Un fel de «marş ». Depinde cine.
(De ce ies oamenii în stradă)

Zeci de mii de români au ieşit azi în stradă. În Bucureşti, Cluj, Timişoara, Iaşi, în cam toate oraşele mari din ţară dar şi la Londra, Paris, Milano ori Copenhaga. Ei protestează împotriva amnistiei şi graţierii. Unii cred că sunt nişte marionete, că totul e politic, că nu are nimic de-a face cu bunul simţ şi cu dorinţa omului simplu de a nu fi prostit pe faţă.

Şi eu sunt acolo. Sunt în stradă, cu ei, virtual, cu miile de oameni lângă care nu pot fi real pentru că în oraşul meu e linişte. Şi înţeleg, nu mă supăr, e un oraş mic, cu oameni cuminţi. Dar eu aş vrea să fiu cu totul acolo, m-aş teleporta dacă aş putea, aş face o pancartă mare de tot şi aş scrie şi eu pe ea ceva care să-mi confirme « Je me révolte, donc je suis» a lui Camus, o revoltă pe care o consider de bun simţ și bună creştere. Remarci de genul « Ce treabă avem noi, ei oricum fac ce vor. », « Sunt hoţi iar noi suntem oameni simpli, nu avem putere», «Nu-i chiar aşa de rău, nu ai citit cu atenţie tot textul ordonanţei » şi « ……………… » ca şi cum am locui în Elveţia şi am mânca cea mai buna ciocolată, îmi dau frisoane. Ca să nu mai spun de altele gen « lovitură de stat », «bani şi instigare în stradă » ….

Aş fi acolo pentru Colectiv, pentru Bamboo, pentru oamenii simpli care nu ştiu cât e exact 200.000 de lei, pentru oameni care lucrează pe brânci un an ca să-şi permită un concediu de 7 zile şi se întreabă cât ar trebui să muncească să-și permită unul de 14, pentru dreptul meu de a nu fi prostit indiferent ce am votat. M-aş duce din punctul A până în punctul B cu cei care ar fi toţi prietenii mei indiferent de vârsta lor, preocupări, postul de televiziune preferat sau partidul preferat. Pentru copiii noştri care să nu trebuiască să întrebe la intrarea într-un club «Aveți aviz de funcționare ?» Pentru ţara mea în care vreau să trăiesc şi eu, să muncesc cinstit, să nu fiu iertat dacă fur, dacă fac abuz în serviciu sau dacă sunt corupt. Pentru dreptul meu de a vorbi şi de a gândi liber.

Autor, Crina Voinaghi

sursă foto: Attila Biro

Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului – Radu Lazăr (foto), Teofil Ivanciuc (text)

Aproape de kilometrul 0 al Europei se întinde Țara Maramureșului, cu ceea ce a mai rămas din tradiții, din cultura ancestrală, din obiceiuri, din „oamenii fără pereche”… Prin aceste locuri, în care se amestecă necontenit lumea veche cu cea nouă, tradiția cu kitsch-ul ne poartă pașii Radu Lazăr prin fotografiile realizate și Teofil Ivanciuc prin rândurile sale. Cartea e asemeni unei invitații în gospodăria maramureșeanului de rând, e o însuflețire a caselor și satelor maramureșene, amplasate în diverse Muzee ale Satului din țară. E o lume ce vine din trecut și, care, din păcate, se pierde, încet, în prezent.

Albumul „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” cuprinde referiri la ocupațiile și meșteșugurile practicate din moși strămoși de oamenii locului, ai căror păstrători mai sunt azi meșterii populari, atâți câți au mai rămas.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” începe – cum se putea altfel ? – cu un capitol destinat prelucrării lemnului, care ne întoarce în timp, într-un loc unde lemnul era stăpân, unde mai exista din belșug această materie primă, care a permis ca aproape tot ce aparținea de o gospodărie să fie făcut din lemn – casa, anexele gospodărești, vasele și tacâmurile, războiul de țesut, sigiliile de lemn care marcau prescura de Paști, grapele pentru arat, lăzile de zestre… Puține din aceste lucruri mai sunt făcute în gospodărie. Tot aici pătrundem în interiorul casei maramureșene, unde găsim camera de gătit și locuit și o alta „de sărbători” care adăpostește haine, țoluri și alimente, pentru ca apoi să ne fie prezentată curtea cu acareturi și alte anexe, cu garduri împletite ori din scândură, unde azi locul obiectelor tradiționale este luat de lucruri la modă. Emblema Maramureșului, poarta de lemn sculptată, încărcată de simboluri ancestrale, încă nedescifrate se piede și ea în negura modernismului . Din prezentarea dedicată prelucrării lemnului nu puteau lipsi bisericile de lemn, acele bijuterii arhitecturale , unele dintre ele recunoscute ca făcând parte din patrimoniul UNESCO, unde muritorii sunt mai aproape de Dumnezeu, de credință.

După ce am făcut cunoștință cu gospodăria maramureșeană autorii ne prezintă Îmbrăcămintea și textilele de interior. Ne sunt prezentate portul femeiesc, cu năframă, cămașa albă, de bumbac, cu zadiile, pieptarele și nelipsitele zgărdane; dar și cel bărbătesc, cu pălărie, cămașa albă, curea de piele, pieptarul de pănură ori cojocul de piele, pantalonii și opincile. Îmbrăcămintea este adaptată atât sezonului cald, cât și celui de iarnă, având culori specifice văilor de pe care vin locuitorii satelor maramureșene – alb, verde, albastru, gri, negru. Chiar dacă este iar la modă, costumul tradițional maramureșean este tot mai des îmbinat cu elemente moderne – tocuri, ii, astfel încât, arareori mai vedem tineri îmbrăcați integral autentic. Cergile, covoarele, țolurile, ștergarele sunt și ele prezente în această parte a cărții, la fel cum de sute de ani ,”stau” pe ruda din camera tradițională maramureșeană, pe paturi, pe podele, ori împodobind icoanele. Traistele duc cu ele povestea culorilor văii de pe care vin.

Un capitol distinct este dedicat crucilor funerare, unde simbolul Maramureșului este reprezentat de Cimitirul Vesel din Săpânța și de imaginea celui ce l-a creat – Stan Ioan Pătraș. Cimitirul este un loc al reculegerii, al jalei, al tristeții, pe când cimitirul din Săpânța, prin epitafurile de pe cruci, face legătura între bocetul femeilor, priveghiul și celelate tradiții legate de înmormântare. Moartea este singurul lucru cert din viața omului”: nu se știe când sau cum vine. Dacă citim epitafurile de pe crucile de lemn din Săpânța vedem că vine oriunde, oricând, indiferent de funcția, de rolul ori rangul pe care îl are omul. Un lucru este cert, această prezentare a morții, a făcut ca Cimitirul Vesel să- și găsescă loc în topul cimitirelor lumii, cu toate că în el își dorm somnul de veci oameni simpli, obișnuiți. Lucrarea lui Stan Ioan Pătraș este azi continuată de către o parte din ucenicii lui. Din acest capitol nu sunt omise însă nici crucile funerare din piatră, îmbinările dintre lemn și metal folosite la Ieud.

Întâmplător sau nu, după capitolul dedicat crucilor funerare, urmează cel rezervat Olăritului. Această succesiune m-a dus cu gândul la versurile Iulianei Iosipescu: „Ca mâine – om putrezi-n morminte / Uitați nepomeniți de nimeni/ Căci mâine vor venii olarii/ Să fure lut din țintirime” ( Ulciorul). În Maramureș olăritul se mai practică azi de către o singură familie din Săcel. Acest meșteșug a dispărut după ce, la începutul veacului trecut existau, așa cum ne spun autorii, numai în Săcel, 30 de meșteri, și cel puțin 18 locuri de producție în Maramureșul istoric.

Deopotrivă loc al credinței, al misterului dar și al descântecelor, al ielelor și vâlvelor, Maramureșul este reprezentat și de măști. În capitolul dedicat Măștilor ritualice, aflăm că acestea sunt nu doar cele pe care le vedem cu prilejul sărbătorilor de iarnă, ci și mascoidele caricaturale, mascaroanele de pe porțile tradiționale, măștile costum  „rituale, teatrale și funerare”. O parte dintre acestea au mai rămas doar în poveștile spuse la gura sobei, la fel cum, probabil, va rămâne și acest meșteșug al făuririi măștilor, dacă ținem cont că, azi , mai există un singur „meșter specializat”.

Cândva nelipsite din satele maramureșene, azi devenite obiecte de sărbătoare, ori doar de decor, opincile își găsesc loc în capitolul Confecționarea opincilor, unde este descris modul în care acestea luau naștere, dar și cum se purtau.

„Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” are capitole în care se regăsesc Cojocăritul, Coșuri și alte împletituri, Fierăritul, Cununi de mireasă și podoabe, Dogăritul, Confecționarea draniței, Prelucrarea cânepii, Producerea spetelor, Alte ocupații și meșteșuguri.

Textul cărții scris de Teofil Ivanciuc este însoțit de fotografiile realizate de Radu Lazăr ale produselor realizate de meșteri populari, dar mai ales de chipurile celor care încă mai practică activitățile tradiționale.

Această carte stă mărturie că în secolul XXI satul tradițional din Maramureș trăiește, încă. Avem în față o carte – tribut dedicată „meșteșugarilor locului” care, în plină epocă tehnologică, au curajul să își practice ocupațiile tradiționale, dar, e și un semnal de alarmă că o parte dintre acestea vor dispărea odată cu practicanții lor. „Personajele” din fotografii sunt oameni în vârstă, ceea ce înseamnă că, probabili, mulți dintre meșteri nu mai au, din păcate, cui transmite tainele practicării meșteșugurilor tradiționale.

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Lucian Bogdan

Totul are o limită, tot ceea ce este omenesc, iar dacă dorești să o atingi, cu siguranță există un preț, pe care nu ți-l va împărtăși nimeni, fiindcă prețul diferă de la caz la caz, în funcție de câtă pasiune pui în această ecuație.

Într-o zi, Dalai Lama a fost abordat de către un om de știință: „Ce ai face dacă o descoperire științifică ți-ar pune la îndoială credința?” După o îndelungă gândire, Dalai Lama a răspuns: „Aș studia îndelung toate dovezile care reies din cercetările întreprinse astfel încât să înțeleg totul cu acuratețe și dacă ar fi clar că dovezile științifice mi-ar dezaproba credința, atunci aș schimba-o.”

Oare noi ce am face dacă o experiență spirituală ne-ar pune la îndoială tot bagajul științific pe care l-am acumulat?

„I Origins” este un film despre misterul care se află dincolo de știință. Despre lucrurile care nu pot fi cuantificate, care ne scapă și care uneori trec dincolo de principiile pe care credem că le înțelegem. Uneori se întâmplă să învățăm cum funcționează un lucru și acel lucru tinde să ne fascineze. Ne creăm o enciclopedie proprie în jurul căreia orbităm, iar apoi petrecem o viață întreagă învățând lucruri care se resetează în momentul în care aproape le-am înțeles.

“I Origins” este un film despre cum poate știința să te ajute atunci când în sufletul tău încolțesc întrebări, iar aceste întrebări sunt mai mult decât o curiozitate, sunt originile unei căutări permanente despre cum există și funcționează cea mai puternică energie din acest univers și anume: iubirea.

Fiindcă lumea în care trăim este așa frumoasă în deplinătatea misterelor care o alcătuiesc și totodată o întrețin, iar noi toți, oameni de rând care trăim înlăuntrul ei, ne punem inimile în mișcare pentru a o căuta.

Antonia Dubovici

sursă foto: internet

Dubovici (Zavalic) Antonia-Luiza (n.24.07.1989, Sighetu Marmației)

Licențiată în Asistenţă Socială, specializare: Asistenţă Socială în Spaţiul Justiţiei. Probaţiune şi Mediere. Volume publicate: „Despre Fluturi şi Praf”, Editura Grinta, 2013, Cluj-Napoca. „Despre Înfrângerea Definitivă a Întunericului”, Editura Valea Verde, 2015, Sighetu-Marmației. Antologie: „Cinci Poete” (în cadrul Antologiei Concursului de creație „Armonii de Primăvară”, Vișeu de Sus, Ediția XXXVI-a, 2014), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2015. „Pe aleea cuvintelor”, Editura Inspirescu, Satu Mare, 2015. „Pași împreună”, Editura Gutinul, Baia Mare, 2015. Traduceri: “Când aveam 19 ani” de Ian Macilwain, Broombank Publishing, 2016 (publicată ca și ediție specială în limba engleză de către Broombank Publishing).

Vis-à-vis de palatul sobru al administrației locale, încălzește atmosfera un robot ce înghite boabele de cafea și transformă aromele într-un brand agreat de tineret (și nu numai!): The Coffee Factory!

Incinta localului este capitonată cu numeroase cărți, lucruri vechi recuperate dintre amintirile bunicilor și multe alte interesante obiecte de design interior cu tentă… tradițională. Sighetenii s-au obișnuit ca, săptămânal, să savureze aici și diverse evenimente culturale.

„Salut, Sighet!” a făcut „o pauză” de cafea și vă spune povestea cam așa:

Salut, Sighet: Cine este Silviu Lică și cum s-a asociat cu… robotul de cafea?
Silviu Lică: Bună ziua și mă bucur că îmi dați posibilitatea să mă prezint: sunt sighetean, am 39 de ani din care ultimii 15 i-am petrecut în domeniul cafelei. Am început ca inginer de espressoare profesionale – un job aproape inexistent în România – și, încet, încet, dar sigur, m-a cucerit complexitatea acestui domeniu care împletește multă muncă, știință, artă, fizică, chimie, electronică, termodinamică, activarea și perfecționarea simțurilor gustativ și olfactiv etc.

The Coffee Factory este un pas firesc în evoluția mea personală, o sinteză de cunoștinte și energii ale colegilor și colaboratorilor mei specialiști sau nu în ale cafelei: marketeri, oameni de vânzări, contabili și responsabili cu logistica, designeri, tehnicieni espresso, furnizori, traineri și, nu în ultimul rând, barmani și ospătari.

Salut, Sighet: Cu ce chei/cifru funcționează robotul de cafea? De unde l-ați convins să se „deplaseze” la Sighet?
Silviu Lică: Rulez în prezent câteva mici afaceri dintre care o firmă de distribuție cafea proaspăt prăjită de noi și localul The Coffee Factory. Tot ceea ce întreprind azi, se bazează pe cunoștințele acumulate în cei 15 ani de activitate în domeniul cafelei. Și, partea amuzantă e că niciodată nu le știi pe toate și îmi place ideea de a descoperi sau îmbunătăți ceva în fiecare zi…

Salut, Sighet: De ce ați decis să reveniți în țară și, mai ales în Sighet, unde ai impresia că nu se-ntâmplă nimic?
Silviu Lică: Cred că cei care am locuit mai mulți ani în Occident suntem datori să facem ceva pentru România…chiar și a trimite turiști străini aici. Dacă locuiești departe, e ceva ce ai facut pentru țara ta. Eu unul mi-am facut un plan mai elaborat. Mi-am propus să vin acasă și, cu cunoștințele dobândite, să contribui cât pot la dezvoltarea culturii cafelei și să răspândesc practicile de business sănătoase. Sighetul e un loc bun pentru a-ți face rodajul…

Salut, Sighet: Să înțelegem că aveți o… afacere socială?!
Silviu Lică: Afacere socială e mult spus, deși cred că orice întreprindere privată trebuie să aibă și un scop social…la urma urmei, dacă nu faci ceva valoros și de folos pentru oameni, nu ar trebui să exiști! În altă ordine de idei, visez tot timpul la cum aș putea returna societății măcar o parte din bunăstarea de care mă bucur și îmi dau seama că orice proprietar de butic sau cafenea, magazin etc își poate permite să ofere o masă caldă, zilnic, unui sărman..

Salut, Sighet: De ce o “Fabrică” vis-à-vis de… Primărie?
Silviu Lică: Îmi place să folosesc uneori denumiri reci și rigide cum ar fi această „fabrică” unde puteți servi o băutură atât de caldă și delicată… Și-apoi, dacă Primăria se învecinează cu o închisoare, de ce nu ar avea și o fabrică peste drum?

Salut, Sighet: Are “sens” afacerea dumneavoastră?
Silviu Lică: Sigur că are. Învăț enorm din ea. Am cunoscut foarte mulți oameni și mi-am făcut o grămadă de prieteni și cunoștințe. Sunt bucuros că v-am cunoscut pe dvs. de exemplu… altfel nu știu dacă ne-am fi intersectat vreodată… deci, am mult de câștigat așa.

Salut, Sighet: Care este segmentul, dintre clienți, care „atinge” cărțile din bibliotecă ?
Silviu Lică: Persoanele care ating cărțile sunt de toate vârstele. Dar, în principal, sunt oameni curioși și care sunt obișnuiti cu cartea: copii, studenți, elevi, intelectuali sau pur și simplu cei împinși de plictiseală.

Salut, Sighet: Din ce se cunoaște, la această oră, este localul cu cea mai mare priză la tineri. Oare de ce?
Silviu Lică: Cred că mulți tineri vin la noi ca să evadeze din tipare… trebuie să recunosc: e un loc mai aparte, în care detaliile noncomformiste le descrețesc frunțile și poate îi atrage și ideea unui local totuși liniștit și fain în plin centrul orașului…

Salut, Sighet: Cum credeți că s-ar putea relansa afacerea dumneavoastră, dacă la un moment dat, ar intra într-o anumită rutină?
Silviu Lică: Dacă aș ști, n-ar mai trebui să lucrez de acum înainte…

Salut, Sighet: Acum, după aproape doi ani de existență a acestei „Fabrici”, vă rugăm să ne spuneți (cu maximă sinceritate!) dacă a meritat investiția?
Silviu Lică: Avem un an și 3 luni de la deschidere, deci e prematur să dau verdicte dar, dacă mă întrebați dacă aș fi în poziția acum să deschid localul, aș răspunde cu DA!

Salut, Sighet: Și pentru potențiali investitori: ce alt fel de afaceri ar putea implementa în Sighet?
Silviu Lică: Cred că orașul nostru suferă de pe urma serviciilor de proastă calitate în general, deci e de lucru enorm pentru cei care doresc să ofere consultanță (pe multe domenii), design (pe multe domenii), service (pe multe domenii), producție, IT, call centre etc.

Salut, Sighet: Vă mulțumim mult și vă dorim succes… de-plin!

Oanță Brîndușa
Ion Mariș

sursă foto: Lucian Bogdan (elev)

Ministerul Educației a publicat modele de subiecte la Limba și Literatura Română, clasa a XI-a, pentru simularea Examenului Național de Bacalaureat din acest an. Se dorește schimbarea structurii subiectelor, în așa fel încât, să se pună accent pe creativitatea, logica și capacitatea de analiză a elevilor și nu pe învățarea mecanică.

Cei interesați pot găsi modelele și alte precizări legate de examenul de Bacalaureat AICI.

sursă foto: internet

Casa primarului oraşului, dr. Papp Tibor, a fost construită între anii 1896-1897. Proprietarul a avut mai multe funcţii importante printre care cea de profesor şi director al Academiei Reformate de Drept şi era mare maestru al lojii francmasonice “Tisza”.

Una din atracţiile casei o reprezenta frumoasa şi valoroasa bibliotecă. Mobilierul, bogat sculptat cu frunze, avea printre ornamente şi două statui mari: un soldat roman şi o femeie din Roma Antică, având un paner cu fructe în mână.

Este interesant de remarcat că această casă nu a fost construită la mijlocul terenului. Motivul este unul simplu: doar două străzi sighetene ofereau posibilitatea construirii de case tip vilă, celelalte fiind ocupate de construcţii în şir.

Terenul ales de dr. Papp Tibor, aflat la colţul străzii Jókai Mór, obliga constructorul să ridice casa cu faţada laterală lângă trotuar, primarul respectând regulile stricte din acea vreme. În jurul casei au fost plantaţi copaci aparţinând unor specii valoroase, iar lângă casă se afla un mic părculeţ, cu un podeţ, pe sub care se scurgea apa de ploaie spre stradă.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: Actualmente clădirea găzduiește Centrul Bugetar.

Poate că dă norocul și bunăstarea și peste românul de/din rând!… Ar fi și timpul, după zeci de ani de restricții, să ne gândim la ziua de azi, la consolidarea clipei și nu la strategii pe termen foarte lung sau pentru… “secole”. Evident trebuie gândit totul în termenii unei economii echilibrate, nu țintind investiții forțate dar nici “exagerând” cu protecția socială.

Ce putem spune azi, când conducătorii se gândesc – în sfârșit! – la cetățeanul de rând, la omul simplu? Să-i contrazicem, să-i criticăm? Să nu acceptăm plata adecvată pentru munca depusă?! Cu ce fel de argumente? Deficitul bugetar, PIB-ul per capita, productivitatea muncii, etc sunt argumente… “umane”? Oare omul este doar o cifră, o simplă “necunoscută” într-o ecuație politico – economică apriori nesustenabilă?

Mergând pe logica omului de bun simț, economia de piață, gestionată corect, ar “trebui” să-și devoaleze beneficiile în sfârșit și în România. Prea mulți ani, foarte mulți ani, au fost nevoiți românii să se sacrifice: pentru desăvârșirea omului nou, pentru achitarea datoriei naționale, pentru conectarea la globalism, pentru “pătrunderea” în Europa, pentru atragerea investitorilor străini, etc. Până când? Poate era – sau nu? – momentul pentru relaxare fiscală și pentru îmbunătațirea – în termeni reali – a nivelului de trai, dar, o clarificare a gestului “populist” al programului social – democraților se va vedea în mod practic chiar din primele luni de implementare.

Populația își dorește în mod clar un alt standard de viață. Destul am fost slugi la porțile Europei, este momentul să nu mai exportăm medici, IT – iști, specialiști, buni meseriași, este cazul să-i păstrăm plătindu-i bine aici, acasă.

Am apreciat în primul rând oferta noului premier pentru o… Românie normală. Asta a lipsit întotdeauna – evident nu la modul declarativ – strategiei țării noastre. Tendința de aducere la un nivel de trai rezonabil a majorității populației țării, fără a ne căciuli în fața unor… infringement – uri ipotetice este un gest de normalitate.

O altă discuție este cea pur economică sau mai corect spus, macroeconomică. Întrebarea neretorică este simplă: creșterea economică din ultimii ani permite sau nu o ajustare a bunăstării populației? Nu știu și nici nu mai contează! Există în toate guvernările – sau ar trebui sa fie – și factorul de responsabilitate socială. Aici am avut probleme în ultimii mulți ani, în general guvernanții au mers pe “responsabilitatea” de gașcă, a familiei. Putem umple zeci de pagini de analize sofisticate, am putea să previzionăm depășirea deficitului de 3% impus de UE, poate chiar îl păstrăm la limită, nu cred că în acest moment este clar ce ni se va întâmpla, dar îmi amintesc o mică axiomă ce spune că “prea multă analiză duce la paralizie”, așadar haideți să mergem pe prezumția de normalitate: populația țării – in integrum – contează!

Evident că o alocare “exagerată” pe îmbunătățirea nivelului de trai a populației poate duce la o posibilă descreștere a investițiilor în sectorul public chiar păstrând sau crescând nivelul PIB-ului (sunt condiții favorizante de mărire a consumului, generat de surplusul de lichidități de la populație, rezultat din creșterea salariului minim dar și de alte “relaxări” fiscale anunțate, ce pot însă determina diminuarea cheltuielilor de capital). Oricum, ne-am lămurit și cu eficiența derulării coerente, fezabile a investițiilor până la acest moment. Creșterea salariului minim poate genera și creșterea somajului, e posibil ca angajatorii privați să “impună” creșterea productivității muncii și/sau eventual să mențină la aceleași valori bugetul alocat forței de muncă diminuând numărul de salariați.

Nu ar fi exclus să asistăm și la o scădere a investițiilor private (deși anul 2016 a fost unul de creștere importantă pe segmentul investițiilor străine directe), ținând cont de pierderea “atractivității” țării noastre în contextul programului de guvernare social – democrat, dar, nu există absolut nicio garanție că totul va merge pe această direcție.

Ceea ce este foarte important pentru sănătatea și stabilitatea țării, România trebuie să fie atentă la susținerea capitalului privat autohton, în condițiile în care coeziunea europeană este amenințată iar protecționismul corporatist ne poate arunca într-o criză provocată, premeditată, în care noi să fim “surprinși” total descoperiți.

Dar în mod cert, în evoluția societății este bine întotdeauna de luat în considerare mai ales tic-tac-ul “bombei” sociale, care poate da peste cap ierarhii politice și chiar economice. Evident este ideal când se poate “controla” efectul acestei psihologii a mulțimii, tocmai de aceea gestul firesc de-a satisface nevoile minimale, de bază, ale populației ține și de respect și de normalitate.

Repet, efectele unui program “prea” social, pot fi total incontrolabile – chiar în condițiile existenței unei fundamentări ultra – tehnice – în contextul imprevizibilelor fluctuații globaliste dar, să nu uităm, bunăstarea populației (autohtone) este prioritară și pentru conducătorii germani, francezi sau italieni. Prin urmare, “apăsătorul” deficit de 3% impus României, nu poate constitui un factor de constrângere într-o politică de relaxare fiscală și mai ales în condițiile unei creșteri economice realiste, previzionată și pentru următorii ani de către instituțiile internaționale “credibile”.

Nu ne rămâne decât să sperăm că programul de guvernare social – democrat a fost gândit de către specialiști și nu de către diletanți, și că “abaterile” de la previziuni vor fi în limite normale, negeneratoare de tensiuni politice inutile. Din păcate toate “pariurile” se fac pe viitorul României și nu pe cel al clasei politice eminamente… efemeră.

Ion Mariș

sursă foto: Peter Lengyel

Un scurt film despre cel mai important ierbar din România, despre trecutul lui, despre prezent; potențialul viitor al cercetărilor botanice, la nivel de taxonomie clasică și la nivel genetic. O prezentare interesantă, la subiect, care ne dă șansa să vedem un centru al cercetării biologice, o colecție de 700.000 de coli cu plante… și relevanța științifică a botanicii în lumea de azi.

Peter Lengyel

Ajunge zilei cu tristețea ei. De ce ar trebui să adaog și tristețea altora? Dani are pe un perete un tablou cu trei preoți tibetani. Unul își astupă urechile, altul ochii, iar altul gura. Ce să deduci din asta? Să nu auzi, să nu vezi, să nu vorbești? Dar asta înseamnă să fii mort pe pămînt. Nouă ni se spune: „Cine are ochi să vadă și urechi să audă” (aș completa eu „și gură să vorbească”). Ei, nici chiar orice numai să se afle în treabă, dar eu zic că „ce-i drept nu-i păcat”.

Eu am multe nedumeriri ce mă macină și nu-mi dau pace. În mine e o zbatere continuă. Aș vrea să nu mă afecteze ceea ce poate pe alții îi lasă indiferenți, dar ceva mai presus de voința mea mă îndeamnă să reacționez. De pildă, de cum am venit aici, încă de prima dată în America, m-a frapat un amănunt, banal pentru unii și anume: cei ce stau la parter, chiar că au casa pusă direct pe pămînt, fără vreo fundație anume. Orice defecțiune ivită la subsol însemnînd a-ți ridica mocheta, a-ți sparge sub ea și în urmă să îţi lase pămîntul scormonit, toate vîlvoi, bineînțeles, cu scuzele de rigoare. Ei și-au făcut jobul, au remediat defecțiunea, tu urmînd să-ți nivelezi podeaua și restul colateralelor. Ca să nu fie mai prejos decît ceilalți locatari de la etaj, li s-a făcut în fața geamului de la living un „fel” de „balconaș” pe pămînt, îngrădit cu scîndură lîngă scîndură, cu o uștioară închisă cu o batcă (ca la coteț), înalt cît să nu vezi soarele, căruia eu i-am zis „cotruț”. Exact ca la ocolul porcului înainte de a intra în coteț. Ca să vezi ce influențe au pătruns pînă aici de pe la noi. Numai că noi le aplicăm la animale, omul mai are și alte nevoi.

Poate tocmai de aceea cîte unii mai sar embargoul și se manifestă care cum pot pe cotruță. De Paști își agață pe el ouă, iepurași, fluturi, flori, fel și fel de giucărei una mai chicioasă ca alta. De Crăciun își agață în disperare luminițe, crăciunițe, moșuți, brăduți, săniuțe, ca la circ. Dacă în subconștientul meu mai tînjesc după fereastra lui Ghipis, aici ai „Ghipiși” fără număr. Parcă-s case de alienați mintal și pe undeva mă trimite iar în copilărie atunci cînd se tăia porcu și deveneam stăpîni pe coteț. Doamne, cît îl măturam, cît îl ticăzuiam și-l înstruțam! Asta pînă ne prindea mama….

Cred că aici îi lasă anume măcar o dată pe an să-și mai coloreze viața grie și maro (exact ca mama cu struțu din tavan). Din exterior, de unde-i „studiez” eu, cotruțurile par pustii. Din cînd în cînd însă, auzi cîte on zgomot de batcă trasă și apar ca niște zombi, întîi cățeii ce-și zornăiesc lănțucurile și apoi în urma lor stăpînii. Rar care au mai puțin de 2 – 3. Își fac plimbarea zilnică și udă gazonul din jurul blocului. Pe seceta ce-i aici mai ajută și ei cu ce pot. Să vezi doamnele cum merg la automatele amplasate din loc în loc  și-și iau punguțe pentru a colecta deșeurile odraslelor patrupede, cu cîtă evlavie le culeg (mai ceva ca pe trufe) și le depun la container. Asta în fiecare dimineață, înainte de micul dejun (probabil să le facă poftă de mîncare).

Vorbeam întruna din zile cu o româncă la piscină, care s-a căsătorit cu un american, de lipsa de libertate. A ieșit și ea să se plimbe, soțul fiind la servici, pe o alee între case, să se familiarizeze cu locul. Nu crezi că au venit 6 mașini de poliție, au înconjurat-o și după ce au interogat-o, au sfătuit-o să intre în casă deoarece e în pericol și nu-i pot asigura securitatea.

Săracu „Big Brader” care urechează și controlează tot globul, nu a inventat sateliți în stare să-și protejeze un simplu cetățean, care are și el o nevinovată plăcere, aceea de a se plimba, să ia o gură de aer. Obligatoriu trebuie să intri în cutiuța de carton, deoarece încă n-au inventat sateliți personali pentru acei „nebuni” ce vor să inspire și ei un aer „necondiționat” pe o alee într-o seară.

Cine te crezi să te abați de la regulă? Aici ori trăiești „condiționat” ori afară cu tine! Aici concediul de maternitate e de o lună, timp în care poți să-ți rezolvi o baby siter, să te întremezi și fuga la Job cu tine.

Am asistat la evacuarea unei bătrîne, ce a rămas în urmă cu întreținerea la stat. A venit poliția, mai rău ca la un criminal i-a pus sub nas ordinul de evacuare, i-a amplasat polițist care să supravegheze și au obligat-o să-și strîngă lucrurile în saci, pe care le-a depozitat pe alee. S-au strîns gură cască ca pe la noi. N-a întins unul o mînă de ajutor, mai ales că se cunoșteau de tineri deoarece cartierul e mai vechi. S-a spetit săraca bătrînă  cărîndu-și sacii și bocceluțele cu ce a agonisit o viață întreagă… Singurul regret al celorlalți locatari fiind că s-a distrus gazonul pe locul unde au stat bagajele bătrînei pînă a doua zi. Nu i-a interesat pe nici unul unde va dormi, ce va mănca…. Grija lor era doar să se refacă iarba la loc! Observ că pe măsură ce societatea devine mai avansată, la fel de avansată este și distanța dintre OM și OM. Oricum aici n-am văzut cărări între case deci sfîrșitul Pămîntului e aproape. Primul pas s-a făcut: însingurarea omului, ridicîndu-i un „cotruț” în fața geamului între el și ceilalți.

Aici nici nu cred că au spitale de nebuni, în fiecare „cotruț” zace cîte un posibil pacient în stare latentă. Pînă e pașnic și nu se manifestă cu bubuituri e lăsat în pace. Doar e dreptul lui și aici nu te joci cu „DREPTURILE OMULUI”!

Dallas, 17 octombrie, 2013

Autor, Ileana Pisuc

În octombrie 2016 s-a împlinit un an de când a trecut la cele veșnice av. Paula Iacob. Căutând printre materialele mele am găsit un interviu realizat cu doamna av. Paula Iacob în urmă cu 4 ani când, aflându-se la Sighet, a avut amabilitatea de a-mi acorda interviul pe care îl redau mai jos.

Prin publicarea acestu inteviu doresc aducerea unui omagiu celei care a fost un personaj care s-a remarcat printr-o înaltă ținută morală, o luptătoare pentru emanciparea femeii, pentru respectarea drepturilor celor năpăstuiți, pe care nu a ezitat să îi apere în fața unui sistem adesea tarat și nepăsător față de drama celor aflați în momente de restriște.

Și-a dorit să revină în Maramureș, dar timpul nu a mai avut răbdare. Dumnezeu să o ierte și să o odihnească în pace! Va rămâne veșnic în sufletele celor care au cunoscut-o și apreciat-o.

Liviu Șiman: În ultima periodă de timp ați devenit cunoscută ca o ferventă militantă pentru emanciparea femeii, pentru schimbarea opticii în ceea ce privește rolul femeii în societate, în acest sens derulând o serie de activități și acțiuni în mass-media.
Paula Iacob: Într-adevăr. Am socotit că este de datoria mea. În primul rând, ca juristă am plecat de la considerentul că frumusețea normei de drept nu poate fi eficientă decât dacă o aplicăm astfel încât omul să aibă de câștigat prin aplicarea legii. Ori legea spune că femeia este egală cu bărbatul dar, din nefericire, acest lucru nu prea se vede. Am făcut tot ceea ce mi-a stat în putere, socotind că un adevărat profesionist al dreptului nu își face pe deplin datoria dacă, pe lângă preocuparea profesională, nu se ocupă și cu ajutorarea celui de lângă el, cu respectarea drepturilor oamenilor. Am depus eforturi pentru reînființarea uneia dintre cele mai vechi organizații din țară: “Asociația femeilor de carieră juridică’’, care a fost înființată în anul 1928 de către Bella Negruzzi, fiica marelui cărturar Costache Negruzzi, prima femeie avocat din România, care alături de alte femei din lume a înființat la Paris ‘’Federația Internațională a Femeilor de Carieră Juridică’’, în care de-a lungul timpului România a ocupat de două ori funcția de vicepreședinte, iar în prezent eu făcând parte din biroul de conducere. Pe lângă activitățile menite a apăra drepturile femeii și a copilului, desfășor activități și în cadrul UNESCO, socotind că necesitatea culturii la noi în țară este atât de mare că numai luptând pe această idee a unei culturi cât mai vaste, a unei renașteri a culturii noastre din trecut, care a dat mari personalități, și păstrând tradițiile vom reuși să ne păstrăm identitatea.

L.Ș: Cum vi s-a părut din acest punct de vedere Maramureșul ?
P.I. : Vizitând Maramureșul am constatat cu satisfacție modul în care tradiția este păstrată. Dragostea pentru tradiții m-a adus în Maramureș unde de câte ori vin, îmi vin în minte versurile unui cântec: “Tot ce-i românesc nu piere”. Iubesc Maramureșul. Am vizitat mânăstirea Bârsana și Rohia, unde am trait momente de înălțare sufletească și morală , cu precădere la Rohia unde am retrăit momentele evocate de părintele Nicolae Steinhardt, care a înțeles cu adevărat ce înseamnă și tradiția poporului român și credința în Dumnezeu. Sunt rari oamenii care își părăsesc credința initială. De aceea, nu pot decât să mă închin cu tot respectul în fața acestei personalități extraordinare, care a demonstrat că prin credința în Dumnezeu dispar originile sociale, etnice, etc și nu rămâne decât credința. De aceea, vă repet, iubesc Maramureșul din tot sufletul. Iubesc drumurile de aici, oamenii care sunt de excepție. În trecut iubeam mult Sibiul de care mă leagă multe amintiri, dar Maramureșul m-a cucerit. În Maramureș frumusețea locurilor se confundă cu frumusețea sufletului maramureșenilor.

L.Ș.: Ce impresie v-a lăsat vizitarea Memorialului Victimelor Comunismului și al Rezistenței?
P.I.: Pentru mine Memorialul de la Sighet este dovada vie a genocidului făcut de cei care au dorit să îngenuncheze tot ce a avut mai bun România. Este păcat că despre genocidul de la Sighet, Aiud și alte locuri se vorbește tot mai puțin. Trebuie ca noi românii să nu uităm aceste perioade întunecate așa cum nu trebuie să uităm și ce a fost bine în perioda trecută. Îmi vine minte, ca și exemplu, Casa Poporului și îmi reamintesc cuvintele unui străin, care vizitând clădirea a spus o frază care m-a impresionat, fiind de fapt un adevăr, dacă ne gândim la tot ce s-a dărâmat pentru a se construi Casa Poporului :”Casa Poporului este un copil frumos născut dintr-un viol’’. Clădirea chiar dacă are și părți chicioase este o realizare care a fost făcută cu sudoarea oamenilor care au muncit mult la ridicarea edificiului și, înaite de a o critica, trebuie să ne gândim și la aceste aspect. Edificiul a fost proiectat tot de o femeie, Anca Petrescu ( trecută și ea la cele veșnice n.red.). Este clar că a fost nevoită să accepte unele soluții arhitecturale nepotrivite, dar nu s-a putut opune, cum nici noi juriștii nu ne-am opus și am acceptat dispoziții care erau contrare legii și dreptului lucru care, din păcate, îl facem și astăzi. Se emit atâtea dispoziții care contravin principiilor de drept și sunt iscălite cu atâta ușurință de către cei care au calitatea de a aproba. La fel se făcea și atunci. Am greșit cu toții! Cred că dacă noi nu ne-am fi plecat capul sub uși la ideile unor oameni mai puțin pregătiți ca și noi altfel ar fi stat lucrurile.

L.Ș: Într-un moment dificil, în care toți cei care cândva nu știau cum să le pupe mâinile familiei Ceaușescu, s-au lepădat de ei ca și dracul de tămâie, dând dovadă de lașitate, ați acceptat să deveniți apărătoarea lui Nicu Ceaușescu (decedat n.red.) și, mai târziu, principalul susținător al demersurilor intreprinse de Valentin și Zoia Ceaușescu (decedată și ea n.red.) în obținerea aprobărilor legale de deshumare a soților Ceaușescu.
P.I.: Situația copiilor soților Ceaușescu se asemănă cu situațiile din anii 46’-47’ când doar pentru faptul că erai copilul unuia sau altuia aveai de suferit. Am considerat că este de datoria mea să le vin în ajutor. În ceea ce privește demersurile realizate de către Zoia, Valentin și Mircea Oprean (soțul Zoiei Ceaușescu n.red.) mi se par firești. Este cel mai normal lucru ca un copil să poată pune o floare la mormântul părinților, chiar dacă nu au fost perfecți. Soții Ceușescu au greșit mult dar, o repet, au făcut-o cu sprijinul nostru, al tuturor. Este clar. Soții Ceaușescu sunt morți. Procesul lor a fost unul penibil, dar acelea au fost timpurile. Important este să ne implicăm într-o democrație reală și nu într-una de mucava, de salon.

L.Ș.: Se știe faptul că ați început să faceți politică. Ce v-a determinat să intrați în politică?
P.I.: Uram ideea de politică. Socoteam un lucru rușinos a face politică, mai ales când vedeam ce se întâmplă în Parlamentul României. Cei ajunși acolo uită de rolul lor, urmărindu-și propriile intertese. Am devenit membră a unui partid micuț, fără importanță, dar unde există oameni de bunăcredință, realizați și care vor în timp să facă o politică curată. În clipa în care aș găsi cea mai mică pată de necinste aș pleca pe loc. Am intrat în politică pentru a încerca să îmbunătățesc cât de căt conceptul de politică și, în același timp, prin experiența mea dobândită de-a lungul unei vieți, să-mi pot ajuta semenii, considerând că orice om politic nu are voie să se gândească la altceva decât la ajutorul pe care îl poate da celui de lângă el, celui care l-a votat.

L.Ș.: Veți reveni în Maramureș?
P.I.: Cu siguranță. La anul doresc să-mi petrec vacanța în Maramureș și voi încerca să-i cunosc mai bine pe acești oameni minunați care sunt maramureșenii.

A consemnat,
Liviu Șiman

sursă foto: internet

Pictorul restaurator Vasile Bârlea a fost manager general al SC AXARECON Sighet. Înainte, a fost 20 de ani specialist restaurator- conservator la Muzeul Maramureşului din Sighet. Între 1974-1978 a făcut la Bucureşti specializare în restaurări monumente istorice. Era atestat de Ministerul Culturii.

Ca pictor a avut câteva expoziţii personale şi a participat la numeroase expoziţii colective, între anii 1975-1995. Despre lucrările sale au vorbit sau scris criticii Valentin Ciucă şi Laurenţiu Ulici, publiciştii bucureşteni Ion Iuga şi Stelian Vasilescu. Lucrările lui se află în mai multe colecţii particulare din ţară şi străinătate. După 1990 s-a apucat de restaurări monumente istorice. Obiectul de activitate al firmei sale este restaurarea şi conservarea patrimoniului istoric, în special bisericile de lemn din secolele XVI-XVIII, de pe tot cuprinsul ţării. A restaurat zeci de a asemenea obiective, în Maramureș, Sălaj, Bihor, Hunedoara, Alba, Gorj plus zeci de case din muzee în aer liber: Gorj, Râmnicu Vâlcea, Ţebea, Agapia sau Sighet, unde a finalizat cel mai mare complex de instalaţii tradiţionale tehnice hidraulice (mori, pive, vâltori, reconstituiri ale instalaţiilor tehnice de la finele secolului XIX, începutul secolului XX).

Altruist și generos, Vasile Bârlea a sprijinit financiar diverse manifestări cultural artistice din Sighet, Baia Mare, Nănești, Petrova, Desești etc. În anul 2003 a inițiat și susținut la Palatul Cultural Concursul anual de creație ”Gheorghe Chivu” ,pentru încurajarea tinerelor talente. Pe mulți dintre tinerii premiați de el i-a văzut deja realizați. Pe următorii îi va vedea de acum din ceruri!

Dumnezeu să te odihnească în Pace, prietene!

Florentin Năsui

VASILE…

Destinul, pentru mine, este o sumă de lumi și temporalități diferite…

De această dată, în aceste clipe acesta, destinul, și-a urmat neprietenos cursul.
Într-una din lumile sale, prietenului de-o viață Vasile BÂRLEA nu i-a mai lăsat loc pentru proiecte, speranțe, idealuri… I-a lăsat doar ceea  ce Vasile a realizat pentru noi până astăzi: prietenia, bunătatea, generozitatea alături de lucrările sale de pictură şi grafică, de monumentele de cultură spirituală şi materială restaurate de-a lungul anilor în judeţ şi în ţară…

Atât de multe lucruri din viaţa noastră (copilărie, adolescenţă-tinereţe şi de curând ce-a de a treia vârstă) ni s-au părut lipsite de semnificaţie atunci când s-au întâmplat, dar au căpătat o importanţă deosebită odată ce au căpătat o importanţă deosebită odată ce am înaintat în viaţă, în vârstă. Acolo unde a trebuit să râdem am râs, acolo unde a trebuit să ne bucurăm ne-am bucurat, acolo unde a trebui să mulţumim am mulţumit, acolo unde a trebuit să plângem am plâns…

Dar astăzi Vasile m-a lăsat să plâng singur!
Dintr-o dată totul s-a năruit!
Vasile m-a lăsat să plâng singur!

Am sentimentul lăuntric şi totodată atât de dureros că acolo i-a întâlnit pe părinţii săi, uncheşul Vasile şi mătuşa Anuţa, care i-au fost atât de dragi, a întâlnit atâţia prieteni dragi plecaţi mai devreme să-i şi să ne netezească drumul spre Înălţare.

Acum şi de aici, prietene drag, nu pot a-ţi spune decât: Dumnezeu să te odihnească în pace!
Alături de soţia ta Cornelia, alături de fratele tău Gheorghe şi familia să pot a spune doar: Dumnezeu să ne ajute să trecem peste această mult prea devreme sosită despărţire!
Glasul tău, amintirea ta, Vasile nu sunt stinse. Şi nu se vor stinge!

Dumnezeu să te odihnească în pace!

Echim VANCEA

sursă foto: Graiul Maramureșului

Pictorul – restaurator Vasile Bârlea a trecut în neființă azi, 17 ianuarie 2017, lăsându-i pe cei apropiați îndurerați.

A știut să se bucure de prieteni, după cum s-a bucurat și de culori, de revitalizarea lemnului vechi, de reinserarea “mesajului” din trecut în forme plăcute ale prezentului.

A fost muzeograf  la Muzeul Maramureșului din Sighet până în anul 1991, iar între anii 1992 – 2016, când s-a retras din activitate, administrator de firme cu activitate în domeniul restaurării.

A plecat neașteptat de devreme dintre cei dragi, la vârsta la care ar fi trebuit să se dedice mai mult… culorilor.

Odihnește-te în pace!

Ion Mariș

sursă foto: Florentin Năsui