Încă din Antichitate omul a fost însetat de Cunoaștere. De pildă Lucretius (poet și filosof al secolului I î.H) este adeptul cunoașterii prin simțuri. Pentru a explica simțul văzului, acesta apelează la teoria simulacrelor (un fel de membrane alcătuite din particule materiale diafane, emanate de lucruri și având forma și proporțiile lor –Lucretius, cartea a IV-a, “De rerum natura” – Despre natura lucrurilor). Aceste simulacre pătrund în sufletul nostru pe calea simțurilor, formându-se astfel percepția lucrurilor. Tot de vedere este preocupat și Marius Leordeanu în primul său volum de proză „Mă numesc albastru” (Editura „Valea Verde”, Sighet, 2016). Însă, de așa numita vedere computațională.
Absolvent al C.N. Dragoș Vodă din Sighetu-Marmației (născut la Cluj-Napoca în 11 mai 1980), Marius Leordeanu este acum conferenţiar la Universitatea Politehnică Bucureşti, unde predă cursurile de Vedere Computaţională şi Introducere în Robotică, pe care le-a introdus la programul de Master în Inteligenţa Artificială. Marius este şi cercetător ştiinţific la Institutul de Matematică al Academiei Române. Marius Leordeanu a primit titlul de doctor în robotică în 2009 de la Universitatea “Carnegie Mellon” din S.U.A., una din primele din lume în domeniul informaticii şi al roboticii. În 2003 a obţinut licenţa în matematică şi informatică de la Universitatea “City University of New York – Hunter College”.
Volumul „Mă numesc albastru” reprezintă pentru Marius o îngemănare și mai profundă între artă și știință, între munca de cercetare care poate părea ermetică și cea umană, liberă și deschisă.
Există o rețetă a succesului? Era diferit sistemul de învățământ în urmă cu 18-20 de ani? Dar elevii? În ce măsură au modelele influență asupra formării noastre profesionale? Sunt doar câteva întrebări la care Marius Leordeanu răspunde în interviul următor:
Brîndușa Oanță: Cum era viața de liceu în urmă cu 20 de ani?
Marius Leordeanu: La 16 ani viața e foarte frumoasa. Plină de speranță, culori, poftă de viață și bucurie! De abia așteptam să învăț încă ceva, de abia așteptam să experimentez ceva nou. Doream să devin adult, să cresc mare, atât intelectual cât și emoțional. Îmi era drag să mă bucur de prieteni, de oameni și locuri dragi. Acea perioadă era minunată, fantastică, mai ales după cum o văd acum. Sunt sigur însă, că atunci a fost câteodată și altfel. Au fost și momente grele, a fost și durere. Însa peste toate, iată, am rămas cu ce e frumos, cu ce contează. Acum mă uit înapoi și spun: „A fost minunat!” Toate au fost ca într-un basm cu întâmplări miraculoase. Exact la fel e și acum. Tot așa și elevii de azi vor vedea această zi precum o filă dintr-o poveste- când aveau 16 ani, într-o zi mereu frumoasă, de vară, de toamnă, de iarnă, de primăvară.
Brîndușa Oanță: S-a schimbat profilul elevului în contextul intensificării vieții on-line în detrimentul socializării clasice?
Marius Leordeanu: Oare s-a schimbat? Eu unul nu cred că viața on-line e în detrimentul întâlnirilor și a relațiilor interumane apropiate, directe. Cred că cei cărora le plac oamenii se vor întâlni cu oameni și dincolo de mediul on-line. Iar cei care înainte erau mai retrași și stăteau în camera lor, acum pot, măcar on-line, să fie mai sociabili. Ar fi bine însă, să fim atenți la această aglomerare de informații și la pericolul dependenței de mediul on-line. Să mai rărim din când în când „statul pe net”. Să oprim calculatorul. Să lăsăm telefonul pe raft și să ieșim la aer. În natură sau în oraș, la un film sau la o terasă, la o plimbare sau la o simplă odihnă pe bancă. Să ieșim!
Brîndușa Oanță: Cu siguranță în liceu a existat un profesor (sau mai mulți), care a avut o influență puternică, benefică, asupra evoluției tale. Mai putem vorbi în ziua de azi despre “modele”?
Marius Leordeanu: Avem tendința de a privi trecutul ca pe o perioadă de “aur”, de “glorie”, și de a privi prezentul ca pe o variantă mai slabă, mai puțin bună, mai departe de ideal. Avem tendința de ne forma mental “modele” și de a ne depărta, de fapt, de lumea reală. Nu cred în modele perfecte. Modelele ajută, bineînțeles. Fiecare model e o variantă mai bună, într-un fel sau în altul. Dar să nu uităm că modelele nu sunt perfecte. Cu toții sunem oameni, reali, vii. Drumul fiecăruia dintre noi e unic. E amprenta noastră, e ecuația sau, dacă doriți, cocktailul nostru. Nu există rețeta rețetelor, nu există modelul modelelor. Există drumul nostru prin lume care ne ofera o identitate, într-o îmbinare cu identitățile și personalitățile deosebite ale celor din jur.
În ceea ce privește profesorii mei, am avut parte de dascăli și profesori cu totul și cu totul deosebiți. La toate materiile. Nu cred că aș putea să pun pe cineva în față. Nu ar fi drept. Eu unul am simțit că profesorii mei m-au iubit. Chiar și când nu am meritat. Ei însă m-au iubit și au știut să mă călăuzească. M-aș bucura să pot să îi răsplătesc într-o zi pentru dragostea lor.
Brîndușa Oanță: Din punctul tău de vedere, mai este astăzi aplicabil termenul clasic de “lectură”?
Marius Leordeanu: Termenul de „lectură” se aplică și azi, doar că și-a schimbat puțin sensul. Acum oamenii citesc mai puține cărți, în schimb caută mai ușor informația pe internet. Pe de o parte s-a mărit capacitatea noastră de a străbate lumea rapid dintr-un colț în altul din punct de vedere informatic. S-a mărit astfel și capacitatea de a integra și sintetiza informații de mai multe tipuri și din mai multe surse. Suntem mult mai capabili acum de a selecta dintr-un ocean imens de informații. Nu mai ne e frică să citim ce spun ziarele dintr-o țară și să le comparăm cu cele din alta, sau să găsim punctul comun între mai multe puncte de vedere expuse online, într-un timp relativ scurt. Însă, depărtându-ne de cititul în liniște și profunzime al unei singure cărți, în același timp ne depărtăm și de noi înșine. Nu mai știm atât de bine cine suntem. Am stins lumina în camerele mai profunde ale ființei noastre. Avem așadar nevoie de mai multă liniște. Doar Noi și Cartea. Acel timp când ne regăsim printre paginile ei – pentru a redeveni cine suntem de fapt, mai profunzi, mai conștienți, mai puternici.
Brîndușa Oanță: Ai plecat să studiezi în S.U.A. dintr-un orășel despre care unii ar spune că este un „colț uitat de lume”: Sighetu-Marmației. Acum ești doctor în robotică, cercetător, conferențiar, autor sau coautor a peste 30 de lucrări științifice. În ce constă „rețeta” reușitei tale? Consideri că ai sacrificat ceva pentru a ajunge aici?
Marius Leordeanu: Mulțumesc lui Dumnezeu pentru tot ce am trăit, pentru tot ce am simțit și am reușit să fac până acum. Dacă am reușit să scriu versuri, proză, sau să public lucrări științifice trebuie să îi mulțumesc tot Lui. Dacă am scris și pe placul altora, e extraordinar, trebuie să îi mulțumesc încă o dată. Dacă am reușit să ridic probleme și întrebări interesante, spre drumuri noi, atunci e cu atât mai bine. Încerc să respir aerul cu cât mai multă recunoștință pentru că mi s-a dat pasiunea și forța necesară pentru a face ceea ce iubesc. Nu cred că am sacrificat nimic important. Da, de multe ori am sacrificat pofte. Însă nu mi-am sacrificat iubirea.
Brîndușa Oanță: Ai publicat până acum două volume: unul de poezie (“Povestea unui cuvânt”) și unul de proză (“Mă numesc albastru”) în care, de asemenea, inserezi și versuri. Vorbește-mi despre știința poeziei sau poezia științei.
Marius Leordeanu: Poezia pentru mine are mai puțină știință decât trăire. Da, există și o parte științifică să zicem – un program prin care pot să ajung să scriu versuri care să mă reprezinte. Programul ar fi așa: încep cu ceea ce gândesc la un moment dat, cu ceea ce mă preocupă, cu fapte și situații de viață, sau probleme de natură mai științifică. Cumva, fiecare zi are o lecție a ei, e o etapă în parcursul meu. Încep de acolo. Las apoi acea lecție să mă cuprindă și încerc să îi găsesc tot mai adânc, sensul. Sens înseamnă armonie. Când ceva prinde sens, prinde muzică și culoare. Așa devine mai pozitiv, mai luminos. Se apropie de ființa mea. Or, eu trăiesc în lumea firescului și a miraculosului uman. Nu trăiesc în ecuații. În lumea mea, cele mai esențiale sunt armonia și adâncimea vieții, cu imaginile, simțurile și cântecele ei cele dintâi. Astfel ajung la versurile care devin tot mai clare, precum o apă de izvor, precum o fântână în care mă oglindesc. Tot ce am înțeles parțial în ecuații, înteleg în acea fântână mult mai bine, pe mai multe nivele. În acea fântână se regăsesc mai multe adevăruri în același timp. Doar în câteva cuvinte. Acele cuvinte, prin conținut, culoare, ritm, muzică și poveste, mă leagă, mă fac unul. Și, pentru un moment, mă simt întreg. Prind sens. Acea zi în care scriu poezia, e sfântă pentru mine. Ea încheie, marchează o etapă din viața mea. După acea poezie urmează o nouă lume, cu noi întrebări. Un nou drum, cu o nouă știință.
Brîndușa Oanță: Spui în cartea ta, la un moment dat: „Noi recunoaştem ceea ce vedem, sau vedem după cum putem recunoaşte.” Ce înseamnă pentru tine “a vedea”? Dar “a iubi”?
Marius Leordeanu: La nivel conștient, vedem doar ceea ce am mai văzut. Chiar dacă suntem martorii unui eveniment complet nou, încercăm apoi să îl descriem prin cuvinte, concepte cu care suntem deja familiari. Vedem ceea ce se aprinde și în noi, la o întâlnire dintre ceea ce vine dinafară și ceea ce e deja înăuntru. Atenție, chiar și cea mai complexă și originală „descriere”, e de fapt o reducere în spațiul cunoscutului a unei povești noi, în termeni și moduri de relaționare cunoscute deja. Încercăm să explicăm Noul prin ceea ce știm deja, adică prin Vechi. În același timp, muzica descrierii, o anumită informație nespusă, nevăzută, care se ascunde dincolo de cuvintele explicite, poate fi însă cu adevărat nouă. Așa e și vederea. Vedem clar, concret, prin prisma a ceea ce știm deja. Suntem conștienți de ceea ce vedem atunci când ceea ce vine din memorie se potrivește oarecum cu ceea ce vine din afară. Noul se strecoară nevăzut. Ne dă un fior și un freamăt al prezentului viu ne cuprinde. O emoție. Atunci, fără să ne dăm seama de ceea ce se întâmplă, trăim altceva, încă nemaiîntâlnit și de neexplicat, de nerecunoscut. Atunci acel „ceva” începe să prindă prima lui seminifcație. Aceea pe care i-o vom da atunci când îl vom experimenta pentru a doua oară. Atunci îl vom recunoaște – e acel ceva, ce a mai fost atunci când încă nu știam ce e… Ei bine, în funcție de ce alegem, vom trăi un „acel ceva” mai mult sau mai puțin frumos și sănătos. Să avem grijă ce alegem. Recomand să alegem ceea ce iubim, pentru a ne încărca cu ceea ce iubim. Iubirea e cea mai frumoasă și mai sănătoasă devenire. E cea mai bună călăuză și cel mai viu izvor.
Brîndușa Oanță: Fă, te rog, un “promo” volumului tău de proză pentru a-i determina pe elevii de la C.N. “Dragoș Vodă” să-l citească.
Marius Leordeanu: E o carte deosebită. Le va schimba viața în bine. Mie mi-a schimbat-o!
Brîndușa Oanță: În universul mecanicist, guvernat de atomi, există un echilibru interior al ființei umane?
Marius Leordeanu: Acest univers mecanicist există doar în cărțile despre „universuri mecaniciste”. Ființa umană însă e reală, vie. Mai real decât noi nu e nimic pentru că prin noi a început până și lumina să prindă un sens. Prin noi au început întrebările să își caute și apoi să își găsească răspunsuri. Noi am fost primii, apoi teoria. Fiecare ființă vie e un miracol și o dovadă că acest echilibru ciclic, spațio-temporal al supraviețuirii există. Existența ființei vii e dovada unui echilibru foarte sofisticat și profund, în univers.
Brîndușa Oanță: Ce aștepți de la semenii tăi?
Marius Leordeanu: S-au spus multe idei valabile în această lume și de foarte mult timp. Dar multe s-au uitat. Altele se știu la nivel teoretic, dar nu se mai pun în practică. Doar pentru că s-au spus sau s-au scris, nu e suficient. Eu sunt pentru o atitudine practică și constructivă. Sunt pentru iubirea care pornește de la materie, de la primele exerciții de dimineață, continuă cu o relaționare bună la muncă și în viața socială, iar apoi se termină seara cu o perioadă de reflexie, mai meditativă și mai idealistă, să zicem. E adevărat că nu toate sunt roz în această lume și că e nevoie și de critică – o critică atentă și făcută cu inima curată. Totuși, parcă în societatea noastră s-a stricat puțin echilibrul dintre construcție și critică. Prea mulți critică. Prea puțini construiesc. Prea mult se vorbește. Prea puțin se face. Prea multă frică. Prea puțin curaj. Prea multă complexitate. Prea puțină simplitate. Și încă o dată: prea multa frică. Prea puțin curaj.
Brîndușa Oanță: Să presupunem că predai la C.N.”Dragoș Vodă”. Urmează să intri la oră. Cum ar arăta “planul” de lecție al cursului opțional “Vederea computațională”?
Marius Leordeanu: Aș preda cursul la fel cum îl predau și studenților de la Universitatea Politehnică din București. La „Dragoș Vodă” sunt studenți extraordinari! Nu îi văd ca fiind mai prejos decât studenții din vremea mea, sau decât cei din vremea părinților mei. Știu că mulți nu ar fi de aceeași părere. Este părerea mea și o mențin! Cred în capacitatea extraordinară a generației de acum de la „Dragoș Vodă”. Mă bazez pe multe lucruri frumoase pe care le-am auzit despre ei: rezultate deosebite la olimpiade, la concursuri de artă și sport – și asta la cel mai înalt nivel național și internațional. Cum să nu mă bucur! Sunteți fantastici! Și vă aștept la Universitatea Politehnică din București, ca să vă spun mai multe despre vederea computațională! Nu vreau să divulg secretul aici :). Sună interesant, nu? Ei bine, chiar este!
Brîndușa Oanță: Care este mesajul tău pentru “cenedeviști”?
Marius Leordeanu: Totul va fi bine! Vă iubesc și mă bucur pentru voi! 🙂
Autor, Brîndușa Oanță
Norii negri ai vremurilor incerte se lasă peste Europa, sau peste UE s-o spunem mai tehnic, tocmai acum când creșterea economică a României are irizări optimiste. De vreo trei ani creștem încet dar nesperat de adevărat. Cine poartă responsabilitatea acestui succes?… evident, nu politicienii! Există două lumi “aproape” paralele: sectorul privat (neutru, în consolidare, avid de investiții) și sectorul public (anost, bun consumator) asezonat de segmentul politic (multicolor, dar foarte bine organizat). Lăsat în pace și fără a i se pune piedici cu orice preț, sectorul privat este cel care contribuie la creșterea sănătoasă a PIB-ului. Din fericire, în ultimii ani au fost relaxate anumite condiții din mediul economic deși micile întreprinderi sunt în continuare cel mai mult supuse riscului. Există totuși un aspect pozitiv, micile afaceri beneficiază de prezumpția de… flexibilitate. Nu se poate nega că au fost create și programe de finanțare – deși procedurile de accesare rămân foarte greoaie – pentru infuzia de cash în sectorul privat pe partea de investiții, inclusiv de la bugetul de stat (mai ales pentru start – up – uri). Teoretic poți crește dacă ai șansa unui grant, care să-ți aducă bani “gratis” la momentul oportun. Dar, în marea majoritate a cazurilor se ratează momentul cheie, acel punct “critic” în care poți fi “împins” spre dezvoltare.
Afară a început febra. Înlăuntru încep să se ascută lupte. E un peisaj cunoscut, care revine, cu ostentație și tumult, cu un deja-vu gregar sau recuperator, peste universul nostru, al oamenilor. Brusc și nelalocul lor, se fac înțelegeri, acorduri, alianțe, uniuni. False afișări care știm cu toții că nu vor ține decât până la trecerea rîului. În cel mai bun caz. Pentru că, în multe situații, în vâltoarea apelor, se aruncă unii pe alții, se îmbrîncesc, se calcă în picioare, se face orice pentru a trece pe malul celălalt, fără a se ține cont că este doar un mal, nimic mai mult. Se țes urzeli, intrigi, se rup legături vechi, se pierd prietenii – toate pe fondul afișării ostentative, de pe stâlpi pe ziduri sau de pe garduri pe cer, a ceea ce nu suntem în realitate. Brusc reinventăm – doar în registrul mărturisirii – valori, credințe, biserica, familia, bunul simț. Toate cu un afișaj excesiv, aproape convingător. Renunțăm la oameni pentru a câștiga voturi; împărțim zîmbete pentru a câștiga, pe moment, simpatie. În spatele cuvintelor nu se mai ascund oameni sau sentimente, ci numere. Convertim, cu îndârjire, tot ce avem mai bun pentru a ne face calcule, a aduna, a număra. Uitând cu desăvârșire că poți câștiga o lume întreagă, dar ce folos dacă îți pierzi sufletul!? Invocăm, blamăm, tot sub semnul cîștigului, criza. Și mă gândesc ce bine ar fi să ne aducem aminte de adevăratele momente de criză ale lumii noastre, cum ar fi și cel în care, după un război mondial, câțiva călugări s-au adunat la Mănăstirea Optina, în Rusia, pentru a clădi, din cuvinte, un crez. Și câți oare dintre noi îl cunosc? Și dintre cei ce îl cunosc, mă întreb câți oare îl pot simți…
Decembrie, dintre toate lunile anului, este un fel de cireaşă de pe tort. Numele lunii vine de la cuvântul latinesc decem (zece) pentru că era a 10-a lună în calendarul roman vechi, devenind a 12-a în calendarul iulian iar mai apoi în cel gregorian. În limbaj popular e Undrea sau Andrea, de la sfântul Andrei sărbătorit pe 30 noiembrie, sărbătoare importantă a românilor. Dar nu, să nu credeţi că veţi citi ceva obiectiv şi bine documentat, e o pistă falsă, o introducere drăguţă, voi încerca să fiu cât mai subiectivă cu putinţă.
La început de drum