Teofil IVANCIUC, sigheteanul preocupat, pasionat de Istoria Maramureșului, autor al mai multor articole interesante (publicate în reviste de specialitate) și al unor volume având ca subiect prioritar Maramureșul („Sighetul Maramureșului”, „Vederi din Maramureș” etc.), a participat în perioada 09 – 12 septembrie 2026 la Congresul Național al Istoricilor Români 2026 de la București.
O discuție cu el ne apropie și mai mult de… Istoria Maramureșului!
Stimate Teo Ivanciuc, am aflat din mass-media că la invitația prof. univ. dr. Marius Diaconescu de la Universitatea din București, expert recunoscut pe „zona” Maramureșului medieval, ai avut ocazia să participi la Congresul Național al Istoricilor Români 2026, organizat la București, în perioada 09 – 12 septembrie 2026.
Am văzut câteva imagini de la acel Congres. Te rog să-mi spui, părerea ta de participant direct, cât de mare impact, cât interes a suscitat întâlnirea națională a istoricilor. Sunt curios de acest aspect ținând cont de starea, „importanța” educației, culturii, artei etc. din zilele noastre și-a mistificărilor (mai mult sau mai puțin profesioniste) care se „practică” azi și la nivel istoriografic.
Teofil Ivanciuc: Vă mulțumesc pentru oportunitatea de a transmite cititorilor „Salut, Sighet!” câteva cuvinte pe marginea acestui eveniment. Da, Congresul Național al Istoricilor Români 2026 a suscitat un interes major în rândul breslei, ținând cont de faptul că este bienal, fiind organizat doar o dată la doi ani, ediția a V-a fiind prima care se ține în Capitală.
Drept dovadă a importanței sale, stă faptul că numărul istoricilor participanți a fost de cca. 600, atât din țară și din Republica Moldova, cât și din „diaspora academică” din Franța, Germania, Italia sau Statele Unite.
În ce privește atenția acordată azi educației, culturii și, implicit, istoriei, acest lucru s-a putut observa prin impactul destul de limitat pe care Congresul l-a avut în exteriorul lumii istoricilor, în mass media națională, de exemplu.
Cât despre mistificările care inundă spațiul public, precum cele legate de dacii care, chipurile, ar fi fost părinții civilizației europene, cu tunelurile lor, cu fluxurile energetice, cu marile secrete ascunse în „impenetrabilele” arhive ale Vaticanului, nu sunt multe de discutat. De fapt, știința și-a spus deja cuvântul, totul acum este să vrem să ne documentăm temeinic și, mai ales, din surse sigure. Și nu, „deutsch” nu vine nicidecum de la „daci”.
Tu ai participat la panelul „Nobilimea românească din Maramureș și Banatul montan”, cu lucrarea „Primii nobili români din Maramureș”. Știm că ești un cercetător consecvent al istoriei noastre maramureșene. Ce „noutăți”, informații inedite, ai oferit participanților la panel?
Teofil Ivanciuc: Toți discutăm despre nobilii maramureșeni, dar nimeni nu abordează contextul, premisele care au dus la intrarea acestora în rândurile nobilimii regatului Ungariei. Așa că, în întâia parte a lucrării amintite am prezentat începuturile, primele contacte dintre cnezii maramureșeni și noii stăpâni veniți dinspre Câmpia de Vest: cucerirea de după anul 1271, episodul cu prizonieratul lui Otto de Bavaria din 1307 și, mai ales, luptele interne dintre tabăra regelui Carol Robert și aristocrații răzvrătiți, conduși, printre alții, de frații Borșa și Mojs fiul lui Mojs, conflict derulat între anii 1312-1320, perioadă în care apar primele înnobilări ale cnezilor din Maramureș, începând cu giuleștenii, în 1317, urmați de codreni, bogdănești, bedeuani, drăgoșești și alții.
Iar în a doua parte a lucrării am prezentat lista maramureșenilor atestați în calitate de nobili, respectiv „doar” de cnezi: este vorba despre un total de 20 de familii atestate înainte de anul 1400, cărora le-au urmat, desigur, mult mai multe, în secolul următor.
Presupun că există interes mai larg pentru „Istoria Maramureșului”. În afară de comunicarea profesorului Marius Diaconescu, ți-au atras atenția și alte comunicări pe acest subiect (Maramureșul)?
Teofil Ivanciuc: Profesorul Marius Diaconescu a avut o prezentare memorabilă, în care a argumentat că bine știutul blazon al Drăgoșeștilor (cel cu semilună și săgeată) a fost acordat lui Dragoș sau Sas de către regele Poloniei, nu de cel al Ungariei, țară căreia îi aparținea atunci Maramureșul.
Au mai fost și alte comunicări legate de Maramureșul nostru drag, atât la panelul la care am participat, cât și la alte colocvii. Menționez, printre altele, lucrarea privind Asociațiunea Pentru Cultura Poporului din Maramureș, prezentată de către Zsolt Szabó de la U.B.B. din Cluj-Napoca.
În câteva săptămâni va fi lansat volumul tău „Istoria Sighetului”, pe care-l așteaptă cu nerăbdare cititorii. Glumind un pic, cât crezi că va dura până va fi necesară o nouă ediție, revăzută și adăugită (cu „adăugiri” spectaculoase) a Istoriei Sighetului?
Teofil Ivanciuc: Da, se apropie momentul lansării „Istoriei Sighetului”, care se vrea a fi o primă sinteză de istorie a venerabilului oraș, „város”, „ștetl” și „markstadt” central-european. Și în care am încercat să prezint realitățile sale istorice cât mai succint și corect, într-o manieră liberă de prejudecăți și de subiectivisme de ordin etnic, religios, cultural, social, demografic sau politic, atingând și o serie de puncte care fie au rămas neștiute, fie au fost omise ori evitate de către predecesorii mei.
Și, n-ar fi deloc exclus ca o nouă ediție, revăzută și adăugită, să fie necesară în viitorul destul de apropiat, în măsura în care vor apărea noi date, documente și informații.
Alte completări, observații, evident vizavi de Congres?…
Teofil Ivanciuc: La Congresul la care am fost bucuros să particip, într-o atât de selectă companie, am putut reîntâlni istorici dragi, precum valoroșii profesori de la Facultatea de Istorie din Cluj-Napoca, dar am cunoscut și alți istorici de mare calibru, din București, Iași, Timișoara și din alte centre de cercetare.
Lucrurile nu se vor opri aici, am pus bazele unor anumite colaborări punctuale, și, în viitor, acest lucru sper că se va materializa prin realizarea unor proiecte de echipă legate de istoria Maramureșului.
Iar cititorilor „Salut, Sighet!” le doresc să rămână aproape de istoria noastră, care este atât de frumoasă, de diversă, de unică și de necesară.
Căci, „cei care au uitat trecutul, sunt condamnați să îl repete” (George Santayana)
Mulțumesc mult pentru informațiile furnizate! Din păcate… „învățăm din istorie că nu învățăm din istorie”. Sper să nu se confirme lucrul acesta în secolul XXI, secol al Inteligenței Artificiale (poate prea „acaparatoare”) dar cu Inteligența Umană în… regres.
Îți doresc rezultate pe măsura efortului depus și un context adecvat cercetărilor tale!
Ion Mariș
