Mai trece un an, mai adăugăm bilanțului bunele, relele și amintirile lui 2016.

Ultimii ani m-au învățat că în acest bilanț cei mai importanți sunt oamenii. Cei de lângă tine, familia, prietenii, mulți, puțini, așa cum sunt, mai serioși, mai puși pe șotii, important e, până la urmă, că îi ai alături de tine. Nu știi ce aduce clipa. Orice pierdere materială sau financiară se acoperă, într-un fel sau altul, dar oamenii pierduți nu mai pot fi înlocuiți, doar așezați în cutia sufletului pentru neuitare.

În rest, aproape nu mai contează nimic! Nici că sistemul electronic al cardului de sănătate cade exact atunci când pacientul are mai multă nevoie, nici că sistemul de eliberare a tichetelor de călătorie al CFR este inoperabil exact când e cererea mai mare, dar nu e nici o problemă se poate cumpăra locul din tren la un alt preț, că de, toată lumea trebuie să trăiască.

Nu contează nici măcar faptul că, din patru în patru ani avem promisiuni, multe, care în cea mai mare parte rămân doar la acest stadiu, de momeală electorală, de vânătoare de votanți. Nu contează nici măcar faptul că, pentru a-și satisface propriile orgolii, unii sunt în stare să treacă peste orice. Ne-am obișnuit, am acceptat, mergem mai departe.

Ne croim vise, speranțe pentru 2017. Nu ne costă nimic. Nu ni le poate lua nimeni, nici visele, nici speranțele. E un alt început. E o altă unitate de măsurare a trecerii noastre pe Pământ. E un an nou ce bate la ușa noastră. Să încercăm să-l primim cum se cuvine, să încercăm să facem din el un an bun sau noi să devenim mai buni în anul ce vine. Să ne pese mai mult de ceea ce se întâmplă cu noi și cu cei de lângă noi, să conștientizăm că timpul ne este dat pentru a-l folosi, nu pentru a-l risipi, nu pentru a-l arunca de colo-colo timp de 364 sau 365 de zile, pentru ca în a 365 sau a 366 zi să ne întrebăm unde a zburat încă un an și să începem să-l căutăm febril. Să știm că anii vin și trec oricum, dar timpul se așterne peste noi.

Să credem în primul rând în noi, pentru a putea realiza măcar o parte din visele și speranțele cu care ne pregătim să întâmpinăm Anul Nou. Să fim conștienți că timpul trece, dar important e ce facem și ce lăsăm în urma noastră.

Anul Nou să vă fie așa cum vi-l doriți. Cu sănătate. Cu lumină. Cu împliniri. Înconjurați de oameni buni și frumoși.

La mulți ani!

Autor, Roxana Pontoș

sursă foto: Peter Lengyel

Sfârşit şi de la capăt

Voi cum vă beţi cafeaua? Cu zahăr sau cu lapte, încet sau repede, dimineaţa sau seara? Dar finalurile cum vă plac? Triste? Nostalgice? Exuberante? Eu le prefer senine, cu zâmbete şi la obiect. «Drum bun, ai grijă de tine, ne vedem la anu’!» Şi dacă nu ne mai vedem? Ei, asta-i altă poveste.

Finalurile pot părea lungi. Eternitatea clipei în care întorci spatele şi te strădui stângaci să aşezi un picior în faţa celuilalt. Finalurile pot fi grele, căci implică o sinceritate crasă faţă de propria persoană. Povestea nu e niciodată gata până nu te-ai aşezat în faţa ta la o masă şi nu ai scos din traistă toată povestea. Nu e gata nici atunci, căci ai de adunat şi de scăzut, de împărţit cu tine şi cu alţii, ca să poţi trage linie. Ai ieşit pe plus? Înseamnă că a fost bine. Dar ce faci când ştii de dinainte că ai ieşit pe minus? Nu-ţi vine să te aşezi la masa aia, nu-ţi vine nici măcar să fii în apropierea ei. Şi uite aşa, te trezeşti peste 10 ani cu de două ori mai multe mese care încă te aşteaptă şi pe care le porţi în spate zi de zi.

Mai mult, ce faci când presiunea socială îţi scoate în cale o masă mare cât 12 luni de zile? Când tu ştii că ai prea multe poveşti pe minus, pe care le-ai îngrămădit tot anul în fundul minţii tale? De asta fugiţi voi, nu? De asta vă refugiaţi în cozi interminabile, oale cu sarmale şi mesaje pline de dragoste adresate unor oameni pe care, accidental, i-aţi uitat în restul anului. De asta propovăduiţi bunătatea şi necesitatea rezoluţiilor, gândindu-vă că, poate, dacă alţii se aşează la mesele lor, masa voastră va uita de voi.

Finalurile cer timp, iar cozonacii nu se fac singuri. Fugim de noi pentru că ştim că am greşit, că nu am fost nici cei mai buni, nici cei mai frumoşi în ultimele luni. Fugim crezând că asta e tot ce am adunat pe masă, dar nu putem fi siguri, nu? Doar după ce te aşezi poţi să aduni faptele bune pe care le-ai facut şi doar atunci poţi să scazi ce nu a mers cum ar fi trebuit. Adică să priveşti în ochi ce a fost rău, să-i spui „mulţumesc” şi să îl arunci la gunoi. Pe tot, ca să nu-l mai porţi după tine încă un an de zile.

Finalurile sunt despre curaj. Curajul de a-ţi spune mai întâi ţie „Iartă-mă !” şi după aceea celor în faţa cărora ai călcat strâmb. Finalurile sunt frumoase. Când ai rămas cu o masă plină de bine în faţa ta, când poţi să îl sărbătoreşti pe tot şi pe toţi cei care ţi-au fost alături pe drum.

Final fericit şi sincer, scurt şi la obiect !

Autor, Alexandra Nistor

(elevă, clasa a XII-a B, C.N. „Dragoș Vodă”)

Una din caracteristicile noastre, ale oamenilor, este și categorisirea. Clasificarea. Încadrarea. Judecarea.

Foarte ușor catalogăm și punem etichete, de multe ori fiind departe, mult prea departe de adevăr. Sub impulsul primei impresii, chiar dacă se spune că aceasta nu contează (iar alții, din contră, afirmă că tocmai aici constă sentimentul definitoriu pe care trebuie să îl avem când e vorba de o persoană și trebuie să îl ascultăm), tăiem aspru în carnea judecății și nimic din ceea ce înseamnă păreri din exterior nu mai contează. Pentru că deja ne-am prins în canonul propriei judecăți și nu mai putem ieși de aici.
Devenim sclavii propriilor păreri. Care, culmea, de multe ori sunt și induse, avant la lettre. Dintre toate clasificările omenescului pe care le-am văzut, mi-a rămas la suflet una, făcută de Kazantzakis. El nu împarte omul în tipuri de comportament, atitudini sau reacții, ci în “suflete” și “rugi”. Omul ca suflet sau, mai frumos spus, omul ca rugă, devine pentru scriitorul grec expresia unui univers complex în care prezentul unui acum al putinței și viitorul unei dorințe de a deveni se împletesc pe buzele lui topite în rugăciune. Prin comunicarea cu Creatorul, omul se autoîncadrează la ceea ce poate fi, luându-și crucea și pornind către drumul poverii.

“Există trei categorii de suflete, trei categorii de rugi: a. Eu sunt un arc în mâinile tale, Doamne, întinde-mă, dacă nu, voi putrezi; b. Nu mă întinde prea tare, Doamne, că mă voi rupe; c. Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!”
Dincolo de aceste cuvinte, la marginea lor se deschide oceanul unui univers. Călătoria noastră este, de fapt, expresia liberului arbitru, a alegerii noastre. Suntem ceea ce vrem să fim, putem fi ceea ce noi înșine hotărâm, avem libertatea de a deveni. Între un arc pretins și unul întins, doar noi hotărâm semnul din lemnul care după aceea poate să rupă firul. Însă noi uităm un aspect esențial: arcașul nu e decât Creatorul și atâta vreme cât El știe cum a făcut obiectul, nu este cazul, locul sau rolul nostru să judecăm. Ci doar să ne asumăm, voit, una din cele trei rugi.

Pe piatra sa funerară de la Heraklion, locul unde a decis să rămînă pentru a-și petrece infinitul Nikos Kazantzakis, stau încrustate următoarele cuvinte: “Nu mă tem de nimic. Nu sper nimic. Sunt liber”. Cred, Doamne și mărturisesc că Tu ești cu adevărat Cel ce ai făcut arcul care nouă ne poate da libertatea atâta vreme cât putem depăși frica! Întinde-mă atâta cât vrei, Doamne, și să mă rup!

Autor, Mihai Pătrașcu

Festivalul Datinilor și Obiceiurilor de Iarnă – Marmația 2016, a ajuns la aproape jumătate de secol de existență (mai exact, în acest decembrie, am avut ediția cu numărul 48). “Alaiul” este așteptat cu nerăbdare de sigheteni, dar și de turiști, mii de oameni inundă străzile Sighetului pentru a participa la atmosfera de sărbătoare. În acest an colindele de Crăciun au fost “aduse” de numeroase grupuri din satele  Marmureșului, dar și din țară (Neamț, Suceava, Sibiu și Timiș) și Ucraina (Hust și Cernăuți). “Festivalul” a umplut străzile, agitația a fost pe măsură, centrul municipiului a fost o mare scenă, satisfacțiile… în funcție de așteptări!

Autor, Salut, Sighet!

Filmare: Timur Chiș

Sursă foto (principal): Teofil Ivanciuc

Marți, 27 decembrie 2016, la Sighetu Marmației s-au împărțit ”căni de fericire”.

În atmosfera plină de ”draci”, alaiuri de colindători, voci la microfon și zumzetele oamenilor nerăbdători să își cheltuie banii rămași după sărbători, în Parcul Central din Sighet, un grup de tineri a împărțit ”căni de fericire”. Începând de la orele friguroase ale dimineții și mai apoi în avalanșa de fulgi de nea și stropi de ploaie de după-amiază, Clubul Rotaract Sighet a invitat trecătorii la un pahar de ceai din zahăr ars cu aromă de rom, dar și la o cană de vin fiert cu iz de portocale, scortișoară și cuișoare. Deși prețurile au fost ceva mai ridicate în comparație cu cele de la ”căsuțele concurente” care au avut oferte similare, tinerii Clubului Rotaract i-au convins pe oameni să cumpere de la ei, pentru o cauză nobilă.

Proiectul O cană de fericire a avut drept scop strângerea de fonduri care urmează a fi direcționate. Cui? Spitalului Municipal Sighet. Probabil că în mintea dumneavoastră apar gânduri contradictorii: ”e o faptă bună!”, ”de ce spitalului? ar trebui să aibă suficienți bani să se gestioneze singuri” etc. Totuși, alegerea tinerilor rotaractieni a fost simplă: ”Am vrut să facem ceva pentru a îmbunătăți condițiile. Chiar dacă se știe ce se întâmplă cu banii în spitalele din țară, dacă nimeni nu face ceva, vom rămâne la același stadiu. Poate că puținul pe care noi îl oferim, și sperăm să fie gestionat cu grijă, lucrurile vor merge pe calea cea dreaptă”. ”Atunci când nu voi mai vedea bătrâni pe coridoarele spitalului cu punga după ei pentru a fi băgați în seamă, atunci poate ar merita ajutați”, ni s-a spus. ”E adevărat, însă suntem încrezători că lucrurile se vor schimba încetul cu încetul. Cu ajutorul nostru, cu ajutorul vostru.”, spunem noi.

O cană de fericire a însemnat și o ocazie de a sta de vorbă cu oamenii, de a ne aminti cum e să râdem cu poftă, de a afla că suntem receptivi atunci când vine vorba să ajutăm pe cineva, fie ea și o instituție. Până la urmă, noi, oamenii, suntem cei care călcăm pragul acestor instituții și dorim să avem condiții cât mai bune. Au fost trecători, turiști români, dar și turiști străini care au fost atrași de straiul de sărbătoare al celor doi rotaractieni care i-au așteptat la standul foto și care le-au prezentat proiectul. Au fost oameni care au donat 3 lei, 5 lei, 10 lei, 20 de lei. Oameni care au încredere în proiectele menite să ajute comunitatea.

Clubul Rotaract Sighet a strâns 3.050 de lei pe care urmează să îi transforme în materiale ce vor fi folosite pentru a termina renovarea celor 3 băi de la secția de Obstetrică-Ginecologie a Spitalului Municipal Sighet. Ambele cluburi Rotary din Sighet și-au trimis reprezentanți la ”căsuța Rotaract”, atrăgând alți trecători și formând pâlcuri de oameni curioși. ”A fost o zi frumoasă, cu de toate. Am înghețat de frig, ne-am panicat că nu strângem bani, ni s-a blocat de câteva ori fierbătorul și nu mai curgea vin, am rămas fără căni, s-a mai luat și curentul, am încins câte o horă scurtă în fața căsuței, ne-am mai pozat și, la final am respirat ușurați murmurând colindele lui Aurel Tămaș. Am fost fericiți și sperăm că și voi, cei care ne-ați fost alături !” (clubul Rotaract Sighet)

Autor, Diana Mariana Apopi

În cursul lunii octombrie s-a deschis la Sighetu Marmației o expoziție în casa de adunare parohială de lângă parohia reformată. Expoziția cuprinde biblioteca veche de aproximativ 150 de ani a lui Szabó Aurél, care a fost un binecunoscut avocat al secolului XIX din Sighet. Istoricul bibliotecii a fost prezentat de profesorul Zolopcsuk Pál Róbert (pasionat de istoria locală).

Szabó Aurél a fost prim curatorul bisericii reformate, vicepreședintele Baroului de Avocatură. Biblioteca lui personală conținea 4.500 de cărți, bibliotecă ce s-a remarcat și prin mobilierul excepțional, în care erau gravate portretele și numele marilor clasici: Shakespeare, Goethe, Schiller, Arany János, Molière și Jókai Mór .

”Biblioteca cuprindea volume de poezie, romane, enciclopedii, cărți de călătorie, volume de drept. Era un om foarte cult și citit.” – explică Zolopcsuk Pál Róbert. Biblioteca de astăzi este doar o parte a ceea ce a fost pe vremuri, multe volume au dispărut în timpul războaielor mondiale și, datorită schimbărilor de regim, au mai rămas aproape două mii. Zolopcsuk Pál Róbert a mai adăugat că biblioteca este ca o capsulă a timpului, deoarece renumitul avocat a strâns doar cărți care s-au editat la vremea respectivă.

Lângă bibliotecă putem vedea camera destinată memoriei Priellei Kornélia, actriță născută la Sighet. Prielle Kornélia a fost distinsă pentru prima dată cu titlul de Membru pentru Eternitate a Teatrului Național din Budapesta. În muzeu sunt expuse numeroase scrisori personale ale artistei, coroanele suflate cu aur și argint primite pentru rolurile sale, sau putem vedea un trandafir pe care l-a primit de la contele Teleki Sándor în 1881. Aici este expusă și o placă memorială, care a fost inaugurată în 1896 pe casa lui Szabó Aurél, casă care a fost construită pe locul casei natale a Priellei Kornélia. La momentul inaugurării a fost prezentă la Sighet chiar și artista. Tot în micul muzeu este expus un fotoliu, pe care artista l-a primit în 1890 de la directorul teatrului din Cluj. Pe fotoliu sunt brodate cele mai importante roluri pe care le-a jucat Prielle Kornélia, cum ar fi Desdemona sau Ophelia. De altfel, ea a sprijinit cultura sigheteană, a adus multe trupe de teatru în orașul natal, și chiar a pus bazele unui teatru în 1886-1887, care, ulterior, a fost denumit Teatrul de Vară Prielle Kornélia.

Intrând în muzeu, putem vedea portretul Priellei Kornélia, al lui Szilágyi István, respectiv al lui Szőllősy Antal, care a fost primar al Sighetului. Tot aici este expus bustul lui Szilágyi István, care se afla, la sfârșitul sec. XIX, începutul sec. XX, în fața școlii reformate, al cărei director a fost multe decenii la rând. ”Istoria acestui bust este remarcabilă, deoarece, după numai doi ani de la moartea lui Szilágyi István, maghiarii din oraș, reformații și catolicii, au pornit o colectă pentru a-i ridica o statuie fostului director. Acest fapt dovedește de cât respect și prestigiu se bucura pe vremurile acelea un profesor la Sighet.” – a remarcat Zolopcsuk Pál Róbert.

Inițial, colecția lui Szabó Aurél și a Priellei Kornélia a fost lăsată Asociației pentru Cultură Maramureș, care avea sediul la Palatul Cultural. La etajul doi al palatului exista chiar o cameră denumită Prielle Kornélia, dar după schimbările survenite în urma Primul Război Mondial, văduva lui Szabó Aurél a decis să lase totul bisericii reformate, unde se păstrează și astăzi.

Cărțile bibliotecii nu pot fi împrumutate, ele pot fi citite doar la fața locului. Deocamdată, muzeul nu are un program de vizită permanent, doritorii trebuie să apeleze la parohia reformată pentru a li se deschide expoziția.

Sursă (articol și foto): szigetiporta.ro

Traducere din limba maghiară: Brigitta Zahoránszki 

După excesele alimentare prilejuite de Sărbătorile de iarnă, haideți la o tură de detoxifiere!

Turul Sighetului, varianta de 11 km (există şi variante de 7, 18, sau chiar 25 km), pe traseul Grădina Morii – dig Iza – Abator – Spital – bariera Cearda – dig Tisa – Pod Istoric – str. Crişan – Cămara – str. Pandurilor – Cazarmă – CIL – Big – str. Balc Vodă – Parcul Dendrologic – dig Iza – Grădina Morii.

Turul va începe şi se va termina la Grădina Morii.

Condiţii: poate participa orice persoană cu vârsta între 6 – 85 ani şi condiţie fizică medie. Echipamentul necesar: adecvat unei plimbări de 11 km pe teren plat, dar uneori neasfaltat, în condiţii de iarnă.
Turul se doreşte să aibă repetitivitate şi să familiarizeze pe amatorii de mers pe jos cu frumoasele împrejurimi ale oraşului.

Data: 2 ianuarie 2017, ora 12.30. Durata aproximativă: 3 – 4 ore. Participarea liberă.

Teofil Ivanciuc

Anul 2016 se apropie de final. Buna ”tradiție” a bunului gospodar cere un… bilanț. Și, tot în buna tradiție, ne dorim și noi – site-ul pe care l-am lansat la începutul lunii decembrie cu sloganul “știrile tale zi de zi” – să vă aducem informații din “culisele puterii”. Ne plângem mai mereu de lipsa informațiilor din surse sigure, oficiale, alegem de multe ori să ascultăm “gura lumii”, iar când avem ocazia să ascultăm vocea pertinentă a oficialităților, ne simțim “datori” să suspicionăm de… părtinire, de favorizarea… unora sau altora.

Noi – site-ul salutsighet – nu ne dorim promovare, nu ne dorim… simpatia autorităților, dorim să fim ochii și urechile sighetenilor, așadar sperăm să nu vă dezamăgim dragi cititori – sunteți numeroși! – ai site-ului nostru. Dacă aveți întrebări justificate, reale, corecte, putem să le transmitem noi autorităților.
Până atunci, întrebările noastre!

Salut Sighet: Domnule Primar, cum se simte inginerul Horia Scubli după aproape șapte luni de… “primariat”?
Horia Scubli: Perfect. Cred că sunt complet integrat în sarcinile pe care le are un primar.

Salut Sighet: O întrebare de încălzire… cât de greu/ușor v-ați acomodat cu funcția?
Horia Scubli: Nu a fost defel complicat, pentru că făceam cam același lucru și înainte, doar că deciziile importante nu îmi aparțineau la acea vreme.

Salut Sighet: Tot din seria… încălzirii: care sunt punctele forte ale Sighetului?
Horia Scubli: Oamenii cu siguranță sunt punctul forte. Avem niște oameni minunați care încearcă să-și trăiască viața în acest nord de țară, să-și întemeize familii și mai ales să-și educe copiii, cel mai prețios capital al Sighetului. Performanțele copiilor fac din Sighet cu siguranță un campion între orașele de mărime mijlocie.

Salut Sighet: Cred că sunt suficiente întrebările ușoare! Trecem la partea “hard”. Ce ați găsit “dubios”/ ciudat în Primărie, la preluarea mandatului?
Horia Scubli: Am trecut peste controlul Curții de Conturi, s-au constatat prejudicii de peste 400.000 de lei a căror recuperare va începe după 1 ianuarie 2017, încă organigrama primăriei necesită modificări importante, am demarat această operațiune și așteptăm să se vadă primele rezultate.

Salut Sighet: Cum vi s-au părut angajații primăriei, ținând cont că “lumea” nu este întotdeauna mulțumită de prestația acestora?
Horia Scubli: Sunt în general oameni de ispravă, cu vechime în administrație, oameni ce muncesc mult pe salarii de toată jena. Dacă nu ar fi caracterul confidențial al salariilor, aș încerca să dau exemple care să vă lămurescă în acest sens. Mai avem câțiva care se simt oarecum rătăciți printre angajații primăriei, însă sperăm să găsim activități să se potrivească cu abilitățile acestora. Eu cred cu tărie că oamenii sunt recuperabili și pot să-și găsescă drumul în cele din urmă.

Salut Sighet: V-ar tenta să renunțați la serviciile unor angajați din Primărie?
Horia Scubli: Trebuie să recunosc că uneori sunt tentat să mă gândesc și la această variantă, însă, repet: cred în bunele intenții ale colegilor mei, cred că aceștia pot fi recuperați. În cazul în care aceste încercări eșuaează, desigur, va trebui ca de unii dintre aceștia să ne despărțim.

Salut Sighet: Ați promis transparență maximă dinspre Primărie. Ce măsuri ați luat în acest sens?
Horia Scubli: Transparența în acest moment este asigurată de publicarea pe site-ul primăriei a tuturor licitațiilor și achizițiilor noastre. După 1 ianuarie 2017 vom publica și toate contractele care, desigur, nu au un caracter confidențial, în acest fel toți având posibilitatea să fie la curent cu activitatea noastră.

Salut Sighet: Enumerați-ne, vă rog, două-trei probleme rezolvate în scurta perioada de când sunteți primar.
Horia Scubli: Reducerea cheltuielilor și a altor ”hemoragii financiare” care devalizau bugetul și așa sărac al municipiului. Apoi am reușit să eliminăm anumite chirii pentru utilaje pe care le foloseam, la prețuri inimaginabile și am reușit ca o parte din aceste utilaje să le achiziționăm în această scurtă perioadă. Din păcate, sistemul are o inerție destul de mare și ne luptăm permanent cu aceasta.

Salut Sighet: Ați promis soluții pentru dezvoltarea infrastructurii segmentului cultural. Cât ați reușit din ce v-ați propus?
Horia Scubli: Am terminat proiectul ce va face posibilă mutarea Centrului Cultural și a Bibliotecii în locația ce a aparținut Școlii generale nr. 4, locație la care vom construi o extindere capabilă să asigure spațiile necesare activităților specifice. Apoi, am demarat procedura de renovare a Sălii Studio, căci avem nevoie de o sală de spectacole adevărată, cu o scenă ce poate să găzduiască spectacole de teatru. Încercăm să finanțăm renovarea Casei Mihalyi de Apșa, care arată îngrozitor.

Salut Sighet: Utilizați instrumente specifice tinerilor gen facebook, comunicare on-line, prin urmare sunteți alături de ei. Cum îi ajutați/ încurajați pe tinerii din Sighet să-și dorească să rămână aici, acasă? Ce le oferiți pentru a nu risca să devenim un oraș de… pensionari?
Horia Scubli: Primăria are extrem de puține mecanisme pentru a interveni în dezvoltarea industrială a unei localități, în așa fel încât aceasta să devină tentantă pentru tinerii ce își doresc să plece în căutarea unor oportunități în afara țării. Am aplicat pentru un proiect în care am identificat finanțarea a 10 start-up-uri de câte 20.000 de euro destinate tinerilor din Sighet. Apoi am obținut finanțare pentru încă un bloc de locuințe, căci una din principalele motivații a rămânerii în Sighet ar fi asigurarea locuințelor destinate tinerilor specialiști. Încercăm în continuare să achiziționăm un teren pe care să-l destinăm unui parc industrial. Apoi ne legăm mari speranțe de viitorul pod peste Tisa care are menirea de a revigora comerțul și industria locală.

Salut Sighet: Ați încercat o apropiere mai mare de societatea civilă, de segmentul de business din municipiul nostru?
Horia Scubli: Desigur, sociatatea civilă și mediul de afaceri vor constitui un viitor Consiliu Local Cetățenesc, ce își va începe activitatea din luna februarie și care va avea rolul de a fi consultat atunci când va fi necesară luarea unor decizii importante pentru acest municipiu.

Salut Sighet: O problemă a orașelor, în general, este cea a locurilor de muncă. La noi nu există – din păcate – o mare diversitate de industrii. Care credeți că este perspectiva dezvoltării economice a Sighetului?
Horia Scubli: În general, Sighetul face parte din orașele ce dețin o platformă industrială extrem de puternică și modernă, ce oferă locuri de muncă mai multe decât media altor orașe asemănătoare. Având în vedere că circa 35 % din aceste locuri sunt ocupate de sigheteni, restul revenind celor din zonele rurale adiacente, nu putem să spunem că nu există o puternică ofertă de locuri de muncă. Din nefericire problema de bază cu care se confruntă aceste societăți industriale este lipsa forței calificate de muncă.

Salut Sighet: Suntem siguri că vom fi acuzați de către anonimii lumii virtuale de presupuse parti-pris-uri. Vrem să-i dezamăgim! Spuneți-ne de ce Vital-ul continuă să-și bată joc de sigheteni în privința prețului apei? Așa crede marea majoritate a sighetenilor.
Horia Scubli: Situația este mai complicată în relația noastră cu Vitalul și vă propun să o abordăm separat cu o viitoare ocazie. Ce este clar, suntem în perioada întocmirii unui audit ce ne va releva efortul financiar la care ne supunem, noi sighetenii, pentru a ”scăpa” din zona de captivitate pe care Vitalul o exercită. Deci le cer sighetenilor puțină răbdare pentru a rezolva problema retragerii noastre din ADI Maramureș și revenirea la o societate proprie de distribuție a apei potabile și recuperare a apelor menajere uzate.

Salut Sighet: Ce v-ați propus pentru anul viitor, pentru 2017?
Horia Scubli: Un buget echilibrat, cât mai multe proiecte prin care să aducem bani la dezvoltarea Sighetului, rezolvarea cel puțin parțială a infrastructurii rutiere, renovarea unor clădiri de patrimoniu și multe altele, pe care o să vă las să le constatați dumneavoastră.

Salut Sighet: Cât de “deficitar” este bugetul local pentru anul viitor? Unde nu sunt acoperite suficient necesitățile financiare curente sau investiționale?
Horia Scubli: Bugetul local este extrem de scăzut și el practic ne ajunge să supraviețuim doar la nivel de avarie. Investițional, trebuie să ne bazăm pe banii atrași din diverse surse de finanțare altele decat bugetul local. Vom încerca să folosim cu maximă eficiență puținii bani pe care îi avem și să aducem cât mai multe fonduri din exterior.

Salut Sighet: Veți fi ajutat de… sus, așa se pune în general problema din păcate sau din fericire, ținând cont că alegerile parlamentare au fost câștigate de partidul dumneavoastră?
Horia Scubli: Ne bazăm desigur pe investiții guvernamentale, cu siguranță, iar un guvern de aceeași orientare politică cu a mea ne este, desigur, de mare ajutor.

Salut Sighet: Ce le promiteți pozitiv sighetenilor – în scris! – pentru anul viitor ?
Horia Scubli: Promisiunea mea este… să aibă răbdare și încredere în mine și în dorința mea de a soluționa gravele probleme cu care se confruntă orașul nostru în acest moment.

Salut Sighet: Vă mulțumim și vă sugerăm să vă gândiți la sigheteni, în momentul când veți închina cupa de șampanie la trecerea dintre ani!
Horia Scubli: Și eu vă mulțumesc și doresc mult succes ziarului vostru. La mulți ani, Salut Sighet!

Autori, Brîndușa Oanță
               Ion Mariș

sursă foto (principal): Peter Lengyel

Semnalam cu puțin timp în urmă, pe site-ul nostru, inaugurarea la Sighet a Centrului Medical Multidisciplinar “Life Support”. Am promis să revenim cu detalii, direct de la sursă, și l-am rugat pe domnul doctor Adrian Danciu, managerul Centrului, să ne răspundă la câteva întrebări. Solicitarea noastră a fost acceptată cu deosebită amabilitate, astfel că am reușit, sperăm, să aducem informații suplimentare vizând activitatea Clinicii.

Salut Sighet: De ce un astfel de centru, tocmai aici, la Sighet?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, cred că sighetenii (nu doar sighetenii, ci tot bazinul acesta al părții acesteia de dincoace de Gutâi) meritau o formă mai bună de asistență medicală și meritau condiții mai bune de-a fi serviți de către noi, cei care suntem în slujba sănătății, iar centrul nostru a apărut tocmai ca o necesitate a venirii în completare a asistenței medicale care în prezent se realizează în această zonă. Sigur, ne dorim lucruri ambițioase, dar să vedem și cât de mult vom reuși să ne ridicăm la nivelul așteptărilor pe care le-am creat deja.

Salut Sighet: Care sunt serviciile/ specializările de care pot deja dispune sighetenii?
Dr. Adrian Danciu: Pe lângă medicină internă avem cardiologie, chirurgie generală, chirurgie vasculară, urologie, endocrinologie, nutriție, diabet zaharat, psihologie, psihiatrie, etc. Acestea sunt, în mare, principalele direcții pe care ne-am axat. Ne-am străduit să asigurăm o dotare mai mult decât bună pentru aceste specializări, atât în ceea ce privește aparatura, cât mai ales, lucrul cel mai scump, resursa umană, iar, pe lângă colegii care sunt în corpul medical al celor care se ocupă cu sănătatea la Sighet, am mai adus și colegi din lumea medicală clujeană și băimăreană: cardiologie – d-na doctor Mariana Țăruși, domnul doctor Pop Sorin care este și cadru universitar la Cluj, pentru endocrinologie – doamna doctor Gruiță Teodora, domnul profesor Dumitru Zdrenghea la cardiologie, doamna profesor Andrada Seicean (profesor la Universitatea din Cluj pe catedra de gastro-enterologie), domnul conferențiar Radu Seicean (conferențiar la Chirurgie I, Cluj). Sunt doar câteva nume și dorim să lărgim această paletă a cadrelor care vor activa în centrul nostru, dar, bineînțeles, odată cu creșterea naturală a numărului de pacienți care se vor adresa – sperăm – instituției noastre.

Salut Sighet: Aveți încheiat contract cu Casa de Asigurări de Sănătate? Pentru care dintre servicii?
Dr. Adrian Danciu: Contractele cu Casa de Asigurări de Sănătate se încheie la început de an și, doar în anumite situații speciale cum ar fi rectificările bugetare putem să încheiem și la sfârșit de an contracte cu Casa. Intenționăm în luna ianuarie să încheiem contracte cu Casa de Asigurări de Sănătate pentru diabet zaharat, pentru medicină internă, cardiologie, urologie și psihiatrie, și să putem deservi și acei pacienți care vin cu bilet de trimitere de la medicul de familie.

Salut Sighet: Așadar, activați în domeniul privat al medicinei. Care sunt punctele forte ale dumneavoastră comparativ cu ceilalți competitori?
Dr. Adrian Danciu: În primul rând, consider că resursa umană este cea care asigură plusul de calitate a serviciilor, iar faptul că putem deservi în echipă un pacient cred că vine cu un plus de calitate față de colegii noștri. Nu doresc să evidențiez, sau să ne evidențiem pe noi; colegii noștri care sunt în Sighet sunt foarte valoroși, nicidecum nu dorim să aducem vreo umbră de-ndoială asupra calității actului medical pe care-l prestează, dar cred că la noi (n.r. în clinică), valoarea este dată de faptul că suntem o echipă care putem să deservim aproape integral un pacient.

Salut Sighet: Din păcate aici, la Sighet, resursele financiare sunt limitate. Ne puteți spune, fără să intrăm în detalii, cum vor reflecta costurile oferta dumneavoastră pe piața sigheteană?
Dr. Adrian Danciu: Nu dorim să avem niște prețuri de dumping și pe urmă să începem să creștem prețurile treptat, să încercăm să păcălim sub o formă de marketing mascat. Suntem situați undeva la media prețurilor de pe piața medicală privată. De asemenea, cred că putem să ne adresăm tuturor segmentelor de populație, chiar și celor care se găsesc în situații puțin mai delicate financiar.

Salut Sighet: Domnule doctor sunteți sighetean. Să-nțelegem că veți rămâne aici și veți continua să dezvoltați și-acest tip de business?
Dr. Adrian Danciu: Da, sunt sighetean, un sighetean care a lipsit vreo 30 de ani din oraș, m-am întors cu bucurie și constat că Sighetul a făcut niște progrese substanțiale în înțelegerea nevoilor unei sănătăți cât mai bine întreținută, și mai ales observ deschidere. Cel puțin în domeniul meu, al nutriției, am observat o deschidere extraordinar de mare, nu doar spre noul și extraordinarul din nutriție, cât spre prezervarea sănătății și spre a realiza lucrul acesta, calea fiind o alimentație bună. Sigur, avem multe de făcut în conștientizarea populației și cred că ar trebui să coborâm din turnurile noastre de fildeș, ale doctorilor – uneori suntem văzuți, suntem percepuți sub forma aceasta – și să mergem să ne ocupăm și de latura educațională. Dacă tot m-am întors acasă, aș dori să fac pași serioși în acest sens. În perioada aceasta am început câteva acțiuni care se desfășoară în școli, și-am început, bineînțeles cu școala care m-a pregătit, cu Școala Generală numărul 3 (Școala gen. “Dr. Ioan Mihalyi de Apșa”), a urmat C.N. „Dragoș- Vodă”, Școala gimnazială numărul 9, ș.a.m.d, în care, grupuri mari de copii împreună cu părinții, au asistat la prelegeri legate de alimentația sănătoasă, fiind o chestiune interactivă în care am putut să organizăm o sesiune de întrebări și răspunsuri legate de acest aspect. Cred că trebuie să facem ceva mai mult decât medicina de cabinet și în acest sens, doctorii care au conștiință din punct de vedere al implicării sociale ar trebui să se coboare din cabinet în rândul oamenilor.

Salut Sighet: Asta înseamnă că vom avea proiecte diversificate și care merg, în primul rând, pe educație, și, poate, veți găsi și surse și resurse pentru a schimba și mentalitatea în acest sens din cadrul unor școli, pentru că, probabil ați observat, lipsesc elementele educaționale de bază. Deci, proiectele, vor veni și din partea dumneavoastră?
Dr. Adrian Danciu: Evident, pe lângă latura de afacere pe care o reprezintă o policlinică (nu trebuie să ne ascundem de lucrul acesta, este o afacere), vizăm și o latură nobilă: lucrăm cu cel mai scump material și anume: omul. Dar, pe lângă aceasta, instituția noastră este gata să-și ofere serviciile din acest punct de vedere coborând la nivelul acelei celule care ar trebui să pregătească o societate sănătoasă: școala. Uităm foarte mult importanța pe care o are școala și importanța pe care o are dascălul. Dascălul este al doilea părinte al unui om, iar formarea oricărui individ începe acasă, dar se desăvârșește în școală. Ori, dacă noi vom veni în întâmpinarea dascălului, ajutându-l în formarea unui tineret care să fie din ce în ce mai sănătos, atât din punct de vedere fizic, cât și din punct de vedere mental, dacă vom reuși să facem lucrul acesta și să facem o îmbinare între ceea ce înseamnă o medicină modernă și preventivă, și rolul pe care trebuie să-l aibă un dascăl în școală, cred că vom fi cel puțin un centru – pilot din acest punct de vedere, în ceea ce privește o gândire nouă, o gândire puțin mai modernă.

Salut Sighet: Dispuneți de un background foarte serios pe nutriție. Înseamnă că vom avea la Sighet multe – multe surprize din partea dumneavoastră.
Dr. Adrian Danciu: Surprize plăcute să știți că au și apărut. În cei doi ani de când m-am întors, cred că am văzut undeva peste 3.000 de pacienți și, cam 85% dintre aceștia au reușit să scape de greutatea pe care o aveau în plus. M-am bucurat să văd complianța mare de care s-a bucurat disciplina mea, și, credeți-mă, e un domeniu fascinant al medicinei, pe care am reușit să-l implementez cu succes în orașul meu, în orașul în care m-am născut și în care m-am desăvârșit, cel puțin până la vârsta de 18 ani, și căruia trebuie să-i întorc cumva din ceea ce am primit până atunci. Asta este una din formele pe care am găsit de cuviință să le pun în aplicare.

Salut Sighet: Vă dorim mult succes și sperăm să ne vedem într-un an ca să analizăm și rezultatele care, cu siguranță, vor fi pozitive!
Dr. Adrian Danciu: Salut, Sighet! Vă invit să urmăriți site-ul acesta în continuare. Împreună cu echipa redacțională intenționăm să realizăm o rubrică în care să vă regăsiți în ceea ce privește curiozitățile dumneavoastră pe teme de alimentație. Salut, Sighet!

Brîndușa Oanță
Ion Mariș

Dacă fiecare zi ar fi o sărbătoare, viața ar fi suportabilă! îmi spune un fost “angajat” (în urmă cu 15 – 20 de ani), fost proprietar de garsonieră confort II, actualmente fără nimic pe lângă el, trăind de pe o zi pe alta. Oamenii ar consuma în neștire, tomberoanele ar fi pline de resturi… bune.

Clara, Luci, Maria, Sava, nume oarecare, fără nicio legătură cu mine, cu tine, cu noi. Nu ne spun nimic aceste nume banale, trecătoare. Noi suntem fericiți că ieri a fost Crăciunul, mâine-poimâine Boboteaza, Paștele, Sfântul X, Sfântul Y, mulți sfinți ce ne veghează răul și binele, dar cât din sfințenie se răsfrânge peste toată goliciunea suferinței și-a mizeriei umane ce colcăie neștiută de noi în unele cotloane ale burgului nostru?

Seara, pe lângă tomberoanele burdușite de resturi “bune” se adună – cum să le spun, oare? – ratații, renegații, uitații vieții. Care-i vina lor că s-au născut din beții, din incesturi, din violuri sau au fost, pur și simplu, abandonați pe străzi?…

Sunt mulți copii ce tremură de fericire când găsesc ceva de mâncare, fructe semiputrezite, resturi de fripturi semidegradate, neconsumabile de cetățeanul onest, “demn”, locuitor respectabil al urbei noastre.

Mă opresc uneori lângă ei în timp ce le “transfer” sacul menajer burdușit de resturile unei vieți normale, unii dintre ei miros a prenadez, alții a “Mona”, unii sunt pașnici, alții agresivi, unii cerșesc inofensiv, alții – dacă n-ar fi o teamă mai mult lașă – te-ar căsăpi în bătaie, dar nici unul nu înțelege ce vrei să le transmiți când le ceri să nu înjure, să nu urle, să nu-și arate lipsa sentiementelor “umane”.

În toate cartierele “selecte” (P-ța 1 Decembrie, Traian, 9 Mai, etc.) ale Sighetului, seara, când umbrele blocurilor le descoperă foamea, apar “tomberonarii”. Scotocesc cu atenție în toate pungile, verifică toate cutiile, evaluează îmbrăcămintea depozitată de “miloșii” sigheteni pe marginea containerelor metalice și-și extrag cu pricepere tot ceea ce este… bun.

Iarna până și cartoanele sunt utile pentru foc: o bătrână își încarcă în fiecare seară căruciorul de la butelia de gaz cu grămezi de cutii din care-și face un foc “bunuc”. Nu prea e dispusă la povești, e destul de ciudată această femeie, dar, într-o seară cand i-am pregătit o cantitate apreciabilă de cartoane, mulțumindu-mi, mi-a făcut o sacadată mărturisire: Dracu-să-te-ia! Băutura-m-o-făcut-așa!

Pe câțiva dintre ei îi cunosc, pe copii mai ales. Intenționat le mai strecor și altceva printre resturi, o sticlă de ulei, un pachet de biscuiți, o pâine întreagă. Se bucură, uneori se ceartă și se bat pe “deșeurile bune”, înjurăturile nu lipsesc, dar asta face parte din viața lor. Nu-și doresc să lucreze, nu-i intresează o muncă onorabilă, am încercat să-i tentez, dar fără succes, s-au obișnuit să trăiască din… tomberoane și din cerșit, s-au grupat în echipe de recuperatori din deșeurile menajere.

Printre aprigii căutători prin gunoaiele orașului, supraveghetorii tomberoanelor, sunt și mame minore, o fetiță – chiar așa! – îmi spune că are 15 ani și un copilaș de câteva luni. O spune cu mândrie: “sunt mămică!”. Mă cutremur, nu știu ce-ar fi de zis. Ce o poate ajuta? Vrea doar bani și… “orice de mâncare”.

Și, totuși, orașul nostru nu arată “foarte” rău. Sunt zone – prin țară, prin lume – și mai sărace, mai lovite de nedefinita… viață. Prin comparație cu ce-i (mai) rău, stăm bine!

De ce să ne gândim la ceilalți când legile evoluționismului ne spun că așa este… normal? Selecția naturală! Să gândim global, victimele colaterale nu contează și n-au contat niciodată.

Ne putem imagina o comunitate, o societate perfectă aici, pe anonimul pământ? Fără suferință, conflicte inutile și nerelevante, fără ură? Ne dorim asta? Nu cred. Ar fi prea banal totul?!

Autor, Ion Mariş

sursă foto: internet

Sigheteanca Mihaela Pop coordonează în Cluj Napoca un proiect social de succes pornind de la suma de doar 15 lei

„Nu există nimic mai puternic decât inima unui voluntar”, spunea Lt. Col. J. Doolittle. Într-adevăr, nimic nu este mai puternic decât inimile unor oameni care se adună din proprie inițiativă pentru a aduce puțin soare în viețile celor care îi așteaptă.

Putem face minuni și cu resurse puține, nu este nevoie decât de dăruire și dorința de a fi acolo pentru cei pentru care prezența ta este mai mult decât necesară, este o bucurie și o binecuvântare.

We Care își desfășoară activitatea nu doar într-un spațiu fizic, ci, mai ales, în inimile celor care îi primesc. Voluntarii care sunt implicați în acest proiect sunt de fapt colindătorii care merg în fiecare week-end la casele de copii și azilele de bătrâni. Pentru voluntarii și beneficiarii proiectului We Care, Crăciunul este în fiecare săptămână. Ce m-a impreionat de-a dreptul este că tot acest fenomen a pornit doar de la suma de 15 lei și din entuziasmul și bucuria inepuizabilă a doar două persoane: Mihaela Pop și Maria Paveliuc.

Acest lucru ne confirmă încă o dată că lucrurile mărețe nu pornesc decât din multă, multă dăruire.

Cam așa a început fenomenul We Care, din dorința de a ajuta, iar în momentul de față a strâns peste o sută de voluntari, mai mult decât orice organizație din Cluj Napoca. Ce admir cel mai mult la We Care este că se ocupă mai mult de oameni decât de hârtii. Că indiferent de obstacole și de greutăți, lumea din cadrul asociației este mereu senină.

We Care nu are încă un sediu, dar are ceva mai mult decât atât, are o forță de a trece dincolo de barierele indiferenței și de a găsi mereu timp pentru a petrece cu copiii și vârstnicii care sunt internați sau instituționalizați. Iată cum frumusețea din sufletele noastre se poate oglindi și-n sufletele celor din jur!

Am povestit cu una dintre inițiatoarele asociației We Care, este vorba despre Mihaela Pop, absolventă a Colegiului „Dragoș Vodă” și proaspătă absolventă a Facultății de Litere UBB Cluj Napoca, în prezent profesoară de limba engleză.

Antonia Dubovici : Mihaela, ce înseamnă We Care pentru tine?
Mihaela Pop: O modalitate de a mă implica în viața celorlalți, aducând o rază de speranță și bucurie într-o lume și așa cenușie. We care a fost gândit pentru a aduce o alinare copiilor și bătrânilor neajutoriați, de a le oferi un zâmbet, de a-i încuraja și de a le spune un lucru bun cu scopul de la însenina ziua. Ne desfășurăm activitatea numai în week-end în decursul a două ore/zi, sâmbătă mergem la centre de bătrâni și copii iar duminică la spitale și alte centre.

A.D. : Care este începutul poveștii We Care?
M.P: We Care a început de la o prietenie, iar prin această prietenie dintre mine și Maria (ce-a de-a doua coordonatoare a proiectului We Care), s-au legat multe alte prietenii cu oameni frumoși, cu inimi calde. Iar acest lucru ne propunem să găsim și pe mai departe, atât între voluntari cât și între beneficiari: prietenie, colaborare, entuziasm, dar și dorința de a face bine celor care sunt în nevoie. We Care a prins contur într-o zi frumoasă de primăvară însă toate demersurile necesare de la caritate la o asociație în adevăratul sens al cuvântului le-am efectuat abia în toamnă. Porțile ne-au fost deschise de o doamnă asistentă de la spitalul de oncologie care ne-a ajutat să ajungem la secția de onco-pediatrie. Am fost primiți cu brațele larg deschise și zâmbetul pe buze și acest lucru ne-a impresionat. Când am ajuns acolo, ne-am așteptat să vedem niște copilași bolnavi, în schimb am văzut copilași dornici de a se juca cu noi. Așa a început povestea We Care.

A.D.: Ce-și propune We Care și unde își desfășoară activitatea?
M.P: Am avut activități și-n Sighet, de trei ani încoace mergem împreună cu niște prieteni să-i colindăm pe vârstnicii de la Casa de Bătrâni. Pentru anul viitor ne propunem să ne extindem și să ajungem la fiecare centru de plasament, centru de bătrâni și fiecare spital din Cluj-Napoca. Ne propunem să ajungem și la Sighet și Baia Mare, după ce ne îndeplinim obiectivele în Cluj Napoca.

A.D.: Ați întâmpinat obstacole în desfășurarea acestui proiect, dacă da, de ce natură?
M.P: Da, am întâpinat mai multe obstacole în primul rând instituționale, apoi privind aprobările necesare, apoi înscrierea ca asociație, obstacole din partea altor asociații de profil care ne considerau concurență, care chiar ne-au închis accesul înspre anumite centre. Dar toate aceste obstacole le-am primit cu brațele deschise întrucât am înțeles că drumul spre ceva cu adevărat frumos și măreț nu este ușor. Am învățat să ne bucurăm de greutatea lucrurilor frumoase. Atât eu cât și Maria suntem două firi ambițioase, când nu mai credeam eu, credea ea și viceversa, atunci ne încurajam reciproc, atunci ne reaminteam că scopul We Care sunt oamenii, iar datorită a ceea ce credem și în ceea ce investim (în a-i face fericiți pe cei pe care-i vizităm), greutățile nu mai sunt obstacole, ci doar provocări. Proiectul l-am început cu 15 lei, și tot cu 15 lei am făcut fericiți peste 100 de beneficiari: copii și bătrâni.

A.D.: Care este motto-ul asociației We Care?
M.P: Împarte zâmbete.

A.D.: Echipa We Care este în creștere, cine se poate alătura?
M.P: Avem peste 150 de voluntari constanți și ni se poate alătura oricine are o inimă bună și dorește să dăruiască din timpul lui 2 ore/săptămână pentru a face pe cineva fericit. În fiecare weekend avem aproximativ 30 de persoane care se implică indiferent de vârstă, studii, poziție socială etc. Porțile noastre mereu sunt deschise pentru toți doritorii.

A.D.: Dacă și cum putem oferi vreun sprijin pentru asociația We care?
M.P: Avem nevoie de materiale în special: plastelină, creioane colorate, hârtii colorate, foarfece, bani pentru bilete de transport, pentru cadouri, pentru cheltuieli administrative etc., uneori avem donații anonime, alteori primim direct la mână, iar când rămânem fără provizii, punem din propriul buzunar deoarece încă nu avem donații constante, cim în general, ni se oferă doar pentru anumite activități. Iar când nu avem bani, mergem cu ce avem, de fiecare dată cu tot dragul. Avem un cont bancar, unde putem fi ajutați: RO95RNCB0106150102450001.

Mai multe despre comunitatea și activitățile asociației We Care, puteți afla de pe pagina de facebook: https://www.facebook.com/WeCare22/?fref=ts

Autor, Antonia Dubovici

Cu toate că actul oficial de acreditare a fost semnat de către regele Karol al III – lea abia la 5 octombrie 1737, gimnaziul piarist funcţiona deja din anul 1721 sub titulatura de “Gimnazium regium”.

La început, şcoala a funcţionat cu un profesor şi 28 de elevi într-o clădire de lemn. Ulterior, ordinul piarist ridică o clădire de piatră în vecinătatea bisericii. Unul din profesorii școlii a fost poetul Juhász Gyula. Între anii 1911-1912, Ordinul Piarist construiește o nouă clădire în capătul parcului bisericii romano-catolice, la intersecţia străzilor Jokái Mór şi Şcolii (azi Colegiul Naţional „Dragoş Vodă”). Proiectantul clădirii a fost arhitectul Baumgarten Sándor din Budapesta, construcţia fiind atribuită firmei “Fuchs es Társa”, din Beregszász. Deasupra intrării principale, şase îngeri susţin o coroană împletită, în mijlocul căreia se afla emblema Ordinului Piarist, cu inscripţia “Gimnaziul Piarist”, iar pe faţadă, doi îngeri flanchează stema ţării. La intrare se află două plăci de marmură cu inscripţia: “Pentru educarea, etică, religioasă şi patriotică a tinerilor, impulsionarea culturii naţionale, ridicată cu sacrificiul nobil al statului maghiar, de către Ordinul Piarist, în 1912. A fost construită în timpul domniei regelui apostolic Franz Josef, ministrului educaţiei şi cultelor contele Zichy János, conducătorului ordinului Magyar Gábor, inspectorului şcolar regal, Mázy Egelbert, directorului gimnaziului piarist Kelle János, sub supravegherea controlorului constructor Novákovics Peter.” La realizarea planşeelor la nivelul I şi II s-a folosit pentru prima dată în Sighet betonul armat.

(Imaginea grafică și text Pal Robert Zolopcsuk, din volumul „Sighetul Marmației”, Editura Valea Verde, 2012)

Echipa „Salut, Sighet!” vă dorește Crăciun Fericit!!!