitări tuturor cursanților pentru efort, perseverență și rezultate! Le dorim mult succes în parcursul profesional și în transformarea pasiunii pentru bucătărie într-o carieră de succes!

ECHIPA S.C. JOB TRAINER MOTOC S.R.L.

SC JOB TRAINER MOTOC SRL anunță organizarea Bursei Locurilor de Muncă Nr. 1, un eveniment dedicat stimulării ocupării forței de muncă și facilitării dialogului direct dintre angajatori și persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă. Evenimentul se desfășoară în cadrul proiectului „JOB MARMAȚIA 2”, cod My SMIS 336314, cofinanțat din Fondul Social European prin Programul Educație și Ocupare 2021–2027.

Bursa Locurilor de Muncă are ca obiectiv principal crearea unui cadru organizat în care angajatorii locali și regionali își pot prezenta locurile de muncă vacante, cerințele de angajare și perspectivele de dezvoltare profesională, iar participanții pot interacționa direct cu reprezentanții mediului de afaceri, având șansa de a identifica rapid oportunități reale de angajare.

Data: Joi, 29 ianuarie 2026
Ora: 12:00
Locația: Restaurant La Ioska
Adresa: Str. Lacurilor, nr. 9, Comuna Ocna Șugatag, județul Maramureș

Evenimentul se adresează persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, șomerilor, persoanelor inactive, dar și angajatorilor interesați să recruteze personal calificat sau în curs de calificare. Participarea este gratuită și reprezintă o oportunitate importantă de integrare pe piața muncii și de consolidare a parteneriatelor locale în domeniul ocupării.

Pentru o mai bună organizare a evenimentului, cei interesați sunt rugați să confirme participarea la adresa de e-mail [email protected] sau la numărul de telefon 0262 315 796.

SC JOB TRAINER MOTOC SRL își reafirmă angajamentul de a sprijini creșterea gradului de ocupare și dezvoltarea profesională durabilă a persoanelor din județul Maramureș, prin inițiative concrete și adaptate nevoilor reale ale pieței muncii.

Manager proiect – Motoc Valeria

Comunicat de presă

La Centrul Cultural Pastoral „Sfântul Iosif  Mărturisitorul”,  joi,  22 ianuarie 2026,  a avut loc vernisajul expoziției de pictură „Conversații Cromatice”, ediția a III-a. Pe simeze au expus membrii Atelierului de pictură „De L’arte” din Sighetu Marmației!

Un scurt montaj VIDEO de la eveniment puterți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Ziua Culturii Maghiare în Sighetu Marmației a fost marcată printr-o ceremonie de decernare a premiilor Hollósy și un spectacol de dansuri tradiționale, miercuri, 21 ianuarie 2026, la Școala de Muzică din Sighet.

Premiul Hollósy a fost fondat de UDMR Maramureș și s-a acordat la cinci categorii: tineret, educație, organizare socială – comunitară, cultură și artă.

În continuare puteți urmări un montaj VIDEO de la eveniment:

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Cel mai incredibil lucru despre Sighet mi se pare că este faptul că, între anii 1618-1849, orașul a avut două comunităţi: una burgheză şi cealaltă nobiliară, fiecare cu primarul, consiliul local și cu primăria sa.

Sighetul a fost inițial locuit de oameni liberi, egali unii cu alții din punct de vedere socio-juridic, care aveau cu toții drepturi și obligații egale.
Ei își alegeau neîngrădit și anual conducătorii: un jude primar (judecător șef), care avea o echipă de 4 juzi, aleși dintre „cei 24 de bătrâni”.

Lucrurile s-au schimbat începând cu secolul al XVI-lea, când întâlnim un prim sighetean  înnobilat în anul 1515, ca în secolul XVII nobilii să devină majoritari.
Scopul obținerii nobilității era accesul la privilegii, în primul rând scutirea (sau reducerea) de vamă, de taxe și impozite, de obligații militare, de muncă obștească etc.
Desigur, sighetenii se inspiraseră de la românii maramureșeni care locuiau de jur împrejur în sate și care, după cum se știe, formau cea mai numeroasă nobilime rurală scutită parțial de taxe din Regat și mai apoi din Principat, respectiv din Imperiu.

Drept urmare, în anul 1618 găsim primul jude primar al nobililor.
De acum înainte Sighetul a avut doi primari și două consilii, cele două comunități uneori lucrând împreună, alteori dimpotrivă.

În 1705, numărul burghezilor simpli scăzuse atât de tare, încât nu mai erau suficienți ca să-și poată alege propriul consiliu orășenesc, astfel că, practic, pentru o vreme apoi, Sighetul a fost doar oraș nobiliar.

Prețul? Din cauza nobililor scutiți, povara fiscală asupra cetățenilor a fost tot mai ridicată, aceasta fiind progresiv distribuită între tot mai puține gospodării.
Acesta a fost unul dintre motivele pentru care Sighetul nu s-a dezvoltat foarte mult din punct de vedere edilitar, comparativ cu alte târguri similare.

Odată cu venirea austriecilor, statutul fiscal avantajos al nobililor a început să fie zdruncinat, Viena impunându-le progresiv tot mai multe taxe și obligații, deși nobilimea Sighetului a protestat degeaba, susținând că „ei nu pot plăti precum țăranii”.

Revoluția de la 1848 a dus la anularea drepturilor nobilimii, în anul următor comunitatea nobiliară dispărând de facto, însă abia în 1855 s-a finalizat procedura de unificare a orașului Sighet, comunitatea nobiliară și burghezii devenind una, de atunci încoace localitatea având o singură conducere, consiliu și primar.

Începând din secolul XVIII, dacă nu cumva din cel precedent, cele două comunități au avut fiecare câte o primărie: Casa Nobililor, respectiv Casa Orașului, situate în centrul urbei, în apropiere una de alta.

Mai multe amănunte despre toate acestea veți putea afla peste câteva luni, într-o carte despre istoria Sighetului la care lucrez.

Teofil Ivanciuc

În țara noastră, când spui „drog”, se aprinde un bec. Nu un beculeț, ci unul puternic. Cuvântul acesta funcționează ca un întrerupător. L-ai apăsat și, BAM!, conversația se oprește. Se aprind emoțiile, se stinge rațiunea. Dintr-odată, nu mai contează despre ce substanță vorbim, în ce context sau cu ce scop. Totul devine un pericol abstract, redus la o negație reflexă și la o frică transmisă din generație în generație.
Problema este că frica nu ține loc de politică publică, nici de medicină. Și indignarea aceasta reflexă, oricât ar fi de vocală, nu va produce soluții.
Politicile serioase pornesc din realitate, din date științifice, statistici și din evaluari oneste, nu din panică. Iar atunci când statul fuge de responsabilitatea decizională, problema nu dispare, ci este lăsată să se rezolve singură, iar de obicei în cel mai prost mod posibil.
Un exemplu clar al acestei ezitări este felul în care România a ales să trateze subiecte medicale sensibile, dar perfect delimitabile, amestecându-le într-o singură categorie, chiar comodă, adică „periculoase”.
Când un stat procedează în acest fel, nu mai este obligat să facă diferențe, să explice sau să construiască politici și mecanisme funcționale. Nu mai contează dacă vorbim despre tratament, prevenție sau abuz, fiindcă totul intră sub aceeași umbrelă largă, iar în contextul politic actual, această umbrelă, după cum se vede, ține loc de decizie.
Una dintre cele mai vizibile consecințe ale acestei abordări este blocajul politic din jurul unor soluții care, în lumea bună, sunt discutate pragmatic, cu o întrebare simplă și cât se poate de onestă: ajută sau nu pacientul?
De aici începe discuția despre utilizarea unor substanțe controlate în scop medical. Nu vorbim despre utilizarea lor în scop recreativ, fiindcă suntem la zeci de ani lumină de o astfel de decizie, dar pentru situații în care medicina clasică ajunge la limită.
Un exemplu clasic este THC-ul medicinal. Un termen care sperie inutil, fiindcă este aproape întotdeauna confundat cu consumul recreațional. În realitate, vorbim despre medicamente standardizate, doze precise, indicații clare, utilizare în contexte bine stabilite și sub supraveghere medicală.
Aici apare ruptura între discursul public și realitatea medicală. THC-ul medicinal nu este o idee exotică. În multe sisteme de sănătate, acesta este integrat în ghiduri și practici medicale. Ok, nu ca soluție miraculoasă, ci ca opțiune de ultimă linie, acolo unde tratamentele clasice nu mai reușesc să controleze simptomatologia pacientului.
Există un moment în evoluția bolii multor pacienți în care medicina își schimbă obiectivul. Nu mai luptă pentru vindecare, ci pentru demnitate. Știți, să nu te doară constant și să poți să dormi, să poți să mănânci fără să îți fie greață, să nu trăiești într-o stare continuă de durere fizică și psihică. Ce am descris aici se numește terapie paliativă. Pentru unii pacienți, THC-ul medicinal poate avea un rol clar, așa cum am menționat mai sus. Ok, nu pentru toți și nu întotdeauna. Nu fără efecte adverse. Dar suficient cât să conteze.
Și când refuzi din principiu accesul la astfel de opțiuni, nu faci un act de prudență, ci unul de rigiditate. Și rigiditatea, în medicină, costă. Și e scumpă tare.
Nu pot să înțeleg de ce România blochează constant aceste discuții. Sigur, oficial, motivele sunt mereu aceleași, că nu suntem pregătiți sau că nu există suficiente studii, ori că există riscul de abuz, că trebuie protejați tinerii. Neoficial, lucurile sunt simple și mai greu de spus cu voce tare, mai ales la TV.
Este ușor (mai ușor), politic, să spui „nu” decât să construiești un cadru funcțional, fiindcă reglementarea înseamnă muncă administrativă, criterii clare, registre, monitorizare, sancțiuni și naiba mai știe ce. Dar, cel mai important, înseamnă asumare. Înseamnă să accepți, ca stat, că realitatea nu este mai nuanțată decât sloganurile.
Blocajul nu este, n-a fost și nu va fi vreodata unul medical. Este politic. Sistemul preferă să evite subiecte care pot să fie exploatate electoral, chiar dacă prețul este suportat de pacient.
Și, tot aici, putem să vorbim inclusiv despre inevitabila discuție despre dezincriminarea utilizatorului. Acesta este un alt topic pe care țara noastră îl evită cu aceeași încăpățânare.
Sigur, este esențial să menționez clar ce nu înseamnă asta. Nu înseamnă legalizarea traficului, nici acceptarea consumului. Nu înseamnă că drogurile sunt la liber. Înseamnă recunoșterea unui adevar, a unei realități, că dependența este o problemă medicală și psihologică, nu una penală.
În prezent, utilizatorul este tratat ca infractor, iar asta duce la un rezultat previzibil. Se ascunde, evită contactul cu sistemul medical, nu va ajunge în timp util să ceară ajutor. De cele mai multe ori doar când există deja complicații grave.
Adevărata problemă sunt drogurile de mare risc, fie ca sunt injectabile, fie că sunt substanțe cu potențial crescut de a induce dependeță severă.
Când vorbim despre costurile reale ale politicilor actuale, nu vorbim despre THC, ci despre consumul problematic de substanțe injectabile. Despre HIV, despre virusul hepatitei C, despre supradoze, infecții severe și tulburări psihice induse de consumul de substanțe. Aceste probleme medicale nu apar pentru că statul este prea blând, ci pentru că este incompetent. Apar din cauză că intervențiile de reducerea riscurilor sunt insuficiente sau inexistente. Și, bineînțeles, pentru că utilizatorii nu sunt integrați în acest sistem.
Bine că vorbim despre combaterea drogurilor, dar despre reabilitare, nu.
Statul își exprimă, prin discursuri multe, părerea despre combaterea drogurilor, dar investește puțin spre nimic în tratamentul dependeței. Centrele sunt puține și cu acces dificil, iar asigurarea continuității tratamentului este discutabilă. Integrarea cu psihiatria și serviciile sociale este incoerentă.
De multe ori, reabilitarea (cu ghilimelele de rigoare), se rezumă la 2-3 ședințe, la multă vină și niște (dar nu-i sigur) abordare medicală. Nu-i de mirare că recăderile sunt atât de frecvente și, de obicei, mai grave. Nu este din cauză ca oamenii nu vor, ci pentru că sistemul nu este construit să funcționeze.
Pedeapsa nu reduce consumul. Și, mai ales, nu în absența unui tratament. Doar îl face mai periculos.
O abordare matură a acestei probleme ar însemna existența unei politici inteligente care nu promite miracole și nici dispariția consumului. Dar promite ceva mai realist, adică reducerea suferinței și a complicațiilor. Înseamnă dezincriminarea posesiei pentru uz personal, dar cu trimitere obligatorie către evaluare medicală. Înseamnă programe de tratament al dependețelor și servicii de reducere a riscurilor (vezi Portugalia). Foarte importantă este integrarea sănătății mintale, iar acolo unde este cazul, să existe acces controlat la terapii moderne, inclusiv THC medicinal. Nu este vorba despre toleranță oarbă, ci despre control, responsabilitate și monitorizare eficientă.
Iar pentru că zilele acestea se vorbește încontinuu despre sistemul medical, trebuie să menționez încă ceva. Dezincriminarea consumatorului și reforma serviciilor medicale nu sunt subiecte separate, ci părți ale aceleiași întrebări pe care conducătorii acestei țări o evită constant: vrem politici construite pe realitate sau pe frică? Un stat matur nu va spune „nu” din reflex. Dar până când nu vom înțelege asta, vom continua să confundăm tăcerea cu siguranța.
Tăcerea, în medicină și în sănătate publică, nu a vindecat pe nimeni, niciodată.

Andrei Rednic

„Omul învățat crede că nu știe nimic; ignorantul crede că știe totul.” (Laozi – Daodejing)

Trebuie să „acceptăm” sincer realitatea zilelor noastre! Nu mai ascultăm! Nici măcar nu avem răbdarea să așteptăm – politicos – să termine celălalt, ca să-l contrazicem, să-l corectăm, să-l anulăm. Trăim într-o societate în care dialogul a fost înlocuit de ură, iar conversația de… dispută. Fiecare opinie este o declarație de război, fiecare diferență de viziune este tratată ca o insultă personală. Agresivitatea nu mai este o excepție, ci regula. Iar faptul că ne-am obișnuit cu ea spune mai multe – poate – despre noi decât despre contextul în care trăim.

Nu mai ascultăm pentru că ascultarea presupune „oboseală”, efort. Presupune să te debarasezi de parti-pris-uri, să te așezi lângă celălalt, să accepți ideea inconfortabilă că nu ești deținătorul adevărului absolut. În schimb, preferăm reacția rapidă, replica tăioasă, verdictul definitiv. Ne place să credem că suntem „războinici”, „autentici”, „fără limite”. În realitate, suntem adesea doar nepoliticoși și grăbiți. Agresivitatea este masca sub care se ascunde incapacitatea de a dialoga.
Spațiul public a devenit o arenă. Pe rețelele sociale, în mass-media, în viața de zi cu zi, tonul este același: fanatizat, răstit, agresiv. Nu mai există nuanțe, ci doar tabere. Ești „cu noi” sau „împotriva noastră”. Această logică primitivă, tribală, a distrus ideea de solidaritate. Nu ne mai pasă de oameni, doar de „angajamente”. Nu ne mai solidarizăm cu cei vulnerabili, ci cu cei care ne confirmă propriile convingeri. Solidaritatea a fost confiscată de ideologie și transformată într-un instrument de forță brută.
În acest climat, respectul a devenit… suspect. Respectul pentru celălalt, respectul pentru reguli, respectul pentru experiență este… desuet. Înțelepciunea este ridiculizată, pentru că nu este spectaculoasă. Nu strigă, nu provoacă, nu adună like-uri, vizualizări! Educația este tratată ca o aroganță, iar bunul simț – ca o formă de conformism. Trăim paradoxul unei societăți care se declară liberă, dar care refuză să accepte orice formă de autoritate intelectuală sau morală. Oricine știe ceva „se crede superior”, oricine vorbește cu bun simț, articulat, „are interese ascunse”.
Am ajuns să confundăm una dintre regulile democrației, egalitatea de drepturi, cu egalitatea de competențe. Faptul că avem cu toții dreptul la opinie nu înseamnă că toate opiniile sunt la fel de bine fundamentate. Orice apel la cunoaștere, la analiză critică, la studiu, la experiență este întâmpinat cu suspiciune sau ostilitate. De ce să ascult pe cineva care a citit, a studiat, a trăit, când pot avea propria părere, formulată în grabă și apărată cu… tupeu?

Argumentarea, în sensul ei autentic, aproape că a dispărut. Nu mai argumentăm pentru a clarifica, ci pentru a învinge, pentru a distruge. Nu mai căutăm adevărul, ci confirmarea. Argumentul este folosit ca armă, nu ca o conexiune umană firească. Atacul la persoană a devenit mai eficient decât analiza ideilor. Ironia, sarcasmul, batjocura au luat locul raționamentului. Este mai simplu să ridiculizezi decât să demonstrezi, mai comod să discreditezi decât să înțelegi.
Bunul simț, această formă „tradițională” de civilizație, este tratat ca o piedică. A fi politicos înseamnă, în ochii multora, a fi slab, a fi inadecvat „zilelor noastre”. A te exprima cu grijă este considerat un semn de ipocrizie. Limbajul violent este justificat prin „sinceritate”, iar lipsa de respect – prin „libertate de exprimare”. Dar libertatea fără responsabilitate nu este libertate, ci… dezordine și destructurare. Iar haosul favorizează întotdeauna agresivitatea, nu dialogul.

Acceptarea este cuvântul cel mai greu de asumat într-o lume obsedată de „certitudini”. A accepta diferența nu înseamnă a renunța la propriile valori, ci a recunoaște că ele nu sunt singurele posibile. Dar acest exercițiu de maturitate este din ce în ce mai rar. Preferăm să ne baricadăm în convingerile noastre „înghețate” și să atacăm tot ce le amenință. Ne simțim mai siguri când urlăm – înjurăm decât când reflectăm. Mai puternici când excludem decât când includem.

Problema nu este că oamenii au devenit mai vocali, ci că au devenit mai puțin dispuși să asculte. Nu lipsa de opinii definește secolul XXI, ci lipsa de răbdare, de empatie, de respect. Agresivitatea nu este un semn de forță, ci de slăbiciune. Strigăm/ țipăm pentru că nu știm să argumentăm. Atacăm pentru că nu știm să acceptăm. Disprețuim pentru că nu știm să „vedem”, să înțelegem. Ne baricadăm într-o formă de „captivitate mentală” indezirabilă.

„Ascultăm. Argumentăm. Acceptăm.” ar trebui să fie mai mult decât un „stil de viață”. Ar trebui să fie un test de normalitate. Câți dintre noi mai sunt dispuși să asculte cu adevărat? Câți mai pot argumenta fără să jignească? Câți mai pot accepta fără să se simtă discreditați, amenințați? Răspunsurile la aceste întrebări nu sunt confortabile, dar sunt necesare. Pentru că fără ele, vom continua să trăim într-o societate zgomotoasă, agresivă și profund dezbinată.

Vă propun un test „simplu”, o atitudine „simplă”. Să coborâm tonul, să ne ridicăm nivelul cunoașterii și să ne amintim că spațiul public nu este un câmp de luptă, ci un loc al comuniunii onorabile.
Hmmm! Aproape imposibil?!…

Ion MARIȘ

Foto: Vida GHEZA – grupul statuar „Sfatul bătrânilor” (Baia Mare)

Darul

Eu îți vorbesc ție din pragul nopții,
din pragul întunericului,
din pragul nopții îți vorbesc.

Dacă la casa mea vei veni tu, omule bun, o lampă să-mi aduci
și o ferestruică de la care
freamătul fericitei străzi
să-l pot auzi.
                                                       (din volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece”)

* * *

Forugh Farrokhzad (28 decembrie 1934 – 14 februarie 1967) a fost o influentă poetă, scenaristă și regizoare de film iraniană. A fost o poetă modernistă controversată, o autoare iconoclastă și feministă. Farrokhzad a murit într-un accident de mașină la vârsta de 32 de ani.

Forugh Farrokhzad s-a născut la Teheran pe 28 decembrie 1934, din părinții colonelului Mohammad Bagher Farrokhzad (familia Farrokhzad era originară din Tafresh) și Touran Vaziri-Tabar. A patra dintre șapte copii (ceilalți fiind Amir, Massoud, Mehrdad, Fereydoun, Pooran și Gloria), a urmat școala până în clasa a IX-a, apoi a învățat pictura și cusutul la o școală de fete pentru arte manuale. La vârsta de 17 ani, s-a căsătorit cu satiristul Parviz Shapour. Și-a continuat educația cu cursuri de pictură și cusut și s-a mutat cu soțul ei la Ahvaz. Singurul ei copil, un fiu pe nume Kamyar Shapour (subiectul filmului „Întoarcerea”), s-a născut un an mai târziu.
După separarea și, ulterior, divorțul (1954) de Parviz, ea a pierdut custodia fiului ei.
În septembrie 1955, Farrokhzad a fost internată într-o clinică psihiatrică timp de o lună în urma unei căderi nervoase.
Primul volum de poeme „Captivă”l-a publicat în anul 1955.
Farrokhzad a petrecut nouă luni în Europa (Italia, Germania) în perioada 1957 – 1958.
A publicat încă două volume, „Zidul” (1956) și „Revolta” (1958), înainte de a călători la Tabriz pentru a realiza un film despre iranienii afectați de lepră. Acest film documentar din 1962, intitulat „Casa este neagră”, este considerat o parte esențială a mișcării Noul Val Iranian. În cele 12 zile de filmare, s-a atașat de Hossein Mansouri, copilul a doi leproși. L-a adoptat pe băiat și l-a adus să locuiască la casa mamei sale.
Ultimul volum de poeme publicat în timpul vieții a fost „O nouă naștere”, în anul 1964. Poezia ei din acea vreme s-a diferențiat semnificativ de fostele tradiții poetice iraniene.

Vocea feminină puternică a lui Farrokhzad a fost receptată negativ și dezaprobată deschis, atât în ​​timpul vieții sale, cât și în abordarea postumă a operei sale, de către segmentul „tradiționalist”.
Exteriorizând aspectele umane în opera ei, ea solicită, de altfel, o recunoaștere a abilităților femeilor care să depășească opozițiile rigide.
Farrokhzad a murit într-un accident de mașină pe 14 februarie 1967, la vârsta de 32 de ani. Deși circumstanțele exacte ale morții sale au fost subiectul multor dezbateri, povestea oficială este că a virat brusc jeep-ul pentru a evita un autobuz școlar care venea din sens opus și a fost aruncată din mașină, lovindu-se cu capul de bordură.
Volumul „Să dăm crezare începutului de anotimp rece” a fost publicată postum și se consideră că include unele dintre cele mai bine structurate poezii moderne în limba persană.

Poezia lui Farrokhzad a fost interzisă timp de mai bine de un deceniu după Revoluția Islamică. O scurtă biografie literară a lui Farrokhzad, „O femeie singură: Pentru Farrokhzad și…” a fost semnată de Michael Craig Hillmann
„Poezia ei” a fost publicată în 1987. Lucrarea lui Farzaneh Milani, „Văluri și cuvinte: Vocile emergente ale scriitoarelor iraniene” (1992), a inclus un capitol despre ea.
Abdolali Dastgheib, critic literar și scriitor, a publicat o recenzie critică a poeziilor lui Farrokhzad, intitulată „Mica sirenă” (2006), în care o descrie pe Forugh ca pe o pionieră a poeziei farsi moderne, simbolizează feminismul în opera sa.
Nasser Saffarian a regizat trei documentare despre viața ei: „Oglinda sufletului” (2000), „Rece verde” (2003) și „Culmea valului” (2004).

Salut, Sighet!

Ziua Culturii Naționale a avut reverberații magice și printre șahiștii sigheteni. Astfel, Mihai Eminescu a fost comemorat prin două concursuri de șah: 10-11 ianuarie 2026 la Școala Gimnazială „George Coșbuc” s-a desfășurat concursul „Luceafărul” pentru copii și juniori legitimați (director de turneu prof. Tompoș Claudia Oana), iar în 17 ianuarie 2026, la Clubul Copiilor Sighetu Marmației au participat doar copii nelegitimați (director de concurs Timiș Viorica).

Șahul are poezia lui și copiii au înțeles rolul pe care-l are cultura într-o lume din ce în ce mai tehnologizată. Ambele turnee au fost „deschideri” spre cunoaștere pe care copiii le-au finalizat cu brio.

Concursurile au fost arbitrate de binecunoscuții specialiști ai sportului minții: Andrei Jurassa și Ioan Costiuc.

La finalul concursurilor toți copiii au primit cupe, medalii, diplome și dulciuri și s-au bucurat de un mare succes.

Organizatorii concursurilor au mulțumit participanților și au apreciat entuziasmul tinerilor șahiști!

Salut, Sighet!

Vă invităm să trăiți magia muzicii într-un turneu remarcabil care celebrează Iubirea în toate formele ei – prin armonie, emoție și artă. SIMFONIA IUBIRII aduce pe scenele din România capodopere de excepție semnate de Mozart, Rossini, Donizetti, Verdi, Puccini, Ceaikovski și Morricone, într-o experiență artistică cu totul specială.
Un spectacol grandios, în care Orchestra di Teatro d’Opera Italiana, Orchestra Opera Vox, Baletul și Corul Opera Vox, sub conducerea dirijorului și solistului violonist Bogdan Costache, se împletesc într-un dans fascinant al sunetelor, al emoției și al expresiei artistice.

Bogdan Costache – carismă, virtuozitate și spectacol

Cu o energie magnetică și o eleganță naturală, Bogdan Costache transformă fiecare concert într-o experiență vie. Dirijând „cu vioara în mână”, după modelul vienez al marilor maeștri precum Johann Strauss, el creează o legătură autentică între orchestră și public.
Publicul nu este doar martor, ci devine parte din spectacol — muzica este trăită, nu doar ascultată. Emoție, rafinament și spectacol pur!
Turneul promovează și noua generație de artiști români. Publicul îl va descoperi pe talentatul chitarist Gabriel Popescu, care va urca pe scenă alături de profesorul și mentorul său, Mădălin Antonesei.
Lasă-te purtat de armoniile iubirii și trăiește o seară în care muzica devine emoție pură!

Simfonia Iubirii — o poveste universală spusă de artiști dedicați, pentru fiecare inimă. La Sighet,  prin efortul și inițiativa  Asociaţiei Cultura Gratia Urbis, pe 6 martie, 2026  ora 20:00, la Cinema Mara.

Bilete și informații la  0744-536550.

Asociaţia Cultura Gratia Urbis

Cultura română sub cupola sunetului vienez

Există seri în care cultura nu este doar un act artistic, ci devine mărturie de identitate. Seri în care un popor își spune povestea nu prin lozinci, ci prin muzică, cuvânt și prezență. O astfel de seară a fost cea de 15 ianuarie 2026, când, la Viena, în prestigioasa Sală Mare a ORF RadioKulturhaus, România și-a celebrat cultura într-un cadru de excelență europeană.

Ziua Culturii Naționale, marcată anual la 15 ianuarie, odată cu aniversarea nașterii poetului național Mihai Eminescu, a fost onorată printr-un eveniment de înaltă ținută, organizat de Ambasada României în Republica Austria și Institutul Cultural Român din Viena, deschizând astfel, simbolic și elegant, anul cultural 2026.

Deschiderea serii s-a aflat sub semnul memoriei și al continuității și a fost realizată de Excelența Sa, doamna Dr. Andrea Amza-András, Chargé d’Affaires a.i. al Ambasadei României la Viena, care a salutat publicul atât în limba română, cât și în limba germană. În cuvinte măsurate, dar încărcate de sens, domnia sa a vorbit despre importanța Zilei Culturii Naționale, despre Eminescu – axul spiritual al culturii române – și despre faptul că acesta este primul eveniment cultural major al anului 2026.

În același context, a fost evocată și personalitatea lui Constantin Brâncuși, a cărui aniversare de 150 de ani de la naștere va fi marcată în luna februarie, subliniindu-se astfel continuitatea marilor repere ale culturii române. Doamna ambasador a adresat mulțumiri doamnei Mag. Andreea Dincă, directoarea ICR Viena, pentru organizare, precum și echipei ORF pentru profesionalismul și deschiderea cu care a fost găzduit evenimentul. Un gând special a fost îndreptat către artista serii, pianista Dr. Adela Liculescu, pentru darul artistic ce urma să fie oferit publicului.

A urmat Mag. Andreea Dincă, directoarea Institutului Cultural Român din Viena, care a vorbit despre rolul culturii ca limbaj universal și despre misiunea ICR de a așeza valorile românești într-un dialog viu cu spațiul cultural european. Cu naturalețe și eleganță, aceasta a invitat-o pe scenă pe protagonista serii.

Dr. Adela Liculescu, pianistă de prestigiu internațional, Artist Oficial Bösendorfer și profesor la Universitatea de Muzică și Artele Spectacolului din Viena, a salutat publicul cu o emoție calmă și o prezență distinsă. A vorbit pe scurt despre programul serii, conceput ca un omagiu adus muzicii românești, traversând epoci, stiluri și destine.

Programul a inclus lucrări de George Enescu – Suita op. 10 pentru pian și Rapsodia Română nr. 1 în versiune pentru pian solo – adevărate coloane sonore ale identității românești. Alături de acestea, publicul a avut privilegiul de a asculta pagini muzicale semnate de Carl Filtsch, copilul-minune al Transilvaniei, născut la Sebeș în 1830 și dispărut tragic la doar 15 ani, la Veneția, precum și lucrări de Tudor Dumitrescu (1957–1977), un alt destin românesc frânt mult prea devreme.

Prezența muzicii lui Carl Filtsch în programul serii a avut și o rezonanță aparte. Nu cu mult timp în urmă, am dedicat un amplu articol acestui copil-minune al Transilvaniei, readucând în atenție destinul său fulgurant și moștenirea artistică lăsată într-un timp mult prea scurt. Coincidența ca lucrările sale să fie interpretate acum, la Viena, într-un cadru oficial și de înaltă ținută, a conferit momentului o semnificație specială, confirmând actualitatea și valoarea creației sale. Articolul este publicat și pe site-ul nostru, www.rtvunirea.com, ca parte a demersului constant de recuperare și promovare a patrimoniului cultural românesc în spațiul european.

Muzica este, întotdeauna, limbajul care unește. Interpretarea Adelei Liculescu a fost una de excepție: rigoare tehnică, inteligență muzicală, profunzime și o emoție controlată, dar transmisă cu forță. Sala a vibrat, iar publicul – format din diplomați, oameni de cultură, artiști și membri ai comunității românești din Austria – a răsplătit recitalul cu ropote îndelungi de aplauze, sincere și binemeritate.

Locul ales pentru acest eveniment nu este lipsit de semnificație. ORF RadioKulturhaus, spațiu al memoriei sonore europene, este mai mult decât o sală de concerte, este un reper al vieții culturale austriece, un loc în care muzica, cuvântul și creația radiofonică de cea mai înaltă ținută se întâlnesc de decenii. A aduce cultura română în acest templu al sunetului vienez înseamnă recunoaștere, dialog și așezarea valorilor românești într-un context de excelență internațională.

Această celebrare a Zilei Culturii Naționale nu a fost doar un eveniment festiv. A fost o declarație de continuitate, o seară care rămâne, un act de demnitate culturală și o dovadă că România știe să se prezinte lumii prin valorile sale autentice.

Mulțumim organizatorilor pentru invitație și pentru această deschidere de an cultural, la un asemenea nivel. Mulțumim Adelei Liculescu pentru muzica oferită cu generozitate.
Succes pe mai departe!
La mulți ani, Culturii Române!

Nelu Godja
Viena, 16 ianuarie 2026

Ziua Culturii Maghiare în Sighetu Marmației se va marca printr-o ceremonie de decernare a premiilor Hollósy și un spectacol amplu de dans, miercuri, 21 ianuarie 2026, de la ora 18:00, la Școala de Muzică din Sighet.

Premiul Hollósy a fost fondat de UDMR Maramureș cu scopul de a recunoaște meritele persoanelor, organizațiilor și cultelor care contribuie la conservarea și consolidarea comunității maghiare din Maramureș. Premiul și placa comemorativă care îl însoțește sunt acordate la cinci categorii: tineret, educație, organizare socială – comunitară, cultură și artă.

Premiul Hollósy va fi decernat pentru a patra oară, cu ocazia Zilei Culturii Maghiare.

Artista vizuală Boar Szilvia va primi premiul la categoria „Artă”, iar învățătoarea Kádár Laura, de la Liceul Leöwey Klára, va primi distincția la categoria „Educație”.

După decernarea premiilor va avea loc spectacolul de dans cu Ansamblul Bekecs din județul Mureș.

Biletele pentru eveniment (preț bilet – 30 lei) se pot procura de la sediul UDMR din Sighet (str. Libertății, nr. 24) sau de la Liceul Leöwey Klára.

Salut, Sighet!

La Sighet, ziua de azi, 15 ianuarie, s-a desfășurat sub semnul  Luceafărului  Poeziei Românești , Mihai EMINESCU, care a fost omagiat la 176 de ani de la naștere. 15 ianuarie este în același timp și ZIUA CULTURII NAȚIONALE.

În Parcul „Grădina Morii”, la bustul poetului, 15 ianuarie 2026  a însemnat, în mod firesc, poezie și muzică.

Un montaj VIDEO de la eveniment puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin Markus