Amintiri folclorice din Tabăra Internațională Rotary 2016, organizată de Clubul Rotary Sighet Voievodal (în parteneriat cu Rotary Sighet, Rotaract și Interact) – Rotary International Camp 2016 –  folkloric memories. O producție Green Valley Films.

Clădirea băncii austro-ungare a fost construită între anii 1906-1907 la intersecţia străzilor Lónyay Iános şi Jókai Mór, pe locul vechii case Bányai, după proiectul arhitectului Alpár Ignácz din Budapesta. Stilul este unul eclectic, specific lucrărilor arhitectului, cu toate că se pot regăsi şi elemente ale stilului art-nouveau. Atât interiorul cât şi exteriorul sunt bogat ornamentate. Clădiri de bănci aparţinând stilului eclectic, asemănătoare cu cea din Sighet, se pot întâlni şi în oraşe precum Cluj-Napoca, Nyiregyháza, Timișoara.

Intrarea principală, de pe strada Lónyay János, este marcată de o poartă frumos sculptată. Urcând treptele, la dreapta, găsim camera portarului. La parter se aflau birourile, camera directorului, locuinţa de serviciu, iar la etaj, sălile de primire a publicului. Toate încăperile aveau sobe de maiolică pictate manual.

La demisolul clădirii, la izbucnirea războiului, a fost amenajat primul buncăr împotriva bombardamentelor, realizat de firma « Kollerich R.T. » din Budapesta. Spre strada Jókai Mór, curtea băncii este închisă de un frumos gard din fier forjat, realizat în stil neo-baroc.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea este sediul… Băncii Comerciale Române – Sucursala Sighetu Marmației, membră a Grupului austriac Erste Bank.

„Pentru cei morți şi pentru cei vii, noi să depunem mărturie” (Elie Wiesel) este și genericul simpozionului desfășurat azi, 27 ianuarie, la Casa Memorială Elie Wiesel din Sighetu-Marmației (Muzeul Culturii Evreiești din Maramureș), unde sighetenii au comemorat dispariția a peste zece mii dintre concetățenii lor.

În urma unei rezoluţii adoptate de Organizaţia Naţiunilor Unite, 27 ianuarie este Ziua Internaţională de Comemorare a Victimelor Holocaustului.

Au prezentat: David Liebermann (președintele Comunității Evreilor din Sighet), Gheorghe Todinca (directorul Muzeului Maramureșean), Alin Pralea (muzeograf), Alina Marincean (muzeograf). Evenimentul a fost organizat de către Muzeul Maramureșean în colaborare cu Comunitatea Evreilor din Sighet.

Filmare: dr. Sorin Markus

Comerțul Elegant...

Odată cu primăvara, decoratorul reamenajă vitrina magazinului central de haine. Îmbrăcă un manechin cu un deux-pièces lejer, iar ceva mai în spate, azvârli o haină de blană pe (la) un coș de gunoi din plastic. Spre seară, directorul de la ICSMI îl chemă și îi ceru să redecoreze vitrina. Nu de alta, dar soția sa avea o haină de blană identică.
(& I.J.P.)

Comerțul Select...

Pe vremuri. În magazinul de stofe al ICSMI intră o damă, în taior bej.
– Un material violet doresc!
Tânărul vânzător îi arată o stofă violet.
– Aa, nuu!… – zice ea, vreau un violet așaa…, bacovian… Tânărul o priveşte nedumerit.
– Daa, poftim! – intervine bătrânul responsabil de magazin și scoate din raft un val de violet bacovian.
( & I.J.P.)

Autor, Marin Slujeru

sursă foto (principal): internet

Anișoara are 25 de ani, iubește moda, este implicată în foarte multe proiecte sociale și, poate nu este înțeleasă suficient de cei din jur. Povestea ei nu este deloc comună. Povestea ei este tristă. La 25 de ani, Anișoara este o foarte mare luptătoare. Imobilizată de 7 ani într-un scaun cu rotile ea visează cu mult curaj. Curajul ei vine din suflet, dar și din frumusețea activităților ei. Este implicată în proiecte care încearcă să schimbe percepția oamenilor nepăsători și să risipească prejudecățile, să aducă lumină în sufletul celor care trăiesc povești tragice. Anișoara s-a căsătorit în urmă cu câteva luni și viața i s-a scimbat semnificativ. Noi, cei care o cunoaștem, îi apreciem calitățile, îi apreciem forța și voința. Ne oprim alături de Anișoara ca să învățăm din experiența ei, ca s-o sprijinim, s-o întrebăm, dar și s-o rugăm să ne dea….răspunsuri. Deși greu de crezut, Anișoara este, în multe privințe, mai matură decât noi.

Salut, Sighet!: Anișoara Mârza, Open Your Heart…
Anișoara Mârza: Cu drag, Anișoara își va deschide inima în rândurile ce urmează pentru toți cititorii „Salut, Sighet!”.

Salut, Sighet!: Anișoara, haide să fim romantici! Cum a început povestea ta de… iubire?
Anișoara Mârza: Această frumoasă poveste de dragoste a început… „La o nuntă și s-a terminat cu o nuntă” :). Ne-am cunoscut la nunta uneia dintre cele mai bune prietene ale mele, această frumoasă întâmplare a avut loc cu doi ani și jumătate în urmă când Adrian și-a manifestat intenția să îmi fie de ajutor în fața unui obstacol destul de greu de trecut cu scaunul rulant, fiind o zonă neaccesibilă pentru mine. Atunci a fost prima dată când ne-am cunoscut, iar apoi a urmat o cerere de prietenie pe o rețea de socializare, apoi un salut, o poveste zilnică, o noapte de povești, după câteva luni o vizită, două, nouă, etc. și povestea a continuat până la o altă nuntă când am fost cerută în căsătorie, iar un pic mai târziu s-a terminat (de fapt, a continuat!) cu nunta noastră. Restul va urma…

Salut, Sighet!: Care este efectul specializării tale (Contabilitate și informatică de gestiune – Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj) asupra existenței tale?
Anișoara Mârza: Contabilitatea și informatica merg mână în mână cu toate activitățile din viața de zi cu zi, le folosesc de fiecare dată când am ocazia, dar nu mă definesc în totalitate și în esența lor. Nu pot decât să spun că sunt prea energică pentru a mă pierde în… calcule.

Salut, Sighet!: Ai foarte multe cursuri absolvite. Cum te ajută în mod direct acestea?
Anișoara Mârza: Am câteva cursuri absolvite din diferite domenii care îmi plac la fel de mult. Le-am urmat din dorința de a învăța, de-a mă perfecționa și a ști mereu ceva nou. Consider că mintea nu trebuie lăsată să se moleșească, aceste cursuri întotdeauna îmi sunt de folos în toate proiectele și activitățile pe care le întreprind.

Salut, Sighet!: Cum simți că este percepută o persoană cu dizabilități în Sighet?
Anișoara Mârza: Referitor la această întrebare, percepția mea se schimbă din momentul în care interacționez cu oamenii și invers. Părerea mea este că totul ține de cunoaștere și de starea de bine, dar mai ales de gândurile pozitive pe care le ai. Mi se întâmplă des ca lumea să întoarcă privirea după mine pe stradă, să aud în urma mea „săraca, și e așa de frumoasă!”. Uneori primesc câte un leuț și îl refuz politicos cu un zâmbet de apreciere.

Salut, Sighet!: Cum ți-ai dori să se schimbe percepția oamenilor vis-a-vis de persoanele cu dizabilități?
Anișoara Mârza: Mi-aș dori să fie mai scurt acest drum de schimbare… Încerc să schimb percepția oamenilor și a sighetenilor despre persoanele cu dizabilități, prin mine și lăsându-mă descoperită pe mine, socializând, prin conversație și argumentând normalitatea noastră care este la fel cu normalitatea voastră: „Persoanele cu dizabilități sunt oameni care fac parte din societate, să nu uităm asta!”. Ca orice persoană normală și persoanele cu dizabilități au nevoie de școală, apoi de un loc de muncă, accesibilitate, familie, cumpărături și activități de toate felurile.

Salut, Sighet!: Care crezi că sunt deficiențele legislative din România pe direcția nemarginalizării persoanelor cu dizabilități?
Anișoara Mârza: Părerea mea este că deficiențele pornesc de la legea nr. 448/2006, iar apoi de la respectarea drepturilor, măsurile ce trebuiau aplicate și, în cele din urmă, promovarea acestora.

Salut, Sighet!: Care sunt dezamăgirile tale vis-a-vis de omul „normal”?
Anișoara Mârza: Indiferența și nepăsarea…

Salut, Sighet!: Cum ar arăta proiectul ideal pentru tine, în care ai dori să te implici?
Anișoara Mârza: Visez la multe proiecte, dar cel mai mare dintre ele este un „Cămin de bătrâni”, dar realizându-se prin oameni, cu bunătate, dăruire, implicare și dorință.

Salut, Sighet!: Știm că te pasionează moda. Cum a început povestea cu Atipic Beauty și ce înseamnă acest concept?
Anișoara Mârza: Povestea Atipic Beauty a început undeva prin primăvara anului 2013, când o Asociație din București m-a contactat să mă invite ca model și să fac parte din acest proiect, eu fiind una din cele 12 modele în scaun rulant care reprezintă România. Până în prezent am defilat la toate edițiile Atipic Beauty fiind unsprezece la număr, care au avut loc în diferite orașe, purtând de fiecare dată ținute ale marilor designeri din România, defilând alături de persoane publice din România și mereu transmițând același mesaj societății: Egalitate – Integritate și Accesibilitate.

Salut, Sighet!: Va fi inclus Sighetul pe traseul Atipic Beauty?
Anișoara Mârza: Mi-ar plăcea să aduc Atipic Beauty în orașul nostru și m-aș mândri cu asta, dar unul dintre handicapurile pe care îl are Sighetul, este legat de unitățile de cazare, o problemă de care m-am lovit recent când am avut opt persoane în scaun rulant invitate la nuntă. După lungi căutări de locuri de cazare am constatat că o singură unitate hotelieră are lift, m-am bucurat, însă doar la cinci persoane le corespundea dimensiunea liftului cu a scaunului. Decamdată orașul nostru nu este pregătit pentru un proiect Atipic Beauty.

Salut, Sighet!: În ce fel te-a marcat experiența Atipic Beauty?
Anișoara Mârza: În cadrul Proiectului Atipic Beauty cel mai mult m-a marcat implicarea voluntarilor și a oamenilor, în general, dar și dorința celor invitați de a face schimbări în societate. Cea de-a XI -a ediție a avut loc la Palatul Parlamentului unde au fost foarte mulți invitați care lucrează în această instituție. Eu sper că au înțeles mesajul și că au început unele modificări în direcția aceasta.

Salut, Sighet!: Te carcaterizezi drept o persoană foarte adaptabilă. Este chiar așa de simplu, sau e vorba de genă?
Anișoara Mârza: Cred despre mine că sunt o persoană ușor adaptabilă și sociabilă din fire, dar recunosc că și gena își spune cuvântul.

Salut, Sighet!: Ești calificată și pe direcția antreprenoriatului în economia socială. Cum ar arăta firma pe care ți-ai dori s-o înființezi și s-o conduci?
Anișoara Mârza: Viziunea mea legată de antreprenoriatul în economia socială va avea sigur o legătură cu proiectul menționat anterior sau sub o altă formă și contur plus câteva proiecte la care mai visez.

Salut, Sighet!: Ești membru al Asociației Rotaract Sighet. Te-am văzut prezentă la toate acțiunile. Cum se împacă ideile tale cu cele ale clubului?
Anișoara Mârza: Sunt membră a Asociației din anul 2014 și mă regăsesc în acest loc, cred că ideile mele se pliază pe direcțiile pe care le are Clubul Rotaract. Ultimul proiect pe care l-am coordonat împreună cu trei colege și, bineînțeles, cu nelipsita implicare a celorlalți colegi s-a numit ” Moș Nicolae își caută ajutoare” prin care am reușit să strângem în impresionantele cizme ale lui Moș Nicolae, 80 de pachete pentru Copiii de la Școala Specială, pachete cu jucării, dulciuri și rechizite. Pe lângă copii, am putut să aducem bucurie încă pentru aproximativ 20 de familii care au beneficiat de darurile lui Moș Nicolae. Proiectul a fost mult peste așteptările noastre! Este prima dată când am ocazia să mulțumesc public și în nume propriu tuturor celor implicați.

Salut, Sighet!: Cum ai putea scrie rețeta fericirii?
Anișoara Mârza: Eu cred că rețeta fericirii stă în fiecare din noi, trebuie doar descoperită și adăugate toate ingredientele care dau starea aceea de bine care se numește „Fericire”. Câteva ingrediente absolut necesare: dragoste, bunătate , răbdare, comunicare, dăruire, implicare, etc.

Salut, Sighet!: Care sunt următorii pași în viața familiei Gog?
Anișoara Mârza: Ca și tineri căsătoriți și neexperimentați ne-am propus să ne consolidăm viața cu pași… mici, siguri și cu multe, multe planuri și idei de viitor. Promit să mai vorbim despre planurile noastre!

Salut, Sighet!: Multă fericire familiei voastre și multă forță! Vă dorim să vi se împlinească toate visurile, să găsiți resurse pentru toate proiectele!

Brîndușa Oanță & Ion Mariș

În urmă cu câţiva ani eram prieteni cu ruşii. Ne plăcea tot ceea ce produceau şi cumpăram de la ei. Aşteptam în fiecare săptămână să vedem ce marfă aduc. Cu siguranţă mai bună şi mai ieftină decât în restul buticurilor din oraş. Stăteam la cozi şi dădeam o bancnotă sau câteva monede pentru a avea acces la ei. Nu mergeţi prea departe cu gândul, ci mai degrabă apropiaţi-vă de vestita cândva, Piaţă a Ruşilor. Ne-a plăcut pentru că era varietate. Pentru că negociai. Pentru că poate aveai impresia că ceea ce cumperi are o viaţă mai îndelungată decât orice alt produs pe care îl găseai în altă parte. Copil fiind aveam mereu impresia că mă pierd dacă nu îmi ţin mama de mână prin aglomeraţia de curioşi. Hainele erau întinse pe mese improvizate din lemn, papucii stăteau care pe unde încăpeau. Era viaţă, forfotă şi mulţi bani care se învârteau zi de zi, în Piaţa Ruşilor. Pentru mulţi oameni, a fi vânzător în această piaţă era o meserie adevărtată, care îţi ocupa o bună parte din timp. Aveai de făcut curse frecvente, cu camioane încărcate de marfă, fiindcă dispărea destul de repede de pe tarabe. Astăzi a rămas o umbră a ceea ce a fost. O umbră modernizată fiindcă acum există căsuţe, geamuri termopane şi o oarecare ordine.

Este, totuşi, o amintire tristă, o imagine îngheţată a unor pâlcuri de oameni care se strâng în jurul unei tarabe şi stau la bârfe: vânzătorii şi nicidecum cumpărătorii. Deşi au căsuţe, toţi scot marfa şi o întind pe mese, aşa cum au fost învăţaţi. ”Cumpărătorii nu stau să intre. Ei doar trec prin piaţă, iar marfa trebuie să fie sub ochii lor”, spun ei. Unii încă mai au speranţa că lucrurile se vor dezgheţa. ”A fost un vad comercial bun fiindcă oamenii din fabrici veneau şi cumpărau. Astăzi din păcate chinezii ne-au luat faţa. De când s-a deschis magazinul, oamenii preferă marfa lor fiindcă este mai ietină.”, spune unul dintre comercianţi. Există vânzători care dau marfa pe caiet. Şi e un caiet gros, cu multe file. Sunt oameni care poate au cumpărat cu câteva luni bune în urmă şi nu au mai trecut să plătească. E riscul meseriei. Se fac compromisuri în speranţa că poate, touşi, se mai vinde ceva. Faptul că ne-am împrietenit cu chinezii nu e ceva specific zonei. La nivel de ţară am ales marfa ieftină, dar de calitate proastă. De ce? Pentru că e mai multă. Putem cumpăra mai mult, chiar dacă nu de calitate, şi nu de durată. Am ajuns să trăim într-o cultură a plasticului şi a kitsch-ului şi am renunţat la producătorii locali, la tradiţii. Am devenit mai comozi pentru că e mai uşor să poţi la final de zi, să-ţi cumperi o pereche de adidaşi cu 30 de lei, un trening cu 49 de lei şi 3 perechi de şosete la 10 lei, de la chinezi. Ne mai rămân bani şi pentru un ”Noroc” la 1 litru, iar pe masă punem o pizza încălzită în cuptorul cu microunde, semipreparată, la 5 lei cutia.

Ne place să trăim bine, nu-i aşa?

Diana Mariana Apopi

În august 2016 Clubul Rotary Voievodal (în parteneriat cu Rotary Sighet, Rotaract și Interact)  a organizat în Sighet,  la Muzeul Satului, a II-a ediție a taberei internaționale „Tradiție și cultură în Maramureș”, la care au participat 14 tineri din 11 țări. O nouă producție Green Valley Films: „Salut, Rotary! Salut, Maramureș! Salut, Romania!”

Un circusist

Iarna se dădea pe gheaţă la Grădina Morii, sau chiar pe Iza îngheţată, cu nişte patine improvizate. Când se făcea patinoar la Baia comunală, era Regele gheţii… Patina atent, aplecat adânc, cu o mână la spate, precum patinatorii de viteză. Era instructorul de patinaj al copiilor din blocurile de pe strada „Eminescu”. Avea un ochi cu albeaţă şi celălalt albastru spălacit, fes negru, un balonzaid alb, lung. Cu primăvara, Mârza ieşea dinspre Bujurgău spre Centru. Îl însoţeau permanent un câine bătrân şi o muzicuţă. Rula semeţ prin Centru, pe bicicleta înstruţată cu steguleţe colorate, oglinzi laterale înalte, trompete cu mingiucă de cauciuc, multiple sonerii. Copiii se ţineau lanţ după el.

Un alt număr pe care l-a oferit cu generozitate urbei a fost rularea pe centru, în premieră, pe nişte role prinse cu sfoară – desena nişte laterale foarte largi, asemenea fetelor: „ferea!, ferea!”. Cum artefactele i se defectau adesea, trebuia să şi le repare mereu. Lumea se aduna în jurul lui, ca la urs. Poate şi datorită reputaţiei sale de „Spaima femeilor”. ( & V. T., V. P., D. B.)

Vaiet la Sighet

Prin anii ’50‚ sighetenii au început să scoată la iveală tot felul de vehicole din vremea războiului, printre care şi motociclete ( MZ, Simpson ş.a.). În centru, un evreu masiv explica neofiţilor secretele unor astfel de maşinării şi făcea ture demonstrative. Într-o zi, motocicleta i-a scăpat de sub control. Maestrul n-o mai putu opri kilometri întregi. Tot drumul semnaliză: „Oi, mamălă, oi!”, îngrozind oamenii. Abia pe la Rona dihania se opri singură.

Autor, Marin Slujeru

surs[ foto: internet

Dacă cineva îmi spunea acum 3 – 4 ani că voi ajunge să scriu un articol într-o pagină destul de populară, aş fi plecat şi nu aş mai fi vorbit cu el/ea niciodată, deoarece ştiam sigur în acel moment că asta nu se putea întâmpla. Ei, bine, câte surprize ne oferă viaţa!… Sunt bucuroasă că am şansa să-mi exprim gândurile, părerile, dar sunt şi tristă, având în vedere subiectul pe care îl voi aborda. Nu ştiu dacă voi face o “faptă” bună în acest sens, dar o să mă străduiesc.

Am 17 ani şi aş avea câteva întrebări…

1. Dumnezeu ne spune să ne iubim aproapele ca pe noi înşine. De ce nu-l ascultăm?
2. De ce judecăm oamenii? Oare noi suntem atât de perfecţi?
3. De ce vorbim mult, prost şi fără rost, în loc să ascultăm, să analizăm şi să tăcem?
4. De ce astăzi, iubirea este o afacere? Dacă îmi oferi, îţi ofer, de ce nu putem să oferim ceva din suflet fără să aşteptăm nimic în schimb?
5. De ce goana după bani și faimă ne face să uităm adevăratul motiv pentru care trăim?
6. De ce nu ne mai place frumosul, orginalul, simplul? De ce o femeie trebuie să îşi pună câteva straturi de machiaj şi să aibă un corp frumos pentru a fi atrăgătoare pentru un bărbat? Dar atunci, cu celelalte femei ce facem? Cred că singurul machiaj este dimineaţa când te trezeşti…
7. De ce suntem atât de încordaţi, răutăcioşi, frustraţi, pesimişti, în loc să zâmbim, să trăim, să iubim…
8. De ce, dacă anturajul tău sunt oamenii înţelepţi, oamenii adevăraţi, eşti numit şters, tocilar, ciudat? Dar, dacă ieşi în baruri, arăţi ca o fată dacă eşti băiat şi ca un clown dacă eşti fată, ştii toate tipurile de alcool, atunci eşti “cool”, nu? Consider că, doar oamenii fără “coloană vertebrală”, fără un ţel, ar putea spune asta.
9. De ce facem lucrurile pentru că trebuie făcute, nu pentru că ne face plăcere?
10. De ce trăim după “reguli” (cum să faci asta, dacă nimeni nu a făcut-o?!)? De ce nu ne facem viața exact aşa cum ne dorim, exact aşa cum ne place, deoarece din momentul în care ne-am născut, timpul ne ia viaţa înapoi şi atunci, de ce să nu ne bucurăm de ea exact aşa cum este, de ce trebuie să ne uităm după alţii? Nu lor trebuie să le placă, ci nouă.
11. De ce nu vedem oamenii din toate perspectivele lor, ci doar din una, şi aceea strâmbă?
12. De ce ne uităm rădăcinile, tradiţiile, VALORILE, devenind un popor robotizat?
13. De ce nu ne bucurăm de progresul altora, în loc să-i “săpăm”, să-i urâm şi noi să ne dorim să fim deasupra?

Sunt atât de multe întrebări şi răspunsuri limitate sau… nedorite. Poate vi se pare că m-am jucat un pic, dar vreau să cred că prin acest articol am determinat cel puțin o persoană să vadă viaţa dintr-o altă perspectivă, aşa cum alţii m-au ajutat și pe mine să… văd!

“Dacă ar trebui să-mi rezum în puţine cuvinte experienţa mea, aş spune că jocul m-a dus mereu tot mai departe, tot mai adânc în real. Şi filozofia mea s-ar reduce la o singură dogmă: joacă-te!” (Mircea Eliade)

Lenuța Peter
(elevă, clasa a XI-a, Liceul Tehnologic Forestier)

Cu câteva luni în urmă eram cu toții martorii unei mici găuri pe strada pietonală la care se tot lucra de zor aproape zi de zi. Ce să fie oare? Obișnuiți cu atâtea lucrări de reparație, de schimbare a conductelor de pe timpul verii, am trecut ignorând noua groapă.

Astăzi în schimb, trecătorii au putut vedea un „monument” să-i zicem, la începutul pietonalei. Un „cui” destul de înalt la baza căruia e scris frumos: „Deoarece se spune că aici se agață harta în cui, ei bine, acesta este cuiul cu pricina.” Trecătorii s-au oprit nedumeriți privind noutatea, iar unii s-au întrebat amuzați: „oare se face o horă în jurul cuiului?”

Probabil că acest cui, fiind poziționat pe pietonală, va mai atrage noi turiști. Așteptăm pe rețelele de socializare selfie-uri la cui, iar mai pe la vară, mirese pozându-se cu un cui după nuntă.

Noi să fim sănătoși, că încet le-om duce pe toate ce stau să vină!

Apropo, ca să ajungeți la cui, nu uitați să alegeți trotuarele principale. Pe restul, vă puțeți deplasa cu patinele. Profitați de gheață, cât încă mai este !

Diana Apopi

„Inimile voastre cunosc în tăcere taina zilelor şi a nopţilor. Dar urechile fiecăruia însetează după sunetul cunoaşterii din inima voastră. Ci voi aţi vrea să cunoaşteţi în cuvinte ceea ce deja ştiţi din gânduri, aţi dori să atingeţi cu degetele trupul gol al viselor voastre.” (Khalil Gibran, Profetul)

Poate, cândva, ne-a trecut prin minte următoarea întrebare: oare de ce lucrurile fără valoare se vând/se cumpără în timp ce altele în care s-au investit mult și multe sunt aceleași care rămân în vitrini, atinse doar de praf. Și când spun asta, nu mă gândesc nici la haine, nici la bijuterii, ci mă gândesc la cărți.

Iubesc cărțile nu numai pentru că acolo găsesc informații, viziuni despre informații, călătorii interioare care te fac propriul tău autor, metacomunicare ci, dincolo de orice achiziții cuantificabile, mai este ceva și mai valoros: o fărâmă din sufletul creatorului. Același lucru găsim și în pictură, muzică, fotografie sau orice altă artă care are misiunea de a te transporta cu costuri modeste în destinații care de care mai fascinante.

Cum ajungem să oferim valoare unor lucruri și cum poate această valoare să varieze de la om la om, de la generație la generație, de la suflet la suflet? Această întrebare a încolțit în mine multă vreme. Așa am înțeles că lucrurile cu adevărat scumpe, nu pot fi cumpărate, ele au o rută specială pe care circulă iar tu dacă ai mintea pregătită pentru a le putea aprecia și înțelege, le vei găsi, sau te vor găsi atunci când te aștepți mai puțin.

Lumea în care trăim este setată parcă pe un program al consumului și autoconsumului, pe producerea de bani, a căror „valoare” este doar pentru moment. Acum am bani, acum îi pot cheltui, acum mă risipesc. Totul se rezumă la acum. Totul ne “fură” treptat. Însă libertatea pe care ne-am construit-o și conturat-o de-a lungul existenței, acolo putem spune că trăim în timp real. Alegem să existăm doar atunci când pășim dincolo de suprafață, dincolo de răpirile și încețoșările momentului, atunci când cultivăm dragostea pentru dedesubturi.

Cred că nu m-am simțit niciodată mai liberă decât atunci când am luat o carte în mână și am început să citesc, atunci când am privit un tablou, când am ascultat opera unui compozitor, atunci când m-am plimbat și am privit cerul și cum se reflectă toată frumusețea de sus în lucrurile mărunte asupra cărora nu m-am gândit niciodată cât ar putea fi de valoroase.

Antonia Luiza Dubovici

sursă foto: Pinterest

Dubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

Nu pot să cred cât de puțin toleranți suntem!

O părere, un gând, o altă percepție sau o reacție sinceră, spontană, poate perturba somnul rațiunii.

“Ca să fii fericit pe lumea asta… trebuie doar să fii indulgent.” (Voltaire) 

Mi-aș   dori să văd un progres real în atitudinea noastră și nu un simulacru. Un progres în argumentație, un progres în… feed-back-uri, un progres în viața noastră reală și nu în cea virtuală, în mintea și în raportarea noastră vis-à-vis de “sistem”.

„Încrederea prostească în autoritate este cel mai mare dușman al adevărului.” (A. Einstein)

Asta este tot ce trebuie sa înțeleagă omul “simplu” dar mai ales intelectualul: să nu avem încredere PROSTEASCĂ în nimeni și nimic. Să înțelegem că am fost, suntem și vom fi mereu manipulați! Bombardați cu manipulări, care ne pot destabiliza rațiunea. Mai ales în zilele noastre, sigur nu suntem noi cei tratați cu delicatețea adevărului pur, inclusiv la nivel global. De aceea apreciez persoanele care se întreabă, adresează întrebări, simt mereu „agitația” minții. Și să nu uităm: cel mai frumos dar pentru ceilalți este SCRISUL, talentul cuvântului simplu, grațios, subtil, pe care nu-l înțeleg tocmai… „specialiștii”. Cei care nu percep frumusețea metaforei se grăbesc să catalogheze, să se supere, să dea… dislike-uri. Cât de penibil!

Noul lider al lumii „libere” (adică fără… ce?) ne îndeamnă la protecționism, la individualism, la discriminare… nepozitivă. (Sper să nu ne vândă iar americanii!) Și cu toate astea eu îi dau dreptate marelui… Donald! Trebuie să ne gândim la noi, să nu-i mai așteptăm pe americani, pe ruși, pe/chinezi… suntem singuri, NOI! Noi trebuie să ne ridicăm încet-încet la verticală, să ne iubim statutul, locul în care performăm, frumusețea în libertate!

Și eu zic… Romania, first!… să zâmbim un pic mai mult și mai ales să nu ne lăsăm prostiți! Să încetăm să fim uneltele celor de „sus”, indiferent dacă se numesc: președinte, prim – ministru, parlamentar, „guru”, etc. Să protestăm non-violent, așa cum trebuie înțeleasă orice exprimare corectă, nejignitoare și nu să ne încrâncenăm atunci când vedem/ citim/ gândim ceva ce nu este pe placul unora sau altora sau să bănuim diverse culori planând peste cuvinte.

Dacă nu ați înțeles “pledoaria” mea pentru adevăr  și sinceritate vă mai ofer un citat al marelui Einstein ce ne poate descreți mintea: „nu acționa niciodată împotriva conștiinței tale, chiar daca ți-o cere… statul”. Asta face un intelectual adevărat, se manifestă în virtutea conștiinței sale, chiar dacă place unora și displace altora și… viceversa. Și tot pe fluxul intelectual „anormal” einstein-ian îl mai citez cu mare drag pe savantul relativității: „important e să nu încetezi să-ți pui întrebări”.

SĂ NU ÎNCETAȚI NICIODATĂ SĂ VĂ PUNEȚI ÎNTREBĂRI! Nu putem vegeta, nu putem merge orbește, trebuie să ne punem mereu întrebări! Asta este libertatea! Unii pot greși, alții pot avea dreptate, dar nu poate nimeni îngrădi libertatea de exprimare prin diverse păreri… acuzatoare.

Sunt de acord cu protestele, sunt de acord cu opoziția față de o lege ce ar putea fi cu „dedicație”, dar, pentru a ne conforma îndemnului pe care Einstein ni l-a insuflat, de-a ne pune mereu întrebări, mă întreb și nu am răspuns: pe cine/ ce… a căutat președintele nostru în stradă?

Romania, first!… înseamnă calm, dialog, transparență, bunăstare pentru toți cetățenii țării, înseamnă – mai ales – diversitate de opinii și domnia… LEGII!

Asta îmi doresc pentru țara mea!

Ion Mariș

sursă foto: internet