O altă zi, un nou început, o nouă speranță, o nouă dimineață cu aceeași durere de spate din cauza patului din fier doar cu un sac de paie ca așternut. Mă numesc Maria Goh, o femeie în vârstă de 38 de ani care locuiește într-o celulă de închisoare, singură de 24 de luni. Cât de albi sunt pereții, parcă s-au mai înverzit; sau am devenit daltonistă?

Mă tot gândesc cât de repede au trecut anii aceștia… sigur, sau nu, suntem în anul 1954, iar eu caut cu disperare vești despre soțul meu, Iosif și cei doi fii ai mei gemeni, Petru și Samuel. Ultima informație pe care am primit-o -săptămâna trecută – sau să fi trecut deja două săptămâni de atunci? – spunea că au fost trimiși să lucreze în mină pentru a acoperi cheltuielile. Înainte de comuniști nu era așa, câștigam bani foarte ușor și nu foarte puțini.

În 1945 am absolvit Conservatorul de la Cluj pe specialitatea dirijat-coral și vocal. În același an, într-o scurtă vacanță, am reușit sa mă întorc acasă și să particip la un marș în 5 martie, un marș de solidaritate pentru a cere revenirea Maramureșului la Statul Român. A fost locul și data în care l-am văzut prima dată pe Iosif, am reușit să vorbim abia în București când am avut de susținut un concert în centrul orașului iar tenorul din rândul 2 nu a reușit să ajungă fiind înlocuit de Iosif la insistența unui corist. Parcă și azi aud linia melodică și vocile coriștilor foarte talentați! Îmi aduc aminte cu plăcere de repetițiile de dinaintea concertului „Cele patru anotimpuri” de Antonio Vivaldi și coristul din rândul 2! Imediat după concert am povestit și ne-am îndrăgostit unul de altul doar vorbind. Am aflat că și el era dirijor orchestrant, este puțin diferit față de tehnica coristă, știam să dirijez și orchestra dar dădeam impresia că nu știam, urma un alt concert în care trebuia să dirijez orchestra și corul, iar repetițiile cu Iosif m-au făcut parcă să dirijez mai bine ca înainte și să-l iubesc mai mult.

Pe data de 9 aprilie 1945 m-a cerut de soție, zi în care administrația românească a fost restabilită și în Maramureș. Următorul an, Dumnezeu ne-a dăruit doi fii, Petru și Samuel, două nume din Bilblie deoarece acești oameni au fost copiii Lui Dumnezeu.

Este ora 08:00, am ieșit din celulă, tocmai ce am aflat de moartea lui Stalin din 1953 și noi suntem în 1954; informații de acest tip nu se aduc și în închisoare, mai ales în cea de la Sighet, o închisoare foarte dură unde, dacă nu era respectat regulamentul una din pedepsele care mie nu mi-au plăcut niciodată și totuși pe care am primit-o și eu era să fii dus într-o cameră cu paznici înarmați cu diferite arme, unul avea o bâtă, alții aveau biciuri, erai înconjurat de ei fără cale de scăpare. În mijlocul încăperii era o motocicletă asamblată, drept pedeapsă trebuia să o dezasamblăm și să o asamblăm la loc într-un timp scurt suportând loviturile de bici, frânghii și altele care lăsau urme dureroase.

Nu mă pot gândi la altceva decât la familia mea, pe care nu am văzut-o de 2 ani, bieții mei copii, au doar 6 ani și lucrează cu tatăl lor în mină. Îmi este așa dor de ei… Nu mai pot suporta această teroare. Este ora 18:00, m-am întors în celulă, voi ieși abia mâine afară dacă voi mai apuca. Am încercat să uit o clipă de locul unde mă aflu (am ajuns în închisoare deoarece am fost acuzată pe nedrept din cauza unor acte importante care se aflau în casa mea; nu am aflat nici astăzi cine este făptașul, nu știu care era conținutul lor, dar am fost arestată și am primit 5 ani de închisoare). Au trecut abia 2 ani… Stând singură în celula mea încerc să fredonez sonatele lui Beethoven, sonata pentru pian Nr. 23 în fa minor „Appassionata”… Pe vremea când eram la Conservator am studiat pianul și vioara, fapt pentru care știam să fredonez aceste sonate pe care le-am cântat în tinerețe.

Nimic nu mai are sens, nu voi mai afla alte informații despre familia mea, probabil sunt morți, simt acest lucru. Îmi este dor de ei, vreau să îi văd.Am găsit o bucată de frânghie în camera mea, nu știu cum a ajuns aici, nu avem voie cu aceste lucruri ]n celulă, dar profit că o am. Sunt ultimele mele cuvinte, este imposibil pentru o femeie slabă ca mine să traiască într-o asemenea lume, plec la familia mea.

Autor, Bianca Mihai
clasa a XI-a F, Colegiul Național „Dragoș-Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

A fost odată un popor a cărui singură vină era aceea de a fi evreu. Seara, când priveau bolta albastră, numărau stelele și se întrebau: oare câte vor cădea în noaptea aceasta? Dar voi, aţi numărat vreodată stelele? … Sunt la fel de multe ca şi motivele mele de recunoştinţă pentru că trăiesc într-o vreme în care nu e război în ţara mea. E sentimentul cu care am rămas la sfârşitul cărţii „Numără stelele” de Lois Lowry, același sentiment pe care l-am avut când am urmărit piesa de teatru „Janka” a lui Oscar Speace sau când am citit „Jurnalul Annei Frank”.

În Copenhaga anului 1943, oamenii se confruntă cu lipsuri și foamete. În loc de cafea, doamnele beau apă încălzită cu ierburi aromate. În loc de brioșe, copiii se mulțumesc cu o felie de pâine fără unt deoarece acesta e confiscat și dat soldaților. Sunt recunoscătoare că în vremea noastră, magazinele sunt pline de bunătăți, iar ceaiul, untul sau brioșele nu mai sunt un lux.

Kirsti Johansen, o fetiță de cinci ani, are nevoie de o pereche de pantofi noi, dar e obligată să poarte pantofi verzi din piele de pește pe care îi detestă pentru că nu este altceva la magazin. Pentru a se juca, Annemarie și Ellen decupează păpuși de hârtie din reviste. Între timp, autoritățile germane fac liste cu evrei și adresele lor. Magazinele evreilor sunt închise. Întrebarea de pe buzele tuturor este: „Ce rău face un magazin de nasturi?” Răspunsul îl dă tatăl fetelor, domnul Johansen: „Se cheamă relocare. Nici măcar nu știm ce înseamnă asta. Știm doar că e greșit și periculos și că trebuie să ajutăm cum putem.” Așa gândesc și Peter și Lise, doi tineri care, dorind să-i ajute pe evrei, se alătură mișcării numite Rezistența. Dar așa cum spune autoarea: „Lumea toată părea să fie altfel. Numai basmele rămăseseră neschimbate.”

Lise moare în urma unui accident de mașină provocat de soldați, iar Peter e împușcat în timpul unei acțiuni eroice de salvare a evreilor. Azi, tinerii din țara mea își pot trăi povestea de iubire până la adânci bătrâneți ca în basmele lui Annemarie.

Pe vremea aceea, oamenii deveneau numere. Peter a devenit un număr. Victor Frankl, care trece prin aceeași experiență, observă în cartea sa „Omul în căutarea sensului vieții” că „Viața unui număr era cu totul lipsită de importanță. Iar ceea ce stătea în spatele acestui număr– soarta, povestea lui, numele acelui om – contau chiar mai puțin.” Sunt recunoscătoare că sunt Daria Nicola Colopelnic și nu un simplu număr pe o listă, printre alte numere, multe ca stelele.

Soldații sunt peste tot, la fiecare colț. Copiii, nu doar cei de evrei, au o mulțime de interdicții: nu au voie să alerge, nu au voie să iasă din case după ora 8. Ellen ar vrea să meargă la școală pentru că, spune ea, „Orice-ar fi trebuie să am o educație”, dar e prea periculos. Așadar, pentru a supraviețui, Ellen trebuie să renunțe la școală și, ajutată de inimoasa familie Johansen, ajunge la casa unchiului Henrik, la malul mării.

Pentru a alunga sentimentul de teamă în fața exploziilor provocate de bombe, doamna Johansen îi spune lui Kirsti că sunt artificiile cu ocazia zilei ei de naștere. Sunt recunoscătoare că azi, părinții nu sunt nevoiți să-și mintă copiii, să inventeze sau să le ascundă adevărul sub pretextul că „este mult mai ușor să fii curajos dacă nu știi totul”, iar copiii ca mine pot să-și trăiască anii copilăriei fără să se maturizeze peste noapte. După ce Annemarie află o parte din adevărul despre planul de salvare a evreilor, ea nu mai e la fel: „Dintr-odată, spune autoarea, se simțea aproape ca un om mare.”

Și planul de salvare a evreilor e unul îndrăzneț. Evreii sunt trecuți peste apă în interiorul unor bărci care îi duc spre Suedia, visând la vremea în care vor fi oameni din nou și nu doar evrei.

„Întotdeauna e bine să faci parte din mulțime, o sfătuiește doamna Rosen pe fiica ei, Ellen. Ai grijă să nu le dai niciodată un motiv să-ți țină minte figura.” Sunt recunoscătoare că părinții mei mă încurajează să ies din mulțime, să fiu originală și pe unde trec, să las o parte din sufletul meu.

Citiți „Numără stelele” de Lois Lowry. Veți deveni recunoscători pentru ce aveți și cine sunteți și, mai ales, Îl veți găsi prin paginile cărții pe Cel care a făcut posibilă salvarea atâtor evrei, Cel care stă în spatele acestui titlu, singurul care știe mulțimea stelelor, Dumnezeu.

Autor, Daria Nicola Colopelnic
clasa a VI-a, Colegiul Național Dragoș Vodă

N.R. Anul acesta Nicola Daria Colopelnic a câștigat concursul „Bătălia Cărților” la categoria copii, fiind desemnată „Cititorul Anului”.

Pe drumul dinspre centru ce duce la Carrefour
Se vede o alee ce seamănă c-un șnur,
Un șnur ce se întinde perfect spre sfânta poartă
De la o fortăreață ce-ascunde o lume… moartă.

E-un drum ce duce-n raiuri pe urme de asfalt,
Se-oprește dintr-o dată, că ceru-i prea înalt,
Și scânduri din lemn trainic barează muritorii,
Să nu conturbe plebea cetatea cu orgolii.

Mulțimea să se-nchine pe drumul lin, pavat,
Să cânte coruri sfinte: minunea s-a-ntâmplat!
Un drum născut din daruri lumești, prin umilință
Ne va deschide poarta spre marea pocăință?!

Așa porniră toate în țara noastră sfântă,
Se fac minuni din drumuri, conducători se-avântă
Să ne convingă-n forță că bunele intenții
Se nasc din duh politic, când nu avem pretenții.

Să fi vrut oare Domnul un drum neterminat
Ce poate fi modelul pentru un fel de… blat?
Sau poate urbea noastră făcută-i pe jumate,
Cu bune și cu rele, grotesc amestecate!

Ars Publica

Chiar dacă afară se înregistrează temperaturi ridicate şi nu există condiţii propice de antrenament, tenismenii sigheteni, antrenaţi de către prof. Mihaljek Eugen, îşi continuă  activităţile.

„Indiferent de condiţiile de antrenament continuăm să ne pregătim pentru competiţiile următoare în speranţa că vom beneficia pe viitor de un suport mai consistent pentru a obţine rezultate merituoase. La începutul lunii, s-a derulat la Sighet turneul de tenis dotat cu cupa „1 Iunie”. În cadrul acestuia s-au evidenţiat tenismenii Răzvan Dulugea, Alexandru Petrovan, Radu Andreicovici, Vanesa Rusnac, Alesia Roşu, Carmen Truş, care se află în vacanţă la Sighet, după un sezon foarte reuşit în Statele Unite ale Americii, Iulia Dună, fostă sportivă legitimată la Clubul Sportiv Şcolar Sighet, fiind stabilită în Germania unde înregistrează succese deosebite, Ioan Tăut, care a reuşit să câştige locul I la Cluj, în cadrul unui turneu dotat cu cupa „Napoca’”, Iulian Paşca câştigător al  concursului de la Bistriţa dotat cu cupa „Tub Integral”.  Ne derulăm  în continuare antrenamentele, accentul fiind pus pe obţinerea de rezulte dintre cele mai bune”, a spus prof. antrenor Mihaljek Eugen.

Liviu Șiman

Oana Roșca, elevă în clasa a XI-a A la Colegiul Național „Dragoș Vodă” din Sighet, este o tânără extrem de serioasă, modestă, implicată total în ceea ce înseamnă educație nu doar școlară, ci și extrașcolară, pregătindu-și terenul pentru o afirmare durabilă, indiscutabilă. Nu cu mult timp în urmă am fost plăcut surprinși la aflarea veștii că o sigheteancă a participat și a câștigat concursul Google Code-in. La invitația „Salut, Sighet!”  Oana Roșca a răspuns prompt demersului nostru și se prezintă sighetenilor într-un articol pe care-l semnează.

Cam prin clasa a V-a, când eram, recunosc, foarte materialistă, o prietenă cu rude care lucrau la Google mi-a povestit că la unul dintre sedii erau tobogane, biciclete, mâncare în abundență, săli de sport, spații libere și tot felul de minuni care m-au convins atunci că asta vreau să fac până la pensie. Sigur că nu așa funcționează slujbele din acest domeniu, dar în clasa a V-a probabil că nu mulți dintre noi aveau dorințe realiste.

De Google Code-in am aflat în clasa a VI-a, de pe tricoul unui elev, la o tabără de informatică, însă eram prea mică pentru a participa. Google Code-in este un concurs adresat elevilor cu vârste între 13 și 17 ani, având scopul de a-i introduce în lumea proiectelor open-source (cu sursă deschisă). Există mai multe organizații (în 2016 au fost 17) care pun la dispoziția elevilor diferite taskuri. Elevii pot lucra cu oricâte organizații, iar dacă ajung într-un impas, pot apela la un mentor din organizația cu care lucrează în acel moment. Taskurile pot fi atât de programare, cât și de documentație, testare sau cercetare. După aproape două luni de concurs, fiecare organizație analizează munca elevilor situați în primii zece, ca număr de taskuri la organizația respectivă, și aleg, în funcție de cât de grele lucruri au realizat, calitatea muncii și implicarea în comunitate, trei finaliști și doi câștigători. În 2016, au participat aproximativ 1.400 de elevi din 62 de țări.

Nu aș ști să spun cum mi-am amintit de concurs în clasa a X-a, când am participat prima dată. Și atunci rămăsese un pic din materialismul meu, pentru că m-am înscris știind că dacă duc la bun sfârșit 3 taskuri primesc un tricou. Am completat 16 până la urmă și curba de învățare cred că a crescut exponențial, fiind expusă la o mulțime de tehnologii de care nu auzisem până atunci și fără de care nu aș fi putut termina ce începusem deja. Am ales să lucrez cu Fossasia, o organizație care se ocupă de dezvoltarea tehnologiilor în Asia, pentru că taskurile de atunci mi se păreau cele mai potrivite și cam la limita a ceea ce știam.

În clasa a XI-a, am lucrat cu aceeași organizație, de data aceasta pe taskuri mai grele care presupuneau mai multă muncă și atenție. De asemenea, am activat mult mai mult pe Slack, mijlocul de comunicare dintre noi, elevii, și mentorii organizației, care s-a dovedit a fi un fantastic mediu de învățare. Fossasia este o organizație numeroasă, astfel că am avut ocazia să discutăm cu mai mulți mentori care se ocupau de diverse lucruri în cadrul ei, să ne familiarizăm mai bine cu scopul și cu proiectele sale. Pe lângă mentori, am cunoscut mulți elevi care m-au impresionat plăcut prin cunoștințele lor, iar cu unii, în special cu cei din primii zece, am rămas prietenă și ne mai ajutăm unii pe alții în proiectele noastre. Pe lângă experiența acumulată în materie de tehnologii, limbaje și tehnici de programare, cred că am strâns și niște abilități de comunicare, mi-am construit răbdarea (pentru că mulți care se alăturau organizației aveau puțină experiență, mentorii s-au gândit să ne lase și pe noi să îi ghidăm în diverse aspecte) și toleranța (pentru că am întâlnit tot felul de persoane, fiecare mai mult sau mai puțin deschisă la a primi ajutor). Peste 600 de elevi au lucrat cu Fossasia în ediția din 2016 a concursului.

Dacă la început am avut încredere că pot să câștig, sau cel puțin să fiu aleasă finalistă, până la sfârșit speranța a scăzut, crezând că nu merit să câștig mai mult decât aproape orice alt elev din primii 10, fiindcă erau niște programatori chiar buni, scriau cod de calitate și se implicau în comunitate. Se pare însă că mentorii nu au rezonat cu părerea mea despre cât de bine am lucrat, astfel că eu și Yuki (Kaisar Arkhan), un băiat din Indonezia, am fost aleși câștigătorii concursului din partea Fossasia. Premiul a fost o excursie la sediul Google din Mountain View, California, unde urma să ne întâlnim cu ceilalți câștigători și cu un mentor de la fiecare organizație. Au fost 34 de câștigători din 16 țări. Din România a mai câștigat Alexandru Bratosin, care a lucrat cu CCExtractor Development (o unealtă pentru subtitrări).

Deși afectați de schimbarea fusului orar (în primele zile ne întâlneam în recepția hotelului noaptea târziu sau dimineața devreme ca să discutăm pentru că eram prea activi să dormim), am petrecut câteva zile superbe împreună. Am fost premiați la sediul Google din Mountain View de către Chris DiBona, directorul Open Source-ului de la Google. Tot acolo fiecare a avut ocazia să întâlnească un googler din țara lui. Am vizitat și sediul din San Francisco (și orașul, cu ocazia asta, oraș care s-a dovedit a fi poate cel mai curat și îngrijit din câte am vizitat până acum), am avut numeroase întâlniri și discuții cu inginerii Google (printre care și vicepreședintele departamentului de ingineri de la Google), am primit poate prea multe cadouri pentru cât de buni ne consideram, ne-am consolidat mult mai bine prieteniile dintre noi acum că ne-am întâlnit în persoană, pe scurt a fost o experiență într-adevăr unică la care sper că vor aspira tot mai mulți de acum înainte.

Am întâlnit zeci de oameni deosebiți, de la care am învățat și pe care i-am învățat la rândul meu. Tratând fiecare task ca pe o oportunitate să învăț ceva nou, observ nu doar câte am acumulat până atunci, ci mai ales cât de copleșitor de multe lucruri sunt încă neexplorate. Sunt sigură că ceea ce am învățat în acest timp îmi va folosi pentru ani de acum înainte, și îi încurajez pe toți cei cu aspirații mari, realiste sau nu, în domeniul acesta sau nu, să încerce și ei și să persevereze, pentru că, deși în aparență eu am câștigat un tricou, un hanorac sau o excursie, în esență am câștigat mult mai mult.

Autor, Oana Roșca

N.R. Felicitări, Oana! La cât mai multe și mai strălucitoare premii!!!

Domnule Primar,

Văzând că urmăriți cu interes ceea ce se scrie în publicația “Salut, Sighet!” și că sunteți nemulțumit de ceea ce se scrie aici la adresa dumneavoastră și a instituției pe care o reprezentați, vreau sa vă scriu ceea ce mulți sigheteni gândesc și vorbesc, dar nu au curajul să o spună direct și deschis.

Articolele scrise de mine nu au rolul de a vă defăima și nici de a face acuzații nefondate. Dreptul la libera opinie și la libertatea cuvântului dă curajul oricărui cetățean onest de a semnala lucruri care nu plac și nu contribuie la evoluția orașului. Dumneavoastră, liber și nesilit de nimeni, în timpul campaniei electorale ați făcut niște promisiuni. Chiar dacă lumea nu a crezut în totalitate în ele a sperat că ceva se va mișca în sens pozitiv, că viața cetățenilor care v-au ales se va schimba în bine, că orașul se va trezi la viața pe care a avut-o odată. În nici un caz nu s-au gândit că le va fi mai rău, că indiferența și nepăsarea vor aduce după ele tot ceea ce poate fi mai “poluant” într-un oraș cândva curat, civilizat și muncitor.

Ne omoară gunoaiele din toate părțile. Este praf și mizerie peste tot nu numai în parcul dendrologic, lacul lui Năsui sau maidanul cu bălării și gunoaie de pe strada Plevnei, în plin centru al orașului. Gunoaie sunt peste tot in cartiere, în piață, în piața rușilor și ne sufocă gropile și șanțurile din trotuare.

Nu aveți nici o scuză! Chiar dacă nici parcul, nici lacul și nici maidanul printr-o întâmplare bizară spuneți că nu sunt ale Primăriei, Primăria este instituția care reprezintă orașul și are DATORIA să se ocupe de întreținerea și curățarea lui. Ați văzut cum fac pe străzi curat cei care sunt plătiți pentru asta? Cine îi verifică și cine îi trage la răspundere? Sau responsabilii pieței agro-alimentare unde se vând pantofi, lenjerie intimă și marfă rusească, deși există o altă piață anume făcută pentru astea? Unde sunt că să vadă cum se vinde pe sub mână carne de vițel neverificată și țigări de contrabandă? Ce fel de comerț se practica în piață de către intermediarii pe care nimeni nu îi verifică deși se știe că unii fură la cântar de rup? Până când trebuie sa ne lăsăm mințiți, jefuiți și înșelați? Nici aceste lucruri nu țin de Primărie? Nu avem firme de curățenie, nu avem poliție, nu avem poliție ecologică, nu există controale, nu există amenzi, fiecare face cum îl taie capul?

Și atunci rolul Primăriei care este? Să se tot facă ședințe peste ședințe? Să iasă din “templu” numai la depuneri de coroane și la inaugurări de cuie? Și dacă tot a venit vorba despre acel cui al discordiei nimeni nu v-a spus că nu acolo îi este locul? După cum bine știți, Sighetu – Marmației este considerat punctul zero al Europei pentru că este echidistant între Est și Vest. Faptul că este la extremitatea României putea să fie scos în evidență prin amplasarea lui la una din intrările în oraș sau la punctul vamal de la podul de peste Tisa. DAR ÎN NICI UN CAZ ACOLO. L-ați amplasat tocmai pe singura stradă îngrijită de pe centru, înaintea Memorialului Durerii, care ESTE cu adevărat un lucru serios, făcut cu cap și cu suflet.

Și, ca să nu uit un lucru la fel de important: când veți reabilita Primăria, care e gata să se dezintegreze și nu veți mai avea unde ține ședințe, când veți repara străzile, când veți replanta pomi pe străzile cele mai circulate din oraș, când va fi curat , când se vor repara clădirile de pe centru, când nu vom mai fi un oraș uitat de lume pe care și cuiul în care stă aninat l-a uitat?

Vă adresez dumneavoastră aceste întrebări nu pentru ca să vă “stresez”, ci pentru că vă consider cel mai important om din oraș. O vorbă din bătrâni spune că omul sfințește locul, iar o alta, că ” Să sii mare nu-i mirare/Să sii OM îi lucru mare”.

Poate că scrisoarea mea deschisă va ajunge la „adrisant” și poate că nu v-a supărat atât de tare încât să nu luați măsuri.

NUMA’ BINE, DOMNULE PRIMAR!

Mariana Ona

sursă foto: https://www.facebook.com/djikum/posts/10211506173346306

C.S.S. GENIUS Sighetu-Marmației (profesor – antrenor Cornelia Lucaci) organizează un Turneu de Handbal sâmbătă, 24 iunie 2017, în intervalul orar 10.00 – 15.00, la Sala Polivalentă (str. Bogdan Vodă).

Participă următoarele echipe:

ATLETIK SATU-MARE (junioare IV și V)
H.C. BISTRIȚA (junioare IV și V)
H.C. GENIUS SIGHET (junioare IV și V)

Zilele următoare vom reveni cu amănunte și un interviu în care vom afla mai multe detalii despre activitatea clubului sighetean de handbal.

Azi, 17 aprilie, suntem în Săptămâna Mare și mai sunt 3 zile până la Paști. Mai am exact o lună până îmi ispășesc pedeapsa. Tot ce vreau acum e să pot ajunge la preotul de la etajul doi să mă spovedească și, dacă reușesc, să mă împărtășească. Mi-e foarte dor de soția și de fiul meu. De când sunt închis nu am mai primit niciun semn de viață de la ei și nici răspunsuri la scrisorile mele. Sper că sunt bine și că nu m-au uitat.

Zăpada tocmai s-a topit și nu putem lucra la canal căci e prea mare apa. Sunt singur de câteva săptamâni în celula asta mizerabilă, am slăbit foarte tare, mi se văd toate oasele și mi-e frig. Sper să nu începem prea curând lucrul la canal. Când mă gândesc la canal îmi vin fiori pe șirea spinării. Am fost repartizat la Capul Midia, kilometrul 31. Din câte am auzit de la paznici, suntem aproximativ 1.500 de deținuți. Acest perimetru este încercuit, iar în interiorul său sunt cam 10 bărci care nu pot duce foarte mulți oameni. Protecția este asigurată de santinelele care au ordinul de a împușca pe oricine încearcă să evadeze. Norma noastră e de 4 metri cubi de pământ per deținut. Trebuie să lucrăm cu târnăcopul și să ducem pământul într-o movilă mare de pământ. În prima zi de lucru aici nu aveam bătături în palme, ci răni deschise. Am văzut cum, cei care muriseră erau duși și îngopați, uneori individual, uneori în gropi comune. Avem un gardian care ne bate cu nuiaua de la cai, când vrea el și pe cine vrea el. Nu am fost niciodată bătut de el, ci din contră, am fost lăudat pentru buna mea purtare. Fac tot posibilul să fiu un deținut mai bun și mă supun tuturor regulilor lor. Mai bine le sunt supus, iar după aceea știu că pot merge înapoi la scumpa mea soție și la fiul meu.

Încep să am halucinații, în somn parcă aud strigătele deținuților când nu mai aveau forță de muncă, cum erau bătuți fără milă, iar mai apoi, uciși. Regret că am încercat să trec granița, dar nu mă pot adapta noului sistem politic și nedreptății. Și acum îmi e atât de frig și îmi e foarte foame. La început am fost la Kilometrul 31, dar acum sunt la capul Midia. În luna februarie am auzit de la niște paznici din jurul celulei mele, că avem un nou comandant de Colonie, Liviu Borcea. Nici acum nu știu exact cine este acest comandant, dar am auzit într-o seară cum, văzând un cadavru tras pe jos de către un paznic i-a spus că nu crede că acel deținut este mort așa că i-a înfipt un țăruș în spate până i-a rupt coloana. Strigătul lui parcă era din altă lume, iar după aceea a fost împușcat.

Se aud pași, în sfârșit a venit un paznic și mi-a adus de mâncare. Am primit un colț de pâine și un fel de tocăniță de fasole, miroase oribil. Nu am de ales, trebuie să mânănc. Nu-mi pot lua gândul de la soția mea. Oare de ce nu îmi răspunde la scrisori? Oare are pe altcineva? A pățit ceva când încercam să trecem frontiera? Îmi amintesc și acum acea noapte, eram în Jimbolia, încercând să mă urc în trenul „Sârbul”, care mergea în Serbia. Eram eu soția și copilul. Aveam la mine 13 lei și reușisem să fac rost de un binoclu. Îmi amintesc și acum cum, cei care erau prinși, „Frontieriștii” cum erau numiți, erau legați cu sârmă, iar pe piept aveau o foaie pe care scria: : „Cine face ca ei, va păți ca ei „. Soția era foarte speriată și încerca să mă convingă să nu o facem și să încercăm să ne adaptăm noului sistem. Eu nu puteam face asta. Nici acum nu pot accepta că s-a ajuns la acest sistem de conducere. Mă prefac că sunt de partea comuniștilor, dar îi urăsc.

După ce am fost prins de către grăniceri am fost dus și condamnat la Cluj, după care m-au trimis la Kilometrul 31, iar mai apoi aici. Am fost condamnat pentru 3 ani și nu cunosc pe nimeni de aici. Părinții mei nu cred că îmi simt lipsa. Mai am 11 frați acasă. Dar acum îmi este dor și de ei, chiar dacă nu îi prea suportam, acum chiar aș vrea să fiu din nou alături de ei.

Ce se aude? Se pare că iar au început gardienii să bată bieții deținuți. Nu pot asculta cum aceștia urlă de durere. Nu am de ales. Nu am cu ce să îmi acopăr urechile. Aud niște voci. Tocmai am auzit niște soldați spunând că nu vom mai lucra la canal până la sfârșitul lunii Mai. E perfect. Măcar știu că nu va mai trebui să îndur acele condiții mizere de pe teren, să mai văd bieții oameni cum mor de oboseală, bătuți sau de la diferitele boli pe care le-au dezvoltat în aceste celule mizerabile. Nu pot să îi privesc pe cei care au grijă de noi. Nici măcar pe băiatul care îmi aduce de mâncare. Cum pot fi acești oameni atât de răi? Cum au reușit să ajungă la putere? Sunt niște oameni care nu au Dumnezeu, nu au credință. Ei se gândesc doar la binele lor nu și la al nostru.

Nu am reușit să ajung la preotul de la etajul doi, dar a trecut și această lună iar acum sunt liber. Azi, sâmbătă, 1952, mai, odată cu ieșirea mea din acest calvar simt că am renăscut. Simt că sunt o nouă persoană. M-am întors înapoi în orașul meu, dar nu mi-am mai găsit soția și băiatul, iar părinții și frații mei nu știu nimic despre ei. Va tebui să mă obișnuiesc cu ideea că nu îi mai am, cu toate că simt că mi se rupe sufletul. Am reușit să gasesc o altă fată frumoasă și care mă iubește foarte tare. Intenționez să o cer de soție.

NOTĂ: Eu nu am trecut prin toate aceste întâmplări, dar bunicul meu a trecut prin toate acestea și a reușit să își refacă viața.

Almași Anton, 1949 august 23, Nr. Matricol: 851

Autor, Adrian Almași
clasa a X-a G, Colegiul Național „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă la concursul de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

P.S. Îi mulțumesc pentru culegerea informațiilor despre bunicul meu, doamnei Andreea Dobeș, muzeograf la Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței, Sighet.

Sâmbătă, 24 iunie 2017, este nu doar o sărbătoare a oamenilor și a naturii (Sânzienele și Ziua Internațională a iei), ci și un moment cu o valoare aparte pentru comunitatea sigheteană. La Sala „George Enescu”, va avea loc schimbarea de mandat a cluburilor Interact-Rotaract-Rotary Sighet și Rotary-Voievodal, dar și a cluburilor din Baia Mare, Satu-Mare, Bistrița, Borșa, Vișeu, etc. La acest eveniment participă doisprezece guvernatori din trecut și se face în același timp schimbarea de mandat pentru Guvernatorul Districtului 2241 România și Republica Moldova. Vor participa reprezentanții a peste 30 de cluburi Rotary din România.

Anul rotarian se încheie, iar cei care au fost președinți în perioada 2016/2017, vor da mai departe colanul și ciocanul viitorilor președinți. La final de an rotaractian, rolurile se schimbă după cum urmează:

Ionel Mârza- președinte (past: Diana Mariana Apopi)
Flaviu Gyalog- vicepreședinte (past: Ionel Mârza)
Claudia Coman- secretar (past: Alina Liliana Moiș)
Daniela Grigor- trezorier
Valeriu Vana- PR

Anul 2016-2017 a însemnat pentru Clubul Rotaract Sighet, proiecte adresate comunității, precum și de promovare a Maramureșului. Amintim proiectele „Moș Nicolae caută Ajutoare” (70 de copii din Centrul Școlar de Educație Incluzivă au primit pachete cu dulciuri, rechizite și haine), „Poveste de Crăciun” (10 familii au primit brazi, haine și alimente), „O cană de fericire” (ce a însumat peste 3.000 de lei strânși de club, bani ce au fost direcționați către secția de obstetrică-ginecologie a Spitalului Municipal Sighet, unde s-au renovat 3 băi), „De Dragobete, Rotaract Servește” (prin care s-au strâns 2.100 de lei ce au fost folosiți în următoarele proiecte), „De ziua Femeilor Uitate” (proiect ce a presupus o după-amiază împreună cu locatarii căminului de bătrâni din oraș, în care s-a dansat, s-au împărtășit povești de viață și s-a râs), „Mărțișoare caritabile” (mărțișoare confecționate de membrii clubului și care au fost ulterior vândute), „O zi în natură” (educație ecologică – o zi petrecută în pepinierele din județ sub îndrumarea ing. Adi Danci), „Lolipop party” (petrecere de strângere de fonduri).

Au existat și proiecte comune cu celelalte cluburi Interact și Rotary din Sighet, iar în toamnă va avea loc și conferința regională Rotaract, la Sighet.

Anul rotaractian s-a încheiat cu o ședință foto prin care tinerii rotaractieni s-au îmbrăcat în haine tradiționale, dorind să promoveze specificul zonei și frumusețea oamenilor și a tradițiiilor.

„Mulțumiri alese Cluburilor Interact Sighet, Rotary Sighet și Rotary Sighet Voievodal pentru sprijinul și încrederea oferite, pentru promptitudinea cu care au dat de fiecare dată dovadă în a ne ajuta. Le suntem recunoscători și ne mândrim că suntem parte din familia lor”, mărturisește conducerea actuală a Clubului Rotaract Sighet.

Autor, Diana Mariana Apopi

„Când visăm de unii singuri, nu este nimic altceva decât un vis. Când visăm împreună cu alţii, începe să se întrevadă o realitate.” (Dom Helder Camara)

După o activitate remarcabilă de mai bine de 10 ani la Sighet, concretizată în realizări precum Oratoriul pentru tineri „Sfântul Francisc”, Casa familială „Sfânta Clara”, Centrul de Zi „Micul Prinț”, „Casa Speranța Don Bosco 18+”, părintele franciscan Filippo Aliani a plecat pe meleagurile îndepărtate ale Georgiei pentru a contribui la înfăptuirea a ceea ce deseori îi place să viseze: „civilizația iubirii și frăției pe pământ”.

M-am gândit că pentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!”, ar fi interesant de aflat noutăți privind viața lui de acolo precum și proiectele pe care le desfășoară. Profităm de acest moment pentru a-i transmite un salut cald, toată aprecierea noastră precum și îndemnul de a persevera în acest minunat drum care a „încălzit” atâtea suflete nevoiașe.

Camelia Pesek: Cum ai caracteriza contextul social și religios din Georgia?
Filippo Aliani: De 4 ani a început prezenţa noastră, a capucinilor, aici, în Georgia. A existat o prezență catolică importantă, dar odată cu anul 1845 contextul politic a făcut ca aceasta să dispară. Momentan, suntem doi călugări şi avem responsabilitatea unei parohii din sud-vestul ţării, la vama cu Turcia. Orașul se cheamă Akhaltsikhe, și are aproximativ 25.000 de locuitori.

Viaţa e simplă, în sensul că sunt puține locuri de muncă și salariile sunt foarte mici. Economia se bazează pe agricultură, iar oamenii trăiesc cu multă demnitate. Sunt foarte apropiaţi de tradiţiile si identitatea lor. Familia e destul de stabilă și copiii sunt, în general, destul de îngrijiți.

Majoritatea populației este ortodoxă, dar de fapt, comunismul a îndepărtat foarte mult oamenii de viaţa spirituală. Noi suntem într-o zonă în care sunt multe sate catolice și astfel, aici, este concentrația cea mai mare a catolicilor din ţară. În oraşul nostru nu a fost o prezenţă stabilă a preoţilor aşa că, încet, încet trebuie reconstruită comunitatea. Acesta este lucrul cel mai important pe care îl avem în vedere.

Camelia Pesek: Ne poți spune câteva cuvinte despre activitatea începută acolo?
Filippo Aliani: Activitatea noastră principală e aceea de a închega comunitatea catolică, de a ține liturghiile şi cateheza, şi de a organiza întâlniri cu familiile. Bineînţeles, în primul rând, am pus bazele unui oratoriu (loc de întâlnire și rugăciune) aşa cum a fost la Sighet pentru a-i aduna pe copii şi tineri. În fiecare sâmbătă avem întâlnirea de cateheză și jocuri, iar în vară, programul e intens datorită taberei pentru copii organizată împreună cu voluntari italieni timp de două săptămâni. La această tabără, participă de regulă 70-80 de copii. La activităţi participă copii catolici, ortodocși şi armeni. Existând mare tensiune între etnii şi religii, drept scop principal, ne-am propus să creăm un climat senin, fratern între oameni, începând cu copiii, ştiind că în spatele lor sunt familiile care îi încurajează să participe! Toţi suntem creştini, însă, de multe ori nu dăm dovadă! Dimpotrivă, tensiunile sunt puternice şi se simte nevoia dialogului, a toleranţei, a integrării. Astfel că, e mare nevoie în câmpul formării de strategii educative, de socializare și incluziune, pentru a oferi perspective de viaţă și valori. Acest lucru încercăm să-l facem şi cu tinerii, în același timp cooptând voluntari din rândul georgienilor ca educatori, care să se implice în formarea copiilor. Dar, aici e mai greu şi pentru că e un lucru nou.

Camelia Pesek: Ce dificultăți ai intâlnit în Georgia?
Filippo Aliani: Dificultatea cea mai mare e limba! Mamma mia, cât de grea e, şi, la o anumită vârstă, e şi mai greu! E o limită mare pentru ca ne împiedică să comunicăm bine şi să construim relaţii cu oamenii. Astfel că, din cauza limbii, nu reuşim să cunoaștem bine situaţia reală a persoanelor şi să ne apropiem de ele. La Sighet am reuşit să creăm legături mult mai repede şi mult mai bine cu oamenii şi cu instituţiile.

Camelia Pesek: Cum reusesti sa „împaci” cele trei țări: Italia, România și Georgia?
Filippo Aliani: Cum să împac cele trei ţări, Italia, România şi Georgia? Eu cred că nevoile omului sunt aceleaşi! Comuniune, pace, frăție şi un scop „înalt” al vieţii. Chiar şi liniştea economică, dar şi aici înțelegi văzând oamenii că nu trebuie mare lucru pentru a trăi binişor, ci mai ales cu demnitate. Şi cred că noi, franciscanii, suntem norocoși, deoarece mesajul nostru fratern este valabil în orice cultură şi vârstă pentru că e o dorinţă adâncă a omului. Aşa că, încercăm să propunem în general experienţa trăită la Sighet, dar ținând cont de diferențele legate de cultură şi context. Cred că la Sighet a fost o experienţă deosebită care a lăsat un semn în sufletul şi în viaţa mea!

Camelia Pesek:  În loc de încheiere, vrei să transmiți un mesaj sighetenilor și, implicit, responsabililor activităților  pe care le-ai început la Sighet?
Filippo Aliani: Mă bucur enorm văzând că iniţiativele începute merg înainte bine şi persoanele cu care am împărtaşit timp îndelungat valori şi idealuri, încă se implică pentru a susţine şi anima aceste proiecte prin care dorim să transmitem şi implementăm o cultură a frăţiei, a solidarităţii, a comuniunii, care e unica și adevărata cale care ne conduce la plinătatea vieţii: calea lui Isus care s-a dat cu totul pentru noi şi ne-a învăţat adevărul pe noi, oamenii. Vă salut şi vă doresc numai bine! 

Autor, Camelia Pesek

SHORT FILM FACTORY te invită la film. 8 scurtmetraje premiate în cadrul festivalului Short to the Point (STTP) vor rula în 30 de spații alternative din tot atâtea orașe din țară, în ultima săptămână din luna iunie. 150 de minute de film, povești spectaculoase venite din toate colțurile lumii, continuă o tradiție de peste 8 ani de proiecții speciale, oferind publicului șansa unică de a urmări filme scurte multi-premiate, cu intrare liberă, chiar la el în oraș. Printre surprizele din această lună se numără o producție autohtonă și un titlu proaspăt întors de la Cannes.

Din cele 25 de filme premiate în decembrie 2016 în cadrul festivalului, au fost selectate pentru proiecție 8 cele mai bune producții. Printre ele se regăsește scurt metrajul Limbo, în regia lui Konstantina Kotzamani, film care a participat la Semaine de la Critique în cadrul festivalului de la Cannes (2017). O altă surpriză inclusă în programul lunii iunie este producția românească The Lake, regizat de Ana Dascălu, distinsă în cadrul festivalului cu Premiul pentru cel mai bun tânăr regizor. Din distribuție fac parte Beatrice Rubica, Ada Gales, Teodora Colt, Smaranda Sirca, Ada Dumitru, Adela Mihai, Carla Teaha, Dan Zorilă și Cezar Grumăzescu.

Luna iunie a anului 2017 marchează un număr record de locații în care se va desfășura evenimentul SHORT FILM FACTORY. Cele 30 de orașe care vor găzdui proiecții sunt: Alba Iulia, Alexandria, Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, București, Buzău, Câmpulung Moldovenesc, Câmpulung Muscel, Cluj-Napoca, Craiova, Deva, Drobeta-Turnu Severin, Hunedoara, Iași, Odorheiu Secuiesc, Oradea, Râmnicu Vâlcea, Piatra Neamț, Sibiu, Sighetu Marmației, Suceava, Târgoviste, Târgu Jiu, Târgu Mureș, Timișoara, Tulcea, Vama Veche.

SHORT FILM FACTORY este un eveniment lunar dedicat cinefililor și celor care savurează ocazional cinema-ul. Proiecțiile de scurtmetraj sunt organizate de Short to the Point (International Short Film Festival) – o reţea internatională de distribuţie, difuzare şi promovare a filmelor de scurtmetraj.

În ultimii ani, SHORT FILM FACTORY a reușit să creeze o punte de legătură intre filmmakeri, cinefili si spectatorii ocazionali. Lansat în anul 2009 sub forma unei caravane cinematografice în 28 de orașe din România, STTP a devenit un festival lunar la care se înscriu filme din toate colțurile lumii. Festivalul Short to the Point oferă lunar 13 categorii de premii celor mai bune scurt metraje înscrise, urmând ca acestea să fie proiectate în cadrul evenimentului național Short Film Factory by Short to the Point.

Ilustrațiile posterului sunt realizate de Almatheya Andra – www.behance.net/Almatheya.

Pentru mai multe informații vă invităm să ne vizitați aici:
http://spunepescurt.ro
https://www.facebook.com/shorttothepointfilmfest
https://twitter.com/shorttothepoint
https://www.instagram.com/monthlyshortfilmfest

Programul Short Film Factory Iunie 2017

BUCUREȘTI
Marți 27 Iunie, ora 20:30
The PUB Universității
Address: Bulevardul Regina Elisabeta 9, București
Phone: 0728 843 782

IAȘI
Joi 29 Iunie, ora 18:00
Sala Galeriile de Artă
Tătărași Athenaeum, Cultural institution
Address: Strada Ion Creangă 14, Iași 700321
Phone: 0232 261 846

TÂRGU MUREȘ
Marți 27 Iunie, ora 21:00
J’ai Bistrot
Address: Piața Mărășești 6, Târgu Mureș 540327
Phone: 0372 989 296

ARAD
Joi, 29 Iunie, ora 22:00
Club Nerv
Address: Praporgescu,F.N.,(Complex Perla), 2900 Arad, Romania
Phone: 0756 045 454

TIMIȘOARA
Miercur,i 28 Iunie, ora 21:00
Manufactura
Address: Splaiul Tudor Vladimirescu 9, Timișoara
Phone: 0732 948 001

ALBA IULIA
Duminică, 25 Iunie, ora 20:00
Taverna by Rockultura
Address: Bulevardul Ferdinand I 64, Alba Iulia
Phone: 0785 154 980

SUCEAVA
Marți, 27 IUNIE ORA 19:30
Pub la Fierarie
Address: Strada Mărășești 27, Suceava 720181
Phone: 0771 262 251

TULCEA
Marți, 27 Iunie, ora 20:00
Old Times Pub
Address: Frasinului, vis-a-vis de Piata E3, Tulcea 820187
Phone: 0735 657 657

HUNEDOARA
Vineri, 30 Iunie ora 20:00
Bar Diesel
Address: Strada Gheorghe Lazăr, Hunedoara 331060
Phone: 0735 223 533

SIGHETU-MARMAȚIEI
Duminică, 25 Iunie, ora 19:00
The Coffee Factory
Address: Sighetu Marmației Strada Bogdan Vodă, 435500 Sighet, Maramureș, România
Phone: 0758 454 033

TÂRGOVIȘTE
Joi, 29 Iunie 2017
Moshu Pub
Address: Strada Alexandru Ioan Cuza 29, Târgoviște 130049
Phone: 0722 397 760

BOTOȘANI
Vineri, 23 Iunie, ora 21:00
CHROME BAR
Address: Calea Națională nr. 113 (Carisma), 710221, Botoșani

CRAIOVA
Joi, 29 iunie, ora 21.30
Dream On Pub
Address: Calea Unirii 196, Craiova 200330
Phone: 0351 421 681

VAMA VECHE,
Joi, 29 Iunie, ora 22:00
Papa la Sanyi
Address: Strada Falezei, Vama Veche, Constanța, România 5600
Phone: 0365 424 490

BAIA MARE
Vineri, 30 Iunie, ora 20.30
Podul Viilor 9
Address: str. Podul Viilor 9 , Baia-Mare
Phone: 0362 730 932

PIATRA NEAMȚ
Vineri, 30 Iunie, ora 20:30
Ceainaria Teaz
Address: Strada Petru Rareș 11 A, Piatra Neamț
Phone: 0758 628 913

ORADEA
Joi, 29 Iunie, ora 20:00
Bodega
Address: Strada Arany János 7, Oradea
Phone: 0727 018 712

DEVA
Vineri, 30 Iunie, ora 21.00
John’s Club
Address: Gheorghe Bariţiu, Deva
Phone: 0254 233 511

RÂMNICU VÂLCEA
Luni, 10 Iulie, ora 20.00
Aby Stage Bar
Address: Calea lui Traian, Râmnicu Vâlcea
Phone: 0761 312 655

TVR Cluj a prezentat zilele trecute un material despre desfiinţarea Şcolii de Muzică şi Arte Plastice din Sighetu-Marmaţiei (SMAP, unica şcoală de acest tip din Maramureş şi una din puţinele din România), post unde primarul Horia Scubli a declarat că Ministerul Educaţiei nu i-ar fi răspuns la scrisoarea prin care îi solicita ajutorul, lucru care nu este chiar adevărat!

Pentru cei care nu cunosc situaţia, iată, pe scurt, filmul evenimentelor:

-Pe 31 ianuarie 2017, Consiliul Local Sighet întrunit în şedinţă a votat în unanimitate, în urma propunerii Direcţiei Economice a Primăriei (care obţinuse în prealabil, pe 13 ianuarie, într-o discreţie totală, avizul Inspectoratului Şcolar Judeţean Maramureş) pierderea personalităţii juridice a SMAP, care a fost comasată începând din anul şcolar 2017/2018 cu Şcoala Gimnazială „Ioan Mihalyi de Apşa”.

-Numai că, pe 30 ianuarie, Consiliul de Administraţie al Şcolii „Ioan Mihalyi de Apşa” a aprobat menţinerea în activitate a profesorului Nicolae Paraschiv de la „structura Şcoala de Muzică”… Cum ar veni, cei de la „Mihalyi” se ştiau deja stăpâni peste SMAP ori au simţit că, o zi mai târziu, Consiliul Local va vota comasarea SMAP cu „Mihalyi”!

-La 8 martie a fost lansată o petiţie online, „Nu desfiinţaţi Şcoala de Muzică şi Arte Plastice din Sighet”, care a fost semnată de peste 670 de persoane, inclusiv de mari personalităţi ale lumii muzicale româneşti, precum celebrul pianist Dan Grigore.

-Pe 19 martie a apărut un prim articol de presă dedicat subiectului (http://www.salutsighet.ro/nu-mai-avem-nevoie-de-scoala-de-muzica-si-arte-plastice) , articol cu mii de vizualizări, urmat, pe 21 martie, de un material filmat de televiziunea locală în care primarul şi-a expus punctul de vedere (https://youtu.be/6gpiRYIRyOk). De ce Şcoala „Mihalyi”? Primarul Horia Scubli: „Pentru că acolo sunt elevi de vârste apropiate cu cei de la Şcoala de Muzică şi vârstele fiind apropiate, desigur, şi nevoile sunt cam aceleaşi”!

-Pe 23 martie, Consiliul Local, la presiunea opiniei publice, şi-a modificat propria Hotărâre, decizând revenirea la forma iniţială, adică lăsând Şcoala de Muzică de sine-stătătoare. Numai că, până azi, nimeni nu a luat act de noua Hotărâre (HCL 34/2017).

-Pe 29 martie a fost organizat un marş şi protest public, la care au participat părinţi, elevi, profesori ai Şcolii, dar şi alţi cetăţeni; filmările şi imaginile fiind preluate de aproape toată mass-media maramureşeană.

-În data de 4 aprilie, primarul Horia Scubli a trimis o Scrisoare deschisă Ministrului Educaţiei, prin care solicita ajutor pentru păstrarea statutului independent al prestigioasei Şcoli.

-Pe 19 mai, Ministerul i-a răspuns primarului (vezi ataşamentul), demolându-i părerea eronată conform căreia Ministerul sau Inspectoratul Şcolar sunt autorităţile care decid soarta Şcolii de Muzică: „reţeaua şcolară este organizată de autorităţile locale pe baza avizului Inspectoratului Şcolar … Ministerul nu are atribuţii în emiterea de aviz”.

Cu alte cuvinte, primarul, în loc să depună documentaţia necesară la Inspectoratul Judeţean Şcolar, a preferat să ceară sprijinul unei autorităţi care nu are competenţe pe acest subiect…

-În fine, TVR Cluj a difuzat pe 19 iunie un material despre Şcoala de Muzică (https://www.facebook.com/tvrcluj/videos/1343770309009552/), unde primarul a declarat senin că nu a primit nici un răspuns de la Ministrul Educaţiei, dar că va reveni cu o scrisoare adresată noului Ministru, atunci când acesta va fi numit…

Da, avea dreptate în felul său, pentru că nu Ministrul însuşi i-a răspuns, ci Ministerul, prin Directorul General Corina Marin, din cadrul Direcţiei Generale Management Preuniversitar!

Concret, elevii, părinţii şi cadrele didactice doresc ca SMAP să funcţioneze ca instituţie independentă cu personalitate juridică. Doar în această formulă s-au obţinut cele mai bune rezultate din istoria instituţiei, ducându-se numele Sighetului peste hotare.

Pe de altă parte, primarul şi Consiliul Local vor să economisească banii Ministerului Educaţiei (fondurile necesare funcţionării nu provin din bugetul local!), urmărind reducerea cheltuielilor salariale prin desfiinţarea postului de director. Cel puţin, asta ne-a spus în mod repetat edilul.

Unde se află adevărul?
Cine are dreptate?
De ce nu se respectă munca şi talentul celor 215 copii (din toamnă ar fi fost 308 elevi, depăşindu-se şi această barieră legislativă!) şi a profesorilor acestora?
De ce Sighetul nu poate avea o Şcoală cu care să ne mândrim cu toţii?

Aşteptând un nou „adrisant” la Ministerul Educaţiei, toamna aduce un nou an şcolar în care Şcoala de Muzică va fi doar anexă la o şcoală generală „cu copii de vârste apropiate”.

Teofil Ivanciuc

Există un loc în lume, singurul de pe pământ unde unicul sunet permis e cel al paşilor grăbiţi şi siguri ai groparului. E singurul care poate să deranjeze nemilos cu bocancii scâlciaţi şi plini de noroi culorile florilor, să ignore complet durerea, să întrerupă lacrimile pentru o întrebare pur logistică, să străpungă tăcerea şi durerea cu un oftat sincer şi sănătos la ridicarea sicriului. El are dreptul să calce peste oasele întărite şi înfrigurate ale celor trecuţi, şi lui îi incredinţăm trupul celui pierdut, cu toată încrederea că-l va aşeza tandru şi cu grijă Acolo.

Ce ne-am face noi, cei îndureraţi dacă ar trebui să ne săpăm cu lopeţi de plumb gropile celor dragi, să ne înconjurăm de munţi de lut roşu sângeriu îngropând sleiţi de putere trupuri, amintiri, vieţi? Pentru că, cei care pleacă dintre noi nu pleacă niciodata singuri. Ne iau cu ei. Pe unii o viaţă întreagă, pe alţii mai puţin, dar nu mai suntem niciunul niciodată întregi după. Timpul durerii se cere plâns atunci când vine. Atunci când noaptea nu mai e noapte şi ziua nu e decât noapte.

Ne plângem viaţa şi de viaţă. Unii cât trăim, alţii o plâng pentru noi după ce ne trecem. În mijlocul iadului deznădejdii speranţa unei reîntâlniri undeva, cândva, a unei vieţi veşnice şi a odihnei uşoare nu va umple spaţiul gol din fotografiile familiei, nu face nici patul mai cald, nici nopţile mai puţin reci, nici camera mai puţin goală, nici gândul iubirii mai real. Cel puţin nu o vreme. Apoi vine iar viaţa cu uitare, cu de toate de fapt, dar şi cu acceaşi speranţă a unei regăsiri. Undeva, cândva.

Le-am revăzut pe toate azi şi cerul s-a întunecat când mi-am adus aminte că noi mai existăm trăind şi am plâns viaţa oamenilor. Părinţi înstrăinaţi, soţi însinguraţi, copii îndureraţi, nepoţi vitregiţi, colegi sărăciţi, prieteni pustiiţi, oameni deznădăjduiţi pentru că drumul unui om drag se opreşte aici, în mâinile tandre ale groparului.

Cu dor de ai mei,
Alina Marincean