Asistența socială: o muncă invizibilă și titanică despre care se vorbește tot mai puțin

“Social work is a band-aid on the festering wounds of society.” -Alexander Chase

La un moment dat ajungi să înțelegi că lumea în care trăiești reprezintă un întreg sistem, iar tu, o mică parte din acest circuit, o particulă destul de mică pentru a putea fi oricând înlocuită dar și suficient de mare pentru a putea face diferența. Întotdeauna mi-am imaginat societatea ca un imens organism, în care fiecare avem un loc și un rost. Și, ca orice organism, și societatea în care trăim se poate confrunta cu variate boli, precum: sărăcia, infracționalitatea, dependența, sinuciderea, terorismul etc.

Am ales acest domeniu cu inima, înainte de a-mi pune mintea la bătaie și nu-mi pare rău deloc, pentru că uneori când toate argumentele pe care le am se termină și nu-mi mai rămâne nicio motivație logică și rațională, îmi spun în sinea mea: dincolo de cât poate fi de greu, eu am ales asta. În fiecare zi am ceva nou de învățat. În fiecare zi devin mai puternică, depășindu-mi vulnerabilitățile. Asistența socială înseamnă a lupta cu rănile invizibile, iar pentru asta ai nevoie de o vedere cu totul și cu totul specială.
Asistentul social nu etichetază problemele ca fiind ceva negativ, dimpotrivă, el le vede ca fiind o serie de oportunități, deci le conferă o valoare pozitivă. Da, poate suna bizar, dar dacă reflectăm mai mult, putem ajunge la concluzia că oportunitățile sunt vecine cu problemele, sau cel puțin originea lor este aceeași. De obicei, mintea umană se blochează în momentul în care identifică o situație ca fiind problematică. Rezolvarea ia naștere în momentul în care alegi să definești situația cu care te confrunți iar asistentul social este prin excelență omul care știe să definească o situație, în mod obiectiv, să mute limitele pentru a facilita accesul spre soluții. „Think outside the box”, este motto-ul acestei profesii.
Uneori, în cadrul unei comunități este foarte dificil să trasezi scopuri comune, întrucât de cele mai multe ori tindem să ne axăm mai degrabă pe diferențe, decât pe aspectele care ne unesc, de aceea apar atât de multe neconcordanțe, care la un moment dat pot deveni conflicte. De cele mai multe ori, mai ales în România, profesia de asistent social este subestimată, cu toate că importanța acesteia la nivel micro și macro social este crucială. A nu se confunda caritatea cu asistența socială. Cartitatea o poate face oricine, oricând, nefiind condiționată de studii de specialiatate, însă a fi asistent social se bazează strict pe studii și cercetări. Nu se lucrează niciodată după ureche.
Din păcate, cea mai comună asumpție asupra profesiei de asistent social este strict legată de beneficii sociale adică de ceea ce statul oferă (bani, produse alimentare, etc.), însă nici acest lucru nu se numește asistență socială.
Asistența socială reprezintă un domeniu foarte vast și complex, care își propune creșterea nivelului de bunăstare a grupurilor vulnerabile și nu numai, pornind de la constatarea unei nevoi umane (individuale și/sau colective) și urmărind împuternicirea individului pentru a-și rezolva singur problemele, prevenind și înlăturând așadar instalarea dependenței față de servicii sociale, mai simplu spus: în calitate de asistent social ajuți oamenii să se ajute singuri, pe principiul: “Nu da pește săracului, ci învață-l să pescuiască”.
Vorbim despre o multitudine de grupuri țintă care sunt în imposibilitatea temporară sau permanentă de a se autosusține. Cu alte cuvinte, asistența socială reprezintă prin excelență singura profesie a cărui scop este să se autodesființeze, dar acest scop este aproape imposibil de a fi atins, având în vedere că întotdeauna vor exista persoane care vor avea nevoie de ajutor într-o anumită etapă a vieții lor. Cei mai mulți asistenți sociali duc o luptă continuă, asiduă, pe cont propriu atât în sectorul public cât și în cel privat, neajunsurile la nivel structural fiind tot mai pronunțate. La ora actuală, asistența socială a ajuns o profesie tăcută, despre care nu se mai aude și nu se mai povestește nimic. Oare de ce?
Pentru mine, a fi asistent social este mai mult decât o profesie, sau o carieră dacă o pot numi așa. Este un fel de a fi, de a privi viața ca o multitudine de alegeri care se întrepătrund. Este posibilitatea care-ți oferă cea mai bună perspectivă de a vedea modul în care acțiunile umane se asamblează, este ocazia de a fi prezent într-un turn al infinitului. De-a fi conștient în cea mai mare măsură pe care ți-o poți asuma. Ce înseamnă să fii asistent social pentru alți profesioniști? Am întrebat câțiva lucrători în domeniu și iată răspunsurile:
„Ce înseamnă profesia de asistent social pentru mine? Înseamnă să îi ajuți pe cei care vor să se ajute, înseamnă să înveți familia cum să comunice și să aibă grijă de un bolnav. Înseamnă să muncești pentru alții în așa fel încât să nu te pierzi pe tine. Înseamnă să accepți că uneori oamenii nu o să te placă pentru deciziile pe care le iei și că vei fi „bad guy” în viața lor, dar, poate, la un moment dat, vor înțelege că le-ai vrut binele. Asistentul social este acel profesionist care trebuie să înțeleagă problemele altora, să vadă cu ce îi poate ajuta, unde îi poate direcționa și cum să facă asta fără să își piardă propria identitate, propriile convingeri și valori. Iar pentru asta asistentul social trebuie să fie acel specialist care este jumate inima jumate minte, echilibrul perfect, niciodată una mai mult ca alta.”  (Adela Crăciun, asistent social în lucrul cu persoanele vârstnice)

„Pentru mine, a fi asistent social sau, cum spun colegii americani, social worker îmi dă curajul să mă includ în rândul acelor persoane care nu au o meserie ci o vocație, nu lucrează ci trăiesc prin muncă, prin fiecare persoană pe care o întâlnesc în drumul lor și devin mai bogați o dată ce au cunoscut-o. Am ținut să aduc în discuție sintagma social worker pentru că îmi place mult ideea de worker/muncitor. Poate că muncim mai puțin cu mâinile dar e de-a dreptul fenomenal să ai ocazia să muncești cu sufletul și să participi la conturarea unor vieți, mai bune, mai senine. De câte ori mă gândesc la munca unui asistent social îmi vine în minte o comparație antagonistă cu economia: în această meserie investești, de regulă ”pui la bătaie” întreaga ta persoană și ești extrem de răbdător în privința rezultatelor așteptate… poate vei avea șansa să te bucuri de profit sau poate nu vei vedea rezultatul muncii tale, dar un lucru este cert, când investești în semenii tăi generezi o energie capabilă să mute și munții!” (Camelia Pesek, coordonator centru de zi)

„Consider că profesia de asistent social este una care necesită implicare, muncă asiduă și răbdare multă. Este o muncă grea, dar frumoasă care îți oferă satisfacție sufletească mai ales când un copil din sistemul de protecție ajunge să fie adoptat și are șansa la o familie care îi oferă posibilitatea de a se dezvolta armonios pe plan emoțional, fizic și psihic. Această meserie este o provocare continuă deoarece societatea se confruntă cu tot mai multe probleme care au la bază sărăcia, lipsa responsabilității sau nivel de educație scăzut. Pentru a-i ajuta pe alții, asistentul social trebuie să aibă valori și principii bine definite, să fie integru, competent, autodeterminat, corect, comunicativ, să nu discrimineze beneficiarii, să păstreze confidențialitatea informațiilor. Asistentul social trebuie să facă eforturi de a lupta cu prejudecățile și să țină cont de unicitatea și valoarea fiecărei persoane indiferent de origine, etnie, sex și trecut, să accepte persoana. Meseria de asistent social implică răspundere mare, empatie și blândețe, iar de cele mai multe ori e greu să te detașezi, să uiți problemele când ajungi acasă, cel puțin pentru mine. De cele mai multe ori, beneficiarii văd în asistentul social „rezolvarea” sau „un colac de salvare”, dar de puține ori aceștia au dorința de a se ridica, de a-și depăși limitele, de a ieși din starea în care se află, astfel creându-se dependența de serviciile sociale. Nu poţi să practici această meserie fără să pui multă pasiune şi fără să fii determinat de a contribui la schimbarea vieții celor asistați.” (Raluca Rusu, asistent social în domeniul protecției copilului)

Autor, Antonia Luiza Dubovici

Luni, 5 decembrie 2016, în ajun de Moș Nicolae, copiii Asociației Madre Colomba din Sighetu-Marmației au primit din partea clubului Rotary Sighet și a sponsorilor, încălțăminte de iarnă. La sediul asociației, sora Bianca împreună cu copiii i-au primit pe Bodnar Vasile, președinte în mandatul 2016-2017 al clubului Rotary Sighet și pe reprezentanții clubului Rotaract Sighet cu colinde și poezii de sărbătoare. Copiii au primit în schimb  câte o cutie cu pantofi de iarnă oferită cadou. În total au fost dăruite 93 de perechi de pantofi, iar suma totală a cadourilor se ridică la peste 8.000 de lei, bani primiți și din alte sponsorizări ale clubului.

Autor, Diana Mariana Apopi

Salut, Sighet! Salut, sigheteni!

Este  seara în care Moș Nicolae trece pe la toți copiii cuminți! Probabil că sighetenii adulți sunt ocupați cu darurile pentru cei mici sau pentru cei mai puțin mici. Ne-am gândit și noi, echipa „Salut, Sighet!”, să vă facem un dar de și din suflet, un dar pe care comunitatea locală să-l perceapă fără suspiciuni și/sau alte conotații.  Noul site (www.salutsighet.ro) pe care-l lansăm în această frumoasă seară, destinat în primul rând sighetenilor, se dorește a fi o voce a comunității, vocea și imaginea dumneavoastră! Sperăm să „rezistăm” cât mai mult – alături de celelalte publicații virtuale – și vă promitem știri, informații, reportaje, materiale audio și video de interes local și nu numai, realizate în mod obiectiv și profesionist.

Ne propunem să fim într-un dialog permanent cu dumneavoastră, cititorii noștri, așteptându-vă cu toate informațiile corecte, serioase, pertinente, pe care ni le puteți furniza și pe care le considerați de interes pentru comunitatea locală.

Vom aborda, acordând atenția cuvenită, segmentul cultural-artistic care dă valoare unei comunități cu adevărat europene, dar nu vom neglija nici celelalte aspecte ale Sighetului. Și, nu în ultimul rând ne dorim să vă și descrețim frunțile. Prin urmare, vă așteptăm cu intervenții picante, la rubrica Ce-o zîs?(Gura lumii-i slobodă).

Ne vom strădui să fim onești, vă vom respecta opiniile și ideile imparțiale și constructive, vom fi reprezentanții unei societăți civile, în continuă și așteptată evoluție. Vă vom acorda întreaga noastră atenție, vom fi transparenți și vă vom trata cu respect.

Nu știm dacă Moșul nostru este suficient de bogat, dar, în mod sigur, nu-l putem, și nu-l puteți bănui de rele intenții!

Vă invităm să ne citiți! Vă așteptăm să ne fiți alături!

Autor, prof. Brîndușa Oanță,
coordonator site

Sport, aero(s)port, pe ruta Sighet – Aberdeen

Sorina Trifoi este sigheteancă.  A plecat “în lume” imediat după absolvirea Colegiului Naţional “Dragoş Vodă” şi s-a oprit în extremitatea vestică a Europei, tocmai în Aberdeen.  După studiile superioare cu specializarea sport finalizate în Aberdeen, a obținut un job ce o “fixează” în același oraș scoțian, dar pe… aeroport.  Revine acasă destul de rar, dar nu regretă  faptul că destinul i-a oferit șansa asumării… străinătății.

Ion Mariș: De ce ai ales să-ți faci studiile în afara României?

Sorina Trifoi: Mi s-a părut o oportunitate foarte bună să încerc alt sistem educațional decât cel cu care eram obișnuită din școală/liceu. Și având în vedere că am avut suport 100% din partea familiei am zis, de ce nu?

Ion Mariș: Au fost dificili anii studenției tale? Cum i-ai parcurs?

Sorina Trifoi: Studenția nu a fost grea. Aici se pune foarte mult accentul pe studiul individual, chit că este nevoie să te prezinți la toate cursurile, depinde de tine cât și cum mai studiezi după. Din motivul acesta ai libertatea și oportunitatea să muncești, să faci voluntariat și să te relaxezi, pe lângă studii.

Ion Mariș: De ce ai preferat să rămâi tot în Scoția, după absolvirea studiilor superioare?

Sorina Trifoi: În momentul în care am absolvit m-am întrebat „și-acum ce?”… exact la fel ca oricare student din țară sau din străinătate.  Aveam o idee despre ce voiam să fac, dar, cum bine știm, nu toate decurg conform planului și mai trebuie să adaptăm din când în când. Așa că „temporar” am început să lucrez la aeroport în Aberdeen și, spre surprinderea mea, m-am îndrăgostit de aviație și job-ul a devenit permanent.

Ion Mariș: S-a schimbat destinul tău prin “abandonarea” plaiurilor… natale?

Sorina Trifoi: Da. Mai mult ca sigur nu aș fi muncit în domeniul aviației.

Ion Mariș:  Cât de greu  este să fii departe de casă?

Sorina Trifoi: Sincer, este din ce în ce mai ușor.  În anii de facultate îmi permiteam vacanțe dese și lungi care au ajutat la tranziție.  Acum, de când cu munca, depind foarte mult de zilele de concediu.  M-a ajutat și tehnologia, în special Skype-ul, care face distanța de casă mai mică.

Ion Mariș: Ce îți “spune” România de acolo?

Sorina Trifoi: România de aici îmi spune multe și, din nefericire, câteodată suntem toți băgați în aceeași categorie nu foarte favorabilă.  Se știe că suntem un popor muncitor și silitor, dar, din păcate, din experiența profesională de traducător pentru poliție, am vazut cât de rău, noi, românii, ne putem strica imaginea.

Ion Mariș: Cum te împaci cu… scoțienii?

Sorina Trifoi: Foarte bine,  majoritatea prietenilor mei și cei cu care lucrez sunt scoțieni.

Ion Mariș: Cât și în ce mod te afectează Brexit-ul, recent decis de UK?

Sorina Trifoi: Momentan nu se simte nici cea mai mică diferență.  Pe termen lung poate lucrurile se vor schimba, dar asta rămâne de văzut.

Ion Mariș: De ce ai decis să te îndrepți spre zona aviației?

Sorina Trifoi: Am ajuns să lucrez în aviație din întâmplare. Pot să spun că nu am anticipat că voi ajunge să lucrez în domeniul acesta și să îmi și placă ce fac.

Ion Maris: În ce constă – concret – și ce satisfacții îți oferă jobul actual?

Sorina Trifoi: Eu sunt una din persoanele responsabile cu ce se întâmplă cu un avion din momentul în care parchează pe stand și până când pleacă. Coordonez îmbarcarea și debarcarea de pasageri, încărcarea și descărcarea de bagaje și alte bunuri care mai însoțesc călătorul. Gestionez serviicile de curățenie, alimentare cu combustibil și catering timp în care mă și asigur că toate documentele aferente zborului sunt corecte. Totodată colaborez și cu echipajul de la bord pentru un „departure” la timp. În principiu, trebuie să mă asigur că cei din jurul meu își fac treaba la timp și corect.

Ion Mariș: Vizitele tale – destul de rare – la Sighet te încarcă pozitiv (te rog să faci abstracție de motivele strict familiale!) sau… negativ?

Sorina Trifoi: Când ajung la Sighet e liniște, e relaxare, nu e aceeași forfotă ca într-un oraș mai mare.  Eu consider că sunt în vacanță așa că profit cât mai mult să-mi încarc bateriile pozitiv până la următoarea vizită.

Ion Mariș: Ce schimbări ai remarcat, dacă ai avut timp să sesizezi, în Sighet?

Sorina Trifoi: Am observat că au apărut oameni cu idei noi care s-au materializat sub forma de… cafenele noi. Mi s-a părut că orașul începe încet, încet să se modernizeze.

Ion Mariș: Avem de câteva luni un nou primar și o nouă echipă în fruntea administrației locale. Ce le-ai propune pentru îmbunătătățirea “imaginii” Sighetului?

Sorina Trifoi: Investiția într-o sală de cinema ar fi un început. Nu știu dacă asta ține neapărat de îmbunătațirea imaginii orașului dar oferă activități în plus tineretului și nu numai.

Ion Mariș: Te implici în viața societății civile de acolo? Mai simplu spus, te implici, voluntarizezi, ai timp și pentru așa ceva?

Sorina Trifoi: În momentul de față nu am atât de mult timp pe cât mi-aș dori. La începutul facultății am voluntariat într-un magazin local, iar pe parcurs am ajutata la un centru de reabilitare din cadrul facultății. Totodată am fost implicată într-un program organizat de consiliul districtual local, în care le ofeream copiilor proveniți din familii cu nevoi, activități sportive și sociale.

Ion Mariș: Ce ar trebui să-ți ofere un angajator pentru a reveni în România?

Sorina Trifoi: Echivalentul a £1500 pe lună și posibilități de avansare/dezvoltare profesională.

Ion Mariș: Cum îți imaginezi viitorul? Unde?

Sorina Trifoi: În viitorul apropiat știu că vreau să călătoresc cât de mult posibil. Unde?… asta chiar nu contează. Iar la viitorul…  îndepărtat nu am stat să mă gândesc încă.

Ion Mariș: Ce sfaturi ai da unui tânăr, proaspăt absolvent de liceu, cu bacalaureatul luat bineînțeles, pentru a-și continua “drumul” în viață?

Sorina Trifoi: Să-și asume riscuri, să facă ce iubește – și aici mă refer din punct de vedere profesional – și să călătorească.

Ion Mariș: Cum își petrec timpul liber tinerii, acolo?

Sorina Trifoi: Activitățile de aici sunt la fel de variate ca și în țară. Există numeroase cluburi sportive și cluburi cu obiective social – filantropice pentru cei care încă sunt studenți. Dar ai și nelipsitele cafenele, cluburi, baruri și săli de cinema care oferă câte ceva pentru fiecare.

Ion Mariș: Cum va arăta lumea peste un sfert de secol?

Sorina Trifoi: Asta este o întrebare foarte grea…. Vreau să fiu optimistă și să spun că va fi din ce în ce mai bine dar, pe de altă parte, vom fi “îngropați” în tehnologie, ceea ce, din punctul meu de vedere, nu este ideal.

Ion Mariș: Cum va evolua România în următorii zece ani?

Sorina Trifoi: Cred că vom prinde vremuri foarte grele înainte ca să ne fie mai bine, iar generațiile ce sunt momentan în școală vor avea cel mai mult de suferit.

Ion Mariș: Mulțumesc pentru timpul acordat și te așteptăm și-n proiecte… românești!

Sorina Trifoi: Voi încerca să identific și proiecte românești! (zâmbește) Mi-a făcut mare placere să vă răspund la întrebări. Mulțumesc și eu!

Autor, Ion Mariș

”Umbra  nu își împarte prada cu  nimeni”*

   Același discurs poetic de forță și acelaşi refuz al tentației confesiunii depline (cvasimistice). Echim Vancea ”merge” la sacrificiu. Un poet mult atent la construcția textului, la sincronizarea acestuia cu  scriitura literară “la zi”…

   Ar fi fost un poet senzorialist de excepţie (”o ploaie măruntă îmi biciuiește buzele/ precum o flacără albă” – Gânduri), un imagist febril, un poet al deplinei iubiri (fecioare şi bice – alătură el, de exemplu, în tandreţea lui), al clipei (”cîmpia plină de crengile verzi ale ninsorii/ înflorește în carnea de-o clipă a umbrei/ nici o scăpare nu-i/ nici un miracol” – Clipa), un nostalgic cuminte (“odată deschise pleoapele/ înspre toamnă/ nu ne mai putem aştepta la nimic/ de o bună bucată de vreme/ Moartea piere în vis – Ascultă), poet al Maramureşului magic… Ci, el a ales să fie poetul poemului alambicat. Premeditează disparențe absolut imprevizibile, cu efect contrastant (uneori comice sau de luare în derîdere). Un prestidigitator al polisemiilor – o îndeletnicire greu de controlat… Depoetizeză   sistematic, ca într-un un leitmotiv.

   De data asta, poetul accesează/…/ registrul tragicului – stăpân pe mijloacele sale, cu detaşare. Pentru că apa-i “zălăzită” şi ”umbra s-a așezat pe pagina de gardă a poemului” (Împotrivire).Năvălesc neantul, derizoriul, Nimenea: “ nimic nu mai seamănă cu revenirea celor morţi/ uşor de recunoscut după umbra în care stau înveliţi// şi în care se odihnesc păianjeni orbi” – Însingurare. Are loc ”retragerea stăpânilor de sănii” – Strigăt.Poetul caută un răstimp, un post-timp în care “caii îmbătrânesc pe cărări înzăpezite / cu pălăria călărețului trasă pe-o ureche”  (Elegie I) – o altă lumină.

   Observ că dozajul complicat de modestie şi vanitate, de umilitudine şi frondă specific artistului în general este respectat şi în cazul de faţă: fiecare titlu de poem începe cu o minusculă supradimensionată şi îşi rezervă o pagină întreagă. Tot astfel, Echim Vancea nu a oficiat încă nici o lansare de carte la Sighet. Mie mi-e dor să-l ascult citindu-ne nouă, sighetenilor.

Autor, Marin Slujeru

*   Editura Echim, 2016, cu sprijinul Consiliului Judeţean Maramureș. Celelalte volume de poezie: Fotografie  după un original pierdut Ed. Litera, 1990, Doctor fără arginţi – Ed. Dacia 1997, Abatere de la  dialog – Ed. Echim, 1998, Mâţa pe spini – Ed. Limes, 2001, Cititorul de drept comun – Ed. Timpul, 2002, Sehonnai költemények / Poeme de niciodată – Ed. Limes, 2003,  poezii traduse în l. maghiară de Fábri Sándor şi  Ioan J. Popescu, Ocupantul provinciei – Ed. USR-RPS, 2004, Ningă-l-ai – Ed. Limes, 2004, eu, celălalt – Ed. Fundaţiei Orient-Occident, 2005, defăimarea liniştii – Ed. Limes, 006, Domeniu public – Ed. Limes, 2007, Şearpele când îl doare capul –Ed. Axa, Botoşani, 2007, o fi şi cum zici d.ta – Ed. Junimea, 2007,  Surâsul călătorului, trad. în l. ucraineană de Paul Romaniuc – ed. Limes, 2007, portret restant , după o noapte albă – Ed. Eikon, Cluj, 2008, Titlul mai târziu – Ed. Junimea, 2009, Hramuri – Ed. Dacia XXI, 2010, Afară de unu singur – Ed. Limes, 2010, o noapte de umbre – Ed. TIPOMOLDOVA, 2011, să nu spui niciodată “noapte bună” – Ed. Limes, 2012, pricină şi martor absenţei – Ed. eLiteratura, 2013, Fiecare zi cu tăcerea ei anume –   Ed. Echim, 2014, precum – Ed. Echim, 2015, Neguţătorul de anotimpuri – Amanda Edit Verlag, ediţie bilingvă, în română-albaneză, trad. de Baki Ymeri.

Sursă foto: facebook

Peştera ”Mohelca” din Crăciuneşti, unicat în România

Situată pe raza localităţii Crăciuneşti, peştera ”Mohelca” este singura peşteră din România conglomerat de terasă.

”Peştera are o vechime de peste 1000 de ani. Se presupune că această peşteră a fost creată de apele Tisei care, pătrunzând în baza pietrişului de terasă, a spălat liantul nisipos, creând o peşteră cu geneză fluviatilă, formată prin levigare. La săpăturile efectuate în anul 1972 în această zonă, la circa 100 de metri de peşteră s-au descoperit locuinţe din secolul I-IV atestând continuitatea prezenţei umane în zonă”, spune muzeograful Timur Chiş.

Locul este încărcat de mister. Sunt teorii potrivit cărora peştera a fost săpată manual, un argument fiind pietrişul scos din peşteră şi care a fost depozitat la baza intrării. Amplasarea peşterii la răsărit şi panta descendentă a peşterii permite pătrunderea razelor solare pâna la oglinda lacului. Exact la răsărit razele solare se reflectă perpendicular pe luciul de apă, creând un spectacol unic, lucru care sugerează că peştera ar fi fost construită pentru a folosi la unele ritualuri, fiind probabil un loc sacru. La mijlocul laturii estice, la o înălţime de 4 metri, se află intrarea în peşteră. Galeria de acces în peşteră este scundă, după o distanţă de 9 metri se ajunge la baza unui mic lac unde înălţimea peşterii este de 1 metru, zonă ce permite staţionarea a 3-4 persoane pe marginea lacului. Cartată în 1977 de Clubul de Speologie ”Emil Racoviţă” din Bucureşti, a fost recartată în 1999 de Clubul de Speologie ”Montana” din Baia Mare, printre cei care au participat la operaţiunea de cartare numărându-se şi regretatul Iştvan Dumitru. Cuvântul ”mohelca” vine din limba ucraineană şi este un diminutiv al termenului de ”mohela” ceea ce înseamnă mormânt. Se spune că aici ar fi fost îngropată comoara regelul maghiar Attila, lucru care i-a atras şi-i atrage pe căutătorii de comori, ale căror urme se pot vedea în zonă.

”Au fost mulţi care au încercat să descopere comoara. Îmi aduc aminte pe când eram copil cum un om înstărit şi-a cheltuit toată averea încercând să găsească comoara”, a spus un localnic.

”Cred că este doar o legendă existenţa acestei comori, dar, după cum se poate observa, există încă mulţi care continuă să caute comoara în speranţa că o vor găsi”, a adăugat muzeograful Timur Chiş.

Peştera poate constitui un punct de atracţie turistică dacă va fi pusă în valoare.

Autor, Liviu Şiman

Focalizare prin Obiectiv: workshop la Ocna Șugatag

Workshop vizând contribuţii pentru elaborarea Planului de Acțiune Strategic de Conștientizare Publică privind Conservarea Biodiversității. Ocna Șugatag, 25-27 noiembrie 2016. În cadrul diferitelor proiecte sunt incluse workshopuri pe temele abordate în respectiva inițiativă. Pentru ca o astfel de întâlnire de lucru să nu fie doar o activitate bifată formal, este nevoie de atingerea cumulată a unor parametri, care să dea o șansă de succes.

Participanții

Fiind vorba de: 1. educație ecologică, 2. o viziune pentru promovarea conservării biodiversității și a dezvoltării durabile, 3. conturarea unor idei care să poată reprezenta linii directoare pentru o activitate mai coerentă în acest domeniu… este nevoie de persoane care au experiență relevantă cu acest subiect. De aceea, au participat la întâlnire cadre de la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj, de la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, de la Universitatea Oradea; directorul parcului național Cheile Bicazului – Hășmaș, persoane de la muzee de științe ale naturii din Sighet și Iași, reprezentanți ai unor organizații neguvernamentale de mediu din Sighet, Baia Mare, Bistrița, Constanța; persoane din mass media; profesori din învățământul preuniversitar din Sighet. Fiecare în parte are experiența lui care merită împărtășită, analizată, discutată, iar elementele de succes pot să fie eventual replicate. Este important ca aceste persoane să fie relativ compatibile între ele, să nu existe tensiuni prea mari și să se ajungă repede la o atmosferă de lucru dinamică, interesantă, captivantă chiar. Respectul reciproc, interesul comun și sincer pentru subiect oferă șanse ca întâlnirea să fie plăcută, lipsită de plictiseală sau de stres distructiv. Cu o astfel de atmosferă, se poate spera ca lucrurile să continue, să existe și un pas următor, cândva.

Subiectele abordare trebuie să fie atractive

De la chestiuni mai teoretice precum efectele creștinismului asupra protecției și distrugerii naturii, sau abordări mai filosofice asupra înțelegerii locului nostru în lume, până la unele realități mai concrete de genul pășunilor cu stejari seculari, la microhidrocentrale și impactul lor, contextul social și economic care a dus la dezastrul ecologic de la apele termale de la Pețea – Oradea, analiza cercetării și protecției herpetofaunei din Rarău-Giumalău, prezentare a proiectului de educație ecologică oceanografică pentru elevi, aspectele sunt variate și interesante. Desigur, aceste prezentări trebuie să fie scurte și să catalizeze discuții care să dea soluții potențiale pentru demersuri de educație ecologică derulabile în viitor.

Au fost prezentate drafturi ale câtorva filme realizate în cadrul proiectului Focalizare prin Obiectiv: Dezvoltare Durabilă. De la ciuta din Apuseni, la cicloturism în Maramureș, de la variante ale prezentării unui meșter care sculptează lemnul la filmul cu dezbateri clujene despre învățământul superior și cercetarea în domeniul ecologiei, destul de variat. Acestea au fost analizate, în privința dinamicii lor, atractivității, mesajului ș.a.m.d. Au fost discuții despre evaluarea necesităților privind conștientizarea publică, problemele principale cu care se confruntă domeniul educației ecologice, mesajele cheie, grupurile țintă, relaționarea mesajelor cu grupurile țintă, opțiunile pentru transmiterea mesajului, stabilirea de mecanisme de transmitere pentru grupurile țintă (păstori, pescari, agricultori, forestieri etc, etc) și mesaje prioritare. Prezentarea unor linii strategice, conturarea unor teme de abordat, a unor subiecte concrete, a unor modalități eficiente de a aduce un nou suflu în domeniul educației ecologice- a fost probabil cel mai important deziderat al întâlnirii. Este nevoie de a lucra împreună la modul pragmatic și fluent, cei din societatea civilă, cei din domeniul academic, al cercetării și al învățământului, cei din administrațiile de arii protejate, cei din mass media… Un element de sustenabilitate este constituirea Grupului Strategic de Lucru de Conștientizare Publică privind Conservarea Biodiversității care să urmărească realizarea și implementarea Planului de Acțiune Strategic, grup informal care să atragă fonduri, să faciliteze schimbul de informații și expertiză între membrii grupului și să implementeze activități de conștientizare publică.

O aplicație pe teren în zonele Breb și Budești a creat un cadru de discuții informale, oaspeții având ocazia de obținere informații directe despre viața rurală maramureșeană… o legătură cu realitățile care este atât de necesară în orice demers al nostru.

Coordonator proiect – dr. Peter Lengyel

Proiectul ”Focalizare prin Obiectiv: Dezvoltare Durabilă” implementat de Asociația Valea Verde este finanţat prin Organismului Intermediar Elveţian – Programul de Cooperare Elveţiano – Român, reprezentat de Fundaţia pentru Parteneriat.

Opt ţesătoare maramureşene au fost nominalizate pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial UNESCO

Pe data de 2 decembrie, UNESCO a decis în cadrul celei de-a 11-a sesiuni a Comitetului privind Păstrarea Moștenirilor Culturale Intangibile al ONU, care a avut loc la Addis Abeba, Etiopia, să introducă pe lista Patrimoniului Mondial Imaterial, „Meşteşugul covoarelor tradiţionale de perete din România şi Republica Moldova”, piese textile „cunoscute sub numele de scoarţă, păretar, lăicer, velinţă, lădar sau chilim”.

Ca exemple de bune practici, în baza de date au fost introduse un număr de şase ţesătoare din judeţele Botoşani, Buzău, Dolj şi Neamţ, o societate comercială din Dolj, precum şi comunităţile de maici de la mănăstirile Agapia (Neamţ) şi Horezu (Vâlcea). Alături de acestea, au fost alese următoarele maramureşence: Maria şi Ioana Hodor, Maria Știopei şi Iuliana Frânc (toate patru din Bârsana) şi Parasca şi Anghelina Sidău, respectiv Ana şi Maria Trifoi (toate din Botiza), împreună cu un grup cam la fel de numeros de ţesătoare din Republica Moldova. Este pentru prima dată când, în dosarele UNESCO, Maramureşului i se recunoaşte binemeritatul loc. Trebuie spus că documentaţia a fost supervizată de către dr. Narcisa Ştiucă de la Universitatea Bucureşti.

Pentru păstrarea acestui meşteşug, cu atribuţii clar definite, au fost desemnate Muzeul Ţăranului Român şi Muzeul Naţional al Satului „Dimitrie Gusti” din Bucureşti, Muzeul Olteniei din Craiova şi Muzeul de Etnografie din Botoşani, alături de Institutul de Etnografie şi Folclor „Constantin Brăiloiu” din Bucureşti şi instituţii similare de la Chişinău. Acestea „vor întocmi proiecte, vor publica lucrări de specialitate, vor ajuta meşterii prin sprijinirea creşterii prestigiului acestora, oferindu-le asistenţă pentru a participa la activităţi de promovare, contribuind la organizarea de evenimente culturale, de la nivel local până la internaţional”.

Astfel, nici Muzeul Maramureşului din Sighetul Marmaţiei şi nici Muzeul de Etnografie şi Artă Populară din Baia Mare nu au fost selectate, deşi jumătate din numărul meşterilor selectaţi de UNESCO sunt maramureşeni! Imensele colecţii de covoare ale celor două instituţii şi publicaţiile editate de-a lungul timpului de către etnografi ai celor două instituţii, se pare că nu au fost suficiente. Nu are rost să speculăm de ce: la mijloc pot fi animozităţi personale, ori, poate, insuficientul contact între angajaţii de azi ai celor două muzee, fie cu instituţiile din Capitală, fie cu ţesătoarele din sate. Cine ştie? Oricum, lucrurile nu mai pot fi schimbate.

Totuşi, numărul de-a dreptul imens (2-300) de ţesătoare maramureşene care ştiu să lucreze, ca nicăieri altundeva, „păretare”, sau „peretare” (cum li se spune ţolurilor de perete din Maramureş), ne îndeamnă la sentimente amestecate.

 În Maramureş nu se doineşte şi nu se colindă

Celelalte elemente de Patrimoniu Mondial Imaterial UNESCO înregistrate în România sunt: dansul „Căluşul”, ceramica de Horezu, Doina, Colindul şi Dansul bărbătesc. Câte o vorbă despre ultimele trei:

Doina (în Maramureş „horea cu noduri”), a fost înscrisă în UNESCO în 2009. În mod absolut inadmisibil şi scandalos, ca performeri ai doinei „maramureşene” au fost notate 11 persoane provenind din şase sate din Lăpuş, plus alţi câţiva interpreţi de doine din trei sate din judeţul Gorj şi dintr-unul din Dolj! Deci, nimeni din Maramureşul istoric, deşi avem şi noi câteva horitoare excepţionale! Trebuie spus că documentaţia pentru dosarul UNESCO a fost compilată de către Institutul de Etnografie şi Folclor din Bucureşti…

„Colindatul de ceată bărbătească” a fost înscris de UNESCO în 2013, într-un dosar comun România-Republica Moldova. Selecţia satelor reprezentative unde acest obicei ar fi încă viu, cuprinde 14 comunităţi din România, printre care şi Bixadul din Oaş, dar niciun sat din Maramureşul istoric, acolo unde colindatul bărbătesc din casă în casă, este mai prezent ca oriunde altundeva în ţara noastră! Pentru aceasta, trebuie să-i mulţumim aceluiaşi Institut de Etnografie şi Folclor din Bucureşti, care a întocmit dosarul…

În fine, dansul bărbătesc („Feciorescul”) a fost înscris în UNESCO în 2015, printre localităţile de referinţă unde ar fi jucat regulat, regăsindu-se şi Bogdan Vodă (Maramureş), aleasă printre alte 38 de localităţi din 12 judeţe ale ţării. Dacă Maramureşul a intrat cu o singură localitate, alte judeţe au avut „noroc”, în Hunedoara dansându-se foarte frumos în trei sate, iar în judeţul Cluj în nu mai puţin de 18 localităţi, inclusiv în municipiile Gherla, Câmpia Turzii, Turda sau Cluj-Napoca… De, ce să-i faci, tradiţii ca în Cluj-Napoca nu mai găseşti nicăieri, a decis pentru totdeauna Institutul „Arhiva de folclor a Academiei Române” din, surpriză!, Cluj-Napoca, adică principalul autor al documentaţiei aprobate de UNESCO!

Fără a fi adepţii nici unei teorii a conspiraţiei, se poate observa clar că, atât timp cât UNESCO s-a aflat la mâna Institutelor de Folclor, Maramureşul a fost cam neglijat…

Cât despre Patrimoniul Mondial Material UNESCO, acolo Maramureşul are înscrise din 1999 opt biserici de lemn (localizate în Ţara Maramureşului, Lăpuş şi Chioar, poate pentru a semăna confuzia vizavi de adevărata identitate a regiunii, dosarul datorându-i-se Ministerului Culturii, condus la acea vreme de Ion Caramitru), iar pe lista tentativelor eşuate se mai află rezervaţia Pietrosu Rodnei (din 1991) şi pădurile virgine din munţii Ţibleş (din 2015), în timp ce pe lista Patrimoniului Imaterial, pelerinajul de Rusalii de la Şumuleu-Ciuc se află în aşteptare.

Pentru o clarificare de final, UNESCO este unul singur, aşa că, nu, Cimitirul Vesel de la Săpânţa şi Mănăstirea Bârsana nu se află şi nu s-au aflat niciodată, pe nici un fel de liste UNESCO!

Revenind de unde am plecat, este senzaţional faptul că opt ţesătoare maramureşene au fost înscrise pentru totdeauna pe listele Patrimoniului Mondial Imaterial, ceea ce le obligă, atât pe dânsele cât şi pe comunităţile din care fac parte, să nu cedeze în faţa kitsch-ului şi să transmită meşteşugul cât mai nealterat, pe mai departe.

Felicitări acestora şi aşteptăm ca CJ Maramureş, cunoscut apărător şi iubitor al tradiţiilor,  să le confere titlul de Cetăţean de Onoare ai judeţului pe care-l vor reprezenta de acum înainte, toată viaţa, în faţa celor 195 de state membre ale prestigioasei organizaţii UNESCO.

Autor, Teofil Ivanciuc

Sursă foto: Teofil Ivanciuc

Cuvânt de întâmpinare

Dragi sigheteni, mai de demult
Aveați „Jurnalu”-n bătătură
Și-așa tot omul era cult,
Știa ce mișcă în cultură

Și-n viața urbei, zi de zi,
Mondenități, politichie,
Ce-a fost, ce este, ce va fi,
Chiar și umor și parodie

Dar vremuri grele au venit
Și-aici, ca-n tot cuprinsul țării,
Orașu-n neguri amorțit
Ce-i bun, curând a dat uitării.

De-aceea încercăm acum,
Chiar de-i în ceasul doisprezece,
Să o pornim din nou la drum
On line, și-așa, ca un duș rece

Să vă trezim dragi cititori
Iar gustul pentru pulsul vieții,
Să credeți iar în zâmbet, flori,
Să spargeți negurile ceții!

Revista se va strădui
Să vă prezinte totu-n toate
Și zilnic, dac-o veți citi,
Sunt satisfacții garantate.

Eu, oricum împăcat în tot,
Cu satisfacție deplină,
Pot spune și-o să spun, cât pot:
SALUT SIGHET, SALUT LUMINĂ!

Autor, Lucian Perța

Sursă foto: facebook