Înscrieri până în 27 ianuarie 2025 – https://pentrucomunitate.ro/permis

Tineri din medii defavorizate pot obține finanțarea costurilor școlii de șoferi pentru orice categorie de permis de conducere.
Programul Permis pentru viitor, ajuns la cea de-a X-a ediție, este organizat pe bază de concurs de proiecte.
Solicitările de finanțare se depun online sau prin poștă până în 27 ianuarie 2025.

Prin programul Permis pentru viitor se acordă finanțare necesară obținerii permisului de conducere – costurile școlii de șoferi și cheltuielile adiacente – pentru categoriile B, C sau D (incluzând tractoare agricole sau forestiere, troleibuze și tramvaie), în cazul tinerilor din medii defavorizate, cu vârstele cuprinse între 18 și 25 de ani, pentru care existența permisului este o condiție sau un avantaj în obținerea unui loc de muncă, ori un instrument benefic în îndeplinirea sau extinderea atribuțiilor de serviciu în cazul celor care se află deja în activitate.

Tinerii interesați se pot înscrie online sau pot trimite proiectele prin poștă până la data de 27 ianuarie 2025. Formularul de înscriere și alte informații sunt disponibile pe website-ul Fundației Pentru Comunitate – https://pentrucomunitate.ro/permis.

Prima ediție a programului a fost lansată în anul 2015, fiind al patrulea program de responsabilitate socială conceput pe termen lung, organizat de Fundația Pentru Comunitate cu finanțarea companiei MOL România. În decursul celor nouă ediții anterioare 181 de tineri au finalizat cu succes cursurile școlii de șoferi și alți 71 de beneficiari continuă studiile sau sunt programați pentru examen.

Comunicat de presă

Aurel Ion BRUMARU (02 aprilie 1943, Strâmtura, jud. Maramureș) filosof, eseist, traducător și critic literar, discipol al filosofului Petre Țuțea, s-a născut în casa învățătorului Ion Brumaru. Din 1993 era membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Brașov și a fost membru în Consiliul Uniunii Scriitorilor din România.  Aurel Ion Brumaru a făcut primele șapte clase în sat și a continuat la Liceul „Dragoș-Vodă” din Sighet, absolvit în 1961.

A absolvit Facultatea de Filosofie, secția Psihologie, Universitatea București.  Aurel Ion Brumaru a avut colaborări cu eseu și cronică de carte la publicațiile: Gazeta Literară, Contemporanul, Teatrul, România Literară, Luceafărul, Amfiteatru, Revista învățământului superior, Familia, Tribuna, Ramuri, Vatra, Transilvania, Ateneu, Cronica, Argeș, Poesis, Lumină Lină, Nadodrze (Polonia), Origini (U.S.A.), European Echo, Nomen Artis, Gazeta de Transilvania/ Foaie pentru Minte, Inimă și Literatură, Vatra veche. A colaborat la mai bine de douăzeci de volume colective, lucrări coordonate de Florentin Popescu, Emil Manu, Ion Pogorilovschi, Mircea Brenciu-Freund, Dumitru Dem Ionașcu, Artur Silvestri, Irina Petraș, M. Diaconu. A fost redactor la Astra și Vatra veche. A tradus din literatura universală, împreună cu Adrian Hamzea, lucrarea lui Tamasi Aron, „Blazonarzii”, Editura Kriterion, 1980. A debutat în 1965 în paginile Gazetei Literare.

Au scris despre Aurel Ion Brumaru și opera lui: Adrian Marino, Alexandru Surdu, Al. Piru, Cornel Moraru, Gheorghe Grigurcu, Laurențiu Ulici, Dan Culcer, Ion Itu, Răzvan Codrescu, Adrian D. Rachieru, Adrian Lesinciuc, Mircea Constantinescu, Artur Silvestri, Eugen Axinte, Nicolae-Sorin Bașturea, Iulian Cătălui, Mircea Arman, Mircea Doreanu și mulți alții.

A debutat editorial în anul 1975 la Editura Eminescu, cu volumul Literatură și cunoaștere, în colaborare cu Mihai Nadin.  Semnătura lui A.I. Brumaru, apare pe volumele: „Literatură și cunoaștere”, în colaborare cu Mihai Nadin, Editura Eminescu, 1975, „Masca Principelui”, Editura Dacia din Cluj, 1977; „Ființă și Loc”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1990;„Pariul cu legenda sau Viața lui Petre Țuțea așa cum a fost ea”, Editura Athena, București, 1995; „Despre Ființa Românească”, eseuri, Editura Scrisul românesc, București, 2001; „Repere ale gândirii românești”, eseuri (în colaborare cu Vasile Gogea), Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2003; „Ființa muzicală”, eseuri, Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2005; „Destin deturnat – schiță monografică Mihai Arsene” (2007); „Lecția labirintului. 11 prelegeri de Filosofie a culturii și o Addendă” (nouă teme la propunerea studenților), Editura Kron Art, Brașov, 2012; „Forma filosofică”, eseuri, Editura Kron Art, Brașov, 2017; „Pustia și călătorul, versuri regăsite (1969-1974)”, Editura Vatra Veche, Târgu Mureș, 2019; „Apologii & Navigații”, Editura Eikon, București, 2019; „Întemeierea”, Editura Eikon, București, 2024 (ultima apariție editorială).

Din 1969 până în 2009 a fost, pe rând, redactor, secretar de redacție, redactor-șef la revista ASTRA din Brașov. Între 2009-2013 a fost membru în Consiliul Național al Uniunii Scriitorilor; din 2016 a fost redactor responsabil și editorialist la jurnalul „Pietrele credinței”– Parohia Greco-Catolică „Sfântul Petru” din Brașov.

Aurel Ion Brumaru a fost distins cu numeroase premii, diplome, din partea Filialei Brașov a Uniunii Scriitorilor din România, Asociației Române pentru Patrimoniu ARP, Asociațiunii Transilvane pentru Literatura Română și Cultura Poporului Român ASTRA, Uniunii Scriitorilor din România.

Filosoful Aurel Ion Brumaru a trecut la cele veșnice în după amiaza zilei de 04 ianuarie 2025.

Dumnezeu să-l odihnească în pace!
Condoleanțe familiei!

Salut, Sighet!

Peste 300 de autovehicule furate descoperite la frontieră în primele unsprezece luni ale anului 2024

În primele unsprezece luni din anul 2024, în urma misiunilor desfăşurate în punctele de trecere a frontierei şi în zona de competenţă, poliţiştii de frontieră au descoperit 311 autovehicule aflate în atenţia autorităţilor: 253 autoturisme, 21 camioane, 25 microbuze, 6 motociclete, 5 remorci și 1 autocar. Numărul mijloacelor de transport semnalate ca suspecte a fi furate este în creștere cu 52,6% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior (204 autovehicule).

Cele mai multe autovehicule au fost descoperite la frontiera cu Ungaria, la Punctul de Trecere a Frontierei Petea – judeţul Satu Mare şi la Punctul de Trecere a Frontierei Borş – judeţul Bihor. Cazuri semnificative s-au înregistrat şi la frontiera cu Bulgaria, în Punctele de Trecere a Frontierei Giurgiu şi Calafat, precum şi la graniţa cu R. Moldova, unde Punctul de Frontieră Albiţa – judeţul Vaslui are cele mai multe astfel de cazuri.

Principalele țări de unde provin persoanele implicate sunt Austria, Belgia, Bulgaria, Croația, Germania, Grecia și Italia.

În urma analizei, s-a constatat că principalele ţări de unde proveneau autovehicule căutate de autorităţi sunt România, Germania, Italia, Marea Britanie, Franta, Belgia și Spania, iar cele mai multe maşini depistate sunt din categoria autoturismelor de lux şi din clasa de mijloc.

În toate situaţiile, conform legislaţiei, pe numele celor implicaţi au fost întocmite dosare penale, iar autovehiculele în cauză au fost indisponibilizate la sediile structurilor teritoriale ale Politiei de Frontieră, până la finalizarea cauzelor.

Pentru identificarea şi indisponibilizarea autoturismelor reclamate ca fiind furate în străinătate, sub supravegherea directă a unităţilor de parchet competente, poliţiştii de frontieră au colaborat cu structurile similare din statele membre UE, realizând un schimb operativ de date şi informaţii, prin intermediul Punctelor şi Centrelor de Contact de la frontieră.

CAZ SEMNIFICATIV:

Printre cele mai recente cazuri se numără un autoturism din clasa de lux, evaluat la aproximativ 200.000 euro, descoperit de poliţiştii de frontieră din cadrul Punctului de Trecere a Frontierei Moravița.
În data de 23.12.2024, s-a prezentat la controlul de frontieră, pe sensul de intrare în țară, un cetăţean francez în vârstă de 32 de ani, la volanul unui autoturism, înmatriculat în Italia. În urma verificărilor specifice, poliţiştii de frontieră au constatat că vehiculul figurează în bazele de date ca fiind bun căutat pentru confiscare, alertă introdusă de autorităţile din Italia.
Cu privire la aspectele constatate, conducătorul auto a declarat faptul că a închiriat autoturismul din Italia, neavând cunoștință despre starea juridică a acestuia.
Autovehiculul au fost indisponibilizat la sediul instituției pentru continuarea cercetărilor.

Comunicat de presă
Centrul de Informare și Relații Publice din cadrul Inspectoratului General al Poliției de Frontieră

Cu opera „nomadului” brăilean Panait Istrati, care – aidoma lui Maxim Gorki – a cunoscut din copilărie colții sărăciei, a terminat doar șase clase primare, a practicat vreo 14 meserii, a călătorit în Orientul Mijlociu, Egipt și Franța (aici a învățat franceza clasică și a început să scrie literatură de calitate), cu opera acestui „nomad”, prin urmare, m-am „întâlnit” când eram elev de liceu, atunci citindu-i scrierile neprimejdioase pentru regim (Ciulinii Bărăganului, Chira Chiralina, Codin, Moș Anghel, Neranțula etc.), precum și cele două volume de Opere alese (Povestirile lui Adrian Zograffi), traduse de Eugen Barbu din limba franceză (Editura Pentru Literatură, București, 1967): Prezentarea haiducilor și Domnița din Snagov.
Chiar dacă Nicolae Iorga nu l-a apreciat deloc pe faimosul nostru conațional autodidact („Opera lui Panait Istrati ne arată elocvent că avem de-a face cu un hamal din portul Brăilei”), iar Pamfil Șeicaru, datorită includerii unor pesonaje homosexuale în povestirile Moș Anghel și Chira Chiralina, îl numește pe Istrati „biet poet al șezuturilor deflorate”, eu într-atât am apreciat vraja limbii lui de povestitor și calitățile sale de luptător, încât i-am făcut acest portret literar în cartea Symphonia cuvintelor (Editura Echim, Sighetu Marmației, 2005): „Mai mult ca oricare dintre românii celebri, Panait Istrati a fost un hoinar de mare calibru – din Asia Mică până în Franța, dar și un povestitor neîntrecut. A fost un redutabil luptător (prin străduințe supraomenești și-a însușit o franceză fără cusur), dar și un învins în credință și idealuri, dovada făcând-o Spovedanie pentru învinși, cartea despre brutala năruire a marilor sale prietenii și a speranțelor legate de viitorul comunist al omenirii…”
Da, căci în Cuvânt înainte la Spovedanie pentru învinși (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991), Alexandru Talex, un exeget al operei istratiene, ne face cunoscut că „pe 15 februarie 1929, Panait Istrati sosește la Paris, înapoiat din Uniunea Sovietică”, și de îndată se pune pe scris („La 20 mai 1929, manuscrisul cărții Spovedanie pentru învinși era bun pentru tipar”), astfel încât – editată de Rieder, în colecția Témoignages (Mărturii) – ea apare în librării pe 15 octombrie 1929, dată la care „Partidul Comunist Francez, prin organul său L’Humanité, dă semnalul atacurilor, la care se raliază toată presa de stânga din Occident, urmate mai apoi de trista campanie mercenară a lui Henri Barbusse, cu văditul scop: asasinarea morală a scriitorului nostru”.
Convins că „arta are o morală”, că – adică – este „un soldat al Libertății și dreptății sociale” („Frumosul înseamnă lupta împotriva mârșăviilor și crimelor epocii. Nu se poate vorbi despre Frumos în mijlocul unei omeniri care se sfâșie. Nu mai cred în niciun «crez», în nicio idee, în niciun partid, în niciun om”), „scriitorul cetățean Panait Istrati” (Al. Talex) nu numai că n-a trădat și n-a făcut compromisuri (în inspirata exprimare a prefațatorului și traducătorului: „Nu și-a sulemenit condeiul pentru chivernisire personală”!), dar s-a situat printre primii formatori de opinie (scriitori, jurnaliști), care a dezvăluit lumii întregi opulența nomenclaturiștilor, în timp ce poporul era cu nerușinare mințit, terorizat, asuprit și înfometat.
În plus, fiind un curajos om de opinie și gândind necontenit în perspectiva timpului, la acuzația că-i fascist, Panait Istrati a răspuns cu „viguroasa confesiune Omul care nu aderă la nimic”…
De ce Istrati susține că nu (mai) crede „în niciun om”, afirmație care pe mine m-a determinat să aplic tușa „brutala năruire a marilor sale prietenii” pe portretul lui de mai sus? Deoarece, ne informează același Alexandru Talex, după ce scriitorul nostru publică în La Nouvelle Revue Française (1 octombrie 1929) capitolul Afacerea Rusakov sau URSS de azi în Spovedanie (Rusakov este prototipul evreului comunist căzut în dizgrație, pe care compatriotul nostru îl cunoaște foarte bine și-l apară din toate puterile, convins fiind de nevinovăția lui), scriitorul și bolșevicul Romain Rolland, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură (1915), ripostează: „Nimic din tot ce s-a scris de zece ani încoace împotriva Rusiei, din partea dușmanilor ei înrăiți, nu i-au făcut atâta rău cât îi vor face aceste pagini. (…) Doresc ca pe viitor să nu te mai ocupi niciodată de politică; nu ești deloc făcut pentru ea”.
E drept, până la moartea lui P. Istrati (16 aprilie 1935), „prietenul” R. Rolland a păstrat tăcerea, chit că nu s-a simțit prea confortabil după îndreptățitul reproș al românului: „Nu-ți voi ascunde deloc mirarea de-a te vedea devenit un sovietic, atât de oficial”.
Fără să aprecieze dârzenia compatriotului nostru de-a spune lucrurilor pe nume, bunăoară așa ca Ernst Bendz în 1948 („Această carte marchează splendid ruptura sa cu viața de până atunci, cu frații de luptă și de clasă, cu credințele sale cele mai scumpe, cu speranțele sale cele mai deznădăjduite”) sau ca Joseph Kessel în 1972 („Pentru această revoltă l-am iubit pe Istrati”), totuși, Romain Rolland se pronunță în Jurnalul său (1934-1935) „împotriva execuției publice a unui prieten”, iar în interviul acordat lui Vézelay, chiar ia apărarea tardivă a lui Panait Istrati: „n-a trădat pe nimeni, (…) i-au lipsit prietenii credincioși, capabili prin afecțiunea lor să-i dea reconfortarea de care avea nevoie”.
Indiscutabil că i-au lipsit prietenii adevărați (gura păcătosului adevăr grăiește), de îndată ce pretinsa prietenă Madeleine Paz, cea care, făcând recenzia cărții Casa Thuringer (ne informează autorul în Omul care nu aderă la nimic), încheie cu „ordinul” agreat de toți amicii politici: „Cizmarule, rămâi la ciubotele tale!”
Cât privește cuvintele lui Rolland, ne avertizează Al. Talex, în ele se simte întrucâtva „amărăciunea propriilor remușcări”, nicidecum enorma durere provocată de execrabilul mod în care s-a comportat cu un prieten sincer și devotat…
Nu în ultimul rând trebuie făcută precizarea că, acuzându-l pe Henri Barbusse de minciună (scriitorul român n-a fost niciodată fascist sau de partea asasinilor!), Partidul Comunist Francez, prin intermediul cotidianului L’Humanité din 21 aprilie 1978, a recunoscut „rolul glorios (dar ingrat) de pionier” al lui Panait Istrati în lupta „ pentru o omenire mai bună și mai dreaptă”.
Dar iată câteva citate elocvente din Spovedanie pentru învinși:
1) „Nu suntem comuniști”, îi spune scriitorului o inteligentă țărancă basarabeancă, nu atât pentru că „la drept vorbind nu știm ce înseamnă asta”, cât pentru faptul că „acești consomoli trec cântând și scuipă în ferestrele casei părintești, insultă bătrânii și se uneltesc între ei, mai mult decât oamenii mari”;
2) „Pe la jumătatea lunii iulie, încep să am bănuieli serioase despre moralitatea regimului revoluționar”;
3) „De-o parte muncă puțină, prost retribuită, șomaj, privațiuni, persecuții; de alta favoritism, alesul pe sprânceană, abuz, sinecuri, deturnări de fonduri, turnătorie, politicărie”;
4) „Dacă vei fi cu noi, te vom susține, iar dacă ne vei ataca, te vom nimici” îi spune Agranov, șeful GPU-ului și mâna dreaptă a lui Stalin, la sfârșitul unei întâlniri ce durase „de la zece seara până la patru dimineața”, acesta fiind răspunsul zbirului bolșevic la întrebarea lui Istrati: „Ce trebuie să fac, înapoiat în Occident?”;
5) „De la un cap la altul al împărăției – puși cu botul pe labe de măciuca fascismului roșu – siberiile gem de Rusakovi, de Ghezzi și încă de alți oameni pe care fascismul roșu i-a folosit mai întâi pentru scopurile sale murdare, aruncându-i apoi în închisoare”.
La legitima întrebare: „Ce reprezintă această carte în ansamblul operei istratiene?”, ea fiind rodul moral-spiritual și atotuman al invitației făcută scriitorului de-a participa la sărbătorirea unui deceniu de bolșevism, totodată al lungilor călătorii făcute în cele 16 luni de ședere în URSS, inclusiv călătoria la Atena în tovărășia scriitorului și prietenului Nikos Kazantzakis (împreună cu Soviete 1929 de Victor Serge și Rusia fără mască de Boris Suvarin, ambii scriitori ruși dizidenți, scrierea După 16 luni în URSS a apărut în colecția Mărturii a editurii Rieder sub numele generic Spre altă flacără, toate cele trei cărți purtând temporara semnătură a lui Panait Istrati, ca să „le asigure difuzarea în librării”), la legitima întrebare, deci, Alexandru Talex răspunde că este „Cartea de vizită” a mult înzestratului și nedreptățitului nostru compatriot.

George PETROVAI

În fiecare an sărbătorim Noul An, în fiecare an ne sărbătorim ziua de naștere dar eu sărbătoresc fiecare zi ca pe un nou început, o renaștere infinită a unui nou început, al unui Nou An. Timpul pentru mine nu mai există, azi înseamnă ieri și mâine în același timp. Pentru mine totul este etern, fără sfârșit. Un etern început. Este realitatea în care am ales să trăiesc și e absolut minunat.

Dar, revenind la timpul liniar așa cum toți îl cunoaștem, am sărbătorit și finalul anului 2024. Nu știu pentru voi dar pentru mine anul care s-a sfârșit a fost cel mai scurt pe care l-am trăit până acum și cel mai plin din punct de vedere al trăirilor, l-am trăit din plin cu tot sufletul, cu bine și cu rău. Am învățat să îmbrățișez răul ce mi-a ieșit în cale la fel de mult ca binele, am acceptat totul cum vine, cu încredere, ascultându-mi intuiția de care sunt conștientă de mai mult de patru ani și care nu m-a înșelat deloc până acum.

Sunt sigură, ca și în cazul meu, ați trăit multe și voi, și cred că încă trăiți acum mult mai intens. Astrele și Universul ne obligă să înaintăm dacă nu am făcut-o până acum la viteza normală, dacă ați lăsat lucrurile nerezolvate sau emoțiile ascunse din viața voastră, acum cerul vă obligă să ieșiți din zona de confort. Vă obligă să vă înfruntați cele mai mari frici. Vă obligă să vă puneți întrebări mai multe ca de obicei, apropo de criza existențială și politică, apropo de sistemele publice ce ne ghidează sau ne-au ghidat până acum. Cred că haosul din exterior și chiar interior vă pune pe gânduri și în reflecție. Într-un cuvânt, deveniți mai conștienți de ceea ce este în jurul vostru.

Credeți sau nu, dar ce se întâmplă e absolut normal. Fundațiile vechilor crezuri și sisteme trebuie să se prăbușească. Trebuie făcut loc noului, noi fundații trebuie clădite, dacă ființa noastră este încărcată cu „vechituri” noul nu are loc unde să se instaleze. E o regulă universală a fluidității. Și așa cum se spune, nu cei mai puternici supraviețuiesc într-un mediu „ostil”, oricare ar fi el, ci cei care se adaptează mai ușor. Fiți ca apa, dacă sunteți puși într-o cană veți lua forma canei, dacă sunteți puși într-un ceainic veți lua forma ceainicului. Fluiditatea este starea care vă va ajuta să treceți peste ceea ce se întâmplă la ora actuală.

Nu am învățat să trăim în acord cu Universul și cu natura, nu am fost învățați că, de fapt, Universul dirijează tot, că totul are un ritm și regulă, o lege proprie a lui și trebuie să-l urmăm. Am urmat regulile pământești deoarece cele cerești ne-au fost ascunse mii de ani sau le-am ignorat pur și simplu, dar se trezesc în noi încet; reguli pe care le avem și le-am avut dintotdeauna la naștere, în noi, încep să se trezească.

Fiul Omului se trezește. Tot ce nu este autentic și în acord cu legile universului se va dizolva, de la relații personale, sociale, naționale până la cele planetare.
„Veți cunoaște adevărul și adevărul vă va elibera.” (Ioan 8:32)

Mesajul meu de anul trecut rămâne la fel și pentru anul ce vine, și va fi și pentru următorul și următorul – CREDEȚI! – credeți în viața voastră, în destinul vostru și mai ales în visurile voastre. Credeți chiar și atunci când sunteți tentați să nu mai credeți.
Credința și lumina îmi sunt prietenii mei cei mai buni și cei mai fideli. Credința și lumina îmi ghidează viața, fiecare gând, sentiment și fiecare zi îmi este minunată și o simt minunată chiar și atunci când nu este. De fapt o singură schimbare de perspectivă a unui gând sau sentiment mă transportă într-o realitate diferită. Suntem „alchimiști” și nici nu ne dăm seama de multe ori. Putem transforma totul în noi și în exteriorul nostru cu un simplu gând și sentiment.

2025 va fi un an și mai zbuciumat decât anul acesta, dar este anul în care destinele noastre se decid. Depinde de fiecare dintre voi ce alegeți. Să trăiți în frică, ură și răzbunare sau alegeți să trăiți în iubire, pace și unitate. Voi decideți și voi v-ați decis soarta dintotdeauna. Putem învinovăți sistemul, părinții sau oamenii din jurul nostru pentru ce ni se întâmplă sau ni s-a întâmplat o viață întreagă, putem juca rolul victimei fără sfârșit, de altfel românii sunt foarte buni în acest rol al victimei, dar niciodată nimeni nu a ales în locul nostru ci noi am ales. Și am ales din frică, naivitate sau bunătate, din neștiință sau confuzie și a fost exact ceea ce am avut nevoie pentru a învăța și avansa.

Am să închei acest mesaj de început de an cu un citat din Buda, învățăturile lui îmi ghidează și facilitează cotidianul, pe lângă credința și lumina ce mă înconjoară. „Cel care este stăpân pe sine este mai mare decât cel care este stăpânul lumii.” (Buda)

Bogăția unei națiuni începe cu bogăția pe care fiecare o are în inimă.

La mulți ani tuturor!

Ionița Năneștean

Salut, Sighet!
urează colaboratorilor și cititorilor… de-acasă și din lumea largă:

LA MULȚI ANI!
Boldog új évet!
Happy New Year!
Felice Anno Nuovo!
Frohes Neues Jahr!
Bonne Année!
Щасливого Нового року!
Feliz año nuevo!
Adveniens Annus vobis fulgida et optima portet!

Salut, Sighet!

31 decembrie e poate ziua în care v-ați obișnuit să ascultați ce are de spus Antoine despre anul care a trecut, despre ăl ce va să vie și să citiți una dintre confesiunile lui (că știm deja că are multe). Dar dacă vrem să intrăm într-un nou an diferit, atunci să-l terminăm pe cel vechi într-un mod diferit. Așa că azi Antoine va tăcea. Nu e el prea împăcat cu acest gând și, dacă e să fiu sinceră, nici eu nu sunt. E greu să fii vulnerabil. Învăț asta de 21 de ani și nu mă aștept să termin acest proces al învățării în 2025. Dar cum speranța-i cea mai mare glumă, cine știe ce aduce anul?

Azi voi transmite direct eu mesajul. Greu de crezut, nu? Avantajul celui care scrie e că adesea se poate ascunde în spatele personajelor pe care le creează și așa poate spune tot ce îi trece prin minte. Dar atunci când ființele creionate dispar din peisaj, parcă e mult  mai greu să scrii,  nu pentru că împreună cu ele ar pleca și asumarea, ci pentru că îți e frică. De ce? Răspunsul la această întrebare nu-l am nici eu. Dar cu frica în sân și locul 42 ocupat în tren, scriu.

2024… Să întreb dacă a fost greu sau ușor e ca și cum aș aștepta răspunsul la Ce vrei să te faci când vei fi mare?.  Să încerc să aflu  dacă l-am repeta ar fi o dovadă de imaturitate. Să fac un tabel în Excel în care să scriu bucuriile și supărările, ar fi prea superficial. Și atunci, cum se analizează un an? Prin clipe.

2024 a fost format din momente și, ca în matematică, rezultatul obținut e suma lor. Diferența e că-n viață nu există rezultat corect, ci doar un etalon spre care să apreciem termenul de după egal.

Anul acesta a deschis de multe ori Cutia Pandorei, dar de fiecare dată ne-am străduit să o închidem înapoi. Și, cum ne așteptam, ne-a ieșit. Am răsuflat ușurați și am mers mai departe până la următorul episod  care ne forța din nou puterea. Am trecut cu bine și peste acesta că orice-ar fi suntem români, ne descurcăm. Doar că momentul de prea plin e inevitabil, ce facem după răsună de prea multe ori și planul de rezervă, la fel ca-n fiecare an, rămâne la stadiul de titlu.

Însă nu aș vrea să citiți prea mult despre ce a fost, deoarece ați trăit pe propria piele, ci despre ce va fi, despre cele 365 de pagini care nu sunt goale, așa cum ne amăgim. Pentru că pe fiecare dintre ele e scris sau chiar mâzgălit cel puțin un punct. Restul paginii e plin de necunoscut, într-adevăr, dar farmecul e că unele lucruri le știm din start, iar asta ne oferă o fărâmă de credință că nu o să cădem în gol.

Să încep cu primul. Oamenii. Împărțim cu ei toamna și iarna, cele 8 ore la serviciu și vacanțele, traseul cu autobuzul sau chiar serile când îi vedem dincolo de ecran. Oamenii- punctul tare sau slab al existenței noastre, dar cu siguranță elementul ce nu va dispărea niciodată, deoarece dacă am  fi ultimul om de pe pământ, tot va exista un Mic Prinț care să ne facă drumul prin pustiu mai ușor.  2025 cu siguranță nu se va zgârci să ne învețe că unii vor veni neașteptat, alții vor pleca atunci când e momentul sau  poate atunci când ne vor învăța lecția și câțiva- ei bine câțiva nu vor pleca niciodată. Dar noi să nu ne zgârcim în a-i iubi, oricât ne-ar arăta noul an că oamenii sunt atât de cruzi pe cât sunt de creativi.

Apoi – valorile și principiile. Nu se șterg la final de an și ce bine că e  așa! Indiferent de luna din calendar, calitatea nu-i păcat, iar lucrurile mici trebuie făcute cu dragoste mare. Mai întâi e ceea ce  ne unește, apoi ce ne diferențiază. Și, cel mai important, nicio zi nu schimbă pietrele de temelie și nici nu întoarce spatele noului. Cheia? Echilibrul…

La trecerea dintre 23:59 și 00:00 nu rămân în urmă abilitățile și priceperile tocmai ca momentul potrivit pentru lecția de evaluare să nu ne prindă nepregătiți. Și dacă stăm să analizăm mai atent, mai multe sunt lucrurile care rămân decât cele care se schimbă. Cu această concluzie și alături de cel care e constant dintotdeauna și pentru totdeauna, să scriem cu încredere toate paginile ce vor urma și să nu ne fie frică niciodată să tăiem și să o luăm de la capăt. În toată această trecere, noi să nu ne întrecem și nici să nu ne trecem, ci doar să petrecem curat, frumos și cinstit!

Să fie anul întrebărilor mai mult decât cel al răspunsurilor. Anul pașilor mici, nu al săriturilor în lungime. Anul credinței în ciuda îndoielii și al prieteniei între oameni cu atâtea diferențe. Anul scopurilor, nu doar al TO DO-urilor și calmului chiar și în mijlocul haosului. Anul momentelor prețuite, nu al zilelor uitate. Anul organizării și al planificării, nu doar al spontaneității. Anul familiei și, în special, anul în care nu frica  domnește nici atunci când pare că nesiguranța ia cu asalt tronul, ci pacea.  Să fie anul… atât! Ne descurcăm noi cu el oricum ar fi!

Cu drag spre un ‘nainte fix așa cum trebuie să fie,
Gabriela Mich

P.S.  Antoine tace doar azi. Revine el în forță cât de curând și deja are o întrebare la care caută răspunsul De ce să iei viața la pas singur când în autobuz sunt câte două locuri?
P.P.S.  Aceste gânduri și o bună parte din cele care vor urma, le veți găsi pe blogul meu. Să fie anul scrisului, zic!
P.P.P.S.  Zâmbiți mai des; nu face rău nimănui! Și credeți! Se pot întâmpla multe într-un an!

De aproximativ două luni primesc constant – în format electronic – o publicație săptămânală, „Monitorul BUCOVINEAN”, care apare la Hliboca (regiunea Cernăuți, Ucraina). Hliboca este centrul administrativ al raionului Cernăuți, situat la aprox. 30 km sud de orașul Cernăuți. Conform recensământului din anul 2001, din cei 9302 locuitori, 12,16% sunt vorbitori de limba română.

La ediția din acest an a Festivalului Internațional de Poezie din Sighet (octombrie 2024) au participat și trei poeți din regiunea Cernăuți. Unul dintre ei, Nicolae ȘAPCĂ, binecunoscutul poet, publicist și editor (căruia i s-a acordat Premiul pentru poezie al Editurii Valea Verde), este și directorul acestei interesante publicații „Monitorul BUCOVINEAN”. Trebuie să recunosc că până la momentul la care am început să primesc „Monitorul” nu aveam idee ce face, cum trăiește și cu ce probleme se confruntă minoritatea românilor din regiunea Cernăuți. Am început să citesc cu interes fiecare număr primit – zilele trecute am recepționat ultimul număr din acest an, nr. 51, Joi, 26 decembrie 2024 – și am sesizat durerea celor care se află într-o țară în plin război, speranța pentru un an mai bun, dorința de-a trăi în pace, de-a fi respectați, de-a se dedica culturii și promovării tradițiilor proprii.

Acest ultim număr al anului 2024 include articole care evidențiază Colindele (Festivalul datinilor de iarnă „Florile Dalbe”), Sărbătoarea, Iubirea, Libertatea („Carpe Diem – din confesiunea lui Moș Crăciun”), performanțele românilor din Ucraina („Între Cluj și Culiceni își împarte viața Ana-Maria”, „Cântecul este pasiunea ei – Viorica Lupu”) etc. și în mod special „Demnitatea Națională” („Dragostea față de neam trebuie altoită din leagăn”), un amplu material semnat de inimosul Nicolea Șapcă.

Sunt – grație acestei publicații – conectat cu o comunitate românească despre care știam foarte puține lucruri și pe care n-o „simțeam” aproape deloc. Astfel am avut o plăcută revelație și am conștientizat că există o Românie „de afară”, din păcate prea puțin cunoscută, care nu-și uită obârșia! Nota bene: publicația „Monitorul BUCOVINEAN” este tipărită cu sprijinul Departamentului pentru Românii de Pretutindeni.

Mulțumesc, Domnule Nicolae Șapcă, mulțumesc Echipei care asigură continuitatea „Monitorului BUCOVINEAN”.
FELICITĂRI!… LA MULȚI ANI CU/ ÎN PACE!.. și… aștept cu nerăbdare următorul număr, primul din anul 2025.

Ion Mariș

Anul acesta evreii de pretutindeni sărbătoresc Hanukkah începând cu 25 decembrie 2024 (5785 în calendarul ebraic) când au aprins prima lumânare. Sărbătoarea ţine până pe 2 ianuarie 2025 (5785 în calendarul ebraic).
Sărbătoarea începe întotdeauna în a 25-a zi a lunii kislev din calendarul ebraic. Aceasta se termină în ziua a doua sau a treia a lunii tevet, din calendarul ebraic.

Hanukkah (în ebraică înseamnă „dedicare”), este de fapt un Festival al Luminilor și comemorează victoria macabeilor asupra armatei greco-siriene, miracolul ulterior de rededicare a Templului Sfânt din Ierusalim și de a-i restaura „menora” sau lampa. Prin miracolul de la Hanukkah ni se relatează că, în acea luptă din sec. II î. Hr., a fost găsit un singur recipient cu ulei, suficient pentru a menține flacăra lămpii Templului doar pentru o zi și, totuși, lumina a ținut opt zile.

Sfeșnicul Hanukiyá este cel mai cunoscut și important simbol al acestei sărbători. Aprinderea acestor lumânări ajută oamenii să își aducă aminte de cele întâmplate și de victoria strămoșilor lor. Sfeșnicul obișnuit al evreilor (denumit menoră) are șapte brațe. Cel dedicat pentru Hanuka are însă nouă brațe și este numit Hanukiyá. În trecut, acesta era denumit simplu menoră de Hanuka, dar în secolul XIX i s-a dedicat un nume separat. Hanukiyá are nouă suporturi pentru lumânări: în prima zi este aprinsă o lumânare, în a doua, două lumânări și așa mai departe, astfel încât, în ultima seară să fie aprinse toate cele opt lumânări. A noua lumânare este cea folosită pentru aprinderea celorlalte.

Foto & Video: dr. Sorin Markus

Rândurile mele despre această carte au apărut pe 17 august 2014 pe site-ul sighet-online.ro. Au trecut zece ani şi câteva luni…  S-a schimbat ceva într-un deceniu? Nu cred…  Reiau cele scrise atunci, pentru a vedea că suntem tot acolo. Adică unde NU trebuie!…

Augustin Buzura face parte dintre noi, cei aflaţi la periferie, adică departe de Centru, de locul unde se iau marile decizii, întotdeauna peste capetele noastre. Dacă mai adaug un sinonim în sens figurativ pentru „canon” (suferinţă sau chin), reiese din titlul cărţii scriitorului maramureşean că nemulţumiţii României de azi sunt mulţi, poate prea mulţi. Diferenţa o face faptul că unii sunt neîntrecuţi maeştri în mânuirea cuvintelor, alţii se mulţumesc doar să constate şi să meargă mai departe prin viaţă fără să comenteze ceva…

A fost o lungă perioadă de timp în care autorul a crezut că poate îndrepta câte ceva din relele societăţii noastre: „…vreo treizeci de ani, de la debut şi până la Revoluţie, m-am iluzionat că sunt util, că trebuie să strig în locul celor ce nu ştiau să strige ori se temeau […].”

Greu înainte de decembrie 89… „Romanele, articolele şi interviurile publicate atunci, în acei ani, când a fost cumplit de greu, după interdicţii şi interminabile confruntări cu cenzura şi cu Securitatea îmi sunt mărturie.”

Greu şi după „schimbarea la faţă” a ţării, când, deşi putem vorbi şi acţiona mult mai liber, n-o facem… Augustin Buzura îl citează pe Erich Fromm: „Nu există, oare, pe lângă dorinţa înnăscută de  libertate şi o dorinţă instinctivă de supunere?”

Poate fi o explicaţie pentru toate câte ni se întâmplă. În afară de explicaţii sau justificări, la ce altceva să ne aşteptăm?… Autorul cărţii tratează câteva teme care ne interesează pe toţi cei aflaţi la periferia strâmbei societăţi româneşti: „Într-un timp incredibil de scurt, educaţia, sănătatea, economia au fost cu desăvârşire distruse cu contribuţia celor care ar fi trebuit să le apere: intelectualii.”

Temele mai înainte menţionate au apărut în editorialele autorului în perioada 2005-2008 în revista „Cultura”. Au fost adunate într-un volum care a apărut in 2012. Suntem în 2014 şi nimic din cele scrise de Augustin Buzura cu câţiva ani în urmă nu pare a-şi fi găsit rezolvarea… De fapt, la noi nu se schimbă nimic… Aflăm din „Canonul periferiei”că Ion Luca Caragiale era de părere că „Suntem cum suntem şi teamă mi-e că tot aşa vom rămâne”.

Ce zicea Camil Petrescu despre „activitatea” politică din România pare să fi fost ieri… „România… produce îndeosebi grâne, lemn, eseuri, spanac, vite, petrol şi ascultători de conferinţe.”

Ne distingem cu ceva de restul ţărilor, dar nu cu ceea ce ar trebui… „…unde concurăm noi fără adversari şi fără riscul de a fi întrecuţi prea repede este, se ştie, haosul. […] Nicio zi fără scandal, nicio zi fără minciună.”

Şi din când în când împăcări care păreau imposibile între adversarii politici de ieri… Există pentru toţi un lucru comun: dorinţa furibundă de a accede la putere cu orice preţ, cu orice compromisuri…

De la  miniştrii noştri, autorul surprinde un aspect esenţial al activităţii lor. Nimic nou…

Camil Petrescu (în 1935, după un scandal guvernamental legat de armament): „N-avem timp să culegem idei de la miniştrii noştri, mai ales că nici nu cunoaştem vreunul dintre ei cu idei.[Un ministru], din clipa în care a depus jurământul, devine un fel de fiară urmărită, încolţită, se zbate disperat să treacă prin rândurile solicitatorilor, incapabil să mai cugete ceva…”

Ce fel de țară avem? „Dincolo de bătălia oarbă şi ridicolă pentru imagine se găseşte o ţară tristă, obosită de zgomot şi aşteptare zadarnică,[…] o ţară ce aşteaptă învinsă următoarele buletine meteorologice şi, fireşte, noile războaie mediatice, fără învinşi şi fără învingători”

Augustin Buzura  e, uneori, în articolele care au fost adunate în „Canonul periferiei”, resemnat:  „…în absenţa pedepsei capitale, frigul, mizeria, inundaţiile şi incompetenţa pun în operă ceea ce odinioară făcea justiţia.”

În alte articole, autorul ne îndeamnă să nu ne lăsăm învinşi fără a încerca să facem ceva…

„…România are şi o altă faţă, diferită de aceea pe care o arată diletanţii şi nechemaţii, atât de numeroşi, ce răspândesc in jur intoleranţă şi ură crezând că au contract cu veşnicia.”

Martin Luther King spunea: „Vieţile noastre se încheie în ziua când rămânem tăcuţi în privinţa lucrurilor care contează”.      

După cum lesne se poate constata în „Canonul periferiei” academicianul Augustin Buzura nu tace în privinţa lucrurilor care contează. Din păcate, mulţi nu scriu, nu acţionează, nu reacţionează. Doar citesc şi tac…

Horia PICU

Ideea de început a plecat de la principiul comuniunii dintre Om și Dumnezeu, adaptat la condițiile de astăzi, în termeni pragmatici dintre oameni și slujitorii Domnului, preoți, pastori, predicatori, lideri creștini, care cu toții au același țel: menținerea legăturii între divin și pămîntesc.
Credința în cele sfinte este bazată pe o trăire spirituală plină de mister, da, e nevoie și de o astfel de abordare deoarece nu numai ce e palpabil face parte din viața unui om.
Totul trebuie însă gîndit ca acolo, unde la mijloc e vorba de sufletul omului, să fii cu atenție, să fii un bun strateg (orator) să-ți ții „publicul” aproape, asemeni unui păstor, vizavi de turma lui, pe care o păstorește.
În aceste vremuri de incertitudine și nepredictibilitate (vorba politicienilor), refugiul omului se identifică cu ceea ce puterea laică nu este în stare s-o ofere și anume Biserica lui Dumnezeu.
Comunicarea sinceră, pe față, cu toate cu toate adevărurile care trebuiesc spuse, nu cu jumătăți de măsură sau de-a dreptul mincinoase.

Unde să fugă omul înșelat și umilit dacă nu Acasă? În Casa Domnului unde speră să găsească adăpost și cuvinte care să-i schimbe starea de neîncredere, de lehamite, de dezamăgire, deziluzie și preaplin de rău!? Fuge la Biserică! E adevărat, nu fiecare poate să fie un fervent „umblător” la acest lăcaș.
Viața ne-a despărțit și ne-a împrăștiat în toate zările, dar cel puțin românul e de o așa factură mai aparte și face ce face de nu-și uită obîrșia și măcar de sărbătorile împărătești, Paște și Crăciun, se întoarce acasă.

Era o avalanșă de tineri sosiți care alături de părinții lor inundau bisericile, ostoindu-și dorul de casă și de credință, luînd un „paos” (pauză) la alergăturile departe, prin cele străinătăți, după un trai decent …
Era o efuziune și o trăire unică!
Cîntările corului și ale preoților se amestecau cu bucuria și lacrimile celor întorși!
În sfîrșit ACASĂ, unde găseau înțelegere și era cineva care să-i asculte  și să le dea îmbărbătare de la înălțimea unui amvon, cît să-i țină încă un an înstrăinați și însingurați!

N-am crezut că va trebui ca eu să pledez pentru aceștia, (cu toate scuzele de rigoare), dar nu intenționez să aduc vreo ofensă cuiva, ci doar să mă indignez în numele lor și să aștept niște răspunsuri la niște nelămuriri, care de cîțiva ani nu-mi dau pace.
Și anume: de ce (inclusiv în biserica mea) preoții au ales să oficieze Sf. Liturghie cu spatele către credincioși?
Onoarea de a le vedea fețele e prea mare și nu suntem vrednici de ea? Acest ritual sau această dogmă, treptat, treptat, omoară credința celor puși să vadă doar niște dosuri de preoți și nu chipuri! Dacă se numesc păstori de oameni, de ce nu iau exemplu unui păstor de oi!
Care cioban își păstorește turma cu spatele la ea? Vine lupul și o atacă!
Așa și în Biserică. Parcă s-a petrecut o schismă între preot și credincioși! Numărul lor scade de la an la an! De ce nu se găsește o formulă de a atrage oamenii, de a le vorbi față în față, privindu-i în ochi! Lumea din spatele lor de abia înțelege înșiruirea inteligibilă de cuvinte, fără ca la sfîrșit să meargă acasă cu un mesaj, cu o temă de meditație.
Trebuie adaptat și discursul, care trebuie coroborat cu specificul lumii în schimbare. Isus a vrut modernizarea bisericii și a discursurilor. A fost și un vizionar pentru schimbările care vor surveni!
Dar, n-am învățat nimic! Dintr-o expunere spusă cu spatele, nu mulți rămîn cu vreo învățătură!
Nu acesta a fost mesajul lui Isus la Cina Cea De Taină: „faceți aceasta în amintirea mea”! Jertfa lui n-a fost bine înțeleasă nici după 2000 de ani… El a pus pe primul loc oamenii  pentru care a și murit, nu dogmele și ritualurile dictate, menite să adîncească prăpastia dintre Om și Dumnezeu.
Coborîți-vă dragi preoți la turmă, întoarceți-vă fața către ea! Altfel riscați să vă treziți singuri în biserici, iar lupii hulpavi care atît așteaptă, vor jubila de lipsa voastră de vigilență!

Ileana Pisuc

PS: Motivația pentru care am scris această „dizertație” este că în nicio reproducere după viața lui Isus, nu l-am văzut stînd cu spatele în timp ce le vorbea mulțimilor! Dacă El e reperul, de ce facem copii false de adevăr!?

Foto: reproducere după pictura „Cina cea de taină” a lui Tintoretto.

Azi, 27 decembrie 2024, Sighetul a fost în sărbătoare, aici a avut loc cea de-a 56-a ediție a longevivului Festival de Datini și Obiceiuri de Iarnă „Marmația”, organizat de către Primăria, Consiliul Local, Centrul Cultural și Muzeul Maramureșan din Sighetu Marmației, alături de Consiliul Județean Maramureș și de VisitMaramureș.

În pofida faptului că demografia, emigrația și globalismul nu sunt cei mai buni prieteni ai Maramureșului tradițional, acesta dovedește cu fiecare ocazie ivită că posedă resurse nebănuite și că nu are de gând să se lase!

Drept urmare, nu mai puțin de 25 de grupuri folclorice din felurite colțuri ale Maramureșului, dar și din alte județe ale țării (Bihor, Neamț, Satu Mare, Suceava etc) plus Ucraina vecină, alături de nelipsiții draci, căruțe trase de cai și un călăreț deschizător de drum, au performat în fața celor câteva mii de spectatori.

S-au remarcat, prin calitatea prestației și a recuzitei, ansamblurile din Vadu Izei, Oncești, Săliștea de Sus, Bârsana, Botiza, Ruscova, Vatra Moldoviței, Clubul Copiilor din Sighetu Marmației și Viflaimul din Vișeu de Jos, dar adevărul este că absolut toți performerii au fost la înălțime și și-au meritat aplauzele cu prisosință!

A urmat apoi un spectacol la scenă, în care au evoluat Ion Pop și Grupul Iza, grupul „Ma Ra Mu” și Vlăduța Lupău, totul încheindu-se cu un foc de artificii.

Foto & text: Teofil Ivanciuc

Ultima apariție editorială a anului 2024 la Editura Valea Verde din Sighet este volumul de poezii semnat de Echim VANCEA: „NI MĂ, NI” (editor și postfață– Ion Mariș, concept & design copertă – Izabela Dana Bacs-Balea, lector de carte – prof. Brîndușa Oanță, tipar – Aska Grafika).

„nu i-am putut găsi un alt titlu, mulțumindu-mă să dau titlul… NI MĂ, NI, și ce e drept asta nu-nsemnează mare lucru, dar ce pot face?” (După Victor-Lévy Beaulieu)

* * *

■ Echim Vancea este poet, prozator, editor, publicist.
S-a născut la 19 octombrie 1951 în Nănești/ Maramureș ● Licențiat în Științele comunicării (2008) ● Membru al Uniunii Scriitorilor din România (1998) și al altor asociații și societăți culturale și profesionale ori colegii redacționale ● Redactor-șef al publicației regionale „Apșa” a românilor din Transcarpatia, Ucraina ● Debut literar în revista „Cronica (Iași, 1973) ● Debut editorial: Fotografie după un original pierdut, 1990 ● Colaborări ocazionale în publicaţiile literare din ţară și străinătate (după 1973). Este Cetățean de Onoare al  județului Maramureș (2022) și al Municipiului Sighetul Marmației (2023).
■ Volume publicate: ♦ Poezie: ● Fotografie după un original pierdut, 1990; ed. a II-a, , 2015; ● Doctor fără arginţi, 1997 ● Abatere de la dialog, 1998 ● Mâţa pe spini, 2001 ● Cititorul de drept comun, 2002 ● ● Ocupantul provinciei, 2004 ● Ningă-l-ai (antologie de autor; pref. Gheorghe Grigurcu), 2004 ● eu, celălalt, 2005 ● defăimarea liniştii, 2006 (haiku) ● Domeniu public (pref. Gheorghe Grigurcu), 2007 ● Şearpele când îl doare capul (postfață Ioan Holban), 2007 ● o fi şi cum zici d.ta, 2007  ● portret restant, după o noapte albă, 2008 ● Titlul mai târziu, 2009 ● Hramuri,  2010 ● Afară de unu singur, 2010 ● o noapte de umbre, 2011 ●  să nu spui niciodată „noapte bună!”, 2012 ●  pricină şi martor absenţei,  2013 ● Fiecare zi cu tăcerea ei anume, 2014 ● precum, 2015 ● umbra nu își împarte prada cu nimeni, 2016 ● umbra vine de mult mai departe, 2017 ● ultima pagină, 2019 ● Culoarul șarpelui, 2020 ● Paranteză temporară, 2021 ● Cuvinte întrerupte de creșterea ierbii,  2022 ● Culoarea pietrelor, 2023  ●
■ Traduceri în alte limbi: ● Sehonnai költemények/ Poeme de niciodată, 2003 (lb. maghiară) ● Усмішка кочовика/ Surâsul călătorului (lb. ucraineană; prefață Pavlo Romaniuk; postfață Vasil Kuhta), 2007 ● Tregtari i stinëve/ Neguţătorul de anotimpuri, 2015 (lb. albaneză) ●
■ Volume colective coordonate: ● Portret de grup cu Laurenţiu Ulici (comentarii, evocări, interpretări; în colab. cu Gheorghe Pârja şi Ioana Petreuş), 2002 ● Umbra noastră cuvântul. Serile de Poezie „Nichita Stănescu” de la Deseşti 1979-2003 (în colab. cu Gheorghe Pârja),  2003 ● Laurenţiu Ulici – 10 ani de posteritate (coordonator), 2010 ● Orașul cu poeți.Sighetul Marmației  în 12+1 prieteni (antologie, prezentare și selecția textelor, 2023 ●
■ Ediții îngrijite: ● Nepermisele iubiri. Balade și poeme de Mihai Nebeleac (poet român de expresie ucraineană. Autor al primului roman în limba ucraineană din România), 2018.