MIRCEA CANTOR este unul dintre aceștia, unul dintre cei mai mari artiști contemporani. S-a născut la Oradea, s-a stabilit la Paris în urmă cu mulți ani și spune despre sine că „trăiește și lucrează pe Pământ ”. E artistul ce a știut să-și păstreze rădăcinile românești, dar să le dea, prin arta sa, aripi spre universalitate.

Pictor, sculptor, desenator, regizor, artist al avangardei conceptuale, Mircea Cantor a câștigat două dintre cele mai importante premii acordate artiștilor contemporani: Premiul Ricard (2004) și Premiul Marcel Duchamp (2011), iar operele sale sunt prezente în colecțiile marilor muzee și galerii ale lumii. Centre Pompidou – Paris, MoMA – New York, Museo Reina Sofia – Madrid, Castello di Rivoli – Torino, Louis Vouitton Foundation – Paris sunt doar câteva dintre acestea. Din 2023, o lucrare semnată de Mircea Cantor („Avioane și îngeri”) este expusă permanent la sediul UNESCO de la Paris, alături de lucrări semnate de doi titani ai artei mondiale: Pablo Picasso și Alberto Giacometti.

În anul 2019 a fost decorat cu ordinul „Ofițer al Artelor și Literelor” de către statul francez și cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Cavaler de către statul român.

Recent, a ajuns în atenția publicului din România (și de pe întreg mapamondul) datorită colaborării cu casa de modă Dior: a fost invitat să reinterpreteze celebra geantă Lady Dior pentru o ediție exclusivistă. Modelul său se numește „Grădina Raiului” și are motive tradiționale românești, inspirate de pe un cojoc din zona Bihorului.

„Am vrut să aduc un omagiu unui neam de artizani și meșteșugari care mențin flacăra vie prin intermediul unei reînnoiri permanente a ceea ce putem numi o tradiție și un savoir faire universal”, mărturisea artistul. Și ce omagiu aduce prin arta sa! Și nu numai Bihorului natal, ci întregii țări. Iar un loc aparte în sufletul și în creația sa îl are Maramureșul.

„Cred că, undeva, în esența mea, sunt moroșan, chiar dacă nu m-am născut acolo!” spunea Mircea Cantor într-un interviu. Iubește Maramureșul, oamenii autentici, ce știu încă să țeasă „cerge”, ori să dăltuiască în lemn arcuri de trimf, spre nemurire. Are un respect deosebit pentru meșterii populari și, de ani buni, colaborează cu aceștia: aduce experiența Maramureșului în arta sa și, prin arta sa, în lume.

A ajuns pentru prima dată în Maramureș în anul 2007, la Bârsana, unde a remarcat porțile de lemn, încărcate de simboluri, pe care le va numi adevărate „porți de rai”. A vizitat apoi Muzeul Satului de la Sighetu Marmației, unde a descoperit fusul cu zurgălăi (pe care îl va integra ulterior în instalațiile sale).

Arta vie a Maramureșului l-a făcut pe artist să imagineze, deja, proiecte în care aceasta să fie inclusă. Astfel că legătura artistică a lui Mircea Cantor cu Maramureșul începe în 2008. Atunci a întâlnit-o pe preoteasa Victoria Berbecar, una dintre cele mai cunoscute țesătoare ale Maramureșului, care a contribuit la revitalizarea tradiţiei ţesutului de covoare cu culori vegetale în Botiza. Împreună cu Victoria Berbecar și cu femeile din Botiza, artistul a realizat celebra sa lucrare „Avioane și îngeri”, pe care a expus-o pentru prima dată (alături de covoarele maramureșene ale Victoriei Berbecar), în Anglia (la Oxford, Bristol și Camden). Peste câțiva ani, în 2011, covoarele țărănești ale Botizei și „covorul zburător” al lui Mircea Cantor vor ajunge departe, peste ocean, în Statele Unite ale Americii, într-o expoziție organizată la Maison Française, centrul cultural al Ambasadei Franţei din Washington.

Nu doar arta țesutului tradițional din satele Maramureșului i-a atras atenția artistului vizual, ci și sculptura în lemn și olăritul. Pentru expoziția de la centrul de artă contemporană de la Bristol din 2008, o poartă maramureșeană a devenit „Arc de Triumf”. Iar pentru aceasta a colaborat cu meșterul popular Vasile Bârsan. Lucrarea „Arc de Triumf” este o poartă maramureșeană sculptată în lemn de stejar, încrustată cu spirala ADN-ului (reinterpretare a motivului funiei) și acoperită cu foiță de aur, simbol al luminii și al sacralității. „Arcul de Triumf” al lui Cantor a fost expus apoi la Paris, la Grand Palais și a ajuns până în China, la Expoziția Universală de la Shanghai.

În același an 2008, Mircea Cantor l-a cunoscut pe meșterul Petru Pop din Breb, dar și pe Gheorghe și Viorica Pop, fiul și nora acestuia. Așa a început colaborarea pentru proiectul pe care îl pregătea pentru Modern Art Museum din Oxford, dar și pentru alte proiecte care au urmat: cu Gheorghe a lucrat la „Anima” – proiect expus la Roma în 2012, iar Viorica a țesut prima cergă cu avioane și îngeri. De fapt, chiar prima lucrare despre Maramureș e realizată în colaborare cu Gheorghe Pop: „Hiatus” – un fus cu zurgălăi sculptat direct pe un trunchi de copac, în mijlocul pădurii (nod dacic imposibil de desfăcut, simbol al unirii între două lumi, între două concepte…).
De asemenea, atunci a colaborat pentru prima dată cu meșterul popular Tănase Burnar din Săcel, ce a realizat, pentru o instalație a artistului („Când ulciorul e izvor”), ulcioare de ceramică dacică. Instalația a fost prezentată și în anul 2022, la Muzeul Țăranului Român, în cadrul proiectului „Tradiție circulară (înapoi la natură)”.
Și tot atunci a fost prezent pentru prima dată la Festivalul de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația” de la Sighetu Marmației, unul dintre cele mai importante festivaluri de gen din țară, festival la care va reveni în 2023, când va petrece Crăciunul în Maramureș, la Vișeu de Sus și va descoperi cel mai spectaculos obicei de iarnă din zonă, „Viflaimul”. Măști și obiecte de ritual legate de sărbătorile de iarnă vor fi subiect al unor creații și expoziții ale artistului.

De la poarta maramureșeană, Mircea Cantor și-a îndreptat atenția spre casele Maramureșului – semne și simboluri încrustate în lemn – ducându-le, din inima Maramureșului, în inima Europei. Pornind de la o casă tradițională, în 2012 a realizat instalația „Prag resemnat” (o casă maramureşeană cu pereţii adunaţi de o funie sculptată în lemn – motivul funiei apare frecvent în arta sa) pe care o va expune în Belgia, în cadrul unei expoziții urbane organizată de Muzeul de Artă Contemporană din Gent (unde au participat 41 de artiști din întrega lume), dar și în Grădinile Tuileries din capitala Franţei. Alături i-au fost meșterii din Maramureș și diacul Ioan Opriş din Breb. Acesta a creat și un „verș” al lemnului, aducând, astfel, creației, o încărcătură ritualică aparte.

În perioada aprilie 2013 – aprilie 2014, Muzeul Naţional de Artă Contemporană din București a găzduit prima expoziţie personală a artistului în România. În cadrul acesteia, unul dintre invitați a fost Vasile Oanea din Breb, fotograful satului, cu prima sa expoziție de fotografie.

În 2015 a realizat, alături de femei din trei sate ale Maramureșului (Breb, Poienile Izei și Botiza), o lucrare de 5×10 m, intitulată „Anthroposynaptic”, cu care a participat la Art Basel. Mircea Cantor a unit într-un tablou supradimensionat câteva zeci de cămăşi adunate din satele maramureşene, sugerând, parcă, prin funiile ce le-au unit, legătura dintre noi, dintre trecut și viitor, dintre moștenirea înaintașilor și generațiile viitoare. Ileana Bozai din Breb a creat și o „strigătură a cămeșii”, pentru că artistul și-a dorit, și în acest fel, să pătrundă în profunzimea tradiției. Lucrarea face parte acum din colecția Louis Vuitton Foundation. Câți dintre noi știam că Louis Vuitton are în colecție cămeși moroșenești?

În 2019, la Paris, Mircea Cantor a îmbogățit Sezonului Cultural România-Franța cu creațiile sale. Nici aici nu a lipsit Maramureșul. De această dată, invitații artistului au fost Ioan Pop și Grupul Iza, oamenii ce au puterea de a transmite, prin cântec, esența Maramureșului autentic.

În 2020 a realizat, în colaborare cu o țesătoare de cergi din Săpânța, o serie de cergi (cergi cu vârste și cifre) ce vor da naștere expoziției „Mâini adjectivând munca”, ce a ajuns tocmai în Nepal, la Trienala de la Katmandu, în 2022. Tot în 2022, la Muzeul Țăranului Român, împreună cu Teodor Frolu a dedicat un eveniment cânepii – „[În]toarcem cânepa spre viitor”. În cadrul acestuia, a avut loc un performance cu moroșence din Breb ce torceau cânepa și cântau cântece de ritual, create special în legătură cu lucrările artistului.

Prima sa sculptură în bronz, „Linii de fugă”, a fost realizată tot în Maramureș – la Făurar Art din Baia Mare. Proiectul cu care a participat la Paris Photo Fair, intitulat „Priceless treasure” (Comoară neprețuită) pornește de la un țol din Maramureș….

Și, să nu uităm: o fotografie ce a făcut, nu demult, înconjurul lumii, îl reprezintă pe artist purtând o „geantă tradițională” – traista Maramureșului, alături de celebra geantă Dior. Iar pe banduliera genții stă scris: ”Artisans are rope” ! Artizanii sunt funia!

Cu acest crez artistic și colaborând cu artizanii, cu meșterii Maramureșului, Mircea Cantor a arătat lumii întregi că maramureșenii „au ceva universal prin modul în care abordează lumea lor”.

Dr. Anuța POP

Foto credit: Mircea Cantor

Primăria și Consiliul Local Sighet, împreună cu Centrul Cultural Sighet, au organizat miercuri, 15 ianuarie 2025, de la ora 13:00, la bustul poetului Mihai Eminescu din Parcul „Grădina Morii”, un recital de muzică și poezie „Omagiu pentru Eminescu”, la împlinirea celor 175 de ani de la nașterea Luceafărului Poeziei.

Un material video de la eveniment puteți urmări în continuare:

Foto& Video: dr. Sorin Markus

Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.

Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ține toate minte
Și ar sta să le asculte?…
Tu așează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deșarte
Vreme trece, vreme vine.

Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naște
Și o clipă ține poate;
Pentru cine o cunoaște
Toate-s vechi și nouă toate.

Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul și pe patru,
Totuși tu ghici-vei chipu-i,
Și de plânge, de se ceartă,
Tu în colț petreci în tine
Și-nțelegi din a lor artă
Ce e rău și ce e bine.

Viitorul și trecutul
Sunt a filei două fețe,
Vede-n capăt începutul
Cine știe să le-nvețe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă și socoate.

Căci acelorași mijloace
Se supun câte există,
Și de mii de ani încoace
Lumea-i veselă și tristă;
Alte măști, aceeași piesă,
Alte guri, aceeași gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera și nu ai teamă.

Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș:
Ce e val, ca valul trece.

Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momește în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.

De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă știi a lor măsură;
Zică toți ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece.

Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera și nu ai teamă;
Te întreabă și socoate
Ce e rău și ce e bine;
Toate-s vechi și nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.

Mihai EMINESCU

Foto: Ion Mariș

La cantină

„Uă, uă! Numa’ mamă să nu fi! Văduvă să nu rămîi…”
*
„Cum nu vre’? Sună-l să mă sune, c-apoi ‘oi grăi eu cu el!”
*
La o cin’zeacă „Hai, noroc!”… „Năroc! Dumnezău ne-mburde-n rai!”

La cafenea

O damă bine strigă în telefon: „Amore mio! Buongiorno! Ce mai faci, tu?”
*
Începem să ne bem cafeaua: „Acuma ce facem? Vorbim sau tăcem?”
*
„Cafea frumoasă!” – zice, ieșind, o vagă cunoștință.

La cabinetul medical

– Veniți mîine!
– …Și mâini? Nu pot. Îi tare departe.
– De unde sunteți?
– Din Săcel, ioai! Căt’ă Borșa…
*
-… A venit doamna ?
– … Știe Domnu’ când ‘a veni! Și noi o așteptăm. Ca pâinea caldă.

Vedete

„Mai nou, „interpreții” de populară cântă playback și în spectacolele de colinzi. Îi poți vedea cântând (sic!), dar nu le poți auzi vocea de aici și acum… Or: „în brazdă să cunoaște cosașu’…”

Feciori la oraș

„…’Ce ții țigara aia în colțul gurii? Ești din Budești?…”

Indesc.

Noiembrie, toți tăcem Ce ar mai fi de spus? Atâta mohorâre…
*
Brumar, toate cad – în neclintire rujul dintâi pe buze.
*
Fulguie leneș în parc. Se face liniște în minte.

*
Neaua pe garduri, trecător cu un soare imens pe umăr.

Marin Slujeru

Colaboratorul din diaspora (Minneapolis – USA) al publicației „Salut, Sighet!”, prof. Gheorghe Bărcan, fost deținut politic, s-a născut la Săliștea de Sus – Maramureș la 05 iunie 1931.
Clasele primare le-a urmat în comuna natală, prima clasă de gimnaziu la Năsăud iar din a doua clasă de gimnaziu  până în clasa a IX –a la Sighet, la Liceul „Dragoș-Vodă”.
În septembrie 1949 părăsește Liceul „Dragoș-Vodă”, fiind anchetat de securitate, este reținut pentru anchete timp de 10 luni, la Vișeu, Bistrița și Satu Mare, fără a fi condamnat, apoi este trimis la Canal. Este în detenție timp de 29 de luni, între oct. 1951 – martie 1954.
După eliberarea din închisoare, în anul 1954, dă examen și este admis la Universitatea Babeș – Bolyai Cluj, Facultatea de Matematică – Fizică, unde se remarcă prin rezultate foarte bune la toate materiile studiate.
După prima sesiunea din anul IV de la facultate, în 1957, este exmatriculat și urmează altă serie de chinuri și persecuții. Este reprimit la facultate și-și încheie studiile în anul 1964, având media anilor peste nouă.
În toamna anului 1964 este repartizat profesor la Liceul B. P. Hașdeu din Buzău iar din anul 1965 reușește să se transfere la Liceul din Vișeul de Sus de unde se pensionează în anul 1990.
În anul 1968 se căsătorește cu prof. Maria Tăut (Bărcan) și au doi copii, Rodica (stabilită în USA) și Victor (în Marea Britanie), ambii absolvenți de studii universitare.
Timp de 6 ani (1974 – 1980), prof. Gheorghe Bărcan împreună cu soția, vor preda în Maroc matematica în limba franceză, unde va locui întreaga familie.

În ultimii aproape zece ani Profesorul Gheorghe Bărcan, împreună cu soția, au locuit în Minneapolis – Minnesota, SUA, la fiica lor Rodica, de unde periodic, ne trimitea scrierile/ amintirile domniei sale pentru a le publica la „Salut, Sighet!”.

Profesorul Gheorghe Bărcan a „plecat” în Călătoria Veșnică sâmbătă, 11 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Echipa „Salut, Sighet!”

15 ianuarie, ziua în care ne (mai) amintim de Mihai Eminescu, este Ziua Culturii Naționale.
Și pentru că Eminescu este nemuritor și cultura română este nemuritoare!

Primăria și Consiliul Local Sighet, împreună cu Centrul Cultural Sighet, organizează miercuri, 15 ianuarie 2025, ora 13:00, la bustul poetului Mihai Eminescu din Parcul „Grădina Morii”, un recital de muzică și poezie „Omagiu pentru Eminescu”, la împlinirea celor 175 de ani de la nașterea Luceafărului Poeziei.

Salut, Sighet!

Sâmbătă, 11 ianuarie 2025, la Sighet a avut loc Festivalul Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni,  ediția a XXXII-a, organizată de Uniunea Ucrainenilor din România (UUR).

În continuare puteți urmări secvențe video de la evenimentul sfârșitului de săptămână:

Foto & Video, dr. Sorin MARKUS

 „A murit Enkydu, prietenul cu care vânam lei și tigrii”, a scris undeva, dacă nu mă înșel, într-una din piesele sale de teatru Marin Sorescu, marcat, probabil, de mesajul stră-străvechiului poem despre Ghilgameș, legendarul rege al Cetății Uruk, și prietenul său, Enkidu.

*        *      *

           Da! într-una din chiar primele zile ale acestui an (2025) am mai pierdut un prieten. Cei mai mulți dintre puținii pe care i-am avut, s-au așezat „La masa umbrelor”. Total pe neașteptate s-a așezat acolo și Ion Aurel Brumaru, fiul lui Ion Brumaru din Strâmtura, învățătorul director de școală, „reacționar înrăit și țărănist înfocat, care îi sfătuia pe țărani să nu se înscrie în colhoz” (cum a fost etichetat de „puterea populară” de atunci) și care (adăugăm noi), prin anii ‘50 asculta „Vocea Americii”, cu popa Salviu Cupcea la Casa parohială de lângă Biserica veche.

Dar, imaginea acelui/acelor Brumaru a rămas undeva, departe, prin ani… acum câteva zile, a murit prietenul meu, Relu (așa-i spuneau cei apropiați), colegul de bancă, cu care visam în ultimii ani de liceu (1960-1961) să scoatem (scrisă la mașină) o revistă literară, cu care citeam, pe rând, uneori aceleași cărți procurate ilicit și le discutam cu aerul unor exegeți sadea la el în cameră, unde ne luasem libertatea să și fumăm, fumul de tutun neputând lipsi – nu-i așa! – din decorul unor astfel de discuții… importante. La absolvire, pe sonetul pe care mi l-a dat, a scris: „E o amintire… va fi mereu aceeași, nicicînd schimbătoare. Noi însă, vom merge înainte: spre rămânerea în timp”.

Apoi, el a plecat și bine a făcut. Destinul lui a avut nevoie de un orizont mult mai larg și de izvoare culturale mai bogate. Și le-ar fi dorit pe cele din marile universități ale Germaniei sau Franței. S-a mulțumit cu ce a găsit, cu ceea ce scăpase „inchiziției” proletcultismului: cursurile lui D.D. Roșca, Mihai Ralea, Zoe Dumitrescu Bușulenga, Paul Popescu Neveanu și, strecurându-se în amfiteatrul Odobescu de la Fililogie, a urmărit ultimele cursuri ale lui George Călinescu, fascinat de logosul fără pereche al Titanului.

După studenția începută la Cluj și terminată la Facultatea de Filosofie din București, a rămas în capitală, a făcut parte din boema tânără a acelor ani, sensibilă la orice apariție deosebită. Așa am avut norocul să mi-l prezinte, într-o foarte scurtă și întâmplătoare întâlnire, pe Marin Sorescu, sub braț cu proaspătul său volum de debut „Singur printre poeți”, iar altă dată, câțiva ani mai târziu, la restaurantul Casei Scriitorilor, preț de câteva ceasuri, pe tânărul și năvalnicul George Țărnea („poetul iubirii condamnat la plâns”, cum l-a numit unul dintre exegeții săi) cu primul său volum de versuri, pe care mi l-a dăruit cu autograf, și care, ani buni după aceea a fost îndrăgostit de Maramureșul nostru, care l-a adoptat deplin și ca poet și ca om – un generos și un risipitor de iubire necondiționată.

Anii de boemă bucureșteană i-a trăit intens, reușind în mod excelent să împace cafeneaua cu biblioteca și cu masa de scris.  A făcut cronică literară și de teatru la Gazeta Literară și Contemporanul, colaborări pe la alte publicații, slab plătit și locuind prin diverse mansarde, dar hotărât să-și facă loc în lumea literară și, mai ales, să rămână în preajma lui Petre Țuțea, al cărui asiduu emul a fost, în toți anii aceia, cu deplin folos și pentru el, dar mai ales pentru posteritate, dacă avem în vedere cartea, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”. Care este și va rămâne unică și greu de egalat. Nimeni, dintre cei din generația noastră, nu l-a cunoscut pe Țuțea așa cum l-a cunoscut, prin anii 1965… Brumaru, Înțeleptul, Maestrul Țuțea fiind la peste 80 de ani, iar discipolul la puțin peste 20. Poate tocmai de aceea, dar în mod sigur și datorită gestației în care s-a plămădit timp de peste 30 de ani, apariția ei fiind abia în anul 1995!, „Pariul cu legenda sau viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, orgolios cu supramăsură acest titlu (…) este singura lucrare ce-l situează pe acest Socrate de Dâmbovița într-o atmosferă a unui București de rafinamente și stufoșenii (…) care umple pasional un vid de stimă pentru o personalitate fără egal” (Mircea Constantinescu, în vol. „Accesul liber la raft”, Edit. Romania Press, București, 2008.)

O altă importantă influență asupra formării sale s-a datorat  „întâlnirii astrale” (cum singur o numește) cu  filosoful Imre Toth (*Imre Toth, 1921-2020, filosof și istoric al matematicii, fost profesor la Universitatea din București, apoi profesor la Universitatea „Goethe” din Frankfurt și cu care, cu toată diferența de vârstă de peste două decenii, Brumaru seamănă într-un mod de-a dreptul surprinzător, și la chip și la ținuta vestimentară. A se vedea pe internet portretele de maturitate ale celor doi.), autor al „mirabilei” cărți „Ahile. Paradoxele eleate în fenomenologia spiritului” (1969). După plecarea lui Imre Toth în Germania, Brumaru a purtat cu acesta o susținută corespondență, publicată în „Astra” și a sris despre el, mai pe larg, în „Despre Ființa românească” (2001).

În aceeași perioada bucureșteană, Aurel Brumaru a început să publice și articole de filosofie care „siluiau” linia politică a vremii, asumându-și atenționările criticilor de serviciu. Așa, în legătură cu articolul „H. Marcuse sau filozofia omului unidimensional”, publicat în „Scînteia Tineretului (nr. 6039/19 oct. 1968), revista „Lupta de Clasă (nr.11/nov. 1968) îi impută faptul că „partea în care se relevă opoziția între filozofia marxistă și cea a lui Marcuse, autorul (Brumaru n.n.) reduce nejustificat filozofia marxistă la ideile de tinerețe ale lui Marx”. Iar câțiva ani mai târziu, în revista „Era Socialistă” (nr. 24/1973) S. Stănescu, în „Despre „producția verbală”, referitor la un articol apărut în „Astra”, îi atrage atenția că, „pentru a familiariza pe cititorul obișnuit cu problematica nouă din câmpul cercetărilor filozofice și pentru a-și justifica publicarea este obligatoriu ca textul să nu fie ezoteric și încărcat de termeni pedanți, (…) ci accesibil nu numai omului de specialitate filozofică, dar și unui public mai larg” etc. Am dat doar două exemple, după care, drept contra argumente, reproducem alte două citate: primul cuprinde câteva rânduri dintr-o scrisoare pe care i-a adresat-o Constantin Noica: „Stimate Domnule Brumaru. Întors din concediu, dintr-o Bucovină și un Maramureș (încă necunoscut mie și cuceritor la culme, atât pe linia trecutului, cât și a viitorului românesc și poate european), găsesc bunele Dumneavoastră rânduri și (…) admir încă o dată ușurința și siguranța Dvoastră în mânuirea conceptelor filosofice”, iar al doilea, alte câteva rânduri cât se poate de clare: „Nu numai că temele, citatele rituale și festivismul oficial nu apar în nici un fel, dar A.I. Brumaru are grijă să se distanțeze, pas cu pas, de întregul context publicistic și cultural-filosofic, național-ceaușist, al perioadei respective”. (Adrian Marino, în „Cultura paralelă”)

„Născut în zodia lui Cioran, sub zodia lui Noica, călăuzit de lumina proteguitoare a lui Țuțea, filosoful Aurel Ion Brumaru și-a găsit (totuși) propria cale, propria ființare.” Zice Adrian Lesenciuc, cel mai tânăr discipol al său (în Ființa românească, în „Gracious Light/Lumină lină”, nr. 4, New York, 2006).

În 1969, A.I. Brumaru s-a stabilit la Brașov, ca redactor la revista „Astra”, la care publica deja de câțiva ani. „La „Astra” a fost un pas nu prea norocos (…) Ceea ce mă vizitează cel mai des astăzi (în 2019, deci după 50 de ani! n.n.) e masca de filosof de provincie. (…) Ratezi multe, dacă nu locuiești în Metropolă, în Capitală” (*Ion Mariș  în interviul „Filosoful, eseistul, criticul literar Aurel Ion Brumaru s-a format la Liceul „Dragoș-Vodă”, în vol. „CNDV 100 – convorbiri-mărturisiri”, Edit. „Valea Verde” Sighet, 2019.).

Totuși, așezându-se la Brașov, la revista „Astra”, pe care a servit-o conștiincios aproape cinci decenii, în mii de pagini, cu recenzii, cronici și diverse articole, ca redactor și, de vreo trei ori redactor-șef, Aurel Brumaru și-a dovedit cu adevărat puterea de creație, materializată plenar în cărțile sale din anii următori, care l-au așezat la locul meritat: „Important eseist și filosof al culturii, cu o profundă pregătire de filosof și estetician, orientare originistă și existențialistă, cel mai însemnat discipol intelectual al lui Constantin Noica”, zice Artur Silvestri în „Scriitori români contemporani”.   Și asta pentru că: „Locuind în casa literaturii române, A.I. Brumaru citește această literatură nu doar ca literatură. Scafandru al spiritului, el scormonește aluviunile culturale. Cu lecturi diverse și temeinice, nutrit cu referințe docte, A.I. Brumaru este un fin degustător; sorbind parfumul limbii, instalat „în de ea” cronicarul Astrei iubește aromele tari; are un tipar stilistic propriu.” (Adrian D. Rachieru, „Orizont”, 8 aprilie 1988)

Acum îl va cunoaște, în plină maturitate, și criticul Gheorghe Grigurcu și-i va tușa următorul portret: „Mustața groasă, întunecată, îi dă o notă de bărbăție tradițională, obrajii lați și fermitatea bărbiei întruchipează încrederea în sine, ochii sclipind malițios sub sticla ochelarilor cu ramă neagră relevă ghidușia montană în gravitate a uni „țăran imperial”. Mișcări tacticoase, vorbă domoală, parcimonioasă, însă în intimitate dezlănțuiri de eseistică orală, voioșie șocantă, ca o echilibristică pe cablurile unor gânduri rezistente”. (Gh. Grigurcu, Artă și idee”, 1991)

În căsuța din Șcheii Brașovului, iar după pensionare în cea de la Codlea (o modestă replică a Mărțișorului lui Arghezi) s-au născut și cărțile sale cele mai importante: „Masca Principelui” (1977), „Ființă și loc” (1990), „Pariul cu legenda…” (1995), „Despre Ființa Românească” (2001), „Repere ale gândirii românești” (2003) în colaborare cu Vasile Gogea, „Ființa muzicală”, vol. I. (2005), „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007), „Lecția labirintului. 11 prelegeri de filosofia culturii” (2012), „Forma filosofică” (2017), „Apologii & Navigații” (2019), „Întemeierea” (2024), pe care abia a reușit să o vadă tipărită.

Au scris mulți și s-a scris mult despre cărțile sale. Alegem doar câteva citate: „Cheile lui A.I. Brumaru se potrivesc etajului filosofic: paginarea ideilor urmează îndeaproape mișcarea simbolurilor, captează izvoarele inițiatice, vorbesc desre „rostul ficțiunii în existență”, despre nevoia de virtual și instinctul cunoașterii și, nu în ultimul rând despre rolul defensiv al spiritualității noastre (o cultură florală mereu în regenerare), obligată deci să renască, asumându-și „sarcina ființării”, desfășurându-și evantaiul multicolor și bogăția existenței sub presiunea circumstanțelor, mai mereu potrivnice. Dar și deschizându-se generos, zonă – punte, în emisie, receptacol cultural îndrăznind drumuri către alții, abordând și topind în ființa proprie atâtea influențe” (A.D. Rachieru, op. cit.).

În cartea sa „Despre Ființa Românească”, apărută în anul 2001, A.I.Brumaru „structurează o serie de previziuni privind soarta gândirii filosofice românești și a unei posibil gândite Românii în perspectiva integrării acesteia în Europa comună, în condițiile în care însăși această Europă viitoare se află în căutarea unei identități care să o poată reprezenta cât mai onorabil. (…) Cartea rămânând un izvor de învățăminte care ne ajută să înțelegem mai bine cine suntem și încotro mergem”. (Mihai Neagu Basarab, op. cit.)

În „Forma filosofică”, „presimțirea domnului A.I. Brumaru, consonantă cu spiritul viu al spiritualității românești, e aceea că prefacerea sufletului unui popor constă în sinteza „arhaic – universal”. (…) De aceea nu românitatea e căutată (ea e deja găsită), nu europenitatea (ea subzistă), ci „patria” ca topos ideal, ca ființă lingvistică în care spiritul se recunoaște pe sine ca spirit în lume”. (Gh. Cutieru în „Vatra Veche”, „Coincidența între a fi…”, în nr.1/2018). Și tot despre „Forma filosofică”: „Stăm față către față cu o carte cum rar se mai scrie în cultura noastră contemporană prin prisma adâncimii, originalității și calității ei speculative. Este o carte aplecată asupra spațiului gândirii românești, a matricei noastre filosofice, așa cum apare la un Blaga, Noica, Anton Dumitriu, Alexandru Surdu, Eminescu, Nichita Stănescu. Și da, am amintit aici și poeți, pentru că poezia, în forma ei cea mai pură, cea mai înaltă este și metafizică, așa cum bine înțelege lucrurile A.I.Brumaru”. (Mircea Arman, „Un eveniment editorial A.I.Brumaru: „Forma filosofică”, în „Tribuna”, nr.393/2019)

Ar putea părea rupt de frământările lumii noastre de astăzi. Nici vorbă! Preocupat până în cele mai fine detalii, iată ce spune: „Stânga internațională a constituit așa-zisa „politică corectă”, cu așa-numita „discriminare pozitivă”, care e malignă cu asupra de măsură. În temeiul acesteia pot apărea catastrofe (ca globalizarea forțată, ca emigrarea dezlănțuită care e și o cotropire, cu scurtarea și inferiorizarea rasei albe. Apar acum în mișcarea politică „progresiștii”, iliberalismul, populismul, atacul perpetuu al goșiștilor roșii, acoperiți ca anarhiști etc.) Se pierd așa marile realizări și câștiguri în ordinea civismului ale civilizațiilor iudeo-creștine pe care se bizuie lumea de 2000 de ani”. (I. Mariș, interviul citat)

În primăvara lui 2019, prietenul Relu m-a surprins cu o carte în care a avut puterea să-și adune câteva (51) dintre poeziile de tinerețe: „Pustia și călătorul versuri regăsite (1969 – 1974)”, dovedind un valoros filon poetic, un zăcământ de preț rămas neexploatat: „Când se va stinge și acest cuvânt/eu voi trece absent și nepăsător/ca un prinț pe cerul albastru./Clopote se vor ridica dintre ape/și un stâlp de sare-mi/va trimite lumină”, (Un stâlp de sare, p.46). Zice el. Și a trecut. Absent și nepăsător de tot și de toate cele ce se mai întâmplă în acest timp nesigur și rău prevestitor.

Mi-a trimis de-a lungul anilor toate cărțile sale. Cu autograf. Ultima, cu titlul „Întemeierea”, am primit-o pe la începutul lui Decembrie a anului abia trecut și, după vreo câteva zile, i-am dat un mesaj: „Am primit-o. Mulțam! De câteva seri mă afund, mă pierd în ea cu creionul în mână… direct pe pagină – că-i cartea mea! Când ies din ea, dacă scap ipen, te anunț. Salutări!” Mi-a răspuns cu un scurt: OK! De sărbătorile Crăciunului i-am trimis, într-o fotografie pe telefon, pe strănepotul meu de 6 luni, cu un clop de maramureșan pe cap,  să-l colinde. În ajunul anului nou nu mi-a răspuns la telefon, i-am trimis o urare de la mulți ani ilustrată. Mi-a răspuns doar cu un semn din cele folosite obișnuit. Așa s-a terminat. În 4 ianuarie mi-a venit vestea. Nu ne-am mai văzut de o mulțime de ani. De când s-a mutat la Codlea. Eu am avut câteva tentative. El: „Deplasările lungi au început să mă doară, ceva din structura mea defensiv-adaptativă a început să nu mai funcționeze”. Și cea mai potrivită încheiere pentru aceste rânduri ale mele mi se par a fi tot ale lui:

„Să nu venim prea târziu/când se răcește memoria/și cuvintele sună trist/și înghețat./Când moartea-acest cerc/atât de perfect, cu liniștea în centru (…)/ se va dezlănțui (…)/într-o sacră mirare”. (Să nu venim, „Pustia și călătorul”, p. 38)

Ioan Ardeleanu-Pruncu
Sighet, 11/12 ianuarie, 2025

Primăria Municipiului Sighetu Marmației aduce la cunoştinţa cetățenilor faptul că taxele locale și impozitele pot fi achitate începând cu data de 15 ianuarie 2025, atât în format fizic, numerar sau cu cardul bancar, la casieria Primăriei – camera 12, precum şi în format online pe site-ul web al Primăriei Sighetu http://xn--marmaieiwww-8hc.primaria-sighet.ro/, accesând linkul: https://www.globalpay.ro/…/debite/rediract/debite/lang/ro

În vederea evitării aglomerației la ghișeu, invităm cetățenii municipiului Sighetu Marmației să opteze pentru folosirea Sistemului electronic de plată.

Pentru plata în format fizic, Casieria funcționează după următorul program:

• de luni până joi în intervalul orar 8:00 – 16:00, cu o pauză între 13:30 – 14:00.
• vineri plățile pot fi efectuate în intervalul orar 8:00 – 12:45

Relația cu publicul este asigurată de inspectorii Direcției Venituri zilnic în intervalul orar 8:00 – 12:00.

Contribuabilii care achită integral sumele datorate bugetului local până la data de 31 martie 2025 inclusiv, beneficiază de o bonificație de 10% din cuantumul impozitului pe clădiri, teren și mijloace de transport.

Comunicat de presă

Foto: Ion Mariș

Filmul „ENESCU, jupuit de viu”, regizat de Toma Enache, continuă să uimească prin succesul său global, devenind cel mai premiat film românesc al anului 2024.

După o serie de premiere și recunoașteri internaționale, filmul a fost selectat în programul oficial al celei de-a 17-a ediții a Festivalului Internațional de Film de la Jaipur, India (JIFF), care va avea loc între 17 și 22 ianuarie 2025, fiind singurul film românesc în competiția pentru cel mai bun lungmetraj.

Lansarea filmului „ENESCU, jupuit de viu” a fost nu doar un moment de mare satisfacție ci și o călătorie emoționantă alături de toți cei care au ales să vizioneze filmul. Succesul în cinema și la festivalurile internaționale este rezultatul muncii intense a întregii echipe. Premiile câștigate și aprecierile primite până acum sunt, fără îndoială, o validare a eforturilor noastre de a crea un film care să rămână în memoria spectatorilor și să genereze o reflecție profundă asupra poveștii de viață a unuia dintre cei mai mari compozitori ai lumii, George Enescu.

Premiere și recunoașteri internaționale. De la lansarea sa, filmul a parcurs un traseu impresionant, astfel:
● Premiera mondială la a 17-a ediție a International Sound & Film Music Festival – ISFMF Croația, unde a câștigat trofeul pentru Cea mai bună muzică originală de film semnată de Sebastian Androne Nakanishi.
● Premiera americană la Los Angeles, în cadrul celei de-a 27-a ediții a ARPA International Film Festival, unde regizorul Toma Enache a fost distins cu premiul Outstanding Achievement in Filmmaking ( Realizari Remarcabile in Cinematografie).
● Premiat în Veneția, unde regizorului Toma Enache si lui Stefano Nicolao, cel care a semnat costumele, li s-a decernat „Premio Cultura”, in cadrul evenimentului cultural „Leoni, Gattopardi di Sicilia”, organizat sub patronajul Comisiei de Cultură a Camerei Deputaților din Italia și al Consiliului Internațional al Dansului UNESCO.
● Premiera franceză la Monaco, unde filmul a câștigat Tofeul Angel Film Awards pentru Cel mai bun film.

Premii internaționale. Filmul a fost selectat și a câștigat peste 37 de premii la festivaluri de prestigiu, printre care:
● ARPA International Film Awards (Los Angeles)
● Angel Film Awards (Monaco)
● Festivalul Internațional de Film de la Girona (Spania)
● Festivalul Internațional de Film de la Salerno (Italia)
● Festivalul Internațional de Film – Premiile Afrodita de Aur (Cipru)
● Five Continents International Film Festival (Venezuela)
● Festivalul Rome Prisma Film Awards (Italia)
● Festivalul Internațional de Film de Artă de la Atena (Grecia)
● European Cinematography Awards (Olanda)
● Festivalul de Film de la Florența (Italia)
● Festivalul Internațional de Film BRIDGES, Corinthia Peloponnese (Grecia)
● British Film Awards (Marea Britanie)

Un film care continuă să inspire. Impactul filmului „ENESCU, jupuit de viu” a impresionat nu doar la festivaluri internaționale, ci a emoționat și publicul din sălile de cinema de acasă. Criticii de film au apreciat atât povestea emoționantă, cât și interpretarea remarcabilă a actorilor.
● Gustavo Coletti, Times of Cinema: „Este greu de găsit în cinematografia modernă atât de mult respect pentru spiritul narațiunilor clasice… Toma Enache nu face compromisuri în căutarea excelenței.”
● Festivalul Internațional de Film Independent de la Roma: „Cu detalii de epocă recreate cu meticulozitate, ‘ENESCU, jupuit de viu’ este o meditație asupra rezilienței sufletului uman și a sacrificiilor artistului.”
● Adrián Pérez, critic de film: „În realizarea acestui portret magistral al unuia dintre cei mai mari artiști ai României, Toma Enache nu numai că a onorat moștenirea lui Enescu, dar a creat o operă care merită să stea cu mândrie alături de cele mai bune filme europene contemporane. Filmul ne amintește de ce avem nevoie de artă, chiar dacă ne arată prețul teribil pe care trebuie să-l plătească unii pentru a o crea.”
● Marina Roman, critic de film: „Un film ca un punct de lumină în întunericul, nu doar cultural, care ne invadează.”
● Emil Călinescu, blogger: „Pentru mine este cel mai bun film văzut anul acesta și printre cele mai bune filme românești care s-au făcut vreodată.”

Este fascinant să vedem cum „ENESCU, jupuit de viu” a reușit să ajungă la inima unui public divers, provocând nu doar o reacție emoțională, dar și o dorință de a căuta răspunsuri și de a-l înțelege mai bine pe omul și geniul Enescu. Succesul la festivaluri și premiile obținute sunt o recunoaștere a acestui impact, dar poate cea mai mare realizare rămâne faptul că am reușit să atragem atenția asupra unui compozitor de geniu, despre care trebuie să discutăm și să-l onoram în mod constant. Mulțumim publicului care a răspuns cu entuziasm, filmul fiind vizionat în peste 54 de premiere de gală în toată țara, de mai mult de 25.000 de spectatori.

Turneul național continuă sub egida „ENESCU70”
Începând cu 25 ianuarie 2025, la Ateneul Român din București va debuta seria de proiecții speciale dedicate aniversării a 70 de ani de la plecarea în stele a compozitorului George Enescu. Această serie va continua pe tot parcursul anului 2025, în toată țara și în întreaga lume, aducând un omagiu unuia dintre cei mai mari artiști români.

Mesajul regizorului Toma Enache: „Ceea ce ne bucură cu adevărat este impactul pe care îl are filmul asupra publicului. Am avut parte de reacții extrem de puternice și sincere din partea spectatorilor, care nu doar că au fost emoționați de povestea de viață a lui Enescu, dar au simțit și nevoia de a discuta despre temele atinse în film. Reacțiile spectatorilor, atât la nivel local, cât și internațional, ne confirmă că am reușit să dăm naștere unei povești care rezonează profund cu experiențele și trăirile oamenilor de pretutindeni. Aceasta este, pentru noi, dovada clară că ENESCU, jupuit de viu, nu este doar un film, ci și o invitație la o discuție mai amplă despre pasiune și iubire, dar și despre artă și sacrificiu. Așteptăm publicul și la viitoarele noastre proiecții în țara și în străinătate, pentru a-l onora împreună pe acest compozitor uriaș, care a pus România pe harta muzicală a lumii”.

Comunicat de presă

Uniunea Ucrainenilor din România (UUR) organizează cea de-a XXXII-a ediție a Festivalului Internațional de Colinde, Datini și Obiceiuri de Iarnă la Ucraineni, Sâmbătă, 11 ianuarie 2025.

Evenimentul reprezintă nu doar ocazia de a celebra tradiții de iarnă ci și un moment de solidaritate și de întărire a legăturilor dintre membrii comunității ucrainene, acesta devenind un loc al reîntâlnilor, al păstrării identității și un imbold al transmiterii valorilor către generațiile viitoare.

Program, Sâmbătă, 11 ianuarie 2025:

09:30 – 10:30 – Sfânta Liturghie la Parohia Greco-Catolică Ucraineană din municipiul Sighetu Marmației, str. Popa Lupu, nr. 47, județul Maramureș;
10:30 – 11:30 – Parada grupurilor de colindători din fata Parohiei Greco-Catolice Ucrainene până la Complexul „Curtea Veche” din municipiul Sighetu Marmatiei.

Pe platoul din fața imobilului „Curtea Veche”, situat în municipiul Sighetu Marmației, str. Doctor loan Mihalyi de Apsa, nr. 2, județul Maramureș:
12:00 – 13:00 – Deschiderea programului artistic, intonarea imnurilor de stat ale României și Ucrainei, luări de cuvânt ale oficialităților;
13:00 – 18:00 — Program artistic.

Comunicat de presă

Când închid ochii și aștept să se facă liniște

abia atunci înțeleg viața ca pe o metaforă
care începe să lunece
înlăuntrul oamenilor

inimi vii, obișnuite cu suferința
fiecărei zile ce se sfârșește
până la urmă

când ajungi la sfârșit
nu mai există nicio durere

și florile supraviețuiesc în ochii privitorului,
în plămânii ce respiră încă din dulceața lor vie

aș dori doar atât de la Dumnezeu
o singură dimineață
nesfârșită
pe care s-o trăiesc cu nicio teamă
că aș putea să pierd
ceva din mine, din sufletul meu

să pun cărțile într-o ascunzătoare perfectă,
unde nimeni să nu le mai găsească
niciodată
și

inimile noastre de zăpadă
ce se topesc atât de frumos.

Ferestre către Dumnezeu

Sufletul meu
și-a crescut mâini de zăpadă
pipăind oasele din lumină.

Ochii mei au văzut cum într-un singur om
au început să sângereze toți oamenii acestei lumi
și omul acela avea ferestre
ce ieșeau din tot trupul și toate
acelea sângerau.

Ce dragoste bună poate fi aceasta,
în care să crești odată cu moartea din tine,
până când vei fi copt pe dinăuntru
îndeajuns ca inima ta să lunece
într-un corp nou și firav

cineva îți va săruta mâinile
nenăscute

ca un abur ce intră într-o cireașă
și o va face să fie dulce,
cea mai dulce de pe pământ.

Oare cum e să umbli când tot ce tremură mai tare este însăși inima ta? (lui Andrei)

unui copil nu-i trebuie decât o singură clipă
și va atinge vârful maturității
o singură clipă când teama de dragoste crește
în aceeași măsură în care crește și teama de moarte

ferestre lichide în care Dumnezeu a presărat sâmburi de păsări
într-o zi toate vor împânzi cerul până la ultima

cele mai adevărate lucruri dor cumplit
iar adevărul e că viața aceasta
nu ocolește pe nimeni

mai întâi carnea, apoi pielea
sfărâmată ce nu mai există

uneori să te vindeci înseamnă
să pășești din patul suferinței deasupra norilor
cu un suflet nou

în care s-au născut munți
și în toate vârfurile lor
lăcrimează cu blândețe alți oameni.

(iar în locului piciorului zdrobit
se vor șterge toate lacrimile,
toată suferința înghițită-n sedative puternice
într-o cameră ce respiră durere
în fiecare noapte ca pe ceva firesc

căci nimic nu se pierde cu adevărat
o ființă care a iubit o altă ființă va primi viață veșnică
tot așa cum o mână care a mângâiat o altă mână
va primi iubire veșnică).

Antonia Luiza Dubovici 

Foto: Pinterest

Echipa „Salut, Sighet!” dorește tuturor creștinilor care sărbătoresc Crăciunul pe rit vechi (calendarul iulian): Crăciun fericit!/ Веселого Різдва!  și Sărbători fericite!/ Щасливиx свята!

Salut, Sighet!