În fotografie: o clasă din promoția anului 1955 de la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet. Printre absolvenți Deaciuc Ioan, Leordean Vasile, Ofrim Vasile iar dintre profesori au fost identificați prof. Ciplea (căs. Melaniuc) Ecaterina, prof. Negrea Eusebia, prof. Berți Ștefan.
Dacă mai recunoașteți dintre elevii și profesorii promoției anului 1955 din fotografie… scrieți-ne.
Mulțumim dr. Mihaela Ofrim pentru poza din albumul familiei Ofrim.
Salut, Sighet!
Sorcovă de pe acasă,
Să trăiți cu frâna trasă,
Să munciți, să tot plătiți,
Pe datorii să zâmbiți.
Taxele să vă rodească,
Statul să vă mulțumească,
Salariul să stea pe loc,
Prețurile să nu ia foc.
Frigider plin pe hârtie,
Realitatea-i aurie,
Facturi grele, contul gol,
Dar discursu-i protocol,
Școli cu vise ideale,
Spitale cu nosocomiale,
Pensii cât mai speciale.
La mulți ani, cu ton moral:
Strângeți cureaua… egal!
Ia mai mânați măi flăcăi,
Dar să nu uitați de… ei!
ARS PUBLICA
6 4
6 3
Offf
6 1
6 6
Printre amintiri, aude și azi cele două zaruri și glasul care citea de fiecare dată cifrele de pe ele. Cum se joacă table? Nu știe nici acum și nici nu crede că va învăța. S-a lămurit: nu e el cu jocurile. Lui să îi dați numere, litere, tabele și liste că altfel se face de râs. Și totuși, iar îl frământă ceva. Chiar face un 6 diferența?
În tumultul de gânduri nu-ți vine să stai, ci să fugi. Și totuși, el stă… Puternic, cu spatele drept, ca întotdeauna. Cum a fost învățat de viață mereu. Și de anul ăsta, deopotrivă. Puternic în aparență, dar atât de ușor de doborât în esență. N-ar zice nimeni asta. Pare de neînvins, insensibil, fără emoție. Doar formă, precizie, claritate, exactitate. Și uite acum la el: un mușuroi de gânduri. Anul ce a trecut nu i-a venit cu fluturi, ci cu omizi. Dar știa că, la momentul potrivit, omizile se vor transforma în ceea ce sunt menite să devină. Și când nu părea a fi așa, continua să spere. Și dacă chiar nu era așa, tot nu era momentul să tragă oblonul. Se mai imagina el vreun actor, cu viața în vizorul lumiiși asta îl făcea să nu abandoneze tot. Dacă v-a plăcut bufonul, mai veniți și altădată fredona uneori cu o mare ceașcă de cafea în mână și ochii ațintiți în același ecran al unui laptop ce demult trebuia schimbat. Nu renunța el așa ușor la lucrurile lui. Nici la oameni, nici la obiceiuri, nici la activități, nici la alergarea de colo-colo. Da, deci nu renunța la nimic.
Cei din jur? Vedeau doar forța. El vedea lupta. Uneori atât de grea încât de l-ar fi zărit vreun soldat, i-ar fi dat titlul de mareșal. Dar cine să îl vadă? Că nu se plânge, nici nu plânge. Îi e frică să verse o lacrimă de teama de a nu forma un nou ocean… Pacificul, Indianul, Atlanticul…de ajuns. Nimeni nu vrea Oceanul Antoine… Și așa ne confruntăm cu topirea ghețarilor, de topim și ghețarii inimilor, unde ne mai ducem veacul?
Inventarul anului? Probleme mici, apoi mai mari. Decizii amânate care deveniseră urgențe. Greșeli repetate suficient de des încât să nu mai poată fi numite întâmplări. Știa regula: o dată e greșeală. De două ori e alegere. De trei ori… de trei ori începe să doară altfel, pentru că știi că puteai opri asta. Și totuși, undeva în el, rămăsese convingerea că omizile nu sunt capăt de drum. Că, dacă ai răbdare și nu le strivești, se vor transforma.Gândul e gând. Fapta e fapta și asta ținea de el. Viața nu se schimbă când gândești frumos, ci când faci.
Și acum face ceva: lucrează la noua lui pasiune- torturile. N-ar fi crezut vreodată că va spune că asta e cea mai ușoară parte a vieții. Și uite că așa e. Lecția învățată? Un lucru bun se încearcă, nu se judecă înainte. Și apropierea de un om la fel, fie rău, fie bun. A învățat că oamenii răi nu se evită întotdeauna și pot fi dezarmați prin bine. Că nu e despre a demonstra, ci despre a transforma. Că dacă te ții de nimicuri prea mult timp, riști să ajungi de nimic nu pentru că n-ai valoare, ci pentru că n-ai avut curajul să renunți la ce te micșora.
Ce mai an… A descoperit, a învățat, a recapitulat. Apoi a reînvățat, a mai recapitulat și tot se întreabă cât de repede va uita… Căci așa e… Adesea ne îngreunăm zilele uitând trăiri, experiențe, gânduri, oameni…Punem praful pe relații având impresia că ele iau când, în schimb, ele doar dau. Și totuși, fugim de ele. Oricine poate fugi. Ce a învățat el? Că maturitatea vine din a sta și a transforma ce doare în valoare. Nu să forțeze schimbarea altora, ci să fie prezent pentru ei. Alegerile repetate i-au modelat caracterul mai mult decât deciziile spectaculoase.Diferența a făcut-o ce a ales să fie, nu să primească. Și așa, pas cu pas, uite că totuși a trecut un an și, chiar dacă nu totul s-a schimbat, lecțiile au fost învățate, examenele luate și e pregătit pentru măriri.
Pune ultima coacăză roșie pe tort. Se uită înapoi și îi dau lacrimile… Iar acum nu se mai întâmplă cataclisme dacă plânge… Căci, după atâți ani de bătătorit lumea, anul ăsta l-a făcut să conștientizeze ceva când a apărut ea… Ca o cucoană. A pus stăpânire pe casă, pe oglindă, pe tot. Și-a făcut culcuș până și în gânduri și bucătărește în inimă. Și când apare ea, iubirea, lacrima își găsește locul acasă. Nu mai e pericol; nu mai e catastrofă. E ca un fiu rătăcitor pentru care se pregătește un ospăț mare. Nu pentru că durerea a dispărut, ci pentru că nu mai e singură. Bucuria nu mai stă în gazdă, ci se mută permanent. De ce? Pentru că frumusețea, fericirea și dragostea nu stau în bomba de la început, ci în tot parcursul. Inima e la locul ei, dar i se adaugă un ajutor: parte din inima celuilalt. Și cine e celălalt? Orice om pe care îl întâlnește: și vecina ce verifică prin vizor fiecare mișcare, și copilul de la etaj ce parcă îi face gălăgie în cap, și colegul căruia trebuie să îi explice de zece ori, și doamna de la casă care, prea încărcată de griji, l-a repezit azi. Și, și, și….
Se topesc ghețari, se sfărâmă munți, doar inimile rămân la fel chiar și peste ani dacă se îngrijește cineva de ele. Căci ea, iubirea, mai poate salva lumea. Cu o condiție. Să nu lăsăm rănile vechi să stea în calea noilor începuturi.
Și poate că da: uneori un 6 chiar face diferența. Începând de azi, pentru 365 de ori.
Gabriela MICH
Sursă foto: reproduceri lucrări de S. Dali & V. Kandinsky
Salut, Sighet!
urează colaboratorilor și cititorilor… de-acasă și din lumea largă:
LA MULȚI ANI!
Boldog új évet!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Feliz año nuevo!
Felice Anno Nuovo!
Happy New Year!
Szczęśliwego nowego roku!
Щасливого Нового року!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!
Salut, Sighet!
La final de an apare aproape reflex această presiune a schimbării. Ne promitem că „de la anul” vom face sport, vom economisi, vom învăța ceva nou, vom deveni o versiune mai bună a noastră. A stabili priorități este sănătos, mai ales când sunt realiste. Problema apare după sărbători, când entuziasmul se lovește de revenirea la viața cotidiană.
Stresul reapare. Incertitudinile revin. Ne întoarcem, aparent, la „versiunea de bază”. Asta nu înseamnă eșec și nici lipsă de ambiție. Este, în esență, un mecanism de apărare. Corpul și mintea au nevoie de stabilitate. Când nu avem suficient timp pentru refacere, căutăm instinctiv un minim de confort. Acel nivel la care putem funcționa fără să ne prăbușim. Nu e comoditate. E supraviețuire.
Agitația de la final de an este, paradoxal, mai obositoare decât multe perioade din restul anului. Curățenie, gătit, drumuri, musafiri, întâlniri cu rude față de care simți o obligație socială. Toate adună oboseală și anxietate. Exact într-un moment care ar trebui să fie despre pauză. Despre liniște. Despre refacere fizică și emoțională.
Iar peste toate, apare obsesia inutilă: „Unde facem Revelionul?”. Ca și cum alegerea confortului în locul haosului ar pune în pericol trecerea în noul an. Pământul nu se oprește din orbitat în jurul Soarelui pentru că alegi să stai acasă.
Așa că, dacă nu ai planuri, ești într-o poziție excelentă. Planul tău poate fi să fii tu. Atât. Iar dacă simți nevoia unor perspective pentru anul care vine, începe simplu și concret. Fă ceva pentru comunitatea din care faci parte, împreună cu ea. Curăță spațiul din jurul casei tale. Implică-te în cartier. Susține un proiect local, civic, educațional sau social. Orice gest mic, dar real, ancorat în prezent.
Schimbarea durabilă nu începe cu liste grandioase, ci cu acțiuni mici, repetabile și asumate. De acolo se construiește tot restul.
Adrian REDNIC
sursă foto principal: Google
Profesorul de desen (artist vizual) Arpad Kovacs (n. 1948 – d. 2023) în stânga fotografiei și artistul fotograf Petru Sângeorzan (dreapta), în centrul Sighetului, în anul 1980.
Arpad Kovacs a fost profesor de desen – caligrafie la Liceul Pedagogic din Sighet din anul 1973 până la părăsirea României în anul 1985, când a emigrat în Israel. A părăsit Israelul în anul 1995, din motive personale, stabilindu-se definitiv în Germania (Frankfurt am Main), unde s-a dedicat studiilor teoretice și experimentelor practice în artă.
A avut numeroase expoziții atât în România – Sighet (1974), Baia Mare, Brașov, Cluj, cât și în Polonia, Ungaria, Israel, Germania, SUA etc.
În Germania reușește să-și facă un nume în artă dar a expus sporadic; a lăsat în urmă o impresionantă moștenire (în curs de inventariere).
A decedat în Germania la 06 iulie 2023.
Fotografia (foto – Róbert Pásztor) și informațiile ne-au fost transmise de dl. Petru Sângeorzan. Mulțumim!
Salut, Sighet!
Luna decembrie a.c. a debutat în forţă la Sighet sub aspect cultural! Oraşul şi-a primenit straiele de sărbătoare, febra pregătirilor se simţea în aer, colindătorii îşi începuseră cântările, din vitrine îţi zâmbeau ademenitor bunătăţi şi cadouri inedite, Moş Crăciun îşi verifica temeinic lista!
Asociaţia Cultura Gratia Urbis, fidelă unei promisiuni făcute publicului sighetean în luna mai, cu ocazia spectacolului Trei Tenori Italieni, a fost gazda concertului-fenomen Regal Vienez, eveniment ce oferă două ore de magie pură, graţie orchestrei, corului şi baletului Opera Vox, unor solişti excepţionali, precum Giulia Maggio, Paolo Spagnuolo, sau Alfio Grasso, totul sub bagheta bine-cunoscutului solist violonist şi dirijor Bogdan Costache.
Fiind pentru al treilea an consecutiv când reuşim să punem Sighetul pe harta turneului naţional al Operei Vox, unii dintre oaspeţii noştri permanenţi ne-au întrebat dacă va fi ceva nou.
Ei bine, nu doar că repertoriul din acest an a fost pur şi simplu fabulos, nu doar că vocile şi interpretarea instrumentală au fost de vis! Am avut parte şi de o surpiză inedită: prezenţa tânărului artist Gabriel Popescu!
Şi pentru că, după fiecare spectacol Opera Vox la Sighet, prin bunăvoinţa partenerului media „Salut, Sighet!”, încercăm să punctăm şi un interviu cu unul dintre oaspeţi, am considerat că, de această dată, cel mai potrivit să vorbească sighetenilor este chiar el!
Andreea Biro (A.B.): Mărturisesc că nu mi-am imaginat vreodată că voi avea ocazia să aplaud în picioare, alături de 350 de concetăţeni, un tânăr de doar 12 ani, care după ce ne-a fermecat pur şi simplu cu talentul său, a zâmbit modest, natural, fără aere de vedetă! Cum se vede lumea de acolo, de pe scenă?
Gabriel Popescu (G.P.): Păi nu prea o văd. De fapt, ceea ce simt e mult mai puternic decât ceea ce văd. Îți dai seama că fiecare palmă care se unește în aplauze e un fel de îmbrățișare colectivă, că fiecare zâmbet ascuns în întuneric îți spune „continuă, ne-ai cucerit!”. Și atunci, scena devine un pod invizibil între tine și ceilalți, un loc unde nu mai contează vârsta.
A.B: La ce vârstă ai început să studiezi muzica şi cum ţi-ai ales instrumentul pe care îl stăpâneşti azi cu atâta măiestrie?
G.P: Eu m-am apucat de acest instrument pe care îl stăpânesc la vârsta de 8 ani, dar totul a început de la o chitară de jucărie ce am primit-o la vârsta de 4 ani.
A.B: Câte ore exersezi pe zi? Şi cât este de greu – dacă este! – să acomodezi asta în programul unui elev care, cu siguranţă, trebuie să-şi facă şi temele pentru şcoală!
G.P: Exersez cam o oră pe zi. La început mi-a fost mai greu cu chitara pentru că era ceva nou și a trebuit să exersez mult mai mult. Faptul că sunt un elev de nota 10 la școală, mă ajută să-mi fac cu ușurință temele. Acum pot spune că este destul de ușor pentru mine.
A.B: Majoritatea tinerilor de vârsta ta se plâng că nu le rămâne mai deloc timp liber, după îndeplinirea obligaţiilor şcolare. Tu… ai aşa ceva? Timp pentru tine.
G.P: Uneori am, uneori nu. Eu sunt și sportiv de performanță, practic triatlonul, zilnic merg la antrenamente, 2 ore. Pot spune că acest sport este relaxant pentru mine, și aici am câștigat multe medalii.
A.B: Vorbeşte-ne puţin despre concursurile pe care ţi le-ai trecut în palmares!
G.P: Am fost la multe concursuri, dar cel mai important pentru mine este câștigarea premiului special la „Olimpiada Națională de Interpretare Instrumentală 2025”, secțiunea corzi grave deoarece am fost singurul elev de clasa a 5-a care s-a calificat la naționale.
A.B: Felicitări maxime! Nu e puţin lucru! Profesorul şi mentorul tău ţi-a stat cu mândrie alături pe scenă. De cât timp lucraţi împreună?
G.P: Lucrăm împreună de 4 ani, dar simt că-l cunosc de când era mic. Iubirea mea față de acest instrument a venit și datorită domnului Mădălin Antonesei, care a știut cum să mă îndrume să-mi doresc să fiu din ce în ce mai bun, iar pentru asta îi mulțumesc.
A.B: Îţi doreşti o carieră exclusiv în muzică sau există un plan B?
G.P: Dacă mă întreba cineva anul trecut, spuneam că voi merge la mate-info la liceu, dar acum îmi doresc să merg la liceul de muzică „George Enescu” pentru a studia mai departe muzica.
A.B: Te-am surprins în mai multe rânduri, după spectacole, exersând cu o kendama. E un ritual de educare a concentrării, a răbdării, a îndemânării? Sau pur şi simplu nevoia de a fi doar copil uneori?
G.P: Pot spune că este o distracție pentru mine. Eu am foarte multă energie și trebuie să o consum cumva.
A.B: Ai vreun sfat pentru tinerii care doresc să studieze muzica la nivel de performanţă?
G.P: Da, deși pare greu la început, nu renunța la visurile tale!
A.B: Am aflat cu bucurie că ne vom reîntâlni în luna martie! În numele publicului sighetean, al cititorilor Salut, Sighet, al meu personal, îţi doresc sărbători binecuvântate alături de familie, inspiraţie şi putere de muncă şi te rog să adresezi un mesaj celor care ţi-au admirat talentul şi pasiunea pentru muzică!
G.P: Vă mulțumesc că ați venit la spectacol, vă doresc un Crăciun fericit plin de lucruri minunate alături de cei dragi, un Moș Crăciun plin cu daruri și multă sănătate. În încheiere, aș vrea să-i mulțumesc domnului Ioan Vrășmaș pentru că mi-a dat ocazia să cânt în acest minunat spectacol de Crăciun alături de orchestra DI TEATRO D’OPERA ITALIANA și OPERA VOX, dirijor Bogdan COSTACHE.
A.B: Mulţumim, Gabriel Popescu! Te aşteptăm cu drag să revii la Sighet!
Pe 6 martie 2026, cu doar două luni înainte ca oraşul nostru să împlinească 700 de ani, tânărul Gabriel Popescu se întoarce la Sighet alături de Opera Vox şi Bogdan Costache, în spectacolul Simfonia Iubirii. Biletele s-au pus deja în vânzare!
Andreea BIRO
Rănile acestui Crăciun
cu Hristos colindând în toate
casele cu oameni
pe vreme de război și de
dragoste
doar inima mea caldă,
neîntreruptă ca
într-o fotografie veche ce
sângerează o mie de flăcări
în această noapte sfântă de
iarnă visul meu frumos de
Crăciun mi-a adus o casă nouă
în turla unei biserici.
Antonia Luiza DUBOVICI
* * *
■ Antonia Luiza DUBOVICI (n. ZAVALIC) s-a născut la 24 iulie 1989 în Sighetul Marmaţiei.
■ Este licenţiată în Asistenţă Socială şi absolventă a Programului Masteral Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
■ Stabilită în SUA din anul 2018.
■ A publicat în revistele: Mantaua lui Gogol, Actualitatea Literară, Singur, Oglinda Literară, Cronica, Negru pe Alb, Marmația Literară, Mișcarea Literară, Tu-carte deschisă, în ziarul județean Graiul Maramureșului etc.
■ Debut editorial cu volumul: ■ Despre fluturi și praf (Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2013).
■ După debutul editorial a publicat volumele: ■ Despre înfrângerea definitivă a întunericului (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2015) ■ Templul de Adamant/ Храм Адаманта/The Adamanth Temple (Editura Valea Verde, Sighetul Marmației, 2019).
■ Este inclusă în antologiile de poezie: ■ Cinci Poete (Antologia Concursului de poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015) ■ Pe aleea cuvintelor (Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015) ■ Pași împreună (Editura Gutinul, Baia Mare, 2015).
■ Premii: Premiul „Ileana Mihai”, acordat de Centrul de Studii Maramureșene Sighetul Marmației cu ocazia Zilelor Scriitorului Sighetean, iulie 2015; Trofeul „Primăvara 2015-agonia.ro” în cadrul Concursului de Poezie „Primăvara 2015-agonia.ro”; Premiul Revistei „Mișcarea Literară’’ la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, mai 2014; Premiul pentru debut al Serilor de Poezie „Nichita Stănescu” Desești (septembrie 2013); Premiul pentru debut la Festivalul Naţional de Poezie „Armonii de Primăvară”, Vișeul de Sus (2013).
■ Traduceri: Când aveam 19 ani de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca ediție specială în limba engleză de Broombank Publishing, SUA).
Salut, Sighet!
Foto: colaj (imagine stânga – Andy Warhol)
Anul 2025 se încheie cu binecunoscutul Festival de Datini și Obiceiuri de Iarnă „MARMAȚIA”, ajuns la ediția 57. Și la parada din acest an (27 decembrie) a fost „înghesuiala” specifică, grupuri și formații folclorice din Maramureș dar și din alte județe (Bihor, Bistrița Năsăud, Botoșani, Mureș, Neamț, Suceava) și din Republica Moldova (Dondușeni) plus mulțimea privitorilor (localnici dar și vizitatori).
N-a fost zăpadă (ne-am obișnuit așa în ultimii ani) dar a fost voie bună și relaxare.
Vă invităm să urmăriți un scurt montaj VIDEO de la parada formațiilor artistice participante:
Foto & Video: dr. Sorin Markus
Unul dintre ultimii supraviețuitori ai „lotului Vișovan”, domnul Ioan Dunca din Vișeu de Sus (actualmente în vârstă de 93 de ani) este autorul unei impresionante și deosebit de documentate lucrări memorialistice, intitulate „Aur și noroi”, care cuprinde experiența autorului în cei 11 ani de pușcărie comunistă. Un episod foarte emoționant s-a petrecut în ziua de Crăciun a anului 1952.
Eram în ziua de Crăciun a anului 1952 în colonia de muncă forțată Coasta Galeș de pe Canalul Dunăre – Marea Neagră, alături de alți maramureșeni condamnați de regimul comunist și de mulți oameni din toate colțurile țării, de toate vârstele și profesiile… În ziua aceea, nu știu nici cine, nici de unde, a făcut rost de o vioară. Cineva, o dosise cumva. Când am văzut-o, ochii noștri s-au supradimensionat. Posibil că, atunci când „brigada orchestră” din Poarta Albă a fost desființată, instrumentele au fost depuse la magazie în bagajele posesorilor, iar la plecarea în altă colonie au fost restituite, dar vioara cu pricina nu a mai fost depusă la magazia noului domiciliu. Cum prin Coasta Galeș nu s-au făcut percheziții din cauza programului supraîncărcat, a rămas așa.
Aveam printre noi un violonist profesionist, un bucureștean pe nume Ion Niculescu. Când a văzut vioara, Ion s-a albit la față (cât mai încăpea din nuanța aceea pe fața oricăruia dintre noi!) și a luat-o în mână, uitându-se la ea ca la o comoară pierdută și subit regăsită. Se uita la scripcă de parcă în viața lui nu văzuse așa ceva. Fața frumoasă a lui Ion era crispată. De emoție. Eram lângă el.
–Nelule, o să mai pot cânta? Și mi-a arătat mâinile.
Erau ca ale noastre, ale fiecăruia dintre noi, opincă. Talpă groasă, bătătorită și adesea însângerată pe la articulațiile degetelor. Când desfăceai degetele înțepenite, dimineața, când se dădea deșteptarea, la încheieturi apărea adesea sânge. Faptul nu mai mira pe nimeni, era parte din firescul cotidian. Din acel firesc. Dar pentru Ion, care „afară” renunțase la tot, dedicându-se exclusiv viorii, acel firesc de care vorbeam, constituia un risc grav, de aceea întrebarea.
–Ai să poți Ioane și încă cum!!! Habar nu am de unde mi-a venit optimismul acela…
Unde nu a început Ion să-și scoată țoalele, una câte una și să le arunce pe prici, fără nici o grijă pentru o eventuală ordine, până ce a rămas în pulover, sau în ceea ce a mai rămas dintr-un fost pulover.
–Ce faci băiete? Pe frigul acesta?…
–Nici o grijă! Mă încălzesc eu! Pentru început lăsați-mă să cânt ce-mi doresc eu. Apoi o voi face pe gustul tuturor. Bine?
–Bine! Și-a acordat instrumentul după ureche – de unde diapazon? – l-a așezat la locul lui, a închis ochii și a început.
Liniștea s-a instalat instantaneu, perfectă, totală. Ce a scos Ion din instrumentul acela de calitate medie – după opinia celor ce se pricepeau la așa ceva – nu se poate descrie. Eram cutremurați, zguduiți, înfiorați până în temeliile sufletelor noastre, în exces sensibilizate. Credeam că ne-am asprit în anii duri care trecuseră peste noi și prin care trecuserăm – eram în al treilea an pe Canal, al cincilea de închisoare și peste mai puțin de două luni urma să împlinesc 21 de ani – , eram aspriți fără îndoială, dar sufletele erau sensibilizate în compensație. Spre stupoarea noastră de zgribuliți, am observat cum fruntea lui Ion s-a acoperit cu boabe limpezi de sudoare, fața a recuperat – de unde? – o culoare aproape normală. Prietenul nostru era transfigurat. Iar noi… noi eram prin alte spații, duși undeva… departe… departe…
Cât a durat?… Timpul era suspendat. A venit și momentul în care Ion a început să intre în gusturile noastre. Am avut favorul să înceapă cu mine, fără să mă întrebe ce-mi poftește inima, căci știa, doream „Ave Maria” de Schubert. Apoi alții și alții și toți împreună, am beneficiat din plin de harul lui Ion, care se pare că uitase cu totul de palmele sale bătucite, de degetele sale desțepenite la „deșteptare”, fiecare cu ajutorul celeilalte mâini. Nu mai era nimic din toate acestea. Mai târziu, când vraja s-a destrămat, mi-a spus, minunându-se foarte, că are impresia că niciodată nu a cântat atât de frumos! Tot ce se poate!
Au auzit cei de la poartă sau un suflet „milostiv” a dat informația cui nu trebuie? Nu știu. Știu că au venit niște gardieni, au confiscat instrumentul buclucaș devenit corp delict și duși au fost. Ciudat mi se pare faptul că nu s-a luat nici o măsură disciplinară, ba chiar s-a obținut ca instrumentul incriminat să fie depus în bagajul proprietarului de drept. Aproape un miracol.
Dar, fiind Crăciunul, de ce nu?
Din volumul „Aur și noroi”, autor Ioan Dunca, Editura Metafora, Constanța 2004
Este vremea colindelor… este vremea bucuriilor!
Salut, Sighet!
Foto: Felician Săteanu
În inima Maramureșului Voievodal, acolo unde tradiția se trăiește și se transmite din generație în generație, municipiul Sighetu Marmației va găzdui, în data de 27 decembrie 2025, cea de-a 57-a ediție a Festivalului de Datini și Obiceiuri de Iarnă „MARMAȚIA”, unul dintre cele mai longevive și reprezentative evenimente dedicate tradițiilor de iarnă din România, un eveniment emblematic al spiritualității și identității românești.
Festivalul „MARMAȚIA” aduce împreună cete de colindători, ansambluri folclorice, grupuri de mascați și păstrători ai obiceiurilor străvechi, într-un spectacol viu al iernii maramureșene. Jocul, colindul, portul popular autentic și ritualurile ancestrale vor transforma orașul într-o adevărată scenă a tradiției, unde trecutul și prezentul se întâlnesc sub semnul bucuriei și al comunității.
La ediția din acest an sunt așteptați participanți din toate zonele etnografice ale Maramureșului, precum și invitați din alte regiuni ale țării, oferind publicului larg un spectacol de o mare valoare artistică și spirituală. Festivalul reprezintă un prilej de întâlnire între generații și o reafirmare a importanței păstrării tradițiilor românești autentice.
Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „MARMAȚIA” rămâne un simbol al continuității, al demnității culturale și al spiritului voievodal care definește Maramureșul.
Organizatori: Primăria și Consiliul Local Sighet, Centrul Cultural Sighet, Muzeul Maramureșean, Consiliul Județean Maramureș (sprijin financiar).
Centrul Cultural Sighet
„Salut, Sighet!” dorește colaboratorilor, cititorilor și tuturor celor care sunt conectați la magia acestor zile:
CRĂCIUN FERICIT!… și… Sărbători minunate!!
Boldog Karácsonyt!
Frohe Weihnachten!
Joyeux Noël!
Merry Christmas!
Buon Natale!
Feliz Navidad!
Καλά Χριστούγεννα!
Vrolijk Kerstfeest!
З Різдвом Христовим!
Veselé Vánoce! God Jul!
Սուրբ Ծնունդ!
Счастливого Рождества!
Salut, Sighet!
Foto: lucrări de Edvard Munch și Banksy