„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică, creşte și îngroapă o naţiune”. (Mihai Eminescu)

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor, și dacă au şi capacitatea.

Despre „Eminescu economistul” s-au publicat numeroase articole și cărți, prezentate inclusiv pe Internet.
Multe dintre acestea conțin numeroase și grave răstălmăciri, nu prezintă adevărul adevărat.
Geniul lui Eminescu se reflectă şi în gândirea sa economică, inclusiv în abordarea problemelor fiscale, de mare fineţe, pe care politicienii, parlamentarii şi guvernanţii noştii fie le ignoră, fie le abordează cu incompetență, fie în folosul grupurilor de interese nelegitime din care fac parte.
Edificatoare pentru gândirea economică a lui Eminescu sunt fie şi numai articolele publicate în ziarul Timpul, cele mai multe în lunile iulie şi august din anul 1881, dintre care exemplificăm „Creditul mobiliar”, „Creditul mobiliar şi jocul la bursă”, „Creditul mobiliar şi presa capitalei”, „Statutele creditului mobiliar”.

Din scrierile economice ale lui Eminescu rezultă:
1) exactitate, conştiinciozitate şi corectitudine în cercetarea fenomenelor descrise;
2) polemicile sale (necruţătoare), care sunt făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară despre economia politică privită ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice, sociale şi politice a României, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit.

Foarte interesante sunt analizele critice, fundamentate pe o temeinică documentare, despre deficitele bugetare existente în perioada analizată a anilor 1862 – 1879.

Eminescu aduce numeroase argumente despre necesitatea echilibrării bugetelor, şi cu atât mai mult despre crearea unor excedente bugetare care ar avea ca efect ridicarea nivelului de trai, care este scopul oricărei economii naţionale, deoarece numai în aceste condiţii „poporul, căci numai de el poate fi vorba, s-ar îmbrăca mai bine, s-ar hrăni mai bine, şi-ar dura locuinţă mai încăpătoare şi mai sănătoasă şi în fine s-ar înmulţi”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1)

În ceea ce priveşte „dările”, Eminescu atrage atenţia asupra adevărului conform căruia folosirea chibzuită a banului public, perceput pe calea dărilor de la cetăţeni, este o problemă foarte importantă:
„Nu ceea ce percepe de la contribuabil e cestiunea principală, ci întrebuinţarea productivă sau improductivă pe care el o face de acele venituri. Dacă cele venituri se cheltuiesc în mod improductiv, fie pentru a-şi susţine luxul clasei guvernante, fie pentru necesităţi politice, în disproporţie cu însemnătatea şi puterea unei ţări, banul perceput nu e aproape de nici un folos economic pentru popor”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 23, 30 ian / 11 febr. 1881, p. 1)

Versurile din poezia Scrisoarea III-a, a lui Eminescu, prezintă modul în care:
1) „saltimbancii şi irozii… Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filozofie/; Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi/ Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!/”… care… „Numai banul îl vânează şi câştigul fără muncă”;
2) „Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,/ Bîlbîiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!/”… sfâşiind această ţară, făcând neamul nostru de ruşine şi ocară.

Tot Eminescu ne oferă soluţia prin care putem scăpa de aceştia, respectiv cu ajutorul unui Vlad Ţepeş… „ca, punând mâna pe ei,/ Să-i împarți în două cete: în smintiţi şi în mişei,/ Și în două temniţi large cu de-a sila să-i aduni,/ Să dai foc la puşcărie şi la casa de nebuni!”

Un stat care nu se bazează pe „ierarhia meritului”, pe „criteriul valorii muncă”, este un stat bolnăvicios.
„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului”. (Mihai Eminescu).

Ca un finanţist foarte bine documentat, Eminescu dă exemplul altor ţări în care banii contribuabililor sunt folosiţi cu chibzuinţă, contribuind la creşterea bunăstării cetăţenilor săi: „dar serviciile pe care statul le aduce în schimb cu banul contribuabilului sunt nu numai echivalente, ci întrec cheltuiala făcută. Prin sumele ce le consumă mecanismul statului se înlătură pierderile ce se opun producţiunii şi schimbului; prin cheltuielile făcute se uşurează oricărui producător condiţiile în cari munceşte, încât producţiunea creşte în proporţie cu cheltuielile statului şi viceversa. Bunăstarea fiecărui individ sporeşte şi, fiindcă bunăstarea e condiţia bunului trai, media vieţii fiecăruia devine mai lungă, copiii crescuţi în condiţii mai bune de cum fuseseră părinţii lor, o generaţie şi mai viguroasă şi mai aptă pentru producţiune ia locul celei ce se stinge.”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1)

Eminescu atrage atenţia şi asupra unor adevăruri care, parcă sunt scrise pentru zilele noastre: „la noi sporirea veniturilor statului înseamnă totdeauna diminuarea veniturilor fiecărei economii private, nu din prisosul producţiunii, ci, la clasele de jos, de-a dreptul din primele necesităţi, din plata muncii zilnice se percepe darea; mărimea contribuţiilor statului este echivalentă cu mărimea mizeriei populaţiunii”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.)

Şi atunci, ca şi acum, politicile economice și sociale greşite în creşterea poverii fiscale (a impozitelor, a taxelor, a contribuţiilor etc.) are drept consecinţă diminuarea nivelului de trai al tot mai multor cetăţeni, descreşterea numerică a populaţiei manifestată în zilele noastre prin plecarea a aproape 4 milioane de persoane (dintre cele mai productive) din ţară.
Eminescu nu este împotriva redimensionării dărilor fiscale, dar el atrage atenţia asupra necesităţii stabilirii impozitelor în funcţie de posibilităţile de plată ale fiecăruia, principiu exprimat astăzi pin noţiunea de „puterea contributivă”: „suntem mai departe decât oricând de cea elementară facultate a poporului de a-şi face singur dările în proporţie cu puterile lui”.
Această elementară facultate a guvernanţilor, de „a stabili dările în proporţie cu puterea de plată ale fiecărui contribuabil (plătitor de impozite)” înseamnă aplicarea principiului „impozitării în cote progresive compuse”, care se aplică în (aproape) toate ţările dezvoltate ale lumii, nu și în România.
Eminescu atrage şi atenţia şi asupra adevăraţilor vinovaţi, cei din conducerea ţării, care adoptă impozite istovitoare, în special pentru marea majoritate săracă a ţării, precizând că orice ban care i se ia cetăţeanului-contribuabil, printr-o impozitare inechitabilă (precum în România, cu cota unică) „se scade din greutatea pâinii săracului, deci din puterea lui musculară, din putinţa lui de a produce”. (Ziarul Timpul, VI, nr. 26, 5 / 17 febr. 1881, p. 1.)

Eminescu, îngrijorat profund şi de faptul că, tot mai mulţi străini acaparau, sau conduceau, importante sectoare de activitate, că foloseau sume tot mai mari în scopuri speculative, în special pe calea „capitalului parazitar bancar” (precum și în zilele noastre), a atras atenţia şi asupra faptului că „În societatea despotică, ca şi în cea demagogică, omul prin sine însuşi nu înseamnă nimic, banul e totul. Banul devine semnul distinctiv care clasează şi deosebeşte oamenii între ei şi, fiindcă el are o mobilitate proprie naturii lui, trece din mâini în mâini, transformă condiţiile indivizilor, ridică sau înjoseşte familii, de aceea nu e aproape nimeni care să nu fie obligat a face încercări disperate şi continue pentru a-l păstra sau pentru a-l câştiga”. (Ziarul Timpul, VII, nr. 67, 25 mart. 1882, p. 1)

Fără a aborda și gândirea socială şi politică a lui Eminescu, consider că următoarele citate ale sale ar trebui să constituie crezul fiecărui cetăţean și, în mod deosebit, al celor care hotărăsc destinele acestei ţări.
„Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”.
„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive”. (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3)
„Ierarhia socială n-ar trebui să fie decât o ierarhie a muncii”.
„Avem de-o parte rasa românească cu trecutul ei, identică în toate ţările pe care le locuieşte, popor cinstit, inimos, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungaşi și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale”.
„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e să arunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[…]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală”, (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)

Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”
„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…”
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”
„Totul ia timp… și timpul ia tot.”
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”
„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustrarea statului cu sume însemnate.”
„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie straină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.”

O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru”, citatele următoare fiind edificatoare în acest sens:
„O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru“.
„Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură“.
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale“;
„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale“.
O carte care se adaugă celorlalte despre complexitatea publicisticii eminesciene, cu accent pe actualitatea opiniilor poetului despre economia românească, adăugând în plus faţă de acestea „un verb al mâniei eminesciene“ în denunţarea jafului naţional postdecembrist.
Eminescu consideră că politicienii sunt panglicari și negustori de vorbe, ier „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
„Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”
„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”

Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele economice eminesciene.
Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.
„Cine are minte, să ia aminte!” „Cine are urechi de auzit să audă”. (Biblia, Luca 8, 3) 

Bibliografie:
Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, „Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu”, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

Conf. univ. dr. N. Grigorie Lăcriţa

Foto: I. Mariș

CENTRUL JUDEȚEAN DE EXCELENȚĂ MARAMUREŞ și FACULTATEA DE LITERE – CENTRUL UNIVERSITAR NORD BAIA MARE (Universitatea Tehnică din Cluj-Napoca) vă invită să participați la conferința „Eminescu. Polimorfismul unui construct cultural” susținută de lect. univ. dr. Raluca Giurgiulescu, moderator – prof. dr. Daniela Andrașciuc.

Conferința, organizată cu prilejul Zilei Culturii Naționale, se adresează elevilor din grupele de excelență la limba și literatura română, precum și tuturor celor interesați de un dialog cultural și va avea loc joi, 15 ianuarie 2026, ora 16:00, în format online https://meet.google.com/fnq-f.

Organizatori: Centrul Județean de Excelență Maramureș, Facultatea de Litere – Centrul Universitar Nord Baia Mare (Universitatea Tehnică Cluj-Napoca), Casa Corpului Didactic Maramureș și Inspectoratul Școlar Județean Maramureș.

Salut, Sighet!

La Sighet, Joi, 15 ianuarie 2026, Mihai Eminescu – Luceafărul poeziei românești – va fi omagiat la 176 de ani de la naștere, marcând în același timp și ZIUA CULTURII NAȚIONALE .

În Parcul „Grădina Morii”, la bustul poetului, de la ora 12:00, un spectacol de muzică și poezie va fi puntea între trecut și prezent.

Versul eminescian îi așteaptă pe sigheteni pentru a onora frumusețea limbii române.

Salut, Sighet!

Anul acesta orașul nostru împlinește o frumoasă vârstă de la prima atestare documentară. Dacă pentru Hust, Visk, Teceu și Câmpulung lucrurile au fost clare de la bun început, pentru cel mai estic târg de coroană de pe Tisa superioară, lucrurile n-au stat tocmai așa. Cel mai vechi document care atestă Sighetul este din anul 1326 și are o poveste interesantă. Szilágyi István se referă la acest document în discursul rostit la 15 iunie 1862, cu ocazia punerii pietrei de temelie a bisericii reformate din Sighet, reconstruită după incendiul devastator din 1859, discurs intitulat „Schiță istorică despre vechea biserică din Sighet”, în care afirma: „abia dacă există printre noi un loc a cărui memorie scrisă să poată fi dusă mai sus de începutul secolului al XIV-lea. Nici viața orașului nostru Sighet nu este diferită, astfel că despre el, fie ca localitate, fie ca parohie întemeiată în sânul său, dacă ne bazăm doar pe izvoarele scrise, cel mai departe putem merge până la anul 1326. Atunci avem prima mărturie clară că în acest oraș exista deja o comunitate de credincioși creștini și o biserică împodobită în mod demn de rangul și locul său, biserică pe care incendiul devastator din 1859 a distrus-o deasupra capetelor noastre; exista o comunitate puternică din punct de vedere spiritual și bisericesc, al cărei preot de atunci, pe nume Ioan, nu era doar protopop al bisericii romano-catolice aflate în formare între munți, ci își exercita autoritatea și ca locțiitor al episcopului de Eger în cele spirituale.” Tot la acest document face referire Szilágyi István și Márki Sándor în 1889, la o ședință a Societății istorice maghiare de la Sighet, dar documentul nu este publicat. Esența este că, în 1326, arhiepiscopul de Esztergom, Boleszló, a confirmat parohiile celor cinci orașe (viitoarele orașe privilegiate) în dreptul de a percepe zeciuiala. Această scrisoare arhiepiscopală a fost redactată de capitlul de la Buda.  La 1900 în „Diplome maramureșene din secolul XIV și XV”  publicate de Ioan Mihalyi de Apșa, prima atestare documentară devine anul 1346, când este menționat Benedict rector eclesiae de Zygeth. Odiseea continuă. În anul 1955 în Documente privind istoria României, vol. III, este publicat un document din anul 1334, când același Benedict, paroh de Sighet, este prezent în listele decimei papale sub arhidiaconatul de Maramureș, plătind aceeași sumă cu parohul din Hust și dublu în raport cu parohia din Câmpulung. Documentul cu pricina, pierdut sau făcut pierdut la sfârșitul secolului XIX, a fost regăsit de Teofil Ivanciuc într-un fond arhivistic clujean în anul 2011, în dosarul 1278-1523: „Documente medievale privind istoria Transilvaniei”, provenite din Colecția Barabás Samu a Muzeului Național Secuiesc. Un an mai târziu, Teofil Ivanciuc l-a publicat în „Sighetul Maramureșului. Patrimoniu și Turism” la Editura Valea Verde. Documentul este unul dublu și cuprinde privilegii date de arhiepiscopul de Esztergom (14 mai 1326) și de către regele Carol Robert (17 mai 1326) față de rectorii bisericilor din Provincia sau districtul Maramorosiensi, Ioannes de Zygheth, Laurencius de Hossumezeu, Benedictus de Thecev, Georgius de Visk și Georgius de Huszth de a strânge zeciuiala în fiecare an. Și tot în secolul XIV, mai exact în anul 1352, Sighetul primește de la Ludovic I, regele Ungariei, privilegiile orășenești acordate în 1329 de către regele Carol Robert celor patru așezări de oaspeți regali, germani și maghiari, din Maramureș, pentru ca în anul 1385 orașul nostru să figureze ca reședință comitatensă, de unde se emit documente. Nu ne-am propus să scriem despre istoria de 7 secole a burgului nostru, au făcut-o alții remarcabil (pentru începuturile orașului, evoluția lui și toată bibliografia problemei vezi https://www.academia.edu/31480745/Primele_atest%C4%83ri_ale_t%C3%A2rgurilor_de_coroan%C4%83_maramure%C5%9Fene_The_Earliest_Mentions_of_the_Maramures_Royal_Market_Towns) și au s-o mai facă pe parcursul anului acesta suntem ferm convinși. Ci despre de când am început să sărbătorim orașul, mai exact de când ținem numărătoarea anilor de la prima atestare documentară, care nu coincide cu fondarea așezării, după cum prea bine știți. Și nu, nu este din perioada interbelică, după cum am fost tentați să credem inițial, ci din 1976 când s-au împlinit 650 de ani. Redăm pentru cei mai tineri dintre noi, care n-au cunoscut regimul comunist, fragmente din articolul „Sighetu Marmației la 650 de ani de atestare documentară”, semnat de Șt. Freamăt în Pentru Socialism, în curatul limbaj propagandistic al epocii. Evenimentul s-a desfășurat în Sala Studio, joi, 22 aprilie 1976, cu participarea tovarășilor Gheorghe Blaj, Gheorghe Pop și Ioan Ulici, primarul orașului:
„Străveche vatră de civilizație și cultură românească, Sighetu Marmației a luat ființă, ca localitate, pe strămoșescul teritoriu al Daciei libere, fiind atestată ca așezare de numeroase depozite de bronz și ceramică (sic!), de fortificații din perioada tîrzie a bronzului, de obiecte de fier, aur și un mare număr de monede din diferite epoci, care, alături de toponime și etnografie, sînt dovezi prețioase ale continuității poporului român pe aceste meleaguri. Așezare sătească în secolul al XII-lea, reședință voievodală în secolele XIII-XIV, Sighetu Marmației este atestat documentar în 1326. Dezvoltarea sa ulterioară face ca în secolele XVIII – XIX să se numere printre primele orașe din țară care dispuneau de cale ferată și lumină electrică”.
Evenimentul se vrea un bun motiv pentru a raporta realizările și depășirile de plan ale oamenilor muncii, respectiv o trecere în revistă a evenimentelor desfășurate la a IV-a Ediție a Decadei culturale sighetene: sesiunea de comunicări „Contribuții sighetene la dezvoltarea tehnico-științifică”, recitalul de poezie patriotică la Fabrica Maramureșana, spectacole de teatru și muzical – coregrafic, deschiderea expozițiilor artiștilor amatori și de desene ale copiilor, întâlnirea cu cititorii bibliotecii municipale pe tema „Istoricul tipăriturilor în Maramureș” etc. Rămâne să vedem ce calendar ne oferă în acest an Primăria și Consiliul Local Sighetu Marmației. La mulți ani, Sighet! La mulți ani, sigheteni!

Fotografii:

Foto 1: Biserica reformată la începutul secolului al XIX-lea (Kovassy, 1977).
Foto 2: sigiliul celor cinci orașe de coroană din comitatul Maramureș cu inscripția – S. (sigillum) Quin. (quinquee) Priv. (privilegiatorum) Opp. (oppidorum) Cot. (Comitatus) Marm. (Maramaros) Tets (Teceu), Visk, Husst (Hust), Hossu (Hosszúmező), Szigeth (Kovassy, 1977).
Foto 3-4: imagini din Sighet de la 1900 (Várady, 1901).
Foto 5: Sighetul Marmației – 650 de ani, Sala Studio (1976), arhiva Muzeului Maramureșan.
Foto 6: insignă aniversară (mulțumiri d-lui prof. Ioan Ardeleanu Pruncu).

Bibliografie:

Márki Sandor, A varmegyei bizottsag jelentese, Századok, XXIII, Budapest, 1889,  p. 73.
Várady Gábor, Máramarosi Emlékkönyv, M.-Szigeten, 1901, pp. 301-334.
Bélay Vilmos, Máramaros megye társadalma és nemzetiségei. A megye betelepülésétöl a XVIII. Század elejéig, Budapest, 1943, pp. 20-26.
Kovássy Zoltan, Helytörténeti adatok Máramorossziget múltjához, Honismeret 1977. 2-3 szám, pp.129-134.
Mihai Dăncuș, Sighetul Marmației 680. Cât îi Maramureșuʹ, nu-i oraș ca Sighetuʹ, 2006, pp. 143-150.
Dr. Ioan Mihalyi de Apșa, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Ediția a IV-a, Editura Societății Culturale ProMaramureș ”Dragoș Vodă”, Cluj-Napoca, 2009, pp.10-47.
Teofil Ivanciuc, Primele atestări ale târgurilor de coroană maramureșene, Revista Arhivei Maramureșene, 2016, pp. 20-23.

Marius Voinaghi & Alin Pralea

Deschiderea oficială și Programul artistic susținut de ansambluri și grupuri de colindători din România și din Ucraina în cadrul Festivalului Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, ediția a XXXIII-a, organizat de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) – filiala Maramureș, s-a desfășurat duminică, 11 ianuarie 2026 în Parcul Grădina Morii din Sighet.

Un montaj VIDEO de la eveniment puteți urmări în continare:

Foto & video: dr. Sorin Markus

Asta nu-i totul, nu, nu

E-he-hei dragii mei prieteni
ce știți voi ce-i aceea
o femeie singură
într-un sat străin din codri
departe de casă
și de iubire
să ai cu toate acestea
curajul de-a lupta
cu inerția lumii, conștientă
cât de mărunți îți sunt dușmanii
și cât de mică fără glorie victoria

să te cufunzi cu fruntea înghețată
în palma unei pietre prietenoase
și să începi să plângi de neputință
până ce piatra a ajuns pe-un fund de mare
atât de singură și despărțită-n bezne
încât din puritatea ei va da lumină

                                                                                  (Ileana Cristescu Zubașcu, din volumul „Întru totul” – 1978)

* * *

Nota redacției: Întrucât în 07 ianuarie a fost ziua de naștere a Doamnei profesoare și poete Ileana Cristescu – Zubașcu, echipa „Salut, Sighet!” îi dorește ani mulți, liniștiți, cu sănătate și/cu multă poezie!

În fiecare an, la 15 ianuarie, sărbătorim „ziua lui Eminescu” care, din anul 2010, a fost instituită „Ziua Culturii Naționale”. Dintre multiplele manifestări ale geniului lui Eminescu, în articolul de faţă doresc să prezint o parte din gândirea sa economică, din care politicienii, parlamentarii și guvernanţii noştri au multe de învăţat, dacă vor și dacă au şi capacitatea.

În  fiecare  casă  de  români, chipul  lui  Eminescu  se  cuvine  să  stea  între  două  candele,  ca  o  icoană  sfântă. Fiecare bun român (iubitor de țară, de neam și de strămoși), ar trebui să vadă în Eminescu pe adevăratul Mesia al neamului românesc care, prin opera sa, a deschis calea auto-eliberării şi înălţării fiinţei naţionale. Urmând cuvintele pline de înțelepciune ale lui Eminescu, românii pot afla calea mântuirii din prăpastia în care am căzut.

În cele ce urmează prezint o parte din pildele care dau imbold, adevărate „energii ale cuvântului”, ale lui Eminescu, pe care tot poporul și, în special conducătorii săi ar trebui să și le însușească drept principii de viață.

1. Eminescu despre politică și politicieni

Gândirea politică a lui Eminescu a fost exprimată în zeci de articole, publicate în mai multe ziar și reviste.
Din scrierile cu caracter politic ale lui Eminescu rezultă:
1) exactitate, conştiinciozitate, corectitudine, patriotism și profesionalism în cercetarea fenomenelor descrise;
2) polemicile sale necruţătoare, riscante (unii susțin că acestea i-ar fi adus sfârșitul) făcute numai şi numai în slujba interesului naţional;
3) concepţia sa unitară despre economie și despre politică, privite ca factor esenţial al propăşirii şi al independenţei economice şi politice, concepţie a cărei actualitate este de netăgăduit;
4) că analizele sale politice sunt fundamentate pe o temeinică și o profundă cunoașterea vieții economice, sociale și politice din vremea sa.
Mihai Eminescu a fost şi va rămâne peste veacuri atât Poetul Nepereche, cât și un mare ziarist, cu analize economice și politice permanent de actuale (de când le-a publicat și până în prezent), din care politicienii și guvernanții ar avea multe de învățat.
Din numeroasele articole pe teme politice ale lui Mihai Eminescu am selectat câteva „esențe” care sunt perfect de actuale și pentru societatea noastră de azi.
Multe ar avea de învățat conducătorii noștri din învățămintele politice eminesciene.
Bine ar fi, pentru ei și pentru poporul român, dacă le-ar citi, le-ar însuși și le-ar aplica în activitatea lor.
Numeroase sunt articolele și cărțile în care se iau citate/ texte din Eminescu și se răstălmăcesc, se explică, se interpretează în mod eronat, atât din incompetență profesională, cât și în mod voit.
Eu am considerat că textele de mai jos sunt atât de clar exprimate de Eminescu și pe înțelesul și al omului de rând încât nu mai necesită alte explicații.
Am considerat inutil să mai explic textele de mai jos pe care, citindu-le și omul simplu, le înțelege corect și pe deplin și despre care spune „da, foarte adevărat, parcă sunt scrise pentru zilele noastre”.
Eminescu atacă, pe un ton amar, dar de un sarcasm incendiar, politicianismul din vremea sa, îi dezavua pe politicieni, considerându-i panglicari și negustori de vorbe. „Partidele la noi nu sunt partide de principii, ci de interese personale.”
Ceea ce a scris Eminescu în publicistică despre politică și politicieni este de actualitate și în prezent, așa după cum se poate constata fie și numai din următoarele citate ale sale:
„Greşealele în politică sunt crime; căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se-mpiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se-mpiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 februarie 1882).
„Partidele, la noi, nu sunt partide de principii, ci de interese personale. Cauza acestei organizări stricte e interesul bănesc, nu comunitatea de idei, organizare egală cu aceea a partidei ilustre Mafia şi Camorra, care miroase de departe a puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 aprilie 1879).
„Din momentul în care luptele de partid au degenerat în România în lupta pentru existenţa zilnică, din momentul în care mii de interese private sunt legate de finanţe sau de căderea unui partid, nu mai poate fi vorba de neatîrnarea politică a diferitelor grupuri care-şi dispută puterea statului. Din momentul în care interesul material de-a ajunge la putere precumpăneşte, o spunem cu părere de rău: lupta egală în ţară şi Parlament, nu mai e decît manipulul unor ambiţii personale, al unor apetituri, pe cât de nesăţioase, pe atât de vrednice de condamnat.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1880).
„Trebuie ca, cu toţii, să ne dăm seama de cauzele ce tulbură societatea, de elementele ce împiedică redobândirea echilibrului pierdut şi să le combatem cu curaj şi străruinţă. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; spiritul public a luat o direcţiune foarte periculoasă; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă, guvernantă, s-a ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încât ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei ce o guvernează; drepturile politice au devenit un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare; în locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opţiuni avem rivalităţi de ambiţii; toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică de la noi.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 4 ianuarie 1881).
„Statul a devenit, din partea unei societăţi de esploatare, obiectul unei spoliaţiuni continue şi aceşti oameni nu urcă scările ierarhiei sociale prin muncă şi merit, ci prin abuzul culpabil al puterii politice, câştigate prin frustarea statului cu sume însemnate. Aceşti dezmoşteniţi, departe de-a-şi câştiga o moştenire proprie pe Pămînt pe singura cale a muncii onorabile, fură moştenirea altora, alterează mersul natural al societăţii, se substituie, prin vicleşug şi apucături, meritului adevărat al muncii adevărate, sunt o reeditare în formă politică, a hoţilor de codru, instituind codri guvernamentali şi parlamentari.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17 august 1882)

„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”.
„Favoarea şi interesul electoral singure prezidează la alegerea amploiaţilor statului”.
„Justiţia, subordonată politicei, a devenit o ficţiune şi nu mai există nici o garanţie pentru cele mai preţioase interese ale societăţii”.
„Un om de stat, precum şi o politică de stat stau pururi deasupra partidelor, încât idealul unui om de partid e opus acelui om de stat.”
„Un rău politic se poate vindeca pe timp cât puţini îl văd; când îl vede toată lumea, el nu mai e vindecat.”
„Orice zgârie-hârtie care nu avea idei a crezut că poate înlocui această lipsă prin vorbe nouă.”
„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi.”
„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor.”
Energia cuvântului: „Greşelile politicianului sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovaţi, se împiedică dezvoltarea unei ţări întregi şi se împiedică, pentru zeci de ani înainte, viitorul ei.”
„Astăzi, ţara e condusă de ciocoi de toţi cîţi au devenit instrumente străine și au adus ţara în sapă de lemn.” (I.H. Rădulescu. Echilibru între antiteze)
„S-au zidit fără îndoială multe palate în Bucureşti, s-a înmulţit numărul acelora care trăiesc numai în capitală sau numai în străinătate; ţara munceşte înzecit pentru a întreţine absenteismul şi luxul, precum şi pătura numeroasă de oameni care şi-au făcut din politică o profesie lucrativă.”
„Toate numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rândul lor, atârnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii «patrioţilor» trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde «patrioţii» au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui «patriot».”
„Nu poate o nație să fie pururea condusă de neadevăr și de corupție.”
„Ierarhia socială n-ar trebuii să fie decât o ierarhie a muncii.”
„Secretul vieţii lungi a unui stat este păstrarea ierarhiei meritului.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

„Nimic nu e mai periculos pentru conștiința unui popor, decât priveliștea corupției și a nulității recompensate.” (Eminescu, în „Timpul”, 26 mai 1882)
„Egalitatea nu există decât în matematici.”
„De oameni de caracter are nevoie statul, nu de deştepţi cu o morală îndoielnică, fiindcă ei propagă relaţii de vicleşug şi brutalitate.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar.[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive.” (Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune.” (Eminescu)
Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni.” (Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1)

„Ferește-te de omul fățarnic, ca de cea mai hidoasă fiară, dar mai ales ferește-te să nu fii și tu ca el… Când te întâlnești cu el, îți strânge mâna între amândouă palmele sale. Îți zâmbește cu căldură și orice îi spui aprobă și te admiră. Vorbește de rău pe cei care crede că-ți sunt dușmani. Laudă pe cei pe care-i crede că-ți sunt prieteni și te proslăvește pe tine, pe deasupra tuturor.”
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Multe ar avea de învățat politologii și politicienii noștri actuali, din publicistica eminesciană.
Ne întrebăm, însă, dacă au și citit-o?

2. Eminescu despre guvernare

„Arta de a guverna în România este sinonimă cu arta de a amăgi poporul, de a-l cloroformiza cu utopii demagogice.”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„Mizeria materială şi morală a populaţiei, destrăbălarea administraţiei, risipa banului public, cumulul, corupţia electorală, toate acestea n-au a face, la drept vorbind, cu cutări sau cutări principii de guvernamânt. Oricare ar fi guvernul şi oricare vederile sale supreme, corupţia şi malonestitatea trebuie să lipsească din viaţa publică; oricare ar fi, pe de alta parte, religia politică a unui guvern, ea nu-i dă drept de-a se servi de nulităţi venale, de oameni de nimic, pentru a guverna.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 decembrie 1882)
„Demagogia la noi însemnează ura înrădăcinată a veneticului fără tradiţii, fără patrie, fără trecut, în contra celor ce au o tradiţie hotărâtă, un trecut hotărât.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881)
„Odată egalitarismul cosmopolit introdus în legile politice ale ţării, orice patriot improvizat şi de provenienţă îndoioasă a voit să stea alături cu aceia pe care trecutul lor îi lega, cu sute de rădăcini, de ţară şi popor. Dar aceşti oameni noi, aceşti „patrioţi”, căutau numai foloasele influenţei politice, nu datoriile. Din cauza acestor elemente, care formează plebea de sus, elementele autohtone ale ţării dau repede îndărăt în privire morală şi în privire materială.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 martie 1881)
„Clasele productive au dat îndărăt; proprietarii mari şi ţăranii au sărăcit; industria de casă şi meşteşugurile s-au stins cu desăvărşire – iar clasele improductive, proletarii condeiului, cenuşerii, oamenii ce încurcă două buchi pe hârtie şi aspiră a deveni deputaţi şi miniştri, advocaţii, s-au înmulţit cu asupră de măsură, dau tonul, conduc opinia publică, fericesc naţia în fiecare zi, pe hîrtie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 22 februarie  1879)
„Oameni care au comis crime grave rămân somităţi, se plimbă pe stradă, ocupă funcţiuni înalte, în loc de a-şi petrece viaţa la puşcărie.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 3 mai 1879)
„Mita e-n stare să pătrundă orişiunde în ţara aceasta, pentru mită capetele cele mai de sus ale administraţiei vând sângele şi averea unei generaţii.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 aprilie 1879)
„Trădătorii devin oameni mari şi respectaţi, bârfitorii de cafenele – literatori, ignoranţii şi proştii – administratori ai statului român.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 15 mai 1879)
„Trădătorul numindu-se geniu, plagiatorul erou, pungaşul mare financiar, panglicarul om politic, cămătarul negustor, speculantul de idei om cu principii şi speculanta de sineşi femeie onestă, judecata poporului nostru s-a falsificat din ce în ce şi, la formarea sferelor sale ideale, el a pierdut pretutindenea punctul de plecare sănătos.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 26 mai 1883)
„Toate  numirile în funcţiuni nu se fac după merit, ci după cum ordonă deputaţii, care, la rîndul lor, atîrnă de comitetele de politicieni de profesie, formate în fiece centru de judeţ. Aceste comitete îşi împart toate în familie. Ele creează, din banii judeţelor, burse pentru copiii „patrioţilor” trimişi în străinătate să numere pietrele de pe bulevarde, ele decid a se face drumuri judeţene pe unde „patrioţii” au câte un petec de moşie, încât toată munca publică, fie sub forma de contribuţie, fie sub cea de prestaţiune, se scurge, direct ori indirect, în buzunarul unui „patriot”. (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20-21 aprilie 1881)
„Acela ce cutează a se revolta faţă de această stare de lucruri, acela care îndrăzneşte să arate că formele poleite învelesc un trup putred, că „progresul” nostru ne duce la pierzare, că elementele sănătoase trebuie să se conjure şi să facă o luptă supremă pentru mântuirea acestei ţări este denunţat opiniei publice de către negustorii de principii liberal-umanitare ca barbar, ca antinaţional, ca reacţionar.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 iunie 1879)
„Eşti „patriot” de meserie, postulant, consumi numai, te bucuri de partea cu soare a vieţii, adăpostit de eterna lesniciune de a îmbăta o naţie, parte incultă, parte pe jumătate cultă, cu vorbe late şi cu apă rece.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 mai 1881)
„Ne mulţumim dacă actele guvernanţilor de azi nu sunt de-a dreptul de înaltă trădare, abstracţie făcând de toate celelalte defecte ale lor, precum mărginirea intelectuală, slăbiciunea de caracter, lipsa unui adevărat şi autentic sentiment patriotic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 8 august 1880)
„Poporul a pierdut de mult încrederea că lucrurile se pot schimba în bine şi, cu acel fatalism al raselor nefericite, duce nepăsător greul unei vieţi fără bucurie şi fără tihnă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878)
„Peste tot credinţele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, ameninţă toată clădirea măreaţă a civilizaţiei creştine. Shakespeare cedează bufoneriilor şi dramelor de incest şi adulteriu, cancanul alungă pe Beethoven, ideile mari asfinţesc, zeii mor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 7 aprilie 1879)
„Un sistem reprezentativ, întins ca o reţea asupra întregii ţări, influenţat însă, întodeauna, în mod absolut, de guvernul central, şi-a format în fiecare părticică organele sale, sub formă de consilii judeţene, consilii comunale, consilii de instrucţiune, consilii de sus şi de jos, care nici nu ştiu ce să consilieze, nici nu au ce reprezenta decât pe persoanele din care sunt compuse.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 27 mai 1879)
„Avem nevoie, mai întâi de toate, de-a urâ neadevărul, ignoranţa lustruită, cupiditatea demagogilor, suficienţa nulităţilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 28 septembrie 1880).
„Sentimentul istoric al naturii intrinseci a statului sau o mână de fier, din nefericire, lipsesc; aşa încât, departe de-a vedea existenţa statului asigurată prin cârma puternică şi prevăzătoare a tot ce poate produce naţia mai viguros, mai onest şi mai inteligent, suntem, din contră, avizaţi de-a aştepta siguranţa acestei existenţe de la mila sorţii, de la pomana împrejurărilor externe care să postuleze fiinţa statului român ca pe un fel de necesitate internaţională.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 31 august 1878)
„Istoria îşi are logica ei proprie: nici un neam nu e condamnat de a suporta, în veci, un regim vitreg, corupt şi mincinos. Ne temem că aproape e ziua în care simţul conservării fizice, revoltat de maltratările administrative şi fiscale şi de exploatarea excesivă din partea străinilor, va preface poporul nostru într-o unealtă lesne de mînuit în contra chiar a existenţei statului.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 5 decembrie 1882)
„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”.
„[…]un mic sâmbure greşit în organizarea societăţii, în viaţa economică creşte și îngroapă o naţiune”.
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Guvernul a creat „Industria palavrelor și prăvăliile de minciuni”. (Mihai Eminescu, Timpul, VI, nr. 184, 24-25 august 1881, pg. 1).
„Viciul organic al lipsei unei administraţii instruite, echitabile şi binevoitoare, a creat starea actuală de lucruri şi a fost izvorul abuzurilor”. (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„[…]cu cât se-nmulţeşte clasa celor ce consumă numai fără a produce cu atât clasa celor ce produc se va da mai tare înapoi, se va hrăni mai rău, va fi supusă la boale mai numeroase, se va stinge chiar[…].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
[…] când organizarea socială favorizează înmulţirea claselor neproductive, ea favorizează apăsarea și nimicirea celor productive” […].” (Mihai Eminescu, în „Curierul de Iaşi”, X, nr. 93, 28 august , 1877, pg. 3.)
„Funcţiunile publice sunt adesea în mâinile unor oameni stricaţi”. (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

3. Eminescu despre pătura superpusă

„Cea dintâi datorie a naţiunii, dacă vrem să se întemeze și economiceşte și moraliceşte, e s-arunce pătura de paraziţi de deasupra-i în gunoiul din care a ieşit[…]. Curăţată de pătura de paraziţi, naţia îşi va reveni în fire”. Ce este pătura superpusă ? Este un „concept fără determinare etnică desemnând o asociaţie de exploatatori fără principii, legaţi între ei prin demagogie și prin fapte şi comportamente, care au toate aceleaşi comportamente: contribuie la degradarea fondului biologic al unui popor, la declinul economic al acestuia și la dezintegrarea lui cultural-spirituală.” (Eminescu. Vezi Ilie Bădescu. Sociologie eminesciană, Galaţi, Porto-Franco, 1984, p. 107)
„Vom avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă egal, în realitate inegal. Şi în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil, sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupule faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
Extrase din „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881 (vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83): „Avem de-o parte rasa română, cu trecutul ei, identică în toate țările pe cari le locuiește, popor cinstit, inimios, capabil de adevăr și de patriotism. Avem apoi deasupra acestui popor o pătură superpusă, un fel de sediment de pungași și de cocote, răsărită din amestecul scursăturilor orientale și occidentale, incapabilă de adevăr și de patriotism, rasa Caradalelor, pe care moldovenii din eroare o numesc munteni. Această teorie am espus-o în mai multe rânduri, dar «Românul» s-a ferit de-a ne răspunde. „E o cestie foarte neplăcută pentr-un guvern compus în cea mai mare parte din asemenea adunături și pentru un partid în care, la zece nume, afli abia unul românesc.” (Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)
„Elemente străine, îmbătrânite și sterpe, s-au amestecat în poporul nostru și joacă comedia patriotismului și a naționalismului. Neavând tradiții, patrie hotărâtă ori naționalitate hotărâtă, au pus totuși, mâna pe statul român. Conștiința că ele sunt deosebite de neamul românesc nu le-a dispărut încă – ele se privesc ca o oaste biruitoare într-o țară vrăjmașă. De-aceea nu-i de mirare că întreaga noastră dezvoltare mai nouă, n-a avut în vedere conservarea naționalității, ci realizarea unei serii de idei liberale și egalitare cosmopolite.” (Mihai  Eminescu)
„Străini superpuşi fără nici un cuvânt naţiei româneşti, o exploatează cu neomenie, ca orice străin fără păs de ţară şi popor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881).
„Nu e vorba doar de reacţiune prin răsturnare, ci prin înlăturarea elementelor bolnave şi străine din viaţa noastră publică de către elementele sănătoase coalizate.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 19 septembrie 1879)
„Peste noapte şi prin surprindere, am admis legiuiri străine, legi străine în toată puterea cuvîntului care substituie, pretutindenea şi pururea, în locul noţiunilor naţie, ţară, român, noţiunea om, cetăţean al universului…” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 13 decembrie 1887)
„Peste tot aceeaşi idee: să dau străinilor ce-mi cer; cât pentru români puţin îmi pasă !” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 23 mai 1882)
„Rasa determinantă a sorţii acestei ţări nu mai este cea românească, ci străinii românizaţi – de ieri – alaltăieri”, iar autoapărarea împotriva lor e „disproporţionat de grea, de vreme ce aceşti oameni au sprijin pe străini, pârghiile care-i ridică sunt aşezate în afară, pe când înlăuntrul n-avem decât poporul nostru propriu, scăzând numeric şi fără o conştiinţă limpede de ceea ce trebuie să facă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 1 aprilie 1881 şi 29 iulie 1881)
Vom „avea de-acum înainte dominaţia banului internaţional, o domnie străină, impusă de străini; libertatea de muncă şi tranzacţiuni; teoria de luptă pe picior în aparenţă legal, în realitate inegal. Şi, în această luptă, nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic; învinge cel pentru care orice mijloc de câştig e bun, cel fără scrupul faţă de concetăţenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezişă.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 20 februarie 1879)
„La noi mizeria e produsă, în mod artificial, prin introducerea unei organizaţii şi a unor legi străine, nepotrivite cu stadiul de dezvoltare economică a ţării, organizaţie care costă prea scump şi nu produce nimic.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 18 iunie 1881)
„Nu contestăm, de asemenea, că averile s-au înmulţit în România, numai că nu în mâinile românilor; nu contestăm că există multe palate şi zidiri mari în oraşele noastre – numai că nu ale indigenilor.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 25 septembrie 1882)
„Populaţia autohtonă scade şi sărăceşte; cărţi nu se citesc; pătura dominantă, superpusă rasei române, n-are nici sete de cunoştinţi, nici capacitate de a pricepe adevărul. Dacă acest sediment învaţă, o face de silă, gonind după o funcţie. Încolo leagă cartea de gard. Şi, pentru a avea o funcţie trebuie să fii înrudit cu ei.” (M. Eminescu, ziarul „Timpul” din 30 iulie 1881)
„Acest spectacol al exclusivei stăpîniri a unei rase şi decăzute şi abia imigrate asupra unui popor istoric şi autohton e o adevărată anomalie, căreia poporul istoric ar trebui să-i puie capăt, dacă ţine la demnitatea şi la onoarea lui.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 9 august 1881)
„Nu oprim pe nimenea nici de a fi, nici de a se simţi român. Ceea ce contestăm, însă, e posibilitatea multora dintre aceştia de a deveni români, deocamdată. Aceasta e opera secolelor. Până ce însă vor fi cum sunt: până ce vor avea instincte de pungăşie şi cocoterie nu merită a determina viaţa publică a unui popor istoric. Să se moralizeze mai întâi, să-nveţe carte, să-nveţe a iubi adevărul pentru el însuşi şi munca pentru ea însăşi, să devie sinceri, oneşti, cum e neamul românesc, să piarză tertipurile, viclenia şi istericalele fanariote, şi-atunci vor putea fi români adevăraţi. Pân-atunci ne e scârbă de ei, ne e ruşine c-au uzurpat numele etnic al rasei noastre, a unei rase oneste şi iubitoare de adevăr, care-a putut fi amăgită, un moment, de asemenea panglicari, căci şi omul cel mai cuminte poate fi amăgit odată.” (Mihai Eminescu, ziarul „Timpul” din 17-18 august 1881)

„[…]Veacul nostru ni-l umplură saltimbancii şi irozii[…]
[…]Dintr-aceştia ţara noastră îşi alege astăzi solii! […]
[…]Ne fac legi şi ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. […]
[…]Şi apoi în sfatul ţării se adun să se admire[…]
[…]Spuma asta-nveninată, astă plebe, ăst gunoi
Să ajung-a fi stăpână şi pe ţară şi pe noi!
Tot ce-n ţările vecine e smintit şi stârpitură,
Tot ce-i însemnat cu pata putrejunii de natură,
Tot ce e perfid şi lacom, tot Fanarul, toţi iloţii,
Toţi se scurseră aicea şi formează patrioţii,
Încât fonfii şi flecarii, găgăuţii şi guşaţii,
Bâlbâiţi cu gura strâmbă sunt stăpânii astei naţii!”
(Versurile din poezia Scrisoarea III-a, de Mihai Eminescu)

În sens eminescian: „Fanarul”: un cartier al orașului turc Istanbul. „Iloţii”: populație din Fanar aservită otomanilor; erau persoane care nu aveau nici drepturi de proprietate și nici drepturi cetățenești. „Fanarioți”: un cerc restrâns de aristocrați care alcătuiau pătura superioară a societății în Imperiul Otoman. „Saltimbancii”: oameni care trece cu ușurință de la o atitudine la alta, dovedind lipsă de seriozitate și de caracter. „Irozii”: oameni care au comportări asemenea lui Irod. Irod cel Mare, fost rege al Iudeii între anii 37 î.Hr. şi 4 d.Hr., despre care în Biblia se menţionează că ar fi ordonat uciderea tuturor pruncilor sub 2 ani la Bethleem, cel care a fost descris de istoricul Flavius Josephus ca fiind „cel mai crud tiran suit vreodată pe tron”, care „a domnit ca o fiară” treizeci şi şase de ani.

4. Eminescu despre muncă

„Munca unui om se poate plăti. Caracterul, cultura lui, nicicând.”
„Mulţi lucrează, dar puţini gândesc.”
„Fără muncă nu există bunăstare, fără adevăr nu există cultură.”
„Ţăranul trebuie să muncească o vară pentru a plăti un obiect de lux cumpărat din străinătate. O naţiune care produce grâu poate trăi foarte bine, dar niciodată nu va putea să-şi îngăduie luxul naţiunilor industriale înaintate. Şi ce e într-adevăr o naţiune agricolă pe lângă una industrială? Mocanul nu a deprins meşteşugul şi de acea câştigă într-un an„ cât câştigă meşterul din străinătate într-o zi”.
O constantă a publicisticii lui Eminescu este preţuirea muncii, munca fiind „mijlocul care va ridica poporul nostru“: „O singură buruiană de leac pentru acest scop: munca. Muncă nu comunalism, iată mijlocul care va ridica poporul nostru.“
„Temeiul unui stat e munca şi nu legile – bogăţia unui popor nu stă în bani, ci iarăşi în muncă, iar materia vieţii de stat e munca, scopul muncii: bunul trai, averea, deci acestea sunt esenţiale.“
„E mică țărișoara noastră, îi sunt strâmte hotarele, greu­tățile vremurilor au știrbit-o. Dar această țară mică și știrbită e țara noastră, e țara românească, e patria iubită a oricărui suflet românesc. Într-însa găsim toate putințele dezvoltării, întocmai ca într-una oricât de întinsă. Athena era un petec de pământ și totuși numai din comorile ei și-a luat împărăția lui Alexandru podoabele măririi. S-o facem mare pe țărișoara noastră prin roadele muncii noastre și prin mărimea vredniciilor ­noastre.” (Timpul, IV, 1879)

5. Eminescu despre patriotism

„Măsura patriotismului nostru va fi dată de faptele pe care vom avea ocaziunea de-a le împlini în viitor, iar nu de profesarea nimic costisitoare a unor idei pe care individul și le alege după plac.”
„Neapărat că nu trebuie să rămânem popor agricol, ci trebuie să devenim şi noi naţiune industrială, măcar pentru treburile noastre, dar vezi că omul trebuie să înveţe mai întâi carte şi apoi să calce a popă, trebuie mai întâi să fii naţie industrială şi după aceea abia legile şi instituţiile naţiilor industriale.”
„Adevărații apostoli ai libertății erau, înainte de toate, români pătrunși de conștiința unității noastre naționale” (Tradiții istorice, „Timpul”, noiembrie 1879)
„Independența, departe de a fi meritul actualei generații, e suma vieții noastre istorice” (Geniul neîmbătrânit al istoriei românilor, „Timpul”, februarie 1880)
Eminescu rămâne conștiința noastră cea mai înaltă. Nimeni n-a fost mai preocupat mai mult decât el, de soarta poporului român și de destinul lui în istorie. Ideea cea mai scumpă a lui Eminescu a fost aceea a unității naționale. Acestei idei sacre i-a consacrat întreaga viață. Venind în contact, cu uimire, cu mari comunități românești, răspândite în toată Peninsula Balcanică, Eminescu scrie apăsat: „NU există un stat în Europa orientală, NU există o țară de la Adriatica la Marea Neagră care să NU cuprindă bucăți din naționalitatea noastră” (Românii Peninsulei Balcanice, „Timpul”, 1878).

În viziunea lui Eminescu, poporul român este „bun, blând, omenos”, îngăduitor, „cinstit, inimos, capabil de adevăr şi de patriotism”, tolerant, cu „o inteligenţă caldă şi deschisă adevărului”. „Ş-apoi ni se pare că nici un neam de pe faţa pământului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimene nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care din vremi străvechi fiecare au avut voie să se închine la orice dumnezeu au vroit şi să vorbească ce limbă i-au plăcut. Nu se va găsi o ţară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă” (Curierul de Iaşi, noiembrie 1876)

„Iubesc acest popor bun, blând, omenos, pe spatele căruia diplomaţii croiesc charte şi resbele, zugrăvesc împărăţii despre care lui nici prin gând nu-i trece; iubesc acest popor, care nu serveşte decât de calici acelora ce se înalţă la putere – popor nenorocit care geme sub măreţia tuturor palatelor de gheaţă ce i le aşezăm pe umeri.” (Din manuscrise, Opere, vol. IX)
„Căci e un popor viteaz, drept, foarte tolerant, ba poate c-a început a recâştiga chiar ­vechea şi admirabila lui calitate de a judeca toate lucrurile cu sânge rece şi de a nu da nimic pe vorbe goale. Dovezi istorice pentru acest bun-simţ, într-adevăr superior, sunt multe: evlavios fără a fi bigot (…) şi drept, fără fineţe juristice, el s-a judecat fără cod civil şi penal 500 de ani aproape. Reîntoarcerea la acele calităţi ale strămoşilor, la vitejie, dreptate şi cuminţie, va fi începutul unei epoce de adevărată regenerare.” (Timpul, 27 iunie 1879)
„Încolo foarte tolerant cu orice lege şi orice limbă din lume, neamestecându-se nicicând în certuri religioase şi respectând în mod egal credinţele şi convingerile orişicui, românul n-are de înregistrat în decursul unor lungi veacuri nici o răscoală religioasă, nici o persecuţie în contra vreunei naţionalităţi.” (Timpul, 16 decembrie 1879)

Atâta vreme cât vom reveni la Eminescu, ne vom putea recăpăta verticala şi vom găsi o cale pentru a ne izbăvi de amnezie şi de starea de dezbinare dintre noi şi de înstrăinare faţă de propria fiinţă, faţă de propria realitate şi identitate. Iubirea faţă de ţară şi legătura cu trecutul, pe care le găsim în mod desăvârşit exprimate şi manifestate de Eminescu, sunt condiţia esenţială pentru ca acest popor să aibă un viitor demn.
Vezi pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html

6. Eminescu despre credință și religie

„De aproape două mii de ani ni se predică să ne iubim, iar noi ne sfâșiem.”
„Suferinţele de moarte ale dascălului şi modelului nostru (Isus Cristos n.n.) nu ni se cer decât în momente excepţionale, nu se cer decât de la eroi şi martiri. Dar, întrucât ne permite imperfecţiunea naturii omeneşti, fiecine trebuie să caute a compensa prin muncă şi prin sacrificiu bunurile de care se bucură.“
„Am înţeles că un om poate avea totul neavând nimic şi nimic având totul.”
„Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră.”

„La început, pe când fiinţa nu era, nici nefiinţa,
Pe când totul era lipsa de viaţă şi voinţă,
Când nu s-ascundea nimica, deşi tot era ascuns.
Când pătruns de sine însuşi, odihnea Cel nepătruns,
Fu prăpastie? Genune? Fu noian întins de apă?
N-a fost lume pricepută şi nici minte s-o priceapă.
Caci era un întuneric, ca o mare fără rază,
Dar nici de văzut nu fuse şi nici ochi care s-o vază.”.
                   (Eminescu, in Scrisoarea I-a).

7. Citate diverse de Eminescu

„Egalitatea nu există decât în matematici.”
„Ocazia e iute la fugă şi leneşă la întors.”
„Menirea vieţii tale e să te cauţi pe tine însuţi.”
„Între caracter şi inteligenţă n-ar trebui să existe alegere…”
„Dacă nu pricepem ceva, să zicem mai bine că nu pricepem decât să-i dăm o explicaţie falsă.”
 „Ca să-ţi dai seama de nivelul culturii generale a unei naţii, trebuie să vezi ce idoli are.”.
„Totul ia timp… și timpul ia tot.”
„Omul are atâta libertate şi egalitate pe câtă avere are. Iar cel sărac e totdeauna sclav.”
„Geniul, în zdreanţă sau în veşminte aurite, tot geniu rămâne!”
„Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viaţa suportabilă.”
„Toate sunt mărginite, durerea nu…”
„Cauza proprie a relelor noastre e lipsa de cultură adevărată”, scria Eminescu, dovadă că își însușise teoria lui Titu Maiorescu, după care există o cultură adevărată și o pseudocultură sau o spoială de cultură.
„Presiunea înjoseşte, pasiunea înalţă.”
„Poate că povestea este partea cea mai frumoasă a vieţii omeneşti… cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme… Ne trezim şi murim cu ele.”
„Citeşte! Citind mereu, creierul tau va deveni un laborator de idei si imagini, din care vei intocmi intelesul si filosofia vietii.”
„Vai de biet român săracul. Întărit tot dă ca racul…”
(Mihai Eminescu, https://cuvintecelebre.ro/citate/autori/mihai-eminescu/)

8. Mari personalități despre Eminescu

Nicolae Iorga aprecia că „Eminescu stăpânea cu desăvârșire cunoștința trecutului românesc și era perfect inițiat în istoria universală; nimeni din generația lui n-a avut în acest grad instinctul adevăratului înțeles al istoriei.” O altă afirmație, foarte fermă, a aceluiași savant Nicolae Iorga, este aceea că opera lui Eminescu reprezintă „cea mai vastă sinteză făcută de un român vreodată.”
Călinescu îl definea pe Eminescu drept „poetul nepereche”, în egală măsură, „poetul național – poet universal.”
Filosoful Constantin Noica îl numea „Omul deplin al culturii românești”.
Petre Țuțea l-a botezat „românul absolut”, remodelând titlul celebrei cărți a italiencei Rosa del Conte: Eminescu sau despre Absolut, care, în traducere elementară, este echivalent cu Eminescu sau despre Dumnezeu.
Mircea Eliade: „Eminescu este tot ce ne-a mai rămas neîntinat din apele, din cerul şi din pământul nostru românesc.”
Constantin Noica: „Dacă nu ne vom hrăni cu Eminescu, vom rămâne în cultură mai departe înfometaţi”, căci „măsura noastră este Eminescu”, îndemnându-ne „a-l cunoaşte mai bine pe Eminescu noi înşine şi a-l face mai bine cunoscut întregii lumi.”
Nicolae Steinhardt: „A vorbi despre Eminescu înseamnă pentru un român a se cerceta pe sine.”
Constantin Noica: „Eminescu este conştiinţa noastră cea mai bună”, fiindcă el nu este doar cel mai mare poet al nostru, făuritor al limbii române literare şi ridicându-se, prin opera sa artistică neîntrecută, la anvergura de poet universal, ci şi o uriaşă conştiinţă, situându-se permanent în „adevărul naţiei româneşti” (Zoe ­Dumitrescu Bușulenga), căruia i s-a dedicat până la jertfa de sine.
Prin opera sa literară, poetul nostru naţional, „domnul cel de nemurirea noastră” (Grigore Vieru), a făcut ca „forma înfăptuită de el a limbii naționale să devină punctul de plecare pentru întreaga dezvoltare ulterioară a veș­mântului și cugetării românești”, după cum a intuit Titu Maio­rescu.
Ovidiu Ghidirmic punctează decisiv, în termeni deosebit de expresivi și vibranți: „Publicistica eminesciană este de o tulburătoare actualitate. Publicistica rămâne magma fierbinte a operei eminesciene, o rană deschisă, care doare. Pe noi ne interesează ce ne spune ea astăzi, ce învățăminte folositoare pentru națiunea noastră putem extrage din publicistica eminesciană.”

Bibliografie:

Alexandra Olivia Nedelcea, „Eminescu, economistul”, Fundația „Scrisul Românesc”, Craiova, 2000
Eminescu și Teoria Relativității: https://www.hotnews.ro/stiri-esential-23601164-cine-descoperit-teoria-relativitatii-einstein-sau-eminescu.htm
Pentru „Pătura superpusă”, de Mihai Eminescu, articolul publicat fără titlu în Timpul (VI), 29 Iulie 1881, vezi https://ro.wikisource.org/wiki/P%C4%83tura_superpus%C4%83
Ioan Şoldu, Actualitatea gândirii economice a lui Eminescu, Editura Buna Vestire, Blaj, 2015
„Eminescu-i România tăinuită în cuvânt”, un documentar deosebit de valoros postat pe https://ziarullumina.ro/actualitate-religioasa/documentar/eminescu-i-romania-tainuita-in-cuvant-159761.html
Multe și interesante informații despre Eminescu se găsesc și pe https://ziarullumina.ro/tag/mihai-eminescu-9079.html
„Eminescu gazetarul, un bijutier al limbii române. Şapte citate celebre din publicistica geniului de la Ipoteşti.” Radu Borcea. https://adevarul.ro/stiri-locale/focsani/eminescu-gazetarul-un-bijutier-al-limbii-romane-2183329.html

Conf. univ. dr. N. Grigorie LĂCRIȚA

Cu siguranţă că cei mai mulţi dintre potenţialii cititori ai acestui articol, trăitori în ultramaşinistul secol 21 şi foarte mândri de civilizaţia lor eminamente materială (câţi dintre aceştia se sinchisesc de neîncetatul regres moral-spiritual al grosului pământenilor, proces ridicat de omul modern la rangul de axiomă istorică?), cei mai mulți dintre potențialii cititori, deci, fie se vor simți deranjați de un atare titlu cu ifose paradoxale, fie vor ridica disprețuitor din umeri, decretând că aiurelile de acest gen atât de mult s-au înmulțit, încât nu mai e chip de trăit după desfătătoarele principii (nedemne) ale omului descurcăreț. Prin urmare, nici unii și nici ceilalți nu-l vor citi, măcar dintr-o elementară curiozitate…
De altminteri, de ce și-ar irosi timpul cu ceva obositor și neaducător de profit material (bani oricât de murdari, case fățoase, mașini bengoase, gusturi păcătoase ș.a.m.d.), când – în urmă cu ceva timp – Institutul Național de Statistică (INS) ne înștiința că, peste două treimi dintre români, în ultimii 10 ani n-au citit nicio carte (lesne de dedus că nici pe alte meleaguri, îndeosebi în hipercivilizatele țări apusene, lucrurile de acest fel nu sunt mai cu moț ca la noi), chit că, acu două milenii și jumătate, înțeleptul Confucius susținea că „Înlăuntrul nostru suntem toți la fel, cultura e singura care face diferența”?!
Iată de ce, zic eu, după această introducere cu rol de avertisment la anapoda și mult primejdioasa stare de lucruri din vremea noastră (doar interesul material imediat, căci ce-i în mână nu-i minciună, nicidecum binele moral-spiritual general și de perspectivă), se impun următoarele trei precizări:
1) Dicționarul de neologisme al lui Florin Marcu și Constant Maneca (Ediția a III-a, Editura Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978) ne face cunoscut că termenul primitivism (stare de înapoiere), reflectă caracterul a ceea ce este primitiv (străvechi, de la începutul omenirii, lipsit de civilizație);
2) În Istoria românilor (Editura Didactică și Pedagogică, București, 1990), Petre P. Panaitescu ne prezintă cele patru perioade din istoria universală (antică, Evul Mediu, modernă, contemporană) și micile abateri ale istoriei noastre, parte din cea universală, de la această periodizare admisă ca referențială (de pildă, antichitatea la noi se termină în anul 271, deci durează „200 de ani mai puțin ca în Apus și Evul Mediu începe tot cu atâția ani mai devreme”, el ținând până în anul 1600 pe aceste meleaguri), neuitând să menționeze preistoria la sfârșitul acestui subcapitol, adică epoca de dinaintea celor patru („epocă din care nu avem urme scrise, ci numai dovezi de cultură materială”) și care, fără alte comentarii ale reputatului istoric, de regulă este numită perioada comunei primitive;
3) În ceea ce privește paradoxul, eu încep articolul Belșugul ciocoiesc provine dintr-o preastrâmbă-ndreptăciune (24 sept. 2015) cu înfățișarea poziției conceptuale a lui Miguel de Unamuno, faimosul gânditor spaniol antiacademic: „Titlul pare o contradicţie, dar să ne amintim că Miguel de Unamuno, acest filosof antiacademic şi antiraţional (nu lipsit de raţiune, ci luptând împotriva excesului de raţionalizare), adică total antifilosofic din punct de vedere clasic-tradiţional şi logic-sistemic, cultivă contradicţia cu metodă, căci – şocaţi de caracterul contradicţional al operei sale – mulţi exegeţi n-au văzut în ea decât, ne înştiinţează Andrei Ionescu în Don Quijote – ideal, voinţă, creaţie (prefaţa la vastul eseu Viaţa lui Don Quijote şi Sancho, Editura Univers, Bucureşti, 1973), «o aglomerare de contradicţii, rodul unei înclinaţii patologice spre paradox»”.
Vasăzică, ultramodernii istorici ai zilelor noastre (și nu numai) numesc perioada comunei primitive întinsa epocă despre care au vagi și îndoielnice „dovezi de cultură materială”, deși lucrarea The World of the Old Testament (Lumea Vechiului Testament) ne spune cât se poate de răspicat că arheologia este o știință limitată: „Arheologii sunt mai obiectivi atunci când scot la suprafață anumite obiecte decât atunci când le interpretează, dar chiar și la alegerea metodelor de «săpare» a solului, factorul uman își spune cuvântul. Ei nu pot să nu-și distrugă dovezile pe măsură ce înaintează cu săpăturile în straturile solului, astfel încât ei nu pot să-și verifice niciodată «experimentul» prin repetarea lui. Lucrul acesta face ca arheologia să fie unică printre științe, iar comunicările datelor arheologice să fie o sarcină dintre cele mai pretențiose și pline de capcane.”
Cu toate astea, doar extrem de puțini dintre semenii noștri cu discernământ sunt dispuși să discute și pe urmă să recunoască primitivismul tot mai evident și mai agresiv al omului modern, în primul rând al nedemnilor cârmuitori cu pretenții, deși gânditorul Petre P. Negulescu scrie negru pe alb în volumul II al tratatului Destinul omenirii (Fundația Pentru Literatură și Artă „Regele Carol II”, București, 1939) că toate puterile totalitare voiesc „să se îmbogățească fără muncă”, că pentru A. Hitler, B. Mussolini și I.V.Stalin „Forța creează dreptul”, ea fiind singura care „trebuie să hotărască în politica internațională” și că „nivelul general al moralității a scăzut, în mod constant, în tot cursul veacului al XIX-lea, la toate popoarele europene”, pentru ca tot el, în Prefața la Ediția a II-a a tratatului Geneza formelor culturii (BPT, Editura Minerva, București, 1993), să abordeze cu responsabilitate și curaj civic atât problema germanismului (care „dinaintea războiului mondial susținea în adevăr că poporul german, fiind un popor «ales», a primit de la natură, odată cu «excelența» sa intelectuală și morală, o înaltă «misiune civilizatoare» și că, spre a o îndeplini, trebuie să poată «dispune» de celelalte popoare”), cât și problema acelui naționalism, care – proclamând „superioritatea indiscutabilă a unor anumite națiuni și inferioritatea celorlalte – „luptă ca să asigure celor dintâi putința de a dispune, după bunul lor plac, de cele din urmă”, situație în care „naționalismul încetează de a mai fi un sentiment respectabil”, asta deoarece „nesocotește justiția și amenință pacea”…
După toate cele înfățișate, mai poate cineva să creadă că politica în general, cea planetară în special (în prezent la cheremul unor hahalere ca Donald Trump, Xi Jinping, Vladimir Putin și… Kim Jong Un) are ceva în comun cu înțelepciunea și omenia, respectiv că mult (ne)civilizatul om modern (ieri adeptul pangermanismului cu ifose ariano-teutonice, azi al panslavismului cu nostalgii bolșevico-sovietice și pernicioase instabilități trumpiste, dar mereu lacom, mincinos, ipocrit, crud, mojic și arogant) este mai puțin primitiv decât străbunul lui din noaptea istoriei, străbun despre care tocmai de aceea știm așa de puține lucruri certe, însă suntem îndreptățiți să credem că era mult mai natural, iar prin aceasta mult mai puțin pervertit de actualele legi dezumanizante ale interesului și competiției materiale?!
Uitându-mă cu atenție în jur și citind cu o firească îngrijorare despre netrebniciile semenilor de pretutindeni (jafuri mai ceva ca-n codru, violuri, sodomii, acte teroriste etc.), dar mai ales luând aminte la criminala aroganță și/ sau impostură a idioților (cică utili) care trag sforile planetare (ăia amintiți mai sus, plus ciracii lor „suveraniști” din uriașul complex ecnomico-bancaro-militar), care fatalmente amenință întregul viu, dimpreună cu multimilenara cultură umană, eu susțin că – prin dementa goană individuală și națională doar după profit și influență, chiar cu riscul declanșării unui catastrofal război nuclear între blocurile politico-militare și ideologice ale prezentului (Vest contra Est, democrație de fațadă, precum cea trumpistă, versus dictatura asiatică) – susțin, deci, că primitivismul atât de mult s-a dezvoltat și „rafinat” în timp și spațiu, printr-o necontenită modernizare (vezi „revoluțiile” sau tehnicile loviturilor de stat, războaiele civile și fratricide, cele două conflagrații mondiale, lungul război rece, actualele conflicte prelungite din Ucraina și Orientul Mijlociu, reizbucnirea războiului dintre Thailanda și Cambodgia, după șubreda pace încheiată prin intermediul marelui arghirofil de la Casa Albă), încât acesta a devenit concomitent inevitabil și atotputernic.

George PETROVAI

Foto: I. Mariș

Am cunoscut personal pe 5 din cei 6 membri ai celui de-al doilea lot de elevi, deținuți politici anticomuniști, de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, arestați în 1949, și am reușit să adun mai multe informații din mărturii directe și indirecte care să restituie biografia aproximativă a acestora (prezentarea mai largă a acestui grup a apărut recent în publicația online „Salut, Sighet!” sub titlul „Atacăm închisoarea ?” și poate fi citită AICI).

Singurul despre care nu am nicio informație direct și foarte puține din mărturiile celorlalți este Victor MARIȘ, fiul preotului greco-catolic din Budești. Acest text se dorește a fi un început în reconstituirea biografiei sale pentru a-l salva de la uitare (alături desigur de menționarea sa pe placa memorială de la Liceul „Dragoș-Vodă”, de unde nu putea lipsi).

Victor Mariș a fost arestat la 4 mai 1949 simultan cu ceilalți membri ai grupului și cu alți maramureșeni implicați (direct sau indirect) în sprijinirea grupului de partizani al fraților Popșa (lichidat în ziua precedentă în urma ciocnirii de la Ieud) și dus la Securitate la Sighet. A trecut apoi prin închisorile Oradea, Jilava, Târgșor, Canalul Dunăre – Marea Neagră. A fost eliberat în 1952 și după câțiva ani s-a stabilit la Turnu Măgurele unde a locuit până la sfârșitul vieții în 2019.

Veșnica odihnă și memoria binecuvântată!

Preot prof. Marius Vișovan

Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) organizează cea de-a XXXIII-a ediție a Festivalului Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, Duminică, 11 ianuarie 2026.

Evenimentul reprezintă pe lângă celebrarea tradițiilor de iarnă și un moment de solidaritate și de întărire a legăturilor dintre membrii comunității ucrainene, acesta devenind un loc al reîntâlnilor, al păstrării identității și un imbold al transmiterii valorilor către generațiile viitoare.

Program, Duminică, 11 ianuarie 2026:

09:30 – 11:00 – Sfânta Liturghie la Parohia Greco-Catolică Ucraineană din municipiul Sighetu Marmației, str. Popa Lupu, nr. 47, județul Maramureș;
11:00 – 11:30 – Formarea coloanei de participanți;
11:30 – 12:30 – Parada grupurilor de colindători din fața Parohiei Greco-Catolice Ucrainene până în Parcul Grădina Morii;
12:30 – 13:30 – Deschiderea oficială a Festivalului – Parcul Grădina Morii;
13:30 – 18:00 — Program artistic susținut de ansambluri și grupuri de colindători din România și din Ucraina.

Comunicat de presă
Uniunea Ucrainenilor din România (UUR)

Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi (calendarul iulian)
Crăciun fericit!/ Веселого Різдва! 
Sărbători fericite!/ Щасливиx свята!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Tineri din medii defavorizate pot obține finanțarea costurilor școlii de șoferi prin programul Permis pentru viitor, organizat pe bază de concurs de proiecte.
Solicitările de finanțare se depun online sau prin poștă până în 27 ianuarie 2026.

Prin programul Permis pentru viitor, ajuns la cea de-a 11-a ediție, se acordă finanțare necesară obținerii permisului de conducere – costurile școlii de șoferi și cheltuielile adiacente – pentru categoriile B, C sau D (incluzând tractoare agricole sau forestiere, troleibuze și tramvaie), în cazul tinerilor din medii defavorizate, cu vârstele cuprinse între 18 și 25 de ani, pentru care existența permisului este o condiție sau un avantaj în obținerea unui loc de muncă, ori un instrument benefic în îndeplinirea sau extinderea atribuțiilor de serviciu în cazul celor care se află deja în activitate.

Tinerii interesați se pot înscrie online sau pot trimite proiectele prin poștă până la data de 27 ianuarie 2026. Formularul de înscriere și alte informații sunt disponibile pe website-ul Fundației Pentru Comunitate – https://pentrucomunitate.ro/permis.

Prima ediție a programului a fost lansată în anul 2015, fiind al patrulea program de responsabilitate socială conceput pe termen lung, organizat de Fundația Pentru Comunitate cu finanțarea companiei MOL România. În decursul celor zece ediții anterioare 412 tineri au obținut finanțare.

Fundația Pentru Comunitate
e-mail: [email protected]

Marmația

Nevăzut pe sub râuri
tălmăcit de fântâni
coboram mii de vârste
izvorândul meu munte
fereastră întoarsă la cerul ţărână
ştergură albă mulţimii de crengi
de lumină împinse
din ger

nevăzut pe subt râuri
în zidirea păcii străvezie
pe jarul duhului
pe oase-mpovărate
ochiul se-aşază în coasta grădinii
copiii îşi mai caută sufletul
închis în coaja de lemn

cu ochii deschişi
aripi de biserică pe dealuri
aprinzându-le intrarea
se înalţă stejarii

* * *

Ion IUGA (n. 6 ianuarie 1940, Săliștea de Sus, Maramureș – d. 19 octombrie 1993, București) — poet și traducător.
A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România, bun prieten al lui Nichita Stănescu. A absolvit cursurile Facultății de Filologie a Universității „Babeș-Bolyai” Cluj-Napoca și a devenit profesor în Săliștea de Sus și în Sighetul Marmației. A fost redactor la revista „Familia” (1965-l968) iar din anul 1973 a fost numit în funcția de director al Cinematografului „Viitorul” din București.
Ion Iuga a debutat cu reportaje în ziarul maramureșean „Pentru socialism” (1959) și cu poezie în „Luceafărul” (1963).
Debutul editorial a fost cu „Tăceri neprimite” (București, Editura pentru Literatură, 1968), după care a publicat volumele: „Almar” (Ed. Albatros, 1970), „Țara fântânilor” (Ed. Eminescu, 1971), „Irosirea zăpezilor” (Ed. Cartea Românească, 1974), „Cămașă patriei” (Ed. Albatros, 1975), „Din Marmația” (Ed. Eminescu, 1977), „Binecuvântata civilizație” (Ed. Cartea românească, 1980), „Povara umbrei” (1987) etc. Pe parcursul a 20 de ani a publicat unsprezece volume de poezie.
A publicat eseuri, articole, poezii, traduceri în revistele Familia, Ateneu, Astra, Tribuna, Luceafărul, Steaua, România literară, Viața Românească, Contrapunct, România liberă.
A fost considerat de către critici „întâiul poet modern al Maramureșului”. În memoria sa, o stradă și biblioteca din localitatea natală îi poartă numele.
A participat la câteva ediții ale Festivalului de Poezie de la Sighet și la Serile de Poezie de la Desești.

Salut, Sighet!