Doamna Adina Storin ne povestește, în timpul excursiei domniei sale prin Maramureș, despre Maestrul Aurel Storin alături de care și-a petrecut mai bine de 40 ani din viață.

N.R. Aurel Storin (12 ianuarie 1937 – 6 noiembrie 2015). Între 1955-1959 a urmat cursurile Facultății de Filologie a Universității din București. Aurel Storin a scris textele a peste 400 de melodii, marea majoritate devenite șlagăre, premiate la festivaluri și fredonate de-a lungul timpului și până astăzi de toată lumea.

A colaborat ca textier cu toți marii compozitori de muzică ușoară care, la rândul lor, au încredințat creațiile devenite imediat șlagăre unor nume care nu mai au nevoie de nici o prezentare, precum Luigi Ionescu („Lalele, lalele” de Temistocle Popa), Angela Similea („Să mori din dragoste rănită” de Marcel Dragomir, „Mă gândesc la dumneata” de Edmond Deda), Aura Urziceanu („Mai rămâi și nu pleca” de Marcel Dragomir), Margareta Pâslaru („Cu tine” de V. Veselovski — Premiul Radioteleviziunii 1965, „Liniștea mea” de Gelu Solomonescu), Margareta Pâslaru și Marina Voica („Balada” de Radu Șerban), Dan Spătaru („Prietene” de Temistocle Popa), Aurelian Andreescu („Te-ai schimbat” de Petre Mihăescu), Mădălina Manole („Fără dragostea ta”, „Vino, dragoste”, „Marea, cât dragostea noastră” de Șerban Georgescu), Mirabela Dauer („Să știi că nu e adevărat” de Horia Moculescu, „Dacă nu erai tu” de Jolt Kerestely), Corina Chiriac („Vino, iubire înapoi” de Ion Cristinoiu, „Parfumul străzilor” de Radu Șerban, „Serenadă” de Mircea Chiriac, „Și ieri și azi și mâine” de Horia Moculescu, în duet), Carmen Rădulescu („Nu mai știu ce să cred” de George Grigoriu, „Acasă” de Dan Ardelean).

Din aprilie 1960 până în 2007 a fost secretar literar al Teatrului de Revistă „Constantin Tănase”. A fost membru al Uniunii Scriitorilor din România și al UNITER, dar și redactor-șef al revistei „Realitatea evreiască”, publicație a Federației Comunităților Evreiești din România. A scris versuri, proză, piese de teatru, eseuri, în publicații precum „Viața românească”, „România literară”, „Luceafărul”, „Adevărul”, „Realitatea evreiască”, etc.

În 2007 a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

 (sursa: https://www.agerpres.ro/cultura/2015/11/08/a-murit-textierul-poetul-si-scriitorul-aurel-storin-17-18-04)

Autor, Sorin Markus

Sfârşitul de săptămână trecut a găzduit la Sighet etapa finală a raidului aviatic Timişoara – Sighet, etapă ce s-a derulat sub genericul „Maramureş Plai cu Zbor – Întâlnire pe Cerul Maramurerşului Istoric”.

În pofida condiţiilor meteorologice nu prea bune, s-a reuşit executarea mai multor zboruri deasupra Sighetului şi a zonelor adiacente cu paramotoarele de simplu şi dublu loc. Localnicii prezenţi în număr mare au avut prilejul de a încerca senzaţia zborului cu parapanta cu motor şi au rămas impresionaţi după finalizarea zborurilor.

„A fost ceva superb. Nu am mai zburat niciodată cu paramotorul. Sighetul este foarte frumos văzut de sus. Sper să mai am ocazia să mai zbor cât mai repede”, a declarat Ioan Şorban.

Piloţii paramotorişti au fost încântaţi de peisajele din zona Maramureşului istoric şi de ospitalitatea cu care au fost primiţi.

„Ne-am simţit excelent la Sighet. Aveţi o zonă foarte frumoasă. Le mulţumim colegilor sigheteni pentru găzduire. Voi reveni cu mare plăcere la Sighet”, a spus Sorin Lupulescu.

Un aport deosebit pentru reuşita evenimentului l-au avut piloţii paramotorişti Alexandru Tivadar, Radu Bulubaşa şi Adrian Bârlea. De asemenea, mulţumiri se îndreaptă şi către doamna Arina Hărănguş, managerul hotelului –restaurant „Flamingo” care s-a dovedit a fi o gazdă excelentă.

Autor, Liviu Șiman

Aveți dreptate, noi nu suntem un exemplu ideal de rezistență împotriva comunismului. Noi… Noi toți am încercat. Fie că a fost vorba de o rezistență culturală, fie de o rezistență politică, noi am fost acolo, mereu cu ochii-n patru, mereu cu spaima-n oase. Dar până la urmă nici nu era spaimă. Eram mândri; mândri să ne susținem ideile. Nu ne opuneam doar de dragul de a ne opune, ci o făceam pentru că încercam ca, prin toată munca noastră, să oprim dezvoltarea și, în cele din urmă să eliminăm un regim bolnav, un regim care căuta doar moarte, chin, suferință și supunere.

Eu n-am luptat fără arme. Am fost soldatul care a purtat un război prin cuvinte, acestea fiindu-mi scutul. Însă mi le-au luat și pe ele, singurul lucru care mă putea salva. Sunt un intelectual așa cum mă numesc unii, un scriitor și un apărător al dreptății așa cum îmi place mie să-mi spun. Am fost închis pentru lucrările mele care au subliniat și au explicat oamenilor ce înseamnă adevăratele orori ale comunismului. Am fost torturat pentru simplul fapt că nu stăteam în picioare în celulă, deoarece am cerut o cană cu apă pentru cel care avea să-mi moară în brațe sau din cauză că am întrebat cât este ora. Primeam răspunsuri care ne ucideau, mintea noastră fiind uneori mai rănită decât trupul. „De ce ai vrea să știi? Oricum n-o să mai ieși de aici niciodată”. Am ascultat acele cuvinte și le-am luat ca pe niște încurajări. Voiam să cred că dacă eu nu aveam să ies de acolo niciodată, măcar scrierile mele să fie libere. Dar nu s-a întâmplat nici asta. Imediat după abolirea monarhiei, regimul comunist a încercat să distrugă orice urmă de creativitate și liberă exprimare așa că, toată presa necomunistă a fost eliminată. În timp ce oamenii încercau să fie cât mai atenți la ceea ce spun și ce fac, din fiecare librărie ieșeau cărți care nu erau pe placul comuniștilor. O orientare pro-sovietică a acaparat întreaga Românie. S-au cenzurat lucrări, filme, piese de teatru și nimic nu putea fi publicat sau jucat fără ca cei din regim să fie de acord. Toți prietenii mei, toți oamenii în care avem încredere și pe care mă puteam baza au fost închiși, distrugându-se astfel intelectualitatea și cultura românească.

Când comunismul a preluat puterea, trebuia să găsesc un mod prin care să-mi pot păstra și viața, însă, prin care să pot totodată să mă și exprim. Voiam ca și cei fără școală, cei aproape 80% dintre români să înțeleagă faptul că nu ne pot răpune dacă suntem uniți, însă comuniștii ne-au luat-o înainte. Au făcut caricaturi ce aveau un rol foarte important în convingerea oamenilor de la țară că viața lor va fi mai bună dacă vor accepta comunizarea, dacă se vor colectiviza bucățile de pământ pe care le mai aveau, iar toate aceste desene erau însoțite de mesaje puternice și scurte, pe înțelesul lor. Deși am început să scriu și să distribui cu ajutorul unor securiști fantomă și al unor oameni infiltrați în partid mici scrisori menite să se opună regimului și să unească românii, data de 12 septembrie 1944 a fost cea în care a început tortura. Au fost peste două milioane de victime, oameni închiși, lăsați în suferință în peste 450 de locuri de detenție după semnarea Convenției de Armistițiu. Cu toate strădaniile și încercările mele de a supraviețui, am fost prins și întemnițat precum alți intelectuali „vinovați de dezastrul țarii”. Nu-mi păsa de soarta mea, ci doar de soarta țării mele. Mi-am lăsat și familia în urmă. Doi copilași de patru și de șase ani și o soție a cărei inimă a fost zdrobită atunci când și-a văzut bărbatul smuls din brațele ei în miez de noapte și trimis în închisoare.

Din păcate, nu toți au avut același curaj. Au fost oameni de care regimul s-a folosit, intelectuali a căror imagine a fost exploatată în favoarea comunismului și care, aparent, l-au susținut de teama ca viața lor sau a familiei lor să nu fie în pericol. Eram în ochii lor doar oameni cu o diplomă, însă fără personalitate.

Am reușit să scap. Cu ultimele puteri, după șapte luni, am fost ajutat de un vechi prieten cu o funcție importantă în partid și am fost eliberat, cei din celula unde stăteam fiind lăsați să creadă că voi fi executat. Voiam din toata inima să rămân în țară și să continui să lupt, însă când am aflat că soția mea și unul dintre băieți au fost omorâți, viața mi s-a părut prea cruntă și tot patriotismul meu a pierit odată cu moartea lor. Am decis să-mi iau copilul și să plec în străinătate. Cu greu am reușit să trecem granița, însă norocul nostru a fost că, după cele șapte luni de detenție, eram de nerecunoscut.

Acum, după atâția ani, vă las odată cu aceste rânduri și curajul meu de odinioară. Deși am fost un laș și nu am reușit să țin piept regimului, sufletul meu a rămas mereu alături de cei din țară, alături de cei care au murit și s-au jertfit pentru ca nepoții lor să trăiască într-o lume liberă. Nu plângeți pentru viețile care au fost luate, zâmbiți pentru cele care datorită lor au fost salvate.

Autor, Letiția Apan,
clasa a X-a B, C.N. „Dragoș Vodă”
(prof. coordonator, Marius Voinaghi)

Lucrare înscrisă și premiată în cadrul concursului de creaţie pentru liceeni „Comunizarea României. Tu ce ai face ?”, concurs organizat de Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc în parteneriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice şi cu Fundaţia Konrad Adenauer.

Rotary Club Sighet & Asociația Valea Verde vă invită la Alex Harding & Lucian Ban – „Somethin’ Holy” – Turneul european de jazz 2017 Reunion Tour

Alex HARDING, originar din Detroit, este considerat astăzi unul dintre cei mai importanți și distinctivi saxofoniști baritoni în jazz-ul contemporan. Cu un sound extrem de personal ancorat în blues și în jazz-ul free de avant-gardă, Alex Harding colaborează cu o serie de muzicieni și grupuri de prim rang în jazz: Sun Ra Orkestra, Julius Hemphill, Abdullah Ibrahim, Lester Bowie, David Murray, Defunkt, Clark Terry, etc. În același timp, Alex Harding apare pe înregistrări și concerte cu legende precum Aretha Franklin, Bjork, David Lee Roth sau musicalul Fela pe Broadway.

Colaborează cu pianistul de origine română Lucian BAN de aproape două decenii, odată cu mutarea acestuia la New York la sfârșitul anilor 90’, colaborând la mai multe proiecte, editând o serie de albume sub nume propriu, și susținând sute de concerte de ambele părți ale Atlanticului. Grupuri precum Lumination Ensemble, Lucian Ban & Alex Harding Quintet, Tuba Project sau duetul Somethin’ Holy s-au bucurat de elogiile presei de specialitate și ale publicului. În 2003, Quintetul lor cu invitatul special, legendarul baterist Barry Altschul câștiga premiul „Best Show of The Year” din partea ziarului All About Jazz NYC alături de concerte cu Joe Lovano și Cecil Taylor. În 2006 Alex Harding si Lucian Ban fondează TUBA PROJECT un grup construit în jurul mareului tubist de jazz Bob Stewart, iar în 2009 Alex Harding este prezent pe albumul „The Romanian-American Jazz Suite” condus de Sam Newsome și Lucian Ban.

Albumul „Somethin’ Holy” apărut în 2001 la CIMP Records primește 3 stars în ALL Music Guide iar criticul Terrell Holmes recenzând albumul în All About Jazz spune „Ban cântă cu o sensibillitate și fluență ce amintesc atât un McCoy Tyner cât și un Vladimir Horowitz, în timp ce Harding poate să-ți rupă inima cu tandrețe sau să te covârșească cu intensitatea sa”. Câțiva ani mai târziu cricitul Jeff Stockton îi descrie astfel pe cei doi „Alex Harding și Lucian Ban au dezvoltat un parteneriat muzical extrem de fructos, cu sunetul bluesy al lui Harding, un adevărat urmaș al unui Hamiett Bluiett, și pianul reflexiv al lui Ban ce combină eleganța tradiției clasice europene cu pasiunea pentru improvizație”.

Concertul excepțional de la Sighet, al celor doi mari muzicieni, va avea loc marți, 27 iunie 2017, la Școala de Muzică, Sala „George Enescu”, de la ora 19:30. Preț bilet: 10 lei.

Sponsori: Hotel Grădina Morii și Aska Grafika SRL

Partener media: www.salutsighet.ro

Stimată doamnă profesor Livia Monica Chifor, onoraţi foşti şi actuali profesori ai Şcolii Gimnaziale de Arte, mă adresez dumneavoastră şi corpului didactic auxiliar şi nedidactic.

Mă gândeam că aș putea vorbi despre dascălul Livia Monica Chifor, dar probabil aș spune lucruri pe care cei mai mulți dintre dumneavoastră le cunosc, pentru că marea majoritate a avut privilegiul de a activa în preajma domniei sale. Aș putea spune ceva despre pianistul Monica Chifor, dar, cu siguranță, sunt alții mult mai bine plasați decât mine pentru a face o descriere a carierei Domniei Sale. Și atunci, cred că din postura deținută astăzi, cel mai potrivit ar fi să spun câteva cuvinte despre dascălul Monica Chifor. Și dacă ar fi să spun în foarte puține cuvinte ceva despre asta, aș spune că a fost omul potrivit, la locul potrivit şi la momentul potrivit.

Participăm astăzi cu emoţie şi deosebită bucurie la un distins eveniment: pensionarea doamnei profesor Livia Monica Chifor.

Doresc să subliniez că ne aflăm în compania unei personalităţi marcante a învăţământului din şcoala noastră şi nu numai. Timp de 40 de ani, doamna Livia Monica Chifor a onorat catedra de pian a şcolii pe care a slujit-o cu dăruire şi mai ales cu pasiune şi competenţă.

Suntem îndreptăţiţi să afirmăm că doamna profesor este înzestrată cu talentul de dascăl, fiind şlefuitorul a zeci de generaţii de pianişti şi a contribuit la consolidarea şcolii. Prin activitatea depusă, a reuşit să revoluţioneze actul de predare al pianului. Prezenţa deosebit de activă a doamnei profesor în plan pianistic, şi nu numai, i- a adus o înaltă recunoaştere a meritelor şi o deosebită apreciere din partea colegilor şi a unui public larg, elevi, părinţi, autorităţi publice, ceea ce na face să afirmăm că, domnia sa, întruchipează personalitatea unui pedagog de mare valoare, recunoscut la nivel local, naţional şi, de ce nu, şi la nivel internaţional.

De asemenea, traseul didactic s-a împletit armonios cu funcţiile deţinute de-a lungul carierei didactice: membră în juriul mai multor concursuri; membră în consiliul consultativ al profesorilor de muzică; membră a echipei RODIS; profesor corepetitor al elevilor la toate concursurile; membră a corului Cristos Rege; membră a grupului Voces; voluntară la Casa Madre Colomba a surorilor Benedictine de Caritate; responsabil catedră din 1985 până în 2015.
A obţinut peste 260 de premii cu elevii clasei la diferite concursuri interne şi internaţionale.

Dragă doamnă colegă Livia Monica Chifor, întâlnirea de astăzi, reprezintă, pentru noi toţi, cei care au activat şi activează la Şcoala Gimnazială de Arte, prilejul de a vă arăta preţuirea de care vă bucuraţi pentru excepţionala dumneavoastră activitate didactică şi umană.

(prof. Nicolae Paraschiv, director al Școlii Gimnaziale de Arte – fragment din alocuțiunea rostită în data de 5 iunie 2017 la pensionarea doamnei profesor Monica Chifor)

***

Draga noastră Monica… Îmi spuneai mereu râzând „tu ai întotdeauna vorbele la tine” fiindcă găseam mereu ce să scot în evidență în orice situație. Dar azi… n-a fost nevoie de vorbe, nici ORGA nu s-a auzit în biserică… s-a auzit foarte clar corul deși toți plângeam în hohote. TE CÂNTAM PE TINE, de fapt! A fost cea mai tristă liturghie din viața noastră dar, sunt sigură că tu ne auzeai de pe norii albi care brăzdau cerul privirii mele… doar eu eram cu fața spre cer și cred că te zăream fiindcă gândurile mele au curs doar spre tine, de-a valma cu lacrimile.

Știu că o să ma cerți că sunt atât de siropoasă, tu cea pragmatică și atât de sigură pe-o partitură. Aici însă, vorbesc de partitura VIEȚII care ni te-a răpit fără explicații, fără să ne dezmeticim din nebuloasă!

Ți-am cântat azi „RUGĂCIUNE” de Eminescu, apoi „CUM SUNT, PRIMEȘTE-MĂ”  ca Dumnezeu să te adăposteacă în grădinile lui nesfârșite în care, vei învăța îngerii să cânte la pian… îi vei învăța cum să atingă clapele ca ele să sune DUMNEZEIEȘTE așa cum ne-ai încântat tu pe noi toată viața!
Corul CRISTOS REGE te va însoți pretutindeni în cântări iar eu, te-am cuibărit în sufletul meu pe veci… când am întrebări, îmi mângâi sufletul și te aștept la sfat!

ODIHNĂ VEȘNICĂ, SCUMPA NOASTRĂ! 
(Rodica Gheorghiu – profesor, coleg)

***

Nu pot să cred, nu pot accepta gândul că profesoara Monica Chifor ne-a părăsit pur și simplu. S-a retras din activitate în urmă cu doar câteva zile, avea în sfârșit planuri pentru a se ocupa un pic și de sine însăși, după o viață de muncă remarcabilă, cu rezultate excepționale. Discretă, cu mult bun simț, iubită de către prieteni și cunoștințe, atentă la cei din jur, așa am cunoscut-o atât din întâlnirile Clubului Rotary Sighet – din care soțul ei, Alexandru Chifor face parte – dar mai ales am admirat-o, mult mai îndeaproape, la Roma, integrată într-un grup care s-a solidificat prin plimbările lungi, dar deloc obositoare, din Piața Sfântul Petru și prin spiritul Vaticanului.

Doamna Monica Chifor a plecat lăsându-ne roadele muncii de zeci de ani, elevi – pianiști realizați, a lăsat o școală cunoscută pe plan național și internațional, a lăsat colegi, prieteni îndurerați, dar mai ales, ne-a lăsat imaginea dascălului de “modă veche”, dedicat total muncii, pianului, muzicii. Din păcate, de azi înainte doamna profesoară va avea parte doar de acompaniament celest.

Dumnezeu s-o odihnească în pacea Cerurilor! 
(Ion Mariș – Rotary Club Sighet)

***

Sunt alături de colegul nostru Alexandru Chifor, membru al Rotary Club Sighet, past – president, în momentele acestea deosebit de grele, când se desparte de soția lui, profesoara Monica Chifor, o doamnă din familia noastră rotariană, care și-a dedicat viața educației muzicale a copiilor din comunitatea sigheteană. Condoleanțe familiei îndoliate!

Dumnezeu s-o odihnească în pace!
(Emil Sopoian – Guvernator 2017 – 2018, District Rotary 2241, România & Republica Moldova)

***

Mi-este greu să aștern câteva gânduri concise despre doamna Chifor la atât de scurt timp după ce am aflat tragica veste… Tot ce mi-a trecut azi prin cap a fost, mereu și mereu: „Fără dânsa, eu nu aș fi eu, cea de azi”. Și, spunând asta, nu ma refer doar la faptul că dânsa mi-a deschis calea muzicii și m-a îndrumat să continui. Ci, poate și mai important, felul în care a făcut-o în acei primi ani cruciali ai dezvoltării unui copil. Am început studiul pianului cu dânsa la vârsta de 5 ani, însă mi-am dat seama abia după ce am plecat de la dânsa, cât a fost de valoroasă educația pe care am primit-o. Din punct de vedere al bazelor educației muzicale, cred că foarte greu s-ar fi găsit un profesor asemănător cu ea la noi în țară. Pe lângă asta însă, dânsa ne-a făcut să ne simțim bine pe scenă, să privim activitatea noastră ca pe ceva firesc – lucru pentru care îi voi fi recunoscătoare toată viața. S-a stins din viață un om care, prin faptul că a insuflat dragostea de muzică și de artă atâtor copii talentați, a adus o rază de lumină miilor de oameni care au ajuns și vor ajunge să asculte această muzică din mâinile și sufletele celor pe care i-a îndrumat.

Dumnezeu s-o odihnească!
(Aurelia Vișovan, asistent universitar, Universitatea de Muzică, Viena)

***

Am primit cu mare durere vestea morții doamnei Chifor Monica. Îmi aduc aminte cu nostalgie de momentele frumoase petrecute împreună, descoperind tainele muzicii și ale pianului. A dăruit din timpul ei, din resursele ei, investind în mine așa cum nimeni altcineva nu a fost dispus să o facă. Azi pot să sper la un viitor mai luminos datorită ei, de aceea, dragă doamnă profesoară, vă mulțumesc din suflet!
(Cadmiel Boțac, student, Conservatorul „Gheorghe Dima”, Cluj – Napoca)

N.R.: Ceremonia funerară va avea loc miercuri, 21 iunie 2017, ora 12:00, la Capela Romano – Catolică, Sighetu Marmației.

Echipa “Salut, Sighet!” transmite sincere condoleanțe familiei!

Din cauză că depozitarea prafului de puşcă era interzisă în interiorul oraşului, armata a construit pe malul râului Iza un turn special destinat acestui scop, în care, praful de puşcă era depozitat în butoaie de lemn. Clădirea, sub forma unui mic bastion, avea perimetrul împrejmuit şi păzit cu stricteţe.

Terminarea Primului Război Mondial a dus la schimbarea tipului de armament, astfel că turnul, ca depozit de praf de puşcă, a devenit inutil, el fiind dat în chirie unui anume Klein Dávid, comerciant de combustibil. Datorită frecventelor scurgeri de petrol care au poluat chiar şi fântânile din zonă, adminsitraţia a luat decizia de a închide turnul, pentru ca în anul 1930 să fie demolat.

Numele de „Puskapor” (Praf de puşcă) s-a păstrat până în prezent, el fiind şi numele podului de peste Iza aflat în imediata vecinătate.

Pietrele rămase în urma demolării au fost utilizate la construirea unor mici case, ridicate în locul vechiului turn.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Robert Zolopcsuk s-a născut la 17 iunie 1966 la Sighetu Marmației. A fost elev al profesorului și pictorului Andras Csaba la Casa Pionerilor, după care a urmat cursurile de pictură de la Școala Populară de Artă, unde a fost îndrumat de alți doi profesori de excepție, Elisabeta Peter Üto și Petru Bârsescu.  A absolvit Universitatea de Vest „Vasile Goldiș” Arad, avându-i profesori pe artiștii plastici băimăreni Iudith și Gheorghe Crăciun.

În prezent, este profesor de arte plastice la Școala de Arte „Gheorghe Chivu” din Sighet. A participat – cu lucrări de grafică și pictură în ulei – la numeroase expoziții de grup în Sighet și tabere de creație. A avut două expoziții personale la sala de expoziții de la Școala de Artă „Gheorghe Chivu”.

A publicat în anul 2006 cartea „Maramarossziget”, prima carte despre istoria arhitecturii din Sighetu Marmației, tradusă bilingv în română – engleză și publicată cu titlul „Sighetul Marmației” (Editura „Valea Verde”, 2012). Volumul „Sighetul Marmației” cuprinde lucrările proprii de grafică însoțite de un succint material documentar istoric.

„Frumusețea va salva lumea”, spune Dostoievski. Această propoziție mi-am amintit-o gândindu-mă la PALIKA, un creator de frumos. Arta lui, atât prin compoziție cât și prin cromatică, reflectă acea bucurie de a crea. Tablourile lui sunt pline de viață, fiindcă el trăiește actul creator. Orice artă care se naște din Lumina Divină, reflectă acea stare de FERICIRE care ar trebui să fie permanentă în sufletele noastre. Această fericire o simt totdeauna când privesc picturile lui PALI și, de fiecare dată îmi creează o stare de BINE.

Cu ocazia zilei de naștere îi doresc să meargă pe același drum al unei creații luminoase, fără să fie afectat de eventualele cuvinte mai puțin binevoitoare ale unor semeni de-ai noștri.

Ar trebui să fim conștienți că: „Precum îți sunt gândurile, așa îți este viața”, iar dacă ne dorim o viață mai FERICITĂ, să nu uităm cuvintele lui C.G. Jung: „Schimbarea vine din interior”.

Îi mulțumesc lui PALIKA că ne-am întâlnit în această dimensiune și pentru bucuria din lucrările lui, pentru multele lucruri frumoase pe care le-am învățat de la el.

La mulți ani, cu bucurie-n suflet!
(Petru BÂRSESCU, profesor)

Pe Domnul Robi îl cunosc de la Comunitatea Evreilor Sighet unde, de când eram copil, mi-l amintesc că desena cu cretă colorată pe tabla comunității, scene din Torah și reprezentări grafice cu semnificația sărbătorilor. Aproape la fiecare sărbătoare tabla ne afișa scena respectivă. Uneori artistul era prezent, alteori nu, dar mereu desenul era realizat. Desenele aveau mereu ceva frapant, nu puteai să treci prin acea cameră fără să le remarci.

Este profesor de desen la Centrul Cultural Sighet, artist grafician și pictor – unul dintre cei mai cunoscuți din Maramureșul Istoric, fiind pasionat de clădirile vechi (școli, biserici, sinagogi, case al unor personalități ale orașului), statui. Cântă la pian, colecționează obiecte vechi și scrie cărți cu caracter documentar a căror grafică desigur îi aparține (ian. 2006 – „Maramaros Sziget”; 2012 – „Sighetu-Marmației”).

În 2016 a fost numit membru de onoare al comunității evreilor din Sighetu-Marmației.

La mulți ani, Robi Zolopcsuk!  
(Sorin MARKUS, medic)

Dacă Robert Zolopcsuk a trecut cu bine cifra 50 a vârstei din buletin, el rămâne pentru mine acel tânăr care trece peste secole de cultură imperială în Maramureş, dezinvolt şi fără prejudecăţi, ca un adevărat cercetător, dar fără a fi angajat în niciun fel. Pasiunea şi priceperea sa în decriptarea şi interpretarea documentelor scrise sau fotografiate în ultimii 150 de ani, a depăşit deja sfera de interes a cercetătorilor din România. Colecţia sa de cărţi poştale ilustrate, focalizată pe Sighetu Marmaţiei şi zona Maramureşului Istoric este deja renumită în ţară şi peste hotare. Dacă profesia lui actuală, în cadrul Şcolii Populare de Artă din Sighetu Marmaţiei, este cea de profesor de desen, acest lucru nu pune deloc în umbră activitatea sa de polihistor local. În acest sens, Robert Zolopcsuk participă întotdeauna la solicitările de expertiză pe segmentul de istorie locală, ce vizează partea de arhitectură, diversele imobile declarate monumente istorice și/sau culturale.

La Zi de Aniversare, eu, prietenul lui mai vârstnic şi trecut prin mai multe încercări, îi urez tot BINELE ce-l poate primi un OM !

La Mulţi Ani !
(Valentin ROZSNYAI – pictor)

N.R.: Pe site-ul “Salut, Sighet!”, de câteva luni, în fiecare week-end, au fost reproduse imagini însoțite de texte din volumul “Sighetul Marmației”, apărut la Editura „Valea Verde”.

Ceea ce numim început, este de obicei sfârșit. Și ceea ce este sfârșit, este de fapt început. Sfârșitul este acolo de unde începem. (T.S.Eliot)

Absolvenții Facultății de Psihologie și Științe ale Educației din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Extensia Sighetu Marmației, specializarea pedagogia învățământului primar și preșcolar au avut vineri, 16 iunie 2017, festivitatea de absolvire a studiilor, nivel licență.

Dincolo de emoții, de bucuria de a fi prezenți în fața celor care i-au susținut de-a lungul acestor trei ani de studiu, de întâmpinarea unei etape noi și pline de provocări, absolvenții au transmis siguranță prin capacitatea de a înțelege că a cunoaște înseamnă a fi împlinit, înseamnă a-ți asuma rostul și rolul dobândit în urma unui lung itinerariu al învățării, care continuă, care nu se oprește aici.

Ei, care vor fi viitori dascăli, își încep astăzi cariera cu o asumare, o asumare a reponsabilității de a modela vieți, personalități, destine.

Este un lucru minunat să ai posibilitatea de a călători în tărâmul fascinant al cunoașterii, dar, mai ales, de a avea drept vocație, respectiv profesie, privilegiul de a-i învăța pe alții, de a-i îndruma, de a le fi călăuză, de a fi creatorul celorlalte profesii. Și, paradoxal vorbind, un profesor cu cât este mai puțin necesar cu atât este mai bun, prezența lui fiind resimțită chiar și-n timpul absenței sale.

A fi dascăl înseamnă a avea posibilitea de a fi întotdeauna înconjurat de cei tineri, de a privi în sufletul celor care te ascultă, de a stimula și cultiva dorința de învățare, de a te autodepăși în fiecare zi, de a fi hipercreativ, de a dărui din tine, din timpul tău, din tot ceea ce ești.

Țin să-i felicit pe absolvenții de astăzi –  dascălii de mâine, dorindu-le mult succes, multă răbdare întru excercitarea acestei profesii pline de provocări și satisfacții!

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Există o tanti virală pe net (ştiţi expresia) cu zeci de mii de vizualizări, cum ea însăşi se laudă că are, care, pe cei interesaţi, îi învaţă totul despre părinţie. Se prezintă regulamentar cu un site bine construit, curat, simplu, armonizând perfect galbenul cu mov exact după studiile de cromatică de la şcoala de arte. Culori calde care inspiră încredere şi două animăluţe ce-şi unesc năsucurile în faţa unui apus de soare minimalist. Se adresează cu Tu şi un impersonal Dragă, trimite mailuri regulate cu bancuri pentru mobilizarea umoristică, răspunde politicos la comentarii şi îşi expune graţios ţinuta impecabilă în timp ce îşi articulează rar discursul construit atent, presărat cu zâmbete încrezătoare. Susţine povestea cu mişcări ample ale braţelor frumos lucrate la sală şi unghiile îngrijite, străjuite de nişte contemporane cătuşe mărgelate. Ah!… tipica mamă a societăţii noastre, nu?

Minunatul discurs este atât de lung până să ajungă la partea esenţială, care nu e chiar rea, încât reuşeşti să-ţi dai seama ce pe lângă eşti de tot ce zice ea în acest context de estetică a marketingului care este menit să-ţi câştige încrederea în această exegetă a variantelor oferite pentru nişte nevoi apărute în urma cataclismului din România în domeniul creşterii copilului. Ea spune că regulile au apărut când a dispărut bunul simţ. Şi tot ea ne spune că deţine soluţii „să-ţi gândeşti copilul pe termen lung şi să-l construieşti aşa cum ai visat”. În aceeaşi ordine de idei, la Bucureşti se organizează sesiuni pentru hârjoneală între copii şi părinţi şi bătaie cu perne într-o sală luminoasă cu parchet din lemn masiv. WTF!!!?- ca să nu vorbesc bureţos în română.

Până nu demult mă lăudam că m-am născut în cea mai faină lună din an. Sunt destul de realistă să nu mă laud cu cea mai faină copilărie dar am luat ce se putea mai bun din ea. Jocul cu petale de bujori aruncate prin curte, cu beţele-păpuşi îmbrăcate în frunze, devorat de spumă de căpşuni până mi se facea rău de la ea, mâncat de cireşe furate până râgâiam de trei ori zgomotos şi promisiunea că anul acesta voi fi destul de curajoasă să mă urc pe liană în fizeş şi să fac baie în Tisa interzisă scăldatului. Uneori părinţii mei erau atât de absenţi sau de ocupaţi încât îmi imaginam că am fost adoptată şi îmi construiam o lume paralelă şi o altă dimensiune a iubirii şi a vieţii. Se numeşte imaginaţie. Asta nu se întâmpla niciodată în luna iunie. Era momentul meu să fiu şi să-i vad şi pe părinţi mai veseli ca de obicei. Sfârşitul anului şcolar venea doar cald şi era un dulce moment de eliberare, de împlinire, iubire şi recunoştinţă pe care nu puteam atunci să le numesc, ci doar să le simt.

E iar acea lună din an. Am participat şi eu la câteva serbări-momente de sfârşit de an. Părinţi care dau pe dinafară de părinţie, transpiraţi, emoţionaţi, îngrijoraţi de-a dreptul că temele pe vacanţă nu-s destule, mămici asortate şi tapate sau cu părul întins (depinde de stil, deşi azi sunt posibile ambele), bunicuţe cu baticuri simţindu-se anacronic şi stingher între samsunguri, aifonuri şi olviuuri, ridicate sub forma unor proslăviri către cer. Buchete de flori sub diverse forme, aranjamente plastifiate din diverse specii de înflorituri nenumite, sub forme de săgeţi, sori, stele, avioane, bărci, deschizătoare de bere, trandafiri sciplicioşi, margarete transformate genetic, crini chinuiţi şi doamne fereşte, fără garoafe!!!

Apoi, copiii… Ştiţi, în minunata lume capitalistă, competiţia e una dintre cheile succesului şi nu există probleme, există doar provocări. După acerba competiţie de peste an şi presiunea managerului suprem-părintele, vine momentul bilanţului. E de bine, de foarte bine, de suficient, am fost destul de cursiv, destul de serios, destul de politicos, destul de ambiţios, destul de corect, destul de tupeist, destul de muncitor, de ordonat, de atent, de rapid, de proaspăt, de original de, de, de… nicidecum de copil. O fetiţă mică, mică îi cere tatălui să-i dea jos coroniţa la fel de impecabilă ca ţinuta doamnei exeget, pentru că o deranjează la dans, singurul moment în care toţi copiii se deshid la nasturii cămăşii apretate, râd portocaliu şi îndrăznesc să păşească dincolo de ritm. Nu! Nu dai jos coroniţa, nu dai jos jerseul, nu bei apă, nu faci pişu, nu ţi-e cald, nu-ţi mişti buzele, nu greşeşti, nu, până nu primesc confirmarea la superlativ a abilităţilor mele exclusiv părinteşti! Unii părinţii încetează să mai fie şi altceva după ce se fac părinţi şi asta îi costă în primul rând pe copii.

Într-un iunie actual am văzut copii programaţi sub forma unui produs, gândiţi şi introduşi în strategii personale, modelaţi sub forme de proprietate personală care e musai să corespundă perfect şi să se integreze în constructe sociale din ce în ce mai puţin armonizate.

Ce ne facem, aşadar, dragi părinţi dezorientaţi, în vacanţa fără teme, fără zecile de concursuri în care să ne etichetăm copilul în termeni calificativi, fără sala luminoasă cu parchet din lemn masiv şi fără monitorizarea specializată a bătăilor cu perne. Ce fac părinţii în vacanţa mare? Pentru cei care caută răspunsuri există cursuri de… parenting of course .

Autor, Alina Marincean

Ultima zi de școală, prima zi de vacanță. Pentru unii, bucuria că dimineața nu mai sună nemilos ceasul și, cu pași târșâiți trebuie să se îndrepte spre baie, apoi cu ochii încă nehotărâți de a se deschide, să-și caute hainele, geanta, repede celularul, pachețelul cu mâncare,”ceao mami” și repede la liceu ca să nu intre după profesor. Apoi totul devine rutină: întrebări și răspunsuri, extemporale, mica „fugă” de la ora de economie sau mai știu eu care, întâlniri scurte și încărcate de sentimente pe care numai adolescenții le trăiesc cu atâta intensitate. Uneori e așa de bine să poți fura un pic de soare pe terenul din spatele bibliotecii! Sau să fumezi crezând că nu te vede nimeni! Și uite așa, zi după zi, uiți că mai ieri a fost prima ta zi de școală la liceu, că a fost prima zi de școală de toamnă trecută cu parfum de mere coapte și cu frunze ruginii în vie.

Alții încearcă să învețe că nu mai sunt elevi, că adolescența pleacă de la ei pentru a lăsa loc maturității și, primul și cel mai important examen – bacalaureatul, le va da posibilitatea să își urmeze visurile. Viața îi așteaptă așa cum bătrânul liceu îi așteaptă cuminte să se întoarcă peste zece, douăzeci, treizeci, n-zeci de ani cu aceeași dragoste și cu aceeași înțelegere.

Dacă ar fi să fac o comparație cu ceea ce înseamnă de sute de ani COLEGIUL NAȚIONAL „DRAGOȘ VODĂ” din Sighetu-Marmatiei, aș putea să spun că este un mare INSTITUT DE FORMARE DE OAMENI. Aici, nu numai că se învață, că se muncește serios și cu simț de răspundere, dar aici de formează oameni adevărați. Cu foarte multe piedici, cu foarte multe sacrificii și din partea elevilor dar și a profesorilor, cu mult mai puține recompense dar cu mult mai multe nemulțumiri. Într-un loc unde există copii nu ar trebui să existe ură, ambiții politice, răutate. În școală nu are ce căuta politicul, ci numai competitivitatea. Corpul de cadre didactice din această școală încearcă să mențină standardele înalte impuse de predecesori, abnegația și dăruirea cu care își sacrifică de multe ori viața personală în favoarea școlii, fac să nu existe complexe între absolvenții acestei școli și absolvenții unor alte școli din țară și din străinătate.

Profesorii

Suntem o categorie socială pe cât de blamată, pe atât de invidiată de restul categoriilor sociale. Sărăcia îi face pe oameni invidioși și răi. Nu de puține ori am auzit spunându-se : „Și ăstora (profesorilor) nu le trebuie decât salarii mari și nu muncesc decât cinci zile pe săptămână, au vacanțe, zile libere și le trebuie bani, mulți bani!”

Privită dinafară, situația așa pare. Dar, dacă am lua în considerare faptul că munca unui profesor nu se termină odată cu ieșirea din școală? El mai are de conceput teste, de corectat lucrări și teze, mai trebuie să citească pentru a se pregăti pentru a doua zi. Familia trebuie să aștepte la rând ca profesorul-tată, profesorul-mamă să-și termine treaba. Și atunci profesorul este prea obosit și prea sătul de cărți ca să mai aibă timp și chef sa urmărească temele și lecțiile propriilor săi copii. Un profesor are datoria sfântă de a învăța, dar și de a educa . Nu întotdeauna reușește, dar nu renunță niciodată să își facă datoria pentru că își iubește meseria, își iubește elevii și își iubește școala. El are un fel de muncă ale cărei rezultate nu se văd imediat dar, în mod cert, se vor vedea.

Într-o lume în care banul este la fel de puternic ca și politica, școala are de multe ori de suferit. Dar nu totul se măsoară în bani. Iubirea unui profesor pentru materia pe care o predă și elevii pe care îi formează este asemenea iubirii pe care o simțim pentru mamă. E unică și supremă. Și, oricât de mulți ar avea pretenția că ar ști să fie profesori mai buni decât cel care se află la catedră, trebuie să știe că a fi profesor este o artă, o calitate pe care nu oricine ar putea să o aibă.

Am vrut să scriu aceste rânduri la încheierea acestui an școlar și pentru a-mi exprima infinita iubire pentru școala pe care am servit-o mai bine de treizeci de ani, iubirea pentru liceul în care am fost elevă și sunt încă profesoară, iubirea pentru elevii mei și respectul pentru minunații mei colegi. Toamna ne va aduna din nou, mai odihniți și mai încrezători în ceea ce ar putea să ne ofere viitorul, dar mereu în suflet cu acea iubire pentru oameni care ne-a făcut PROFESORI.

Autor, Mariana Ona

Elevul Daniel Biro, din clasa a VIII-a A, de la Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa din Sighet”, a obţinut o bursă pentru a participa, în perioada 9-15 iulie 2017, la Space Camp Turkey (Tabăra Spaţială Turcia), în zona orașului Izmir, organizată de Global Friendship Through Space Education Turcia, în parteneriat cu Asociația Facultății de Științe Politice, Administrative și ale Comunicării (FSPAC) din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”.

Tabăra implică o serie de activități educative distractive de vară desfășurate în limba engleză cu instructori vorbitori de engleză la nivel nativ. Elevi din mai multe țări și culturi participă împreună în mediul neutru al unei tabere științifice, unde vor lua parte la un program distractiv și practic, gândit pentru a dezvolta abilitățile de lucru în echipă, de rezolvare a problemelor și cele creative, pe lângă stimularea interesului în matematică și științe.

Îl felicităm pe Daniel pentru reușită și îi urăm distracție plăcută! Mai multe detalii despre aceasta tabără: http://www.spacecampturkey.com/en-US/.

Sursă știre: https://www.facebook.com/scoalamihalyi/

Când vorbim de cultură, vorbim despre tot ceea ce păstrăm frumos și valoros, ducând mai departe spre a fi cunoscut și altora, fiindcă obiceiurile și tradițiile înseamnă moștenirea cea mai de preț, înseamnă identitate și unicitate, iar dincolo de mândria de a trăi în spiritul culturii în care te-ai născut, se află bucuria de a o împărtăși celor din jur.

În virtutea acestui sentiment, de câțiva ani încoace, maramureșenii cu origini ucrainene stabiliți peste ocean, enoriași ai bisericii Sf. Petru și Pavel din orașul Auburn, statul New York organizează anual un deosebit festival cu un puternic impact în comunicatea americană, este vorba despre Festivalul Tradițiilor Ucrainene (Ukrainian-American Heritage Festival – desfășurat anul acesta duminică, 11 iunie). Acest festival este mai mult decât o sărbătoare, organizatorii români, ucraineni și americani deopotrivă, colaborează încercând prin eforuri mari să reînvie cele mai frumoase tradiții ucrainene și să le prezinte tuturor celor care doresc să le cunoască.

Scopul evenimentului constituie conservarea și promovarea culturii ucrainiene în comunitatea americană prin prezentarea tradițiilor și obiceiurilor transmise din generație în generație în materie de: preparate culinare cu specific ucrainean, muzică și dansuri tradiționale, port popular și alte atracții specifice culturii ucrainene.

Participanții au fost încântați și impresionați de tot ceea ce au văzut, degustat și ascultat, cultura ucraineană fiind celebrată într-o atmosferă de sărbătoare și multă voie bună, în compania familiei, prietenilor și tuturor celor care s-au alăturat invitației de a face cunoștință cu obiceiurile ucrainene .

Iată părerile cătorva dintre participanții la Festivalul Culturii Ucrainene din orașul Auburn, statul New York:

„Festivalul a fost deosebit, am avut mâncare tradițională ucraineană, ansamblu popular care ne-a încântat cu muzică și dansuri, ne-am distrat de minune iar fetițele mele, Brianna și Alisa au câștigat câteva premii la concusurile organizate în cadrul evenimentului”. (Maria Mihaela Ilcu, născută în comuna Remeți, stabilită în orașul Auburn, NY)

„Cred că a fost cel mai frumos festival pe care l-am avut de câțiva ani încoace. M-a impresionat în mod deosebit muzica live, calitatea fiind excepțională. Se simțea spiritul comunității prin enoriașii bisericii care au contribuit la realizarea acestui eveniment, cu mult entuziasm și multă căldură sufletescă. Ce mă îngrijorează este faptul că tineretul din biserică este seminificativ redus și foarte puțin interesat de păstrarea și promovarea tradițiilor pe care, împreună cu părinții și bunicii lor, le-au adus aici, în America, iar cu timpul, această reticență a noii generații față de propriile lor tradiții va conduce iremediabil la uitare.” (Darian Dubovici, Auburn, NY)

„Organizarea acestui festival a însemnat mult efort, în special pentru enoriașii care au pregătit cele mai alese bucate. Este important să înțelegem că acest festival oferă, înainte de toate, posibilitatea pentru localnicii din Auburn precum și din orașele apropiate, de a face cunoștință cu specificul culinar și atracțiile culturii ucrainene. Numeroși participanți devin nostalgici când iau parte la acest festival, aducându-și aminte de unde au pornit, făcând o călătorie în trecutul lor, în tinerețe, pe vremea când bunicii și părinții erau ucraineni autentici. Din păcate, majoritatea își aduc doar aminte de trecut, fără a încerca să mențină vie această cultură. Speranța enorașilor acestei parohii, constituită majoritar din persoane vârstnice, este ca prin acest festival, cultura ucraineană să renască, iar această renaștere este în primul rând legată de biserică, întrucât biserica din Auburn este singura instituție de rit ucrainean care ne-a rămas aici. Împreună cu întrega parohie, suntem foarte mândri că am reușit să organizăm acest festival sperând ca în viitor, numărul celor care doresc să îmbrățișeze cultura ucraineană să fie cel puțin la fel de numeros ca la ediția din acest an”. (Taras Colopelnic, Auburn, NY)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Vasyl Colopelnic

Peisajul orașului nostru s-a îmbogățit cu un maidan de toată frumusețea. Bălării, resturi stradale, mizerii – este tabloul prezentat de acesta, rezultat în urma demolării clădirii fostei fabrici „Unitatea” (de’, relicvă a „trecutului rușinos” – care, oricum, a făcut cunoscut în lume numele urbei noastre – Tricotaje!).

În timpul campaniei și după alegeri, actualul primar promitea cu tam-tam și emfază construirea unei parcări ce trebuia să deservească Școala „Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”, C.N „Dragoș Vodă”, Poliția. Unde este parcarea? Trotuarele sunt pline – mai ales în fața Poliției – de autoturisme. Ca pieton, ești nevoit să treci pe carosabil – de’, polițiștii pot parca oriunde, că așa-i la noi.

Zilnic drumul este parcurs de copii – mai mici, mai mari. Așteptăm detașamentele de rozătoare să-i atace? Așteptăm izbucnirea unei epidemii din „maidanul cu buruieni”?

Asta este realitatea cruntă – una promitem, cuie facem.

Măcar aveți simțul răspunderii și spuneți-ne și nouă – umilii dumneavoastră alegători – ce se întâmplă. Sau nu mai prezentăm interes până la următoarele alegeri?

P.S.

Știți ce este vis-a-vis, pe ambele părți de maidan? O grădiniță cu orar prelungit, o școală și un liceu. Apropos – de când nu ați mai trecut prin această parte a orașului? Este în centru, totuși.

Autor, Aurelia Dragoș