Recurs la metodele politicianiste (autor, George Petrovai)
Trăim sub apăsarea neîndurătoare a politicilor şi mai mari şi mai mărunte, dar politicienii se dau de ceasul morţii să ne convingă că nu, dragi cetăţeni şi conpământeni, nu-i ceea ce vouă vi se pare, ci-i ceea ce noi vă spunem, că doar voi vă conduceţi după simţuri şi senzaţii, care se ştie prea bine ce curviştine sunt – azi aşa, mâine taman pe dos, pe când noi ne călăuzim ba după împrejurări, ba după interes, dar cel mai adesea după nemuritoarele învăţături ale lui Niccolò Machiavelli, cel care prin Principele său şi-a dobândit rangul de fondator al ştiinţei politice, chiar dacă pentru aşa ceva a trebuit să afirme cât se poate de răspicat că moralitatea este totuna cu a fi activ. Căci spunea el: „Principele să fie în stare a face oricând binele, dar şi a intra în sfera răului, când este nevoie”, dovedind astfel – spre încântarea unora ca Julien Benda – că după el, răul tot rău rămâne, chiar şi atunci când este slujitorul politicii.
De subliniat că în acest nod gordian al gândirii politice, Machiavelli vine în contradicţie atât cu gânditorii antici, cât şi cu realiştii moderni, aceşti adevăraţi moralişti ai realismului, pentru care – ne spune Julien Benda – „răul care slujeşte politica, trece din sfera răului în cea a binelui”.
Astfel, dacă Platon susţinea că morala determină politica, Machiavelli era convins că politica n-are nimic de-a face cu morala, pentru ca gânditorii moderni să susţină sus şi tare că politica determină morala! Însuşi Hegel considera că în politică practicul este moral şi că este imoral ceea ce se opune practicului, chiar dacă toată lumea îl apreciază pe acesta ca fiind moral…
Mai aproape de vremurile noastre s-a acreditat ideea că forţa este singura morală, fapt care l-a îmboldit pe istoricul şi teoreticianul german Treitschke să facă apologia raţiunii de stat, iar aserţiunea: Dreptul este politica puterii bine înţeleasă, să se constituie în coloana vertebrală a celebrei sale cărţi Politica, publicată în anul 1899. De altminteri, el, care timp de 20 de ani la Universitatea din Berlin a glorificat politica militaristă a „cancelarului de fier” (Otto von Bismarck), nu s-a sfiit să afirme: „Statului îi revin două funcţii: să facă dreptate şi să poarte război. Dar cu mult mai important este războiul (subl. mea, G.P.)”!
Chiar dacă s-a făcut observaţia că Machiavelli sacrifică pe individ statului până la punerea în circulaţie a conceptului de statolatrie, adevărul ne obligă să-i acordăm gânditorului florentin ceea ce i se cuvine de fapt şi de drept, anume că – ne încredinţează Alexandru Balaci în Prefaţa la Principele – pentru el „scopul politicii este acela de a crea şi consolida statul”, întrucât în concepţia lui „politica este o mare realitate autonomă, iar raţiunile ei pot fi legi determinante pentru acţiunea umană”.
Parcă aud cum vreun grangur dintr-ăștia se adresează locuitorilor planetei cu „Noi, făcătorii politicii mondiale din multitudinea de politici naţionale şi regionale, vă cerem să nu daţi crezare acelor rău-voitori, care forţează o nepermisă apropiere între «Regele a murit, trăiască regele» şi «Tirania a murit, trăiască tirania»! Ca şi cum politica ar fi o respingătoare tiranie, iar politicienii nişte unelte dezamăgitoare ale acestei forţe oculte şi strivitoare…”
Păi da, că dacă ăsta ar fi adevărul, pămîntenii s-ar dovedi oribil de nerecunoscători faţă de eforturile sisifice ale politicienilor, înşiraţi pe firul timpului ca mărgelele pe aţă. Totuși, întreb eu cu nevinovăție, chiar crede cineva că pustiitoarele încercări la care a fost supusă atât de des omenirea, precum cele două conflagraţii mondiale şi atrocele experiment bolşevic, ar fi fost cu putinţă fără jocurile de culise ale politicii mondiale?!…
E drept, suferinţele omenirii n-au luat sfârşit odată cu globalizarea „bunelor” intenţii politicianisto-demonocratice: războaiele şi actele teroriste continuă să secere vieţi omeneşti, foamea şi bolile incurabile îşi iau tainul lor anual de alte câteva zeci de milioane de vieţi, poluarea a devenit atotputernică şi tinde să ne dea planeta peste cap, iar criza şi-a înfipt colţii în trupul vlăguit al economiei mondiale şi – după toate probabilităţile – n-are de gând să-şi ia tălpăşiţa cu una, cu două.
Dar cine, mă rog, poate pretinde că întreaga responsabilitate pentru aceste teribile încercări ale omenirii de azi, ca şi pentru cele mult mai devastatoare de mâine, trebuie să revină doar politicienilor? Fără intenţia de-a justifica enormul eşec al actualei civilizaţii umane, merită să medităm mult mai des pe marginea afirmaţiei tranşante a lui Dostoievski: Toţi suntem vinovaţi pentru toate! Iar în plan moral-spiritual, vrând-nevrând trebuie să fim de-acord cu cealaltă celebră zicere dostoievskiană: Nici cele mai înalte idealuri ale omenirii nu preţuiesc cât lacrima unui copil chinuit fără de vină!
Pentru că, în definitiv, marea problemă a omenirii nu este criza economică, de materii prime sau alimente, nu este nici măcar omniprezenta criză ecologică, ci ea se cheamă criza moral-spirituală a fiecărui individ în parte şi cea a raporturilor interumane. Iar rădăcinile acestei crize de identitate umană sunt adânc înfipte în solul actualei civilizaţii: comoditatea şi confortul au generat lenea moral-spirituală în unele cazuri, trufia şi nerecunoştinţa faţă de Cel ce ne dă viaţă în alte cazuri, iar din ambele direcţii a rămas de făcut un pas mic până la totala nepăsare vizavi de semeni, mai apoi unul şi mai mic până la ură şi cruzime faţă de aceştia.
N.B.: Cu toate astea, peștele de la cap se împute, iar politrucii se cred capul omenirii…
George Petrovai
Da, ne face cunoscut Cicero în urmă cu 2000 de ani, „a greși este omenește” (de fapt dictonul ciceronian susține că „Orice om poate să greșească, dar numai prostul stăruie în greșeală”)! Prin urmare (cu necesara distincție dintre eroare și greșeală: eroarea este de ordin logic, greșeala este de ordin moral), doar la nivel politic erorile devin grave greșeli sau păcate față de cetățeni și țară, deoarece – ne încredințează Mihai Eminescu în scrierile lui politice – „Greșelile politice sunt crime, căci în urma lor suferă milioane de oameni nevinovați, se frânează dezvoltarea unei țări întregi și se afectează, uneori pentru zeci de ani, viitorul ei”.