Ridicat pe locul cimitirului reformat, închis în anul 1887 şi devenit în 1889 Parcul “Regina Elisabeta”, Palatul Culturii a fost ridicat între anii 1912-1913, planurile aparţinând arhitectului Sándy Gyula. Firma constructoare, ‘’Fuchs es Társa’’, din Beregszász, a realizat clădirea din fier beton, fiind prima de acest fel din oraş, iar lucrările speciale din beton cu inserţie preîntinsă au fost asigurate de firma “Pittel & Braunvetter” din Budapesta.

Structura construcţiei, care aminteşte de o cetate medievală transpusă în limbaj art nouveau, se datorează baronului Perényi Zsigmond, comite al Maramureşului, secretar de stat şi preşedinte al Asociaţiei Maramureş.

Destinat a fi sediul Asociaţiei Culturale “Máramaros”, la parter a fost amenajată o bibliotecă, alături de o sală de mese şi un mic magazin. La primul etaj se aflau sala festivă, sala artiştilor, sala de expoziţie, un cazinou, iar la etajul a doilea au fost expuse obiecte de muzeu şi tablouri donate de colecţionarul Urányi Imre, printre care şi celebra pictura a lui Hollósy Simon, ‘’Cetatea Hustului’’.

În 1931 pe tavanul scării principale este pictată o ‘’Alegorie a artelor’’de către Szabó Elemér, cunoscut sub pseudonimul de Livius Bordeaux.

Numele donatorilor unor sume de cel puţin 200 coroane au fost inscripţionate pe plăci de marmură montate la intrare, nume care aminteasc generaţiilor viitoare de sacrificiul făcut de înaintaşii lor pentru edificarea unei clădiri ce urma să contribuie la propagarea culturii în regiune.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Tabăra de pictură de la Târgu Lăpuș (2016) ne-a prilejuit o întâlnire cu arta, ne-a oferit ocazia de a-i înțelege pe artiștii participanți și, mai ales, bucuria să-i ascultăm colorând… cuvintele.

sursă foto: internet

Tenisul, dragostea mea – aceste cuvinte caracterizează pasiunea de-o viață a profesorului – antrenor de tenis, Eugen Mihaljek. Implicându-se cu multă dăruie și determinare a reușit să impulsioneze și să dezvolte această ramură sportivă în urbea de la poalele Solovanului. De-a lungul timpului a reușit să obțină rezultate excelente, făcând cunoscut tenisul sighetean, atât în țară, cât și peste hotare. Fără a greși, putem vorbi de o adevărată școală de tenis sigheteană.

Liviu Șiman: Ce v-a atras spre tenis și nu spre o altă ramură sportivă ?
Eugen Mihaljek: Tenisul a devenit pasiunea mea din momentul în care l-am văzut pe Ilie Năstase jucând în Cupa Davis cu Egiptul. Aveam atunci 12 ani. A fost un moment determinant pentru destinul meu și am știut că voi deveni antrenor de tenis.

Liviu Șiman: Cum se practica tenisul înainte de 1989?
Eugen Mihaljek: Îmi aduc aminte de perioda când jucam și 10 ore pe zi, cu precădere în vacanțe. Am început să joc în grădina părinților mei, după care, alături de prietenul meu Ioan Remeni, jucam de la 5 dimineața. Problema cea mare consta în dotarea tehnică. Trebuia să ne procurăm rachete, mingi, etc.

Liviu Șiman: Care a fost prima competiție la care ați participat?
Eugen Mihaljek: A fost un turneu organizat de dr. Ștefan Nadoși, un mare iubitor al tenisului, un pionier al tenisului sighetean. Eram tânăr și am câștigat toate meciurile, ajungând în finală, dar am vrut să mă retrag. Motivul a fost că îl consideram pe adversarul meu mult mai puternic decât mine. Domnul dr. Ștefan Nadoși a venit la mine și m-a rugat să particip la finală. M-a convins. Am jucat copleșit de emoții deoarece la meci au asistat și colegele mele de clasă. Am câștigat cu scorul de 6-0, 6-3. A mai urmat un turneu la Baia Mare, unde am câștigat din nou. Am băut șampanie din cupa primită împreună cu domnul dr. Ștefan Nadoși. Din acel moment am devenit prieteni foarte buni până când el a trecut la cele veșnice. Împreună am format o echipă de dublu imbatabilă, chiar dacă domnul dr. Nadoși era mai în vârstă. Jucam în acea periodă la Clubul “Sănătatea’’.

Liviu Șiman: După ce ați absolvit Liceul “Dragoș Vodă” ați susținut examenul de intrare la I.E.F.S.(Institutul de Educație Fizică și Sport), examen pe care l-ați luat. Cum au fost anii studenției ?
Eugen Mihaljek: Era foarte greu să se intre la I.E.F.S. M-am pregătit intens cu prof. Felician Ilnițchi, care m-a încurajat și mi-a fost îndrumător. Odată intrat, am jucat foarte mult tenis la “Tenis Club București”. Era cea mai mare bază de tenis din țară. Am avut prilejul să văd jucând mari lideri mondiali ca: Jimmy Connors, Ilie Năstase, Bjorn Borg, etc. În timpul vacanțelor am fost și profesor de tenis la Costinești. I-am învățat să joace tenis pe artiștii Tamara Crețulescu, Florina Cercel, Ileana Bârlădeanu, Damian Crâșmaru, Tudor Gheorghe, Vasile Șeicaru. De asemenea, eram profesor și în parcul Herăstrău din București. Au fost ani foarte frumoși.

Liviu Șiman: Ce ați făcut după absolvirea facultății?
Eugen Mihaljek: Am terminat facultatea în 1980. Pe atunci se făceau 3 ani. Cei care aveau rezultate bune puteau face 4 ani. Am făcut și al 4-lea an. Dacă mă limitam doar la 3 ani puteam prinde titular la București. Am vrut să mă întorc la Sighet, dar nu erau locuri pe specialitatea mea. Am plecat antrenor la “Cuprom” Baia Mare. Aici am rămas pentru  un an. Îmi doream cu ardoare să vin acasă.. Mi-an satisfăcut și stagiul militar, după care am venit la Sighet.

Liviu Șiman: Cu ce gânduri v-ați reîntors acasă?
Eugen Mihaljek: Am revenit cu multă dorință de a dezvolta tenisul la mine acasă. Nu a fost ușor. Fiind obișnuit cu condițiile excelente de la București și Baia Mare am fost oarecum dezamăgit de ceea ce am găsit acasă. La vremea aceea la Sighet existau doar două terenuri, unul de zgură și altul de bitum. Am muncit foarte mult. Stăteam și 14 ore pe zi pe teren. Am reușit să reabilitez cele două terenuri. Racordam manual rachetele. Ulterior abia am achiziționat o mașină de racordat. În pofida bazei materiale precare am reușit să obținem rezultate excelente. Am organizat primele ediții ale Cupei ‘’Marmația’’ și a Cupei ’Tata și Copilul”. Am avut jucători în Lotul Național și am obținut primul titlu de campion național din istoria Maramureșului, titlu adus de către tenismena Eva Ivanovici, care avea doar 10 ani. Competiția s-a derulat la Satu Mare, în anul 1988. A fost un meci dramatic. Fiind condusă, Eva Ivanovici a reușit să-și revină și să câștige. A fost un meci de infarct. În tenis, răsturnările de scor sunt foarte frecvente. Meciul nu se termină decât după jucarea ultimei mingi. Tot din acea periodă îmi aduc aminte de un meci jucat de Eva Ivanovici la un turneu în Ungaria, unde a ajuns în finală, iar Martina Higins nu a ajuns decât în sferturi. Martina Higins era nr. 1 mondial, poate cea mai talentată tenismenă din lume. În anul 1988, în urma rezultatelor excelente obținute, am fost numit în funcția de președinte al Consiliului Municipal pentru Educație Fizică și Sport. Ca să poți ocupa o asemene funcție, pe care nu mi-am dorit-o, trebuia să ai și calitatea de membru de partid. Eu nu am fost membru, dar m-au făcut rapid. Nu mă simțem în apele mele în costum și la cravată. A fost un calvar.

Liviu Șiman: Cum v-ați derulat activitatea după 1989?
Eugen Mihaljek: Primul lucru pe care l-am făcut a fost să-mi ard carnetul de partid. Nu m-a interesat niciodată vreo funcție de conducere. Politica mea este tenisul. I-am spus și soției mele, cu care m-am căsătorit în anul 1983, că pentru mine tenisul primează. Am fost colegi de clasă și m-a înțeles. Mi-am continuat activitatea în cadrul catedrei de tenis de la Clubul Sportiv Școlar Sighet. Am mai amenajat un teren pe care l-am tot extins având și ajutorul prietenilor și al pasionaților de tenis. La acest teren s-a mai adăugat unul de dimensiuni mai mici folosit pentru antrenamente. Am antrenat jucători foarte buni. Nu mai puțini de 8 dintre ei au ajuns în Lotul Național. Eva Ivanovici, Marius Balea, Marta Szabo, Virginia Dutca, Sebastian Simion, Laura Mihaljek, Carmen Truș, Raluca Ghinda. Laura Mihaljek, fiica mea, a câștigat de 3 ori Cupa “Dinamo”. Laura, jucând un meci cu un tenismen din Australia, după meci tatăl acestuia a venit la mine și mi-a propus să merg în Australia, dar fără familie. Am refuzat categoric, cu toate că-mi doream foarte mult să vizitez Australia. Am mai avut ocazii să merg în în Statele Unite ale Americii și Japonia. Am preferat să rămân acasă. În perioda 1992-2016, pe lângă accederea jucătorilor sigheteni în Lotul Național, echipa de băieți și fete în formula CSS-Phoenix a activat în Divizia A de seniori și senioare. Au fost câștigate numeroase concursuri interne și internationale. Au fost obținute la campionatele naționale 5 medalii de aur, 3 medalii de argint, 12 medalii de bronz. Un moment aparte a fost promovarea la celebra Academie “Nikola Pilić” ,München a sportivilor Carmen Truș și Vlad Onița. Echipa de fete under 18 a ajuns vicecampioană națională în 2012. Un alt aspect care vine ca o recunoaștere a valorii tenisului sighetean îl reprezintă evoluția jucătoareai Carmen Truș în Statele Unite ale Americii, Chicago, pe o bursă de 40.000 de dolari.

Liviu Șiman: Rezultate excelente obținute, hai s-o spunem, în condiții nu prea optime de pregătire.
Eugen Mihaljek: Așa este. Este din ce în ce mai dificil să faci performanță când te lupți cu orașe care au baze de pregătire excelent dotate. De exemplu, la București, s-a construit o bază cu 25 de terenuri acoperite. Noi suntem nevoiți să ne adaptăm condițiilor meteorologice, ploaie, vânt, etc. Este foarte bine și frumos când Sighetul are campioni și rezultate excepționale, dar nu primim un sprijin mai consistent. Nu vrem bani. Vrem un ajutor pentru a beneficia de condiții optime de pregătire adecvate. Iubesc Sighetul! Sunt consecvent principiilor mele și nu voi pleca niciodată din Sighet. Sunt foarte fericit când un elev de-al meu câștigă o competiție.

Liviu Șiman: Ce sfaturi le dați tinerilor care vor să îmbrățișeze această frumoasă și nobilă ramură sportivă?
Eugen Mihaljek: În primul rând, au nevoie de calități native: viteză și îndemânare, care sunt greu perfectibile, iar restul forța, rezistența sunt ameliorabile. Este nevoie și de multă inteligență. Nu întâmplător tenismenii sunt considerați sportivii cu IQ-ul cel mai ridicat dintre cei care practică performanța. A practica tenisul înseamnă să faci sacrificii enorme. Este nevoie să fii implicat mental foarte mult. Tenisul te dezvoltă armonios psiho-somatic.

Liviu Șiman: Ce alți tenismeni v-au inspirat?
Eugen Mihaljek: Pe lângă Ilie Năstase, au mai fost Andrea Agassi și Roger Federer.

Liviu Șiman: Ce proiecte aveți în vedere să mai derulați?
Eugen Mihaljek: Obiectivul principal rămâne în continuare edificarea bazei de antrenament. Am mai lansat o competiție “Tenis 10”, la care participă sportivi de 8, 9, 10 ani, pe care vreau să o dezvolt. Lansată anul trecut, această competiție ne-a adus rezultate foarte bune, competiția fiind înscrisă în calendarul Federației Române de Tenis. Voi continua și cu Cupa “Tatăl și Copilul’’. Avem un parteneriat cu tenismenii din Vișeu de Sus și cu cei din Teacevo, Ucraina. Împreună organizăm diferite competiții.

Liviu Șiman: Știu că aveți și o altă pasiune legată tot de tenis. Sunteți posesorul unei impresionante colecții de mingi de tenis, dintre care unele cu autografe de la mari tenismeni. De când colecționați mingi de tenis ?
Eugen Mihaljek: Am început să colecționez mingi de tenis de pe vremea când eram profesor de tenis la Costinești. În prezent am în jur de 1000 de mingi de tenis. Obiectivul meu este să ajung la cifra de 1956, anul nașterii mele. Am mingi cu autograf de la : Ilie Năstase, Roger Federer, Horia Tecău, Simona Halep, Stan Smith.

Liviu Șiman: Vă mulțumesc pentru inteviul acordat și vă doresc să aveți în continuare o activitate susțnută care să aducă noi rezultate excepționale tenisului sighetean. Poate și factorii de decizie pe plan local se vor implica într-o mai mare măsură pentru a vă sprijini în eforturile menite a obține performanțe.
Eugen Mihaljek: Vă mulțumesc și eu pentru interesul pe care îl manifestați pentru tenisul sighetean. Deoarece sunteți la început de drum, vă urez mult succes în continuare și vă așteptăm cu drag să ne fiți alături și în continuare. Sunt convins că, dacă vom avea un real sprijin, rezultatele vor fi pe măsură!

Liviu Șiman

Exotic – termen explicat în DEX astfel: (despre țări, ținuturi) care se află într-o regiune depărtată și impresionează prin peisajele neobișnuite și aspectele ciudate.

Am plecat de la acest cuvânt pentru că l-am auzit asociat de mai multe ori cu Maramureşul. La început n-am reuşit să înţeleg dacă a fost folosit politicos – peiorativ sau dimpotrivă. M-am lămurit cu unii, cu alţii n-am insistat. Cert e că acest loc se conturează în imaginea celor străini, altfel. Apoi de ce şi cum, stau scrise sute de pagini, validate sau criticate de opinii contemporane ale turiştilor care vin în Maramureş.

Exotic sau doar special, într-un calcul matematic simplist am construit următoarea schemă: din 10 opinii ale unor tineri israelieni veniţi dintr-o cultură complet diferită, referitoare la şederea în Sighet, Maramureş, toate 10 au fost în primul rând despre oameni, despre căldura şi bunăvoinţa lor. Ce-i face pe aceşti oameni atât de ospitalieri, bucuroşi de oaspeţi şi dornici să mulţumească? Teoriile pro şi contra legate de această renumită ospitalitate au dezarmat în faţa puterii exemplului. Naturaleţea şi entuziasmul nu se pot teoretiza complet şi concret; şi poate nici nu e nevoie. E bine doar să le îmbrăţişăm şi să le valorizăm.

Numărul doi în clasamentul pozitiv a fost mâncarea! Am depăşit-o pe cea a mamei!!! Nu sună rău, sperând însă că doamnele mame nu gătesc prost :).

Apoi a venit apăsarea trecutului sumbru în contrast cu cimitirul vesel, diversitatea, cultura umoristică aparte, culorile chiar şi cele ale caselor de pe Valea Izei, puternic pigmentate în portocaliu şi roz, care ne intrigă pe noi sighetenii şi nu numai.

Iar la sfârşit, dar nu pe ultimul loc, a fost eterna natură, peisajul, răcoarea nopţilor şi ceaţa groasă a dimineţilor în vârful Gutâiului, ploaia măruntă şi liniştea ninsorii scurte.

Am scârţâit la chestiuni de logistică hotelieră dar cine îşi mai aduce aminte de ele când pleci cu lacrimi în ochi şi noua ta dorinţă e să te căsătoreşti în Maramureş, să râmâi definitiv sau sa te întorci…. mâine.

Cam aşa deci: Maramureşul nu doar se vizitează, Maramureşul se simte!

Alina Marincean

După o perioadă în care putem spune că oraşul a fost destul de liniştit, gaşca veselă se întoarce. Să nu credeţi că e vorba de comedianţi, deşi am putea spune că e mai degrabă o tragicomedie, vorbim de căţeii atât de adoraţi de unii şi atât de criticaţi de marea majoritate. Câinii fără stăpân care sunt o problemă de ani de zile pentru oraş. Câinii fără stăpân care dispar brusc pentru a reapărea câteva săptămâni mai târziu, împreună cu prietenii pe care şi i-au făcut în perioada în care au lipsit. Dacă v-a fost dor să-i vedeţi, nu trebuie să ieşiţi doar seara la plimbare sau dimineaţa devreme printre blocuri, ghenele de gunoi sau, ştiu eu, pe străzile lăturalnice. Ei pot fi zăriţi şi în mijlocul zilei. Ieri, spre exemplu, se plimbau în faţa catedralei ortodoxe, iar astăzi, nestingheriţi treceau puţin neregulamentar strada, în preajma sensului giratoriu din centru. Poate mergeau la pizzerie, nu ştiu să vă spun exact pentru că mie una, mi-e cam frică de ei şi le-am pierdut urma. Cu siguranţă se va găsi cineva care să le identifice locaţia. În speranţa că vom avea câini cu stăpâni şi orăşeni fără muşcături aşteptăm, ce? Probabil întrebarea.

Diana Mariana Apopi

Salomon Isacovici (1924, Sighet – 8 februarie 1998, Quito, Ecuador) om de afaceri, scriitor

Salomon Isacovici s-a născut la Sighet în anul 1924, unul dintre cei opt copii ai unei familii de fermieri. După o copilărie fericită şi ferită de griji în care a studiat atât cursurile heder-ului cât şi ale yeshivei locale, în anul 1944 este deportat alături de întreaga familie la lagărele de concentrare de la Auschwitz şi Birkenau unde, deşi împuşcat, scapă cu viaţă şi este transferat în lagărul Gross-Rosen de unde va fi eliberat de armata americană.

Întors acasă, află că întreaga avere i-a fost furată iar casa ocupată; se alătură mişcării sioniste cu intenţia de a emigra în Palestina dar renunţă la idee pentru ca, în anul 1948, să-şi urmeze iubita în Ecuador, cetăţeania căruia o va primi în 1958. Devenit între timp un om de afaceri prosper, îşi dedică o bună parte din timp pentru lupta pentru drepturile indigenilor ecuadorieni al căror tratament din partea autorităţilor spaniole era similar cu cel al evreilor sub ocupaţia nazistă, fapt care-i va provoca o serie de neplăceri din partea unor prelaţi romano-catolici locali printre care şi oprirea de la publicare a romanului „A7393: Hombre de Cenizas” („A7393: Omul de Cenuşă”) care va vedea lumina tiparului abia în anul 1990 în Mexico.

Romanul – scris împreună cu Juan Manuel Rodriguez – descrie copilăria în Sighetul natal, anii petrecuţi sub teroarea nazistă şi apoi emigrarea în Ecuador. Considerat „o mărturie crudă a lagărelor naziste”, romanul „Omul de cenuşă” a avut un succes comercial şi de critică, în 1991 fiindu-i decernat premiul „Fernando Jeno”.

Traducerea în limba engleză iniţiată de Universitatea din Nebraska, SUA, a fost însoţită de o controversă: Juan Manuel Rodriguez care a contribuit la corectarea limbii spaniole a textului original, a afirmat că romanul este o ficţiune în care a incorporat texte proprii şi, ca atare, trebuie considerat coautor, şi să beneficieze de drepturi egale. Ulterior, controversa a fost considerată un exemplu de „uzurpare literară” şi o încercare antisemită de a diminua, dacă nu chiar nega, sinistrele experienţe trăite de evrei în lagărele naziste. Până la urmă, varianta în limba engleză a văzut lumina zilei în anul 1999 sub titlul „Man of Ashes” avându-l pe copertă pe Juan Manuel Rodriguez ca şi coautor. Din păcate, Salomon Isacovici n-a trăit să apuce apariţia cărţii în limba engleză: a murit de cancer la 8 februarie 1998.

Ioan J. Popescu

sursă foto: internet

Sub auspiciile Asociaţiei Italia in Arte nel Mondo la sfârşitul lunii ianuarie a apărut Catalogul Internaţional de Artă al Artiştilor Asociaţi. Albumul este un omagiu adus reputatului pictor olandez Rembrandt, de la a cărui naştere s-au împlinit anul trecut 410 ani (Leida, 15 iulie 1606-Amsterdam, 4 octombrie 1669).

Selecția artiştilor şi a lucrărilor din Catalog a fost realizată de către Giuseppe Rossi (editorul catalogului), Magg.Dr. Michele Miulli (expert în artă), Roberto Chiavarini, Dario Chiavarini (curator), expert în artă contemporană, inițiatorul proiectului.

Albumul-Catalog născut, dincolo de spaţiul omagial magic al operei lui Rembrandt, din dorinţa artiştilor invitaţi de a pune la dispoziţia publicului iubitor de frumos o lucrare amplă, bogat ilustrată, cu detalii și istorii ale celor mai reprezentative opere de pictură, sculptură, grafică ale acestora, un omagiu universal adus marelui Rembrandt. Textele care însoţesc fiecare „profil” din Catalog sunt ale curatorului acestuia dar sunt citate şi din cei care şi-au exprimat opiniile despre artiştii inscluşi în catalog din ţările lor de origine (Franţa, Italia, Germania, Maroc, Spania, Mexic, Portugalia, Grecia, Belgia, Olanda, Rusia…). Albumul-Catalog nu este scos la vânzare pe piaţă, este cu „circuit închis”.

În cele ce urmează spicuim câteva opinii despre Rembrandt şi arta sa: „În mod sigur Rembrandt a fost unul din cei mai mari reprezentanţi ai Secolului de Aur Olandez şi a reprezentat mai mult decât oricare altul cea mai mare putere culturală, economică şi politică a epocii, dar este cu adevărat minunat cum el, fiul unui simplu morar, a ales un drum cu totul diferit faţă de cel al familiei, luîndu-şi destinul în propriile mâini… În atmosfera secolului al XVI-lea la modă era, printre literaţi dar şi printre pictorii vremii, autobiografismul, obiceiul acestora de a-şi face, într-un ritual de celebrare, autoportretul… Pictorul olandez merge mult mai departe pictându-se pe sine de 75 de ori în patruzeci de ani, între 1627 şi 1669. Rembrandt nu respectă moda timpului, aşa cum alţi artişti pictau portrete ale comercianţilor bogaţi sau ale nobililor, protectori ai artelor şi ştiinţei (mecena) şi regi. El se reprezintă pe el însuşi, conform unui realism care tinde să se sustragă logicii pictorului de curte care pictează la comandă. Autoportretele sale sunt firul conducător pentru un continuu şi neliniştit imbold în descoperirea propriului său eu într-o spasmodică căutare individualistă şi care face din propria viaţă subiect şi în aceeaşi măsură obiect al artei.”

Pentru cititorii site-ului „Salut, Sighet!” punctăm câteva aprecieri care apar în Albumul-Catalog despre sculptorul sighetean Mihai BORODI:

*
■ „Bourguignon (Dijonul este situat în provincia franceză Bourgundia, n.m. Echim Vancea) prin adopţiune (Mihai Borodi, n.m.) – absolvent de Arte Frumoase din Bucureşti – acest sculptor îşi are inspiraţia în rădăcinile sale: „Sunt originar dintr- o regiune din nord-vestul României, care are un caracter etnografic foarte puternic; eu sunt legat de cultura ţărănească şi de arhitectura populară. Lucrez foarte mult pe simboluri şi forme geometrice a căror suprafeţe sunt foarte curate şi au linii foarte simple care să sugerează esenţialul. „ (Magg. Dr. Michele Miulli, expert în artă, în revista, „Regards croises”, Saint Apollinaire).

*
■ „Evocativ şi simbolic, artistul urmăreşte sentimentul uman al iubirii şi dragostei, suflul vital pentru valorizarea păcii şi reconcilierea în subconştientul uman. Dialogul intim, depăşeşte timiditatea aparentă şi trece dincolo de liniile de tensiune pentru a-i asigura sculpturii devenirea continuă.” (Magg. Dr. Michele Miulli)

*

■ „Foarte preocupat de sculptura monumentală, acest sculptor a realizat mai multe lucrări publice în ţara sa de origine (România, Maramureş, n.m.) şi în Franţa (Saint Apollinaire): „Speranţa” (calcar, 2007), „Dialog intim” , bustul călugărului L’Abbé Pierre. Sculptorul Mihai BOBODI este unul dintre laureaţii Premiului „Michelangelo” (Roma, 2015), pentru munca artistică şi întreaga sa activitate de creaţie, de asemenea a primit, pentru pictură, Premiul „Leonardo da Vinci” (Florenţa, 2016).” (Giuseppe Rossi, editorul albumului).
*
■ „Operele sculptorului Mihai BOBODI devin naturale şi necesare acolo unde sunt plasate ele. Publicul le iubeşte fără să le judece prea mult, ele sunt ceva natural, luminoase, pătrunzătoare şi de o linişte fermă.” (Cleopatra Lorinţiu).
*
■ „Există o forţă şi un sens al volumului şi al spaţiului bine construit, conceput şi articulat la Mihai BORODI care le păstrează, le ţine departe de extremele geometrizării şi metaforicului livresc, care conferă operelor sale unitate şi bogăţie semantică. De la diversele sale orientări noi apreciem, totuşi, formula constructivistă în arhitectura spațială bine articulată şi clară la care noi vedem o cale tot timpul explotabilă (de exploatat).” (Magda Cârneci)

În încheierea acestori însemnări să notăm o mărturie de credinţă despre lemn a sculptorului Mihai Borodi: „Lemnul este una dintre primele mele emoţii pe care le-am încercat în sculptură. Mă simt pătruns de efluviile izvorâte din esenţa lui. Când eram mic mă duceam zilnic în pădure sau urmăream îndeaproape modul cum unchiul meu, meşterul de porţi maramureşene Gheorghe Borodi, muşca cu securea din trunchiul răpus al copacului. Puterea lemnului îţi dă putere să iubeşti omul, viaţa şi poate că trăinicia sa te îndeamnă să devii mai bun şi, de ce nu, mai înţelept. Copacul este unul din miracolele naturii. Sculptura recompune acest miracol.”

Echim VANCEA

La 31 de ani împliniți, Nicolae Miroslav Petrețchi a câștigat la alegerile din 11 decembrie 2016, un mandat de deputat în Parlamentul României. Dacă celelalte mari partide nu au putut să impună un locuitor al Sighetului sau împrejurimilor la alegerile din anul trecut, pe un loc eligibil, iată că vom fi reprezentați totuși în cel mai înalt for al țării de către președintele Uniunii Ucrainenilor din România. Tânărul proaspăt deputat are o experiență “colaterală” în zona legislativului, activând mult timp în antecamera politicii românești, fiind expert parlamentar al fostului deputat al UUR, în perioada 2009 – 2012, dar și președinte al Uniunii Ucrainenilor din România din 2015 până în prezent. Conștient de responsabilitățile pe care le are mai ales pentru minoritatea ucraineană dar și pentru restul populației din Țara Maramureșului, fostul absolvent al Liceului Dragoș – Vodă și al Facultății de Științe Economice și de Gestiunea Afacerilor Babeș – Bolyai, Cluj Napoca, ne-a acordat un interviu pentru a ne edifica și-a ne clarifica așteptările și oportunitățile pe care le putem intui venind de la un concetățean de-al nostru, “trimis” de mulți votanți să ne reprezinte.

Ion Mariș: Cum se simte un tânăr parlamentar din postura de legiuitor?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu mai multă responsabilităte față de oamenii care m-au ales și m-au ,,trimis” în Parlament pentru a le apăra drepturile, limba, identitatea, cultura, tradițiile.

Ion Mariș: În ce comisie veți activa în Parlament și de ce?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Ca urmare a prestației, Grupul Parlamentar al Minorităților Naționale m-a recomandat să dețin răspunderea de Secretar al Comisiei permanente pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă a Camerei Deputaților. Astfel, s-a reluat cutuma ca reprezentantului minorității ucrainene să-i revină o demnitate mai importantă decât aceea de simplu membru al unei comisii parlamentare (ca în legislatura 2012-2016). Comisia permanentă pentru cultură, arte și informare în masă este una dintre cele mai laborioase și influente comisii parlamentare permanente.

Ion Mariș: Care credeți că sunt “avantajele” unui deputat?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Nu cred că un deputat are avantaje… după părerea mea acesta are responsabilitatea față de cetățenii care l-au propus pentru funcția de deputat și l-au votat să-i reprezinte în Camera Deputaților. Singurul ,,avantaj” al unui deputat este acela că are posibilitatea de a iniția, demara și finaliza proiectele menite să vină în sprijinul populației.

Ion Mariș: Ce șanse sunt să se audă “distinct” vocea dumneavoastră în Parlamentul României?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu această întrebare ați atins miezul motivelor pentru care am candidat. Cum bine se știe, sunt parlamentari care trec prin legislatură ca rața prin apă. Riscul unui mandat vegetativ e și mai mare la deputații din grupul minorităților naționale care, fiind aleși pe plan național, au o responsabilitate mai puțin angajată față de o anumită circumscripție electorală. Există, desigur, reprezentanți foarte activi ai anumitor minorități, dar există la alții și comoditate. Observând, cel puțin în legislatura precedentă, că vocea deputatului U.U.R. a fost mută, am privit acest dezinteres ca o delăsare și m-am decis să candidez. Posibilitățile de a-ți face vocea auzită sunt foarte generoase și sunt hotărât să le folosesc. În fiecare săptămână, una dintre Ședințele Camerei Deputaților e destinată interpelărilor și întrebărilor adresate Guvernului. Sunt decis să urc la acea tribună cel puțin o dată pe lună și să focalizez atenția miniștrilor care derulează programe concrete asupra unor obiective din județele în care UUR are organizații teritoriale. Bineînțeles că în realizarea acelor obiective (școli, spitale, drumuri, etc) am în vedere atât interesele etnicilor ucraineni, cât și ale întregii populații. Un cadru generos de acțiune îl reprezintă și Comisia permanentă pentru cultură, arte, mijloace de informare în masă al cărei secretar sunt și în cadrul căreia voi fi foarte activ. Nu în ultimul rând, voi folosi dreptul de inițiativă legislativă, în primul rând în domeniile care interesează mai multe zone așa cum este Maramureșul. Studiez deja oportunitatea unor amendamente la legislația silvică, precum și posibilitatea parteneriatului public-privat în susținerea procesului de învățământ.

Ion Mariș: Câți cetățeni români de naționalitate ucraineană reprezentați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Oficial, numărul etnicilor ucraineni, conform ultimului recensământ este de aproximativ 52.000, neoficial numărul acestora este de peste 100.000, dintre care aproape 60% trăiesc în județul Maramureș. Uniunea Ucrainenilor din România este singura organizaţie reprezentativă, parlamentară, a comunităţii ucrainene; face parte din Consiliul pentru Minorităţile Naţionale din România, iar prin publicaţiile ei, din Asociaţia Presei Minorităţilor Naţionale din România, și nu în ultimul rând, reprezentantul acesteia în Parlamentul României reprezintă întreaga comunitate ucraineană din România.

Ion Mariș: Știu că diaspora ucraineană este foarte puternică. Aveți idee câți ucraineni din România au plecat în străinătate pentru a se… realiza?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu greu putem să vorbim despre o cifră exactă, dar cu siguranță putem spune că peste 20.000 de ucraineni din România, au plecat în străinătate, mai ales cei tineri, așa cum ați afirmat chiar dumneavoastră, pentru a se realiza. După cum bine știți această problemă nu este întâlnită doar la cetățenii români de etnie ucraineană, ea este întâlnită și la populația majoritară, unde, de asemenea, populația tânără părăsește țara pentru un trai mai bun. Important este faptul că acești tineri investesc la noi în țară, motiv pentru care observăm o îmbunătățire a traiului din Maramureș, în special în cel istoric. În cazul ucrainenilor, este de subliniat faptul că aceștia, indiferent de țara în care muncesc, își respectă cu sfințenie tradiția strămoșească, iar copiii acestora învață în continuare limba ucraineană, o vorbesc, ba mai mult, se mândresc cu acest lucru.

Ion Mariș: Ce veți face, concret, pentru concetățenii noștri ucraineni?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Primul obiectiv, ca și reprezentant al etniei ucrainene în Parlamentul României, este reprezentarea şi apărarea intereselor populaţiei ucrainene din România. Scopul prioritar îl constituie și susţinerea iniţiativelor şi prevederilor de ordin legislativ care asigură apărarea drepturilor privind exprimarea şi promovarea identităţii etnice, lingvistice, culturale şi religioase a persoanelor aparţinând minorităţii ucrainene, renaşterea şi formarea unităţii şi conştiinţei naţionale, protejarea drepturilor individuale şi colective şi, nu în ultimul rând, întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene.

Ion Mariș: Veți reprezenta și interesele celorlalți maramureșeni în Parlament? Cum?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Bineînțeles. Senatorii și Deputații au obligația de a acţiona în interesul întregii naţiuni şi ai locuitorilor din circumscripţiile electorale pe care le reprezintă, respectiv ai cetăţenilor aparţinând minorităţilor naţionale, pe care îi reprezintă. Tocmai din acest motiv primele acțiuni pe care le-am demarat după validarea și depunerea jurământului, a fost deschiderea biroului parlamentar la Sighetu Marmației și efectuarea unei vizite de lucru în județul Maramureș, în cadrul căreia am avut întrevederi cu dl. Gabriel Zetea președintele Consiliului Județean, d-na Inspector General Moldovan Ana-Lucreția-Maria din cadrul Inspectoratului Școlar Județean Maramureș, directorii Școlilor din Județul Maramureș, primarii din Maramureșul istoric, tocmai pentru motivul de a cunoaște problemele cu care se confruntă populația din Maramureș, pentru a vedea care dintre proiectele depuse de primăriile și școlile din județ au nevoie de susținere, și ce proiecte pot fi demarate pentru a veni în sprijinul cetățenilor din Maramureș.

Ion Mariș: Cum, în ce mod colaborați cu oficialitățile din Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Uniunea Ucrainenilor din România, prin reprezentanții săi, încă de la înființare, a colaborat foarte bine atât cu oficialitățile din România cât și cu oficialitățile din Ucraina, în special cu Ambasada Ucrainei la București, Consulatul de la Suceava. Astfel, aproape la fiecare acțiune organizată de Uniune, pe lângă autoritățile administrației publice locale și centrale a României participă și reprezentanți ai autorităților din Ucraina. Aceste rapoarte de colaborare au fost întărite în ultima perioadă, astfel încât, în perioada 16-18 septembrie 2016, la Ivano Frankivsk, Uniunea Ucrainenilor din România, împreună cu Administrația de Stat a Regiunii Ivano Frankinsk și Administrația de Stat a Raionului Verhovyna au convenit să încheie un Protocol de colaborare. Semnarea Protocolului a avut drept scop cooperarea comună între părțile semnatare în domeniile științifico-tehnice, umanitaro-cultural și educațional. Astfel, părțile semnatare s-au angajat să realizeze acțiuni comune în domeniile menționate mai sus, în scopul păstrării și promovării identității etnice, lingvistice, culturale și religioase a persoanelor aparținând minorității ucrainene, renașterea și formarea unității și conștiinței naționale precum și întărirea raporturilor de colaborare româno-ucrainene. Totodată, ne-am angajat să realizăm aceste acțiuni pentru atingerea obiectivelor stabilite și în punerea în aplicare a intereselor comunității ucrainene și române, cu condiția ca relațiile să fie bazate pe parteneriate oneste, concrete și de protejarea reciprocă a intereselor. A mai fost stabilită și o listă de priorități care urmează să fie demarate de părțile semnatare în perioada imediat următoare, iar una dintre ele a fost deja finalizată și anume dezvelirea bustului poetului ucrainean T.H. Sevcenko, la Sighetu Marmației. Acest eveniment a creat un prilej pentru participarea Miniștrilor de Externe ai României și Ucrainei, Excelența Sa Domnul Lazăr Comănescu și Excelența Sa Domnul Pavlo Klimkin, ai reprezentanților administrației centrale și locale, reprezentanților Congresului Mondial al Ucrainenilor, Congresului European al Ucrainenilor, Consiliului Mondial Ucrainean de Coordonare şi Asociaţiei pentru legăturile cu ucrainenii de peste hotarele Ucrainei (Asociaţia „Ucraina – Lumea“).

Ion Mariș: Cum vedeți evoluția conflictului cu Rusia, din estul și respectiv sudul Ucrainei?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Atât timp cât evenimentele din Ucraina sunt încă în desfășurare, consider că, deocamdată, evoluția este imprevizibilă. Depinde mult de reacția președintelui Petro Poroșenko și, mai ales, de cum va acționa în continuare Rusia. Sunt posibile mai multe scenarii, dar, repet, este prematur să ne gândim la un deznodământ. Cel mai important aspect îl constituie aplicarea acordurilor de la Minsk împreună cu condiţiile puse Rusiei pentru reluarea angajării directe și anume respectarea dreptului internaţional şi a propriilor angajamente, retragerea trupelor şi armamentelor din estul Ucrainei, predarea controlului frontierei autorităţilor de la Kiev şi inversarea situaţiei anexării Crimeii, condiții care, din păcate, nu sunt respectate, până în acest moment, de Rusia.

Ion Mariș: Credeți că există “pericole” ce vă amenință într-o postură atât de… înaltă?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Pericolele principale care îl pasc pe cel căruia i se încredințează, la un moment dat și temporar, o funcție mare sau mică, sunt ciocoismul și uitarea responsabilităților. Nu mă simt vulnerabil dinspre asemenea riscuri. Modestia, simțul măsurii, conștiinciozitatea, cultul datoriei sunt valori principale în care am fost educat. Cei ,,șapte ani de acasă” nu prea pot fi dislocați. Se spune, și nu fără temeri, că puterea (mică sau mare) corupe. Eu cred că aceia care se lasă îmbătați de funcția încredințată au predispoziție spre această ,,beție”. Am fost, sunt și voi rămâne un om cu picioarele pe pământ și privirea spre cei de care depind: alegătorii.

Ion Mariș: Are șanse să se construiască al doilea pod peste Tisa, din zona Sighetului, în viitorul apropiat? Ce știți despre acest subiect?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Având în vedere că România și Ucraina se învecinează pe o distanță de aproximativ 900 km, iar singurele puncte de trecere a frontierei sunt la Halmeu, Sighetu Marmației și Siret, acest proiect este unul important atât pentru partea română cât și pentru partea ucraineană. În acest sens, au avut loc mai multe întâlniri, în 19 decembrie 2016, la Cluj, a avut loc întâlnirea la care au luat parte reprezentanții Apelor Române, Administraţiei Bazinale Someş-Tisa, conducerea Ministerului Transporturilor, reprezentanții Direcţiei de Infrastructură, tocmai pentru a se discuta despre noul pod peste Tisa, după care, în 20 decembrie, ca urmare a demersurilor făcute de prefectura Maramureș a avut loc întâlnirea Grupei de lucru Tisa, în cadrul căreia s-au purtat discuții privind obiectivul de investiții a Podului peste Tisa, pentru a se face acel concordat şi pentru modificarea Studiului de Fezabilitate. Recent, la Baia Mare, am avut o întâlnire de lucru cu dl. Zetea Gabriel, președintele Consiliului Județean Maramureș, iar unul dintre punctele de pe ordinea de zi a fost chiar Podul de peste Tisa, din zona Teplița din Sighetu Marmației. De subliniat este faptul că reprezentanții Uniunii Ucrainenilor din România, au participat chiar la primele întâlniri dintre oficialitățile române și ucrainene în ceea ce privește realizarea podului peste Tisa de la Sighetu Marmației, precum și deschiderea punctelor de trecere a frontierei de la Piatra (România) – Teceu Mic (Ucraina) și Poienile de sub Munte (România) – Shybene (Ucraina). Reprezentanții Uniunii au susținut toate proiectele care au fost în beneficiul maramureșenilor, ba mai mult chiar, le-au mijlocit, făcând lobby la toate nivelurile. Trebuie să amintim faptul că Ucraina a demarat un amplu proces de reabilitare a principalelor magistrale rutiere, iar în anul 2016 au reabilitat aproape 7% din drumuri și obiective de infrastructură transfrontalieră cu România.

Ion Mariș: Cum credeți că este percepută România de către țara vecină, Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Amândouă popoarele au fost unite de religia ortodoxă și lupta împotriva forţelor tătare și otomane. Suntem apropiaţi prin cultura socială, modul de viaţă și arta populară, de secole trăind unul aproape de celălalt. Relațiile dintre cele două ţări, la nivelurile politic și cultural, au fost de bună colaborare încă din secolele XVI–XVII. După căderea regimului comunist, România a fost printre primele țări care a recunoscut independența statală a Ucrainei, iar la 1 februarie 1992 a stabilit relații diplomatice cu țara vecină. Astfel, România a acordat o atenție deosebită dezvoltării relațiilor politice, diplomatice și economice cu Ucraina. Ambele țări, România și Ucraina, sunt considerate printre cele mai importante din Europa Centrală și de Est. Ambele țări au experimentat tranziția adesea dureroasă la o economie de piață funcțională, consolidarea statului de drept și democrație, astfel încât România este considerată principalul aliat, susținând Ucraina în procesul de integrare europeană, în eliminarea vizelor de călătorie în ţările Uniunii Europene pentru cetăţenii ucraineni. România s-a pronunțat ferm pentru întrunirea condiţiilor pentru ratificarea acordului de asociere şi comerţ între Ucraina şi UE, a sprijinirii integrității teritoriale a Ucrainei, a suveranității și a reconfirmat, în repetate rânduri, sprijinul în vederea susținerii eforturilor pe care le depune Ucraina pentru rezolvarea crizei generate de agresiunea Federaţiei Ruse.

Ion Mariș: Ce intenționați să faceți pentru amplificarea relațiilor dintre România și Ucraina?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Unul dintre obiectivele majore ale UUR este întărirea raporturilor de colaborare româno – ucrainene. Uniunea Ucrainenilor din România colaborează cu administraţiile publice centrale și locale din România, Ambasada Ucrainei de la București, administrațiile regionale și raionale din Ucraina, Consiliului Mondial de Coordonare a Ucrainenilor, Congresului Mondial al Ucrainenilor și susţine deciziile și hotărârile care au vizat colaborarea dintre cele două țări, putând chiar să afirmăm că UUR este un liant de legătură între cele două țări. Foarte multe dintre acțiunile organizate de UUR au tocmai acest scop, menținerea și consolidarea relațiilor dintre România și Ucraina și aici putem enumera doar câteva dintre ele:
– acordul Uniunii Ucrainenilor din România în ceea ce privește adresa Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor, susținerea declarației privind semnarea Acordului de asociere între Ucraina și Uniunea Europeană și trimiterea de scrisori deschise președintelui României, primului – ministru, ministrului afacerilor externe, eurodeputaților români ai Parlamentului European, urmare cărora a fost susținută independenţa și integritatea teritorială a Ucrainei;
– dezvoltarea și adâncirea, în continuare, a bunelor relații cu populația majoritară, cu autoritățile statului român, la cel mai înalt nivel, cu autoritățile locale și cu celelalte minorități naționale din România, dezvoltarea relațiilor cu Ambasada Ucrainei în România, cu Ucraina și cu diaspora ucraineană pe baza principiilor de solidaritate, frățietate și sprijin reciproc;
– semnarea, în perioada viitoare, de acorduri și parteneriate între Uniunea Ucrainenilor din România și administrațiile publice centrale și locale în domeniile științifico-tehnic, umanitaro-cultural și educațional;
– continuarea susținerii de către Uniunea Ucrainenilor din România, la toate forumurile internaționale desfășurate în țară și peste hotare, că legea fundamentală, Constituția României, consfințește pentru minoritățile naționale drepturi cu care s-ar putea mândri oricare stat democratic, precum și susținerea continuă a Guvernului României pentru exercitarea efectivă a acestor drepturi.

Ion Mariș: Ce credeți că-i lipsește Sighetului?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Dacă stăm bine să ne gândim… toți am putea găsi lucruri care lipsesc unui oraș, mai ales locurile de parcare. Acum, lăsând ,,mica glumă” la o parte, în primul rând Sighetului îi lipsește industria, care l-a consacrat, care asigura zeci de mii de locuri de muncă, nu doar pentru sigheteni ci și pentru locuitorii Maramureșului Istoric. În al doilea rând, văzând că numărul tinerilor care pleacă din Sighetu Marmației este unul foarte mare, după părerea mea, Sighetului îi mai lipsește o sală de spectacole, o sală de cinema și, de ce nu, o casă de cultură pentru tineri, astfel încât aceștia să poată petrece timpul liber relaxându-se în propriul oraș, nefiind nevoiți să treacă Gutinul pentru acest lucru, însă, sunt convins că, noua conducere a orașului are în vedere asemenea proiecte care vor veni în sprijinul sighetenilor.

Ion Mariș: Ce v-ar plăcea să vedeți schimbat – evident, în bine! – în Sighet?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu trecerea anilor, în Sighetu Marmației, am observat schimbări majore, în bine, finalizându-se proiecte importante pentru locuitorii Sighetului. Nu mă îndoiesc că și în viitorul apropiat schimbările, în bine, vor continua, proiectele demarate vor fi finalizate, iar la un moment dat trebuie să fie aplicată strategia de dezvoltare pentru infrastructura de transport din zona Sighetului. De asemenea mi-ar face plăcere ca, trecând prin centrul orașului, să vedem că fațadele clădirilor din centrul orașului respectă nota arhitecturală a Sighetului istoric, punând în valoare aceste bijuterii arhitecturale. Nu în ultimul rând, ar fi de bun augur ca în centrul orașului să fie amenajată o alee, unde să fie amplasate busturile tuturor personalităților marcante din Sighetu Marmației. Totodată, știu ce nu aș vrea să se schimbe oamenii, tradițiile specifice zonei, obiceiurile, portul, cultura și meșteșugurile care ne fac vestiți în toată lumea.

Ion Mariș: Aveți, cu Uniunea Ucrainenilor din România, o bogată experiență socio – culturală. De asemenea, sunteți și membru în Prezidiul Consiliului Mondial de Coordonare al Ucrainenilor și membru în Congresul Mondial al Ucrainenilor. Nu sunt prea multe activități pentru un tânăr? Când și cum vă… relaxați?
Nicolae Miroslav Petrețchi: Conducerea UUR, observând potențialul tinerilor, i-a atras în cadrul Uniunii, tocmai pentru ideea de a demara cât mai multe proiecte benefice pentru ucraineni, luând în considerare ambiția acestora și puterea de muncă. Astfel, din acest punct de vedere, Uniunea a avut o evoluție ascendentă, și vedem că doar în ultimul an numărul acțiunilor organizate de UUR s-a dublat, nivelul acestora este mult mai ridicat, la ele participă un număr tot mai mare de oameni, iar impactul acestora este mult mai bine definit. În ceea ce privește activitățile în care sunt implicat, nu consider că numărul acestora este prea mare, mai ales că multe dintre activități se întrepătrund, ba mai mult, luând parte la ele, îmi oferă o acumulare de experiență care, la rândul ei, mă ajută în derularea noilor proiecte. Cu alte cuvinte, aceste activități ne ajută să evoluăm, dându-ne o nouă viziune asupra muncii noastre, menită să sprijine comunitatea ucraineană din România. Cu siguranță, în condițiile în care aceste ,,activități” vor fi peste capacitatea mea de muncă, o să mai împart din sarcinile care îmi revin. În ceea ce privește relaxarea, paleta lucrurilor pe care oamenii le fac pentru atingerea acesteia este foarte variată și anume: unii citesc, alții ascultă muzică, se plimbă prin parc și tot așa. La mine lucrurile stau puțin diferit, pe lângă petrecerea timpului liber cu familia, relaxarea vine jucând șah. Este un joc pe care îl practic de mic, ,,dependența” acestuia fiind preluată de la bunicul meu, și este singura ocupație care mă deconectează de tot ce se întâmplă în jurul meu, lăsându-mi posibilitatea de a analiza ,,mutările viitoare”.

Ion Mariș: Sper să vă vedem cât mai des și pe la Sighet. Și bineînțeles să faceți lobby puternic pentru zona noastră. Mult succes, Domnule Deputat!
Nicolae Miroslav Petrețchi: Cu siguranță o să ne vedem și vă asigur că un sighetean întotdeauna va face lobby pentru Maramureș. Mulțumesc!

Ion Mariș

Așa cum s-au obișnuit de trei ani încoace, sighetenii sunt invitați să petreacă seara de Dragobete, în restaurantul „Grădina Morii”, în preajma rotaractienilor care se vor transforma peste noapte în… ospătari. Acest proiect înseamnă o seară cu bucate pe alese, spectacol organizat de artiști sigheteni, tombolă si premii surpriză, dar și bacșis. Accentul e pus de tinerii din Rotaract pe tips fiindcă acești bani vor fi folosiți pentru un alt proiect din luna martie  intitulat De Ziua Femeilor Uitate. Împreuna cu colegii din Rotary Club Sighet, vor pregăti pachete cu fructe și alte lucruri necesare pe care le vor dona doamnelor din Căminul de Bătrâni Sighet. Toți cei aflați în cămin vor lua parte la un spectacol, iar câteva doamne vor beneficia de servicii de îngrijire estetică. Proiectul ”De Dragobete, Rotaract Servește!” a însemnat in toate edițiile sale un prilej de bucurie, bună dispoziție, sărbătorirea iubirii și ajutor îndreptat spre cei nevoiași.

Așadar, nu uitați, pe 24 Februarie, ora 18.00, sunteți serviți de Rotaract cu iubire și bucate speciale !

Diana Apopi (președinte Rotaract, 2016-2017)

Inaugurat în anul 2010, Centrul medico-social de la Sighet nu a devenit încă funcțional. Centrul are o capacitae de 40 de locuri. Dotările au fost realizate cu ajutor primit din Italia, Olanda, Elveția. Principalul impediment în deschiderea Centrului îl reprezintă asigurarea salariilor unei categorii de personal, infirmiere, personal auxiliar etc.

Este o situație neplăcută în contextul în care din ce în ce mai multe persoane au nevoie de asistență de specialitate care se acordă în cadrul unor asemenea instituții. Mulți sigheteni, ajunși la bătrânețe, suferinzi, așteaptă cu înfrigurare să obțină un loc într-un centru medico-social. ‘’Într-adevăr este o situație neplăcută. La nivelul Sighetului nu există un Centru Rezidențial pentru Persoane Vârstnice cu Probleme de Sănătate. Ce avem noi, acel Centru de Recuperare și Reabilitare a Persoanelor cu Handicap (Căminul de bătrâni) nu mai poate interna persoane. Clădirea care găzduiește Centrul medico-social este aptă de a deveni operațională. Ar însemna un beneficiu major pentru categoriile de persoane care fac obiectul unei asistențe medicale de specialitate’’, a spus Cornel Petrovai, asistent social la Direcția de Asistență Socială, din cadrul Primăriei Sighet.

“Cu ocazia sărbătorilor de iarnă, în cadrul derulării a diferite acțiuni caritabile, au ieșit la iveală cazuri dramatice ale unor personae în vărstă, bolnave, lipsite de ajutor, adesea abandonate. Cadrul legislativ prevede explicit acordarea asistenței sociale persoanelor în vârstă. Având acest drept, este o obligație a autorităților să se implice pentru a se asigura acest drept. Există acest Centru medico-social și consider că este momentul să ne îndreptăm atenția asupra modalităților prin care Centrul să funcționeze. În acest sens, în cadrul ultimei ședințe a Consiliului Local Sighet, am ridicat acest aspect și am primit asigurări că se depun eforturi pentru rezolvarea problemei’’, a spus av. Vasile Moldovan, consilier local.

“Am demarat un proiect în parteneriat cu Episcopia Ortodoxă a Maramureșului și Sătmarului prin care intenționăm să facem operațional acest Centru medico-social. Sperăm ca într-un interval de timp cât mai redus să reușim acest lucru’’, a spus Horia Scubli, primarul Sighetului.

Așteptăm și noi ca acest lucru să se realizeze. În Maramureșul istoric mai funcționează un Centru medico-social la Dragomirești, dar este ocupat la maxim. “Bunicul meu are 80 de ani. Este țintuit la pat. Eu sunt angajată ca asistent personal. Oricât mă străduiesc să-i ofer alinare nu o pot face într-un mod adecvat deoarece nu am pregătire de specialitate. Dacă Centrul medico-social ar funcționa bunicul meu ar putea beneficia de o asistență oferită de cadre medicale calificate’’, a spus Maria Pop.

Liviu Șiman

Oare, în țara noastră, adevărul/interesul politic și/sau adevărul/interesul civic sunt „fenomene” sistemic ireconciliabile? Cel puțin în ultimele zile, „sfera publică” și „sfera politică” păreau intangibile.

Strada s-a opus unei ordonanțe legal valabile, „imuabile”, și a solicitat o soluție rezonabilă la o problemă punctuală! Dar să nu uităm, legile sunt făcute de reprezentații desemnați constituțional de popor pentru a „rezolva” implicit – tacit și… pacea socială.

Suntem toți de acord că nu există guvernări perfecte și nici societate civilă ideală dar… cetățeanul nostru este stăpânul nostru! De-aici pornește orice strategie politică!… cetățeanul (de cele mai multe ori) plătește, dar alteori… răsplătește.

Am asistat cu mare tristețe la explozia socială din ultimele zile: „bomba” socială de care vorbeam într-un articol anterior s-a autodeclanșat pe niște paliere indiscutabile. Încrâncenarea a dus la blocajul dialogului și a întărâtat masele, determinând agitarea spiritelor. Știu că nu sunt fixate încă reperele etice perfecte ale sferei politice românești, știu că sfera publică este neformată, neformatată complet și că transformările la nivelul „agorei” sunt în continuă modificare, poate de aceea nu avem încă exercițiul dialogului dar, fiecare entitate juridică, administrativă, trebuie să aibă consilieri adecvați pe comunicare ce ar trebui să fie capabili să corecteze derapajele. Societatea modernă este foarte eterogenă – și este foarte bine așa! – dar liantul ce asigură progresul este tocmai maturitatea „majorității”. Un bun guvernant este de fapt un bun manager. Un bun manager înseamnă – printre altele – și un excelent comunicator și un flexibil mediator.

Din păcate „standardul moral” al clasei politice nu are parametrii de calitate consolidați și, uneori, abaterile ne/premeditate ne trântesc prietenește câte un pumn în figură.

De sute de ani conducătorii manipulează – prin diverse instrumente care au evoluat spectaculos – iar masele marșează, baleiază de la o „țintă” la alta.

Azi, adevărul este tranșat și disecat în detaliu și totuși rezultatul final este o potențială criza politică. Unde se greșește, de ce se greșește? Probabil ar trebui re-considerate conceptele politicii moderne și re-inventată o politică influențată și modelată de sfera publică iluminată. Și, observând protestele din ultimele zile, nu pot decât să constat o maturizare incredibilă a „sferei publice” și o lipsă de imaginație totală a „sferei politice”. Culmea, lupta a ajuns – în sfârșit – să se dea pe principii și cu arme perfect legale (unele ținând de segmentul inocent al cetății).

Argumentele și justificările de mahala nu lipsesc (am văzut „domni” ce-și construiesc replica pe cele mai ordinare „citate” și „epitete”), și, în prelungirea minților viciate de conspiraționism se consideră perfect valizi pentru a da lecții de moralitate. Aici văd rolul, în continuă evoluție, a corecției pe care sfera publică o poate aplica în momentele cheie ale societății.

Transparența și mai ales dialogul sunt elementele pe care se clădește o democrație sănătoasă. S-ar părea că am ajuns în punctul în care orice „pomană” materială nu poate deturna vigilența societății civile, și mai mult decât atât, inteligența maselor – atunci când nu sunt introduși factori perturbatori subversivi – este mult mai solidă și vizionară decât orice program tehnic, extras din strategii pline de… condescendență.

Și-n loc de concluzie, putem să le propunem, în regim de urgență, celor care mai “aud” încă, să demareze reconstrucția reală a clasei politice românești pe fundamentul strict al standardului moral, etic, prin declanșarea dialogului permanent și-al transparenței destinate tuturor sferelor societății nu doar… inițiaților.

Ion Mariș

O clădire situată în zona pieței de cereale, aflată într-un stadiu avansat de degradare, stă să cadă.

Clădirea cunoscută ca „Moara de foc”, situată în zona pieței de cereale, stă să cadă de la o zi la alta. Ajunsă într-o stare avansată de degradare datorită intemperiilor, dar și în urma unui incendiu devastator, oferă o imagine care nu cadrează cu o urbe ce se vrea a fi una europeană. Clădirea prezintă și un risc pentru siguranța cetățenilor, zona fiind una dens circulată. De-a lungul timpului în interiorul clădirii și-au găsit ocazional adăpost oameni ai străzii. Clădirea aparține unei fundații din București, care a neglijat-o mult timp.

“Locuiesc în cartierul apropiat. Imaginea oferită de această clădire în ruine nu este una plăcută. Am văzut câteodată cum mai vin și se joacă copii în interiorul clădirii, nesesizând pericolul la care se expun. Eu i-am alungat de câteva ori, dar copiii sunt copii și nu prea ascultă. Sper ca cei de la Primăria Sighet să ia grabnic măsuri de demolare a clădirii ca să nu mai reprezinte un pericol”, a spus Mihai P., pensionar.

Cei de la Primăria Sighet cunosc situația clădirii și promit rezolvarea problemei. “Am luat legătura cu proprietarul clădirii. Recent, în cadrul unei discuții purtate cu acesta mi-a promis că va găsi o soluție. În acest sens a fost contactat un architect care urmează să facă un plan de demolare a clădirii. Sper ca acest lucru să se realizeze cât mai curând posibil’’, a spus Horia Scubli, primarul Sighetului.

Liviu Șiman

Ordonanță, în care urgența se naște peste noapte… Proteste… las’ că merg ei în case, s-or plictisi corporatiștii ăștia ce întărâtă poporul împotriva ordinii de drept (pentru cei din generațiile de dinainte de 89 sună foarte comun acest principiu).

Ce-i și cu studenții ăstia nerecunoscători, doar le-am dat călătorii gratuite cu trenul, nu le ajunge ? Nu pot să-și vadă de sesiunea lor, să stea cuminți? Oricum după ce termină pleacă, de ce ne deranjează acum? Uite și școlarii ăia mici, în loc să-și vadă de vacanță, ei vin să ne dea sfaturi, nouă, ăstora de-am ajuns peste noapte conducători. Ce părinți iresponsabili! Au ieșit împreună cu copiii la miting. Dar noi nu ne temem. E drept că nu mai avem de unde chema niscaiva minieri, da’ poate de-un million de deținuți facem noi rost și-i învățăm minte. Na, uite am abrogat și ordonanța da’ lor tot nu le ajunge, sunt tot în stradă. Sigur sunt manipulați, dirijați, coordonați.

Acești copii au trecut, cu brio, cel mai mare examen al vieții lor, acela al dreptului lor la o viață fără minciună, fără hoție, fără șmecherie exercitată la cel mai înalt nivel. Nu suntem o masă de manevră, poate am ațipit noi vreo 27 de ani, dar vorba unei lozinci „Neam trezit”.

De ce nu e suficientă abrogarea unei ordonanțe printr- o altă ordonanță? De ce au ieșit mai mulți oameni în stradă după abrogare? Pentru că a continua în această formulă e o ofensă adusă poporului român. O astfel de atitudine de sfidare, de ignorare a determinat oamenii să fie acolo, în stradă și după abrogare. Momentul Colectiv a fost un pas spre trezirea noastră. Acum într-adevăr am dobândit acea conștiința a ceea ce suntem: un popor cu adevărat European. Un popor care are valori și care își capătă valoarea, un popor care nu acceptă minciuna ca politică de stat. Piața Victoriei luminată e o imagine greu de înlocuit, greu de uitat . E de fapt imaginea României curate. A României, ce vrea să rămână în democrație și, nicidecum să se întoarcă spre est. A României, care a devenit un model pentru bulgari și moldoveni.

În zilele acestea România a devenit conștientă că doar noi putem fi schimbarea pe care o dorim în lume, că Țara este poporul, iară nu tagma jefuitorilor, indiferent de partidul în care aceștia se înrolează.

Cred că în cei 27 de ani de la Revoluție Imnul României nu a fost intonat de atâtea ori, ca în această ultimă săptămână. Ca un simbol, ca un îndemn, ca o dovadă că România este una, din Maramureș și până la malul mării, din dulcele târg al Ieșilor, până în Bănia Craiovei, din cetatea Ardealului, din Cluj, până la Brașov, din Timișoara renașterii noastre până în inima României, care bate cu toată forța la București. Să fie acesta ceasul renașterii noastre?

Roxana Pontoș

sursă foto: facebook (Rareș Bogdan)