Economic sau populist?! (autor, Roxana Pontoș)

roxana-pontos2Începutul de an 2017 ne-a adus tot felul de schimbări, un Guvern nou nouț, multe informații și propuneri, unele deja concretizate în Hotărâri. Printre acestea se numără, așa cum bine se știe, și creșterea salariului minim brut garantat în plată cu 01.02.2017, de la 1.250 lei la 1.450 lei.

Ceea ce este surprinzător este că în Nota de fundamentare a proiectului de act normativ se menționează, în Secțiunea a III a, Impactul socio-economic al proiectului de act normativ, punctul 2 – Impactul asupra mediului de afaceri – nu este cazul, adică mediul de afaceri nu va fi afectat de această măsură. Din păcate tocmai mediul de afaceri și, consider  că, în principal cel cu capital integral autohton, care acordă salariile în lei, este primul afectat. Dacă începând cu luna  mai 2016 salariul minim brut garantat în plată era stabilit la 1.250 lei pentru un număr mediu de ore de muncă de 169,333 lei / lună, anul acesta, 2017, numărul orelor de muncă luate în calcul ca medie la stabilirea salariului minim brut de 1.450 lei este de 166,00 ore/ lună, în program complet. Concluziile sunt evidente. Să nu uităm că în 2017 avem și două zile de sărbători legale în plus în care nu se lucrează, față de 2016. Aceasta a fost cu siguranță o altă măsură care nu a afectat mediul de afaceri și asupra căreia acesta a fost consultat (!).

Dacă până în prezent costul total al firmei cu un salariat încadrat cu 1.250 lei era situat undeva la peste 1.500 de lei, de la 1 februarie acest cost ajunge la  peste 1.780 lei. Costul este reprezentat de salariu și taxele achitate de către angajator către stat pentru fiecare angajat. Acest cost se adaugă celui suportat de către fiecare salariat prin reținerea și virarea către bugetul statului a sumelor reprezentând impozitul pe venit, contribuția la fondul de șomaj, contribuția la fondul de pensii,  contribuția de asigurări sociale de sănătate. Din toată majorarea salariului minim brut singurul câștigat cu adevărat este statul.

Probabil, prin creșterea salariului minim brut garantat în plată în multe situații salariații nu vor mai beneficia de deducerile personale sau pentru persoanele aflate în întreținere pentru că salariul brut va depăși cotele stabilite de lege pentru aceste deduceri .

Nu cred că prin majorarea salariului minim brut garantat în plată va fi diminuată  munca la negru și nici nu va fi stimulată ocuparea în muncă. Cel mult. va fi încurajată prestarea muncii în baza altor tipuri de contracte, diferite de contractul individual de muncă. Obligația acordării salariului minim garantat în plată  există doar pentru munca prestată în temeiul unui contract individual de muncă. Pentru stimularea ocupării în muncă ar fi benefice eventual sancțiuni pentru cei care nu lucrează cu toate că starea lor de sănătate le permite acest lucru și eliminarea ajutoarelor sociale acordate de stat pentru nemuncă. Cel puțin în Sighetu Marmației locuri de muncă sunt. Nu sunt doritori de muncă.

1.450 lei salariul minim garantat în plată, indiferent de munca prestată, de calificarea avută sau, mai ales, de lipsa ei.

O altă presiune apare asupra mediului de afaceri datorită faptului că timpul în care intră în vigoare această măsură este foarte scurt: 1 februarie 2017, și trebuie îndeplinite o serie de proceduri pentru a fi operațională – încheierea și înregistrarea actelor adiționale la contractele colective de muncă , obligatorii la societățile cu peste 21 de angajați, încheierea, semnarea și înregistrarea actelor adiționale la contractele individuale de muncă ale angajaților, dar așa cum am mai spus, mediul de afaceri, în viziunea Guvernului, nu e afectat de măsură.

În nota de fundamentare se arată că salariul net al unui salariat care nu are persoane în întreținere va fi de 1.065  lei. Este această sumă suficientă pentru creșterea nivelului de trai? În mod evident, nu. Atâta timp cât există taxe, impozite, utilități  de achitat și a căror valoare lunară nu e mică, atâta timp cât prețurile sunt cele pe care le cunoaștem cu toții și care nu au fost afectate de scăderea TVA (impozit  indirect care ajunge în final la bugetul statului) .

Orice angajat își dorește să câștige bine, dacă se poate cu un efort cât mai mic, orice angajator care se respectă și care dorește obținerea de rezultate este interesat să asigure angajaților un mediu care să le permită un câștig decent, când însă în acest parteneriat intervine statul pentru a impune o sumă, care nu e neapărat ancorată realității, de la care pornește jocul, cred că nu mai putem vorbi de predictibilitate economică.  Undeva s-a produs o fractură în  relația și așa instabilă dintre stat – mediu de afaceri. Este sigur că dacă această măsură nu este urmată de măsuri de sprijinire efectivă a mediului de afaceri ne vom trezi cu o mulțime de firme în insolvență, fapt ce va determina o descreștere accentuată a  economiei românești. Este foarte ușor să încadrezi faptele la contravenții și să aplici sancțiuni care nu e cazul să precizăm unde ajung. Rolul principal al oricărei instituții a statului ar trebui să fie de prevenție și nu de opresiune, mai ales atunci cînd măsurile se iau de azi pe mâine.

E  1 februarie 2017 într-adevăr momentul creșterii salariului minim brut garantat în plată ? Părerile sunt convinsă că sunt împărțite. Ar fi interesant de aflat punctul de vedere al angajatorilor sigheteni legat de această măsură de început de an.

Autor, Roxana Pontoș




Sighet- Şcoala Superioară de Fete

Porţile Şcolii Superioare de Fete au fost deschise în anul 1861, un important rol în realizarea acestui proiect avându-l Leövey Klára, care considera că educaţia fetelor este un scop nobil.

Din nefericire, în luna noiembrie a aceluiaşi an, şcoala este închisă, respectându-se ordinele venite de sus.
Redeschiderea a avut loc în noiembrie 1870, la intervenţia prefectului Iosif Man de Şieu şi a soţiei acestuia, baroana Sztoika Mária, sub titulatura de “Şcoala Superioară de Fete Elisabeta”. Scopul era educarea tinerelor fete, fără a ţine cont de religie şi apartenenţa socială. Şcoala avea cinci clase, dar după 1877, la ordinul ministrului învăţământului şi cultelor, Trefort Ágoston, şcoala se organizează în patru clase superioare şi două pregătitoare, astfel îmbunătaţindu-se calitatea educaţiei oferită în cadrul instituţiei.

Clădirea datează din secolul al XVII-lea, încă din timpul contelui Bethlen István, fiind construită în stil baroc. Înainte de transformarea în şcoală, a fost sediul Administraţiei Zootehnice a Comitatului Maramureş. De-a lungul secolelor au loc modificări succesive ale clădirii, fiind remodelată în stil neoclasic, ca mai târziu, în jurul anului 1901 să primească o înfăţişare art nouveau.

Deasupra intrării principale se putea observa stema ţării, înconjurată de lauri şi anul reconstrucţiei (1901), alături de inscripţia: “Şcoala regală maghiară Superioară de Fete”.

În perioada interbelică ea a fost redenumită Liceul de fete “Domniţa Ileana”.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

n.r.: actualmente clădirea găzduiește Liceul Pedagogic Ucrainean „Taras Șevcenko”




Valentin Petreuș: pictural-rural-tradițional [VIDEO]

Arta este respirația mea, este „suflul” meu zilnic. Acesta este crezul artistic al pictorului sighetean Valentin Petreuș.




Un an nou, un nou început! (autor, Camelia Pesek)

camelia-pesekLa fiecare sfârșit de an facem un ”inventar” a tot ce am trăit în anul în curs punând în balanță ceea ce ne-am propus cu ceea ce am dus la bun sfârșit. Cu siguranță fiecare am întocmit, conștient sau mai puțin, un raport personal pe anul 2016. Gradul de mulțumire, cu siguranță diferit de la om la om, ne-a pus în fața planului de acțiune pentru noul an.

E perioada de vise, speranțe și planuri! Fiecare an poartă cu sine provocările lui! Și cum vestita vorbă a românului : ”se poate și mai rău”, nu e populară fără motiv, iată că ne aflăm în fața unui nou început (unii pragmatici ar zice o crudă continuare) și din punct de vedere al guvernării statului. Ni s-au prezentat o serie de promisiuni care ne duc cu gândul la basmele cu zahăr și miere. Poate sunt doar eu cea care gândește așa, dar cred că în perioada sărbătorilor am consumat destule dulciuri, așa că propun să ne concentrăm asupra lucrurilor ”sănătoase”!

E de dorit să crezi în oameni, să le dai ocazia să te surprindă. Îmi doresc să fiu (plăcut) surprinsă în acest an, nu vreau să judec oamenii înainte să le dau ocazia să își exercite calitățile. Am rezervele mele, e adevărat, fiecare dintre noi avem un CV mai mult sau mai puțin bogat, cu o experiență și realizări cu care ne mândrim sau nu.

Pâna una alta să fim cetățeni responsabili, să ieșim să curățăm zăpada de pe spațiul din fața locuinței sau instituției unde muncim și să tratăm cu multă responsabilitate atribuțiile personale și profesionale și, încet, încet, se vor așeza toate.

Iar dacă vedem că planul celor puși să ne reprezinte se îndepărtează de așteptările generale, să nu uităm de opțiunea democratică de a ieși și a ne prezenta punctul de vedere!

Un an productiv, cu realizări și satisfacții!

Autor, Camelia Pesek




Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs [VIDEO]

Seria de filme dedicate artiștilor plastici sigheteni continuă cu scurt-metrajul: Un artist al naturii… statice: István-Ștefan Hegedüs în care pictorul ne dezvăluie câteva dintre trăirile revelate prin artă.




Fericire de mohair (autor, Crina Voinaghi)

crina-voinaghi2Am tot ce îmi trebuie. O casă cu atât de multe camere încât aş putea să mă pierd dacă aş bea mult de tot la o petrecere, un Audi S1 Sportback roşu, o piscină din fibră de sticlă de 1100X370 cm şi mai ales un soţ frumos, înalt, care câştigă mulţi bani şi pentru care toate femeile mă invidiază feroce. Eu nu le iau în seamă în mod expres, mă fac că nu văd şi trec pe lângă ele ţanţoşă, dându-mi pe spate părul mereu coafat, lung şi buclat cu care mă mândresc dintotdeauna şi care mă face să trec drept o femeie frumoasă. Poate şi sandalele mele Sergio Rossi, poşeta Hermes, ceasul Omega de Ville, toate cadouri de la soţul meu cel frumos şi bogat. În rest, sunt o femeie obişnuită căreia nu-i lipseşte nimic. Am un ten îngrijit la cei 33 de ani care mă face să par de 26 şi o sănătate de fier.

Am tot ce îmi trebuie. Sigur că uneori mă mai plictisesc şi eu, atunci când nu am chef de cumpărături  sau când lucrurile trenează prea mult în telenovela mea preferată, când nu aud zile întregi decât vocea Anei „Ce doriţi la cină?” sau când mă atacă gânduri sumbre despre ce ar fi putut să fie. Cred că ar fi mai interesant dacă soţul meu ar fi acasă măcar la cină, aş mai vorbi şi eu cu cineva, vreau să zic cineva în afară de Ana, vânzătoarele de la magazinele din mall, prietena mea Cristina care îmi răspunde la telefon doar când are ea chef sau motanul Fifi care nu îmi răspunde niciodată, cel mult mă priveşte făcându-şi ochii tot mai mici, din ce în ce mai mici până când într-un final îi închide de tot. Dar să nu credeţi că mă plâng, pentru că am tot ce îmi trebuie. Mă trezesc pe la 7.30, îi pregătesc micul dejun şi cafeaua soţului meu, el pleacă la 8.30 la firmă după care sunt liberă să fac ce vreau. De obicei nu prea ştiu ce să fac şi mă bag înapoi în pat, mă uit la o emisiune matinală, oricare, apoi îmi încep efectiv ziua. Ziua în care am tot ce îmi trebuie şi singurul lucru care mă îngrozeşte este că s-ar putea să plouă, soţul meu ar veni pe la vreo 6 prost dispus, iar Ana ar pregăti iepure pentru cină. Soţul meu urăşte iepurele dar eu tot îi spun cât e de sănătos, aşa că se străduieşte să-mi facă pe plac luând bucăţele mici pe care le mestecă morocănos timp îndelungat.

  • Charlotte, îmi zice – pe mine mă cheamă Carla, dar lui îi place să mă alinte aşa – sunt foarte ocupat, doar ştii, chérie, te rog să-i spui Anei să nu se complice dacă nu avem musafiri, nu am timp să rămân multă vreme, am o întâlnire de afaceri.
  • Ştiu, dragă, dar carnea de iepure are multe calităţi, îi răspund eu din celălalt capăt al mesei lungi din sufragerie la care cinăm doar noi doi.

Apoi el pleacă la întâlnirile lui foarte importante de afaceri iar eu îmi pun un pahar de coniac şi mă gândesc la cât de mult îmi plăcea cândva muzica sau teatrul iar acum sunt într-o continuă aşteptare. Dar am tot ce îmi trebuie. Dacă aş avea chef, în fiecare seară m-aş duce la teatru, chiar dacă nu e reprezentaţie decât de trei ori pe săptămână.

Deşi am tot ce îmi trebuie, uneori nu găsesc anumite lucruri cum ar fi bluza mea roşie, deschizătorul de conserve pentru mâncarea lui Fifi, cafeaua căreia Ana îi tot schimbă locul, spărgătorul de nuci, cheile de la maşină… nu are rost să le înşir chiar pe toate, sunt multe.  Dar ştiu că sunt pe undeva pe acolo şi gândul este reconfortant chiar dacă nu le găsesc întotdeauna. Am un mic acces de tristeţe când soţul meu miroase a parfum cu note lemnoase şi florale care sigur nu e al meu – nu aş putea avea gusturi atât de proaste – dar el mă linişteşte întotdeauna:

  • Nu fi prostuţă, Charlotte, tu ştii câte dame parfumate au intrat azi în biroul meu?  S-o fi prins şi de mine ceva parfum, uneori exagerează, trebuie să ţin o veşnicie geamul deschis.

Mă calmez imediat şi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie. Chiar dacă ies doar la mici cumpărături am grijă să mă fardez, să mă îmbrac lejer dar îngrijit, să-mi iau ochelarii de soare şi poşeta. Când mergem la câte un bal caritabil îmi cumpăr o rochie nouă, întotdeauna înainte cu trei zile sunt foarte ocupată pentru că trebuie să trec pe la cosmetică, coafor, manichiură şi pedichiură, vreau să fie totul perfect, sunt perfecţionistă, ştiu asta, mi-a spus şi mama atunci când nu am vrut să merg la altă facultate decât la cea de medicină. Păcat că m-am măritat în anul 5 şi a trebuit să renunţ la tot, soţul meu avea nevoie de mine, acum nu mai are aşa mult, stau singură zile întregi dar nu-mi lipseşte nimic, absolut nimic. Mama nu a fost prea bucuroasă când m-am măritat dar apoi s-a obişnuit, a văzut că am de toate, nimic nu îmi lipseşte, examenele erau grele iar pe urmă salariul destul de mic, i-am spus că mi-au lipsit destule până atunci, am mâncat destulă pâine cu untură, ajunge, voi fi fericită. Şi sunt! Orice vreau, trebuie doar să spun şi e al meu. Mai sunt şi mici excepţii dar pot să le trec cu vederea. Nu avem timp de toate copilăriile. De exemplu anul trecut i-am propus soţului meu să mergem, în afară de vacanţa de 5 zile din vară care este respectată cu sfinţenie, la schi în Austria, văzusem eu o ofertă drăguţă. S-a enervat destul de tare:

  • Charlotte, honey, tu ai impresia că eu pot lăsa oricând firma pe mâna oricui?  Te înşeli amarnic dacă tu crezi că totul se rezolvă simplu şi că eu aş face ceva care să pună în pericol munca mea de 11 ani.

Aşa că nu-l mai întreb nimic, nu-i mai propun nimic. La început, când am renunţat la facultate, aveam un program foarte activ, îl ajutam mereu la firmă dar după ce am pierdut o sarcină, s-a obişnuit să mă menajeze şi mă tot trimitea acasă de la birou să mă odihnesc. Până nu m-am mai dus deloc. Sunt zile întregi în care stau doar în casă, eu, Fifi, televizorul şi Ana, citesc horoscopul  şi ultimele tendinţe din modă, cum să asortez o centură roşie cu pantaloni crem, mă întristez la gândul că aşa voi fi şi mâine şi poimâine, tot cu Ana, televizorul şi Fifi, într-o ordine aleatorie, dar apoi îmi aduc aminte că am tot ce îmi trebuie şi gustul zilelor ocupate de pe vremea când eram studentă dispare într-o perfectă şi caldă somnolenţă. Ascult plantele din cameră cum cresc, ventriculul stâng cum pompează sângele oxigenat spre corp prin aortă şi mă gândesc la faptul că inima se regenerează pe parcursul unei vieţi în proporţie de 50 % iar eu la 33 de ani ar trebui să fiu pe la 20 % dar aş putea fi şi pe la 45%, asta nu am de unde să ştiu, nimeni nu poate avea certitudinea că inima se va reînnoi aşa cum scrie în cărţi şi îi va oferi alte bătăi şi emoţii, schimbate pe jumătate. Nici certitudinea că va trăi suficient cât să se schimbe cu 50%.

Aşa că aştept, cu inima mea nouă într-o anumită proporţie, să aibă iar soţul meu nevoie de mine sau altcineva, oricine, măcar să mă asculte când  îi spun că am tot ce îmi trebuie.

Autor, Crina Voinaghi

 




Ziarul turc Zaman despre sculptorul sighetean Mihai Borodi

Sculptura lui Mihai Borodi, cel pornit dintr-un Maramureş indimenticabil

Sursă articol: zamanromania.ro

Ca şi Brâncuşi, sculptoul Mihai Borodi s-a format într-o zonă subcarpatică românească, şi-a încărcat bateriile din spiritul artistic al ţăranului şi munteanului român şi a plecat în Franţa. La o distanţă de vreo suta de ani aproape.

Ca şi Brâncuşi a iubit lemnul şi piatra , marmura şi amintirile stilizate, transfigurate. Ca şi Brâncuşi, Mihai Borodi duce în lumea artelor plastice europene şi internaţionale, aerul paradoxal, proaspăt şi deopotrivă arhetipal al sculpturii româneşti. Iată ce spunea el nu demult într-un interviu pentru, aţi ghicit, Graiul Maramureşului.”Sculptura pentru artist şi sculptura pentru public, la un moment dat, se întâlnesc. În atelier sculptorul îşi propune o tematică pe care o dezvoltă; idei care-l preocupă, iar în afară de intimitatea lui, care este atelierul, el creează pentru public, participând la simpozioane, creînd opere monumentale. Aş menţiona aici expoziţii de grup în: Dijon (2005, 2007, 2008, 2009), Paris (Louvre, 2009), Shanghai (China, 2010) şi personale: Dijon (2011, 2015); simpozioane în: Germania (1997, 2001, 2003), Italia (Sardinia, 2003), Danemarca (2006), Japonia (2007), România (2008); lucrări monumentale: piatră: „Speranţa” (2007), inox: „Dialog intim” (2010) şi bustul în piatră „Abbé Pierre” (2015) toate în Saint Apollinaire, apoi machete şi proiecte ca propuneri.”

Cine idealizează viaţa unui artist în străinătate, chiar într-o ţară care pare a artelor şi a libertăţii de expresie cum e Republica Franceză, greşeşte. Viaţa e grea şi acum, aşa cum a fost şi pe vremea lui Brâncuşi, cel care se încălzea cu greu la o sobiţă în atelierul lui din Rue Odessa, la Paris.

Tenacitatea, capacitatea de a trece de greutăţile vieţii, de piedicile inerente dintr-un asemenea fel de activitate artistică sunt de observat în traseul acestui artist pe care l-am cunoscut acum aproape 40 de ani, acolol, la Sighetul Marmaţiei al cărui Cetăţean de Onoare a devenit mai apoi.

Anul care a trecut, 2016 i-a adus şi un splendid premiu internaţional :International Prize „Leonardo da Vinci”- Universal Artist, acordat de data aceasta pentru pictură, la Florenţa (Italia), înseamnă pentru artistul român o recunoaştere a bravurii sale, ca artist complet, aşa cum a remarcat criticul de artă italian Salvatore Russo la Festivitatea de premiere care a avut loc în monumentala sală a Palatului Borghese din Florenţa în  2016.Lucrarea premiată şi publicată în Revista Art International Contemporary 2016, intitulată „Apocalipsa”, face dovada unei imaginaţii artistice de excepţie.

Din acelaşi interviu acordat lui Echim Vancea, bine făcut de altfel şi plin de sinceritate  artistul se întoarce cu recunoştinţă cu gândul către cei care l-au ajutat şi susţinut în formarea lui: ”Sincer vorbind, pot numi pe unchiul meu Gheorghe BORODI, primul care m-a incitat şi mi-a insuflat pasiunea pentru sculptură. Modul cum priveam lemnul i-a întărit credinţa în talentul meu. A văzut în mine pe urmaşul său în cioplitul lemnului şi, de ce nu, în arta lemnului. M-a învăţat totul despre lemn şi mi-a susţinut ambiţia de a îmi împlini visul copilăriei atât de mult dorit. Apoi nu pot uita şi aduc un „mulţam” din inimă sculptorilor din Bucureşti în ale căror ateliere mi-am format, oarecum, personalitatea artistică. Este vorba de sculptorul Alexandru Gheorghiţă, odihnească-se-n pace (!) şi doamna Geta Caragiu, soţia sa. Un mare respect îi port regretatului sculptor în inox, Constantin Lucaci, cel care mi-a predat, la propriu, lecţia inoxului.”

Artist plastic până-n măduva oaselor şi ultimul strat al conştiinţei sale, Mihai Borodi care se duce să-şi primească premiile internaţionale îmbrăcat în cojocel maramureşean, este un mare sculptor, un om reuşit deplin pe tărâmul artei sale.

De-a lungul vremii am scris de mai multe ori despre el, dar astăzi îl simt ca pe un prieten pe viaţă, graţie felului său de a fi. Simplu, deschis, altruist, artist în toate cele, român adevărat oriunde ar trăi, afirmând într-un chip splendid o identitate artistică românească. 

Cleopatra Lorinţiu

 

 




Ce vor sighetenii? (autor, Ion Mariș)

ion-maris_2015Nu întotdeauna cu/din dragoste și “credință” se extrag esențele. Dacă descompunem DC (dragostea & credința) nu vom găsi în subsidiar nici “matematica”, nici perfecțiunea, nici poțiuni miraculoase, vom găsi doar subcomponente banale, tăcute, ale materiei. Și nu ne vom bucura!

Sigur că nu există limite în a-ți dori cât mai multe de la cei care dețin “controlul”, știind că fiecare cetățean are dreptul de a cere celor care pot și fac, ceea ce crede că – de facto – i se cuvine. Am fost și criticați – în aceste două săptămâni de existență – de când a fost lansat site-ul nostru că nu suntem destul de duri, că nu reflectăm toate informațiile din comunitate, că nu-i evidențiem pe unii și-i “încurajăm” doar pe “alții”, că X nu este mai relevant decât Y, dar recunoaștem că, din păcate, niciodată nu vom putea mulțumi pe toți oamenii.

Unii vor can–can – uri, extrase din toate ungherele, ce sunt – poate – nesemnificative pentru ceilalti, pe alții-i interesează doar cultura, pe ceilalți doar lucrurile mărunte… cum să-i împaci pe toți?… de ce să-i împaci pe toți? Nu suntem o instituție publică ce încearcă să împartă puținul sau nimicul… tuturor. Suntem niște minți libere, deschise, ce abordăm subiectele după “feeling”-ul propriu. Pe cine deranjează?

Ce să facem ca să asigurăm o diversitate maximă a știrilor, a informațiilor ținând cont că suntem o echipă de voluntari și că doar timpul “liber” este resursa de care dispunem?! Ar trebui să “navigăm” mai mult pe surse sau chiar să… “fabricăm”?!

Poate doriți discuții elevate, specializate, despre buget, sănătate sau educație, despre ce are Sighetul mai bun în aceste domenii sau… așa să fie?!…. să auzim mai ales informații despre ilegalitățile comise de aleși, “succesurile” contrabandiștilor, evaziunea “patronilor” isteți, izbânzile ANAF sau capcanele DNA? Vă interesează ce se întâmplă pe străzi, în parcuri, în baruri sau în cotloanele mai puțin “selecte” din cartierele Sighetului? Vă intereseaza incendiile, bătăile, violurile, certurile și injuriile în direct sau ați prefera recenzia unei cărți, analiza unui film sau dezbaterile civice? Știm că informațiile/ știrile ciudate sunt cele mai accesate, sunt căutate de oameni tocmai pentru “exotismul” și “pitorescul” lor. O publicație fără “șocuri” informaționale va muri?!

Cunoștințe oneste ne-au cerut mai multă… răutate, altfel, consideră ei, ne-am dat cu… puterea. În asta constă informația?! A nu avea milă, a avea… rating? Prezumția de răutate trebuie să predomine? Probabil că n-ar fi “credibil” nici un site/ ziar plin de fapte bune, de dovezi de generozitate și idei magnifice, propuneri spirituale și doar… gesturi filantropice?! Ideal ar fi un “echilibru” între rău și bine, între dragoste și credință, între foame și lăcomie, între sentimente și rațiune. Dar… care-i formula?

Și totuși sunteți cititorii noștri, puțini, mulți, nu asta contează. Am observat că sunteți interesați și de “povești” patrimoniale, de legende “nobile” consumate în trecutul îndepartat al comunității noastre și chiar de povești de succes actuale cu personaje reale, locale. Nu vă displac oamenii frumoși, pot fi chiar top-modele, artiste și alte… dulcețuri, dar nu-i rău să vorbim și despre mai marii momentului ce sunt pe “val” azi și pe care-i privim în dizgrație mâine. Ce minune-i în sufletul consumatorului media!… în sufletul celor care se dau în vânt dupa like-uri și după vizibilitate constantă. Sunt sigur că doriți să vedeți și partea frumoasă din comunitate, că de-aia oamenii sunt construiți pe un calapod civic, cu dorințe normale, nu sunt doritori de găinării, bălării, mizerii. Cu ce vă ajută dacă aflați că vecinul dumneavoastră a prins un “biznis” dând mită și, eventual, a fost surprins în flagrant delict? Societatea va deveni mai bună în funcție de numărul victimelor sistemului ce sunt înhățate de… instituțiile abilitate? Aflăm de la poliție că… în cursul nopții de ieri a.c. doi hoți minori au spart o locuință și au sustras… da, asta-i știrea momentului! Sau… x mii de pachete de țigări de contrabandă au fost capturate de către vigilenții… Doamne, cum se mai re-formatează și gusturile publicului, dar și conștiința “jurnaliștilor” liberi. Și pentru ce? Pentru multe, multe like-uri în lumea virtuală!

Poate ar trebui să ne transferăm și conștiința în lumea virtuală, acolo unde am fi protejați prin “password-uri” de propria identitate (unii!), acolo unde reply-ul transmite ura (de la alții!), acolo unde-i democrația pe placul mulțimilor, anonimilor?!

Autor, Ion Mariș

sursă foto: internet




O carte despre meşteşugurile tradiţionale din Maramureşul contemporan

mestesuguri-traditionale-in-tara-maramuresului2Miercuri, 11 ianuarie, va fi lansată lucrarea „Meşteşuguri tradiţionale din Ţara Maramureşului”, apărută la editura Proema din Baia Mare, rodul unui proiect demarat încă în 2010 de fotograful Radu Lazar şi de Teofil Ivanciuc, autorul textului.

Rezultatul demersului credem că reprezintă una dintre cele mai variate descrieri ale meşteşugurilor practicate în regiune. Iată un fragment din introducere: „În Ţara Maramureşului activează în prezent circa 6-700 de meșteri populari, care stăpânesc zeci de meșteșuguri. Conform unei clasificări ce include 83 de ocupaţii, apreciem că azi, aici se practică 63 de meşteşuguri şi ocupaţii populare, lucrarea noastră descriind, mai pe larg, sau succint, jumătate dintre acestea”.
Capitolele cărţii, bogat şi superb ilustrate alb-negru, sunt: prelucrarea lemnului, îmbrăcămintea și textilele de interior, instalațiile tehnice tradiționale, crucile funerare, „clopul” maramureșean, olăritul, măștile ritualice, confecționarea opincilor, cojocăritul, coșuri și alte împletituri, fierăritul, cununile de mireasă şi podoabele, dogăritul, confecționarea draniței, prelucrarea cânepii şi producerea spetelor. La final sunt amintite mai pe scurt alte ocupaţii şi meserii populare, precum: vânătoarea şi pescuitul cu metode tradiţionale, culesul plantelor din natură, agricultura, creşterea animalelor, pomicultura, prelucrarea fructelor (prin uscare, distilare etc.), apicultura, pietrăritul, sobăritul (şi confecţionarea cuptoarelor), iconăritul, confecţionarea de instrumente muzicale şi lăutăria.
Diferenţa majoră între cartea aceasta şi celelalte lucrări de gen, este dată în primul rând de faptul că unele ocupaţii nu au mai constituit anterior obiectul cercetării. Apoi, nu au fost uitate minorităţile etnice, costumul popular sau spectaculoasa cunună de mireasă ucraineană beneficiind de atenţia meritată. În fine, fiecare meşteşug a fost descris într-un mod realist, rod al cercetărilor recente de teren, nu atât la timpul trecut (precum o fac majoritatea lucrărilor realizate „în birou”), cât mai ales la momentul prezent, aşa cum se derulează azi, sub ochii noştri.

Autor, Teofil Ivanciuc




Ion Bledea: sculpturile mele aproape vorbesc [VIDEO]

Green Valley Films deschide seria scurt-metrajelor dedicate artiștilor sigheteni cu filmul: Sculpturile mele aproape vorbesc dedicat artistului Ion Bledea, unul dintre sculptorii reprezentativi ai României.




Lansarea albumului: „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului”

Miercuri, 11 ianuarie 2017, ora 17.00, va avea loc la Sala Radio din Sighetul Marmaţiei lansarea albumului documentar „Meșteșuguri tradiționale din Țara Maramureșului” (foto Radu Lazar, text Teofil Ivanciuc).

mestesuguri-traditionale-in-tara-maramuresului1




Despre arta de a ajunge la oameni prin poezie (Antonia Dubovici)

Nu există preț care să echivaleze cu ceea ce „rupi” din tine. Ca scriitor, ca om, nu poți decât să dăruiești la infinit. Cu cât dăruiești mai mult cu atât ești mai mult. Pentru mine, a scrie nu este un hobby și nici un job, e ceva mai mult: o întrecere cu propria-mi ființă.

Poezia creează legături între lucruri, între fapte, între oameni, fiind, în opinia mea, cea mai înaltă formă de comunicare. Spun cea mai înaltă formă de comunicare pentru că poate permite o conectare totală între cititor și scriitor, fără ca mesajul să fie alterat de bariere de comunicare. Nu mai suntem condiționați de aparențe, pentru că și aceste bariere dispar. Pătrunzi în lumea ideilor pure, atingând vieți. Atât ca cititor cât și ca scriitor ai ocazia să îți extinzi hotarele sufletului, iar toată această expansiune te face mai bogat și mai bun. Îndrăznesc să cred că singura bogăție reală este aceea de a-ți accesa sufletul și de a-i învăța și pe alții să facă la fel.

Cred că scriu de dinainte să scriu, cel puțin așa îmi aduc aminte. Întâi au fost gândurile, emoțiile, bucuria de a le stoarce și de a le întoarce pe toate fațetele.

De când eram copil aveam un univers propriu, un refugiu numai al meu, unde mă conectam la frumusețe și pur și simplu mă încărcam cu ceva, pe atunci, nu puteam defini ce era acel ceva, de care te umpli și nu te mai saturi. Era o poezie intangibilă, de nespus, de nescris. Trebuia doar să treacă un anumit timp, să existe un stimul care să declanșeze tot acel șuvoi.

Am obținut câteva premii frumoase, dar aceste premii nu le consider ale mele, ci ale poeziei pe care am simțit-o și la un moment dat am reușit să-i dau contur, deci mie personal nu-mi atribui niciun merit. Tot ceea ce am căștigat este universul răscolitor, unde toate cuvintele sunt anotimpurile vii.

Poezia e ceva cu care te naști, e de fapt cea mai înaltă dimensiune a spiritului, locul unde nimic nu poate fi alterat sau distrus: un regat care reunește și conectează toate dimensiunile invizibile care fac parte din ființa noastră. Tot ceea ce îți rămâne după ce fiecare zi se risipește sau te rispiește. Fiecare poem este o picătură de nemurire pe care poetul îndrăznește s-o captureze și s-o pună în fața cititorului.

Poezia este cea mai pură și candidă lume pe care o știu, de aceea o iubesc. Am descoperit-o în momentul în care am îndrăznit să mă privesc dincolo de oglindă, dincolo de materie și de alte granițe efemere. Așa am ajuns să accesez o realitate nouă și totalmente diferită de cea pe care societatea îți pune în cârcă. După ce scriu, simt că nimic nu-mi mai aparține, fiecare poem mă părăsește și-și trăiește viața, pe picioare proprii, pentru că fiecare poem în sine este o entitate vie, matură și cu un destin absolut unic.

Poezia este o frumusețe atât de dură încât uneori doare. Dacă doare s-o scrii, sau dacă doare s-o citești? Hm, poezia poate fi binecuvântare și blestem deopotrivă, binecuvântare fiindcă te face să simți toate limitele, fiind mai puternică decât orice drog, fiindcă te transportă la granița dintre realitate și vis. Poezia poate fi și blestem fiindcă s-o atingi înseamnă să înveți să-ți iubești rănile, să te bucuri de ele, să fii un preafericit bolnav incurabil.

Din punctul meu de vedere adevărata poezia nu are de-a face cu lucruri precum: ce sau câte cărți ai publicat, unde ai publicat sau împreună cu cine, ea se ridică cu mult deasupra tuturor acestor detalii, cu toate că are nevoie și de suport material, esența ei este dincolo de aceste aspecte. Imaginați-vă bucățele din suflet smulse pe fiecare pagină. Iar acum încercați să vă închipuiți că așa este ea în realitate. Așa vă îndemn s-o citiți!

Dacă cineva va deschide una dintre cărțile pe care le-am scris și va prețui gândurile acestui suflet (care astăzi este) încă lipit de materie, zboruri și praf, mă declar împlinită.

Autor, Antonia Luiza Dubovici




Green Valley Films prezintă: Mă numesc albastru [VIDEO]

În toamna anului 2016 (30 septembrie 2016), Marius Leordeanu a lansat la Sighetu-Marmației volumul: „Mă numesc albastru”. Green Valley Films vă prezintă un scurt metraj ce surprinde momentul lansării.