Nemilos, astrul zilei pîrjolea deșertul secat de vlagă. Arșița atotstăpînitoare făcea focul iadului să pălească, stînjenit.
Se tîrau neputincioși spre nicăieri, în acel deșert afurisit, aduși laolaltă de soarta potrivnică.
„De ce umbli cu salamul după tine?”, fu întrebat unul dintre ei.
„Ei, bine, cînd voi muri, ceea ce se va întîmpla, cu siguranță, în foarte scurt timp, nu vreau să trec dincolo cu stomacul gol”, răspunse italianul.
„Dar tu, de ce cari Biblia după tine?”, fu întrebat al doilea.
„Atunci cînd îl voi întîlni pe Iahve, vreau să mă găsească citind cuvîntul Său”, răspunse evreul, cufundîndu-se în lectură.
„Dar tu, de ce cari ușa aia de automobil în spate?”, îl întrebară mirați pe al treilea.
„E atît de înăbușitor în deșertul ăsta afurisit încît, atunci cînd nu voi mai suporta căldura, voi coborî geamul!…”, răspunse polonezul.

Totul e atît de logic în acest răspuns încît nu pot să nu mă gîndesc la polonezul care a răspuns la telefon, probabil „din plictiseală”, dînd informații unui hacker rus vorbitor de franceză aproximativă, pretinzînd că e… Macron! Nu sîntem singurii „la ordin”. Dar cînd știi că ai cea mai dotată armată din Europa, îți permiți!…

Iar asta s-a întîmplat DE DOUĂ ORI !!!

Nepotul lui Ivan Denisovici declară, sub protecția anonimatului (!): „Am făcut totul din plictis. Îmi place să „hekăresc” puțin!”
Aflînd povestea, Vladimir Vladimirovici instituie ordinul „Hackerul lui Putin”, în chip de cavaler ucigînd balaurul marin, devorator de conducte de gaz alimentînd un Occident aflat în agonie energetică și declară amuzat: „Hackerii noștri sînt mai buni decît ai lor. Chiar morți de beți. Că vodka rusului e curată ca Lacrima Christi”.
„Înțelepciunea” asta a polonezilor îmi dă speranțe… că sfîrșitul e aproape!

Nicolae Rădoi

Foto: I. Mariș

Unii sunt tentați să acrediteze ca artist doar pe cel ce deține un atestat universitar, ceva similar, sau măcar să se bucure de recunoaștere publică după îndelungate eforturi personale în a-și concretiza talentul/vocația ca autodidact depășind astfel prejudecăți minimalizatoare. În definitiv, criteriile estetice trebuie să primeze în ambele situații; pentru că nu puține sunt cazurile când atestatele instituționale n-au fost validate în experiența artistică, nici de critica de specialitate sau de iubitorii de artă.

Ion Bledea reprezintă, în optica mea, un exemplu fericit de artist ce și-a propus evadarea din rândul artiștilor așa-zis amatori (deloc în sens peiorativ), pentru a-și construi cu răbdare, metodic, autodidact, un profil de sculptor în sens modern, El își revendică cu mândrie modelele din tinerețe, în măiestria meșterilor populari, constructori de case, biserici, porți, artefacte ce constituie patrimoniul identitar al culturii și civilizației maramureșene. Explicabil, pentru că Ion Bledea este originar din Bârsana, localitatea cu mulți meșteri populari talentați, dintre care îl amintesc pe regretatul Toader Bârsan, cu reputație internațională.
Îl cunosc pe Ion Bledea din tinerețe și i-am urmărit evoluția. Am participat la deschiderea unor expoziții personale, i-am vizitat impresionantul atelier și exrtraordinara colecție de lucrări, reprezentând etapele lui de creație. Aici se poate sesiza etapa/ momentul în care el s-a „reinventat” făcând saltul spre sculptura modernă, și-a asumat cu îndârjire acest proiect, prin lucrări de certă originalitate formală și expresivitate, confirmându-și talentul și codul estetic, definindu-și identitatea artistică de sculptor. Prin expozițiile personale, participări la expoziții colective, tabără de sculptură în țară și peste hotare (Franța și nu doar), este valorizat inclusiv în familia sculptorilor consacrați și foarte prețuit în comunitatea sigheteană și maramureșeană. Dar a rămas mereu la prima sa dragoste – lemnul, materia primă a artei sale în care și-a concretizat inspirat imaginația de sculptor: opera lui este o veritabilă „pădure” de sculpturi, de-ar fi să amintesc foarte originala lui expoziție în generoasa curte a casei sale, din ultimii câțiva ani.
La împlinirea celor 75 de ani de viață, îi urez prietenește multă sănătate și putere de muncă, să adauge operei sale noi lucrări în care să se regăsească cu harul și energia ce i-au însoțit viața.

Gheorghe Mihai BÂRLEA
(membru al Uniunii Scriitorilor din România)

* * *

Ion Bledea redă echilibrat multiplicitatea și unicitatea Maramureșului, cu vigoare, într-o risipă de energie creatoare continuă. Toate chipurile de maramureșeni ce le-a sculptat poartă urma caldă a mângâierii sale. El aspiră la redarea exhaustivă a tuturor ipostazelor în care ființează oamenii locului, din rândurile lor, ca un insider al Marmureșului, ca un locuitor al Substanței Maramureș. La un iconostas al Maramureșului trudește Meșterul…
Văzând un film cu el (produs de Asociația Valea Verde), cercetându-i una câte una pădurea de lucrări sau vreuna monumentală (de pildă „Maramureșenii și Marea Unire”, în elaborarea ei de la buștean la frescă), am înțeles situarea artistului în intimitatea devenirii pădurii și a lemnului, sincronizarea artei sale cu ritmurile veșniciei. De unde o anume demnitate ritualică, dominantă de o umanitate profundă, colorată cu elemente de fabulos sau satiric. De parcă maramureșenii din lucrările sale ar zice: „Iar noi locului ne ținem…”
Exhaustivă voindu-și arta și infinită iubirea-i de Maramureș, Ion Bledea mai are mult de lucru. De aceea îi doresc La Mulți Ani și spor în arta sa!

Marin SLUJERU
(poet)

* * *

Bubu, omul care, după părerea mea, ar merita premiul pentru cel mai bun bunic din lume! Nu cred că sunt destule cuvinte ca să pot descrie admirația, respectul și iubirea pe care i-o port bunicului meu. Încă de mică, am știut mereu că Bubu este cel care îmi poate schimba starea de spirit din una proastă în cea mai bună printr-o simplă glumă sau un simplu zâmbet. Am crescut cu el și alături de el și abia acum când m-am mutat departe de casă realizez cât de frumoasă mi-a făcut copilăria și cât de norocoasă sunt că el este bunicul meu. Mereu mă voi mândri cu el, iar Bubu, azi de ziua ta, vreau să-ți promit ca te voi face întotdeauna mândru și mereu voi spune lumii că am cel mai bun bunic.
La mulți ani, Bubu!

Antonia Ilaria ȘTEȚIU
Studentă,
Academia de Studii Economice (ASE) București
Relații Economice Internaționale

* * *

La mulți ani!… Celui care a câștigat multe concursuri, diplome și premii cu sculptura în lemn. Acum la ceas aniversar mă gândesc la zecile de sculpturi monumentale ale lui Ion Bledea ce decorează parcurile și grădinile publice din mai multe țări. În Franța are peste 20, multe sunt „Tronuri”. Trudite cu dalta și barda a adus meșteșugul cioplitorilor tradiționali la cota de obiecte de artă.
Cel mai răsucit și noduros butuc de lemn, sub ochiul său atent și ager de bun desenator, manevrând cu mintea și mâna dalta, ajunge să „developeze” o formă ce bucură privirea semenilor. Harul, jertfa și dăruirea artistului generează frumosul, îndreptățindu-i cel mai înalt Tron.

Ioan TIVADAR
(profesor, colecționar de artă)

* * *

Artistul Ion Bledea a ajuns la vârsta când poate privi înapoi cu… MÂNDRIE! A muncit și a creat pentru două vieți, ar putea să se odihnească fără regrete dar, din câte am văzut, dl. Ion Bledea își desăvârșește, cu fiecare an pe care-l parcurge, OPERA. Este o bucurie că este conCetățeanul nostru de Onoare și reper al Sighetului. La Mulți Ani!... cu cât mai multe lucrări splendide!

Brîndușa OANȚĂ
(coordonator „Salut, Sighet!”)

* * *

Ion Bledea este un om dintr-o bucată… de Maramureș, este artistul care înnobilează lemnul redându-i viața „retezată” temporar. De zeci de ani Ion Bledea povestește lemnului, îi dă nume, îl domină, îl modelează, înzestrându-l cu expresivitate și frumusețe.
Despre perseverența omului nesofisticat, „omul pădurii”, care trăiește pentru a îngriji pasional/ pasionat copiii muncii sale, putem vorbi și azi, la aniversarea celor 75 de ani trăiți și nerisipiți. Ion Bledea nu știe să piardă timpul, de mulți ani de când îl cunosc, își contorizează viața în sculpturi, în noi lucrări, preocuparea lui fiind – mai nou – expozițiile din grădina lui, din grădina lui și-a soției care îi este continuu alături, susținându-i talentul.
Prietene, știu că 75 de ani n-ar înseamna nimic dacă n-ai avea cealaltă viață dăruită creației și știu că… dăruind viață lemnului dăruiești o parte din sufletul tău privitorilor, admiratorilor sculpturilor tale.
Ce poate fi mai frumos decât să știi că ai reușit, că ai fost onorat cu premiul suprem din partea celor care trăiesc prin și pentru artă și care te admiră?!
La mulți ani!… în tihna grădinii tale/ voastre…
La mulți ani, Ioane!… în mijlocul familiei tale de lucrări…
La mulți ani, Prietene!… alături de cei care te prețuiesc și te respectă!

Ion MARIȘ
(Coordonator Editura Valea Verde)

Foto: Ion Mariș

Sonete semiotice și metasemiotice

Colac de lauri

Ești singur pe o balustradă.
Aștepți iubita-ți să te vadă
când te vei arunca în gol.

Dai orizontului ocol.
Răbdarea-ți e-ncercată greu.
Ai fost năpraznic derbedeu.

Azi ești de din tării căzut
în raiul macilor arzând
peste splendoarea unui gând
arhetipal, nestrăbătut

de vreo melancolie cruntă
va fi cândva încă o nuntă.
Tu rătăci-vei pe coclauri
pe fruntea-ți c-un colac de lauri.

Noua Arcă

Iar un bătrân matroz,
când poposi în Oz,
își făcu semnu’ crucii:
confrații săi haiducii

îl vor Conducător
al bravului popor
prea crunt exploatat.
Însuși străvechiul Stat

e-n faliment. Se-ncearcă
o ultimă soluție,
o megarevoluție

pe-atregul continent.
Istoria prea lent
își face-o Nouă Arcă!

O lume pe dos

E dimineață în amurg.
Stelele fixe, toate, curg.
Tu taci, vorbind la nesfârșit.
Clopotu-n deal s-a înnegrit.

Ecoul face pe eroul,
în lupta grea cu balaurul.
Cel mai frumos e cel urât:
în loc de bot are un rât

poetul-electrician:
încerc să-l scot la un liman.

Acest tablou foarte complex
se umple cu dulăul Rex.

Toate-s pe dos de-o vreme-n coace
și prin războaie, prin răstoace.

Dulăul latră și nu scrie
așa, deodată, poezie.

Pe metereze de poem

 Port acest carnet cu mine
de trei zile și mai bine.
Și mai bine și mai cum.
Poate-oi scrie vreun pantum.

Am de gând să mă revolt
cât mi-s viu (deci deloc mort)
și heraldic paladin
duc la subțioară un crin.

Crin cu aură zeiască,
simultan și poezească
cine scrie să trăiască.

Să-un-în versuri condenseze
toate simțurile-mi treze:
tot mai sus, pe metereze.

Transsonet la Putredul Occident

Căzut în extaz, contemplu cerul.
Ascult râul curgând, evident: heraclitic.
Aud iarba din câmpie crescând.
Livada cu vișini s-a înroșit.

Unchiul Nicolae își repară bicicleta
iar taică-miu, Ion Popescu-Călărașu,
îi zice maică-mi, Elena Popescu-Mocioi:
„Mă muiere, ne-am îmburghezit!
O fi bine? O fi de rău?
De-aia trăim sub dictatură?”

Trăgând cu urechea, dau iute
radioul pe „Europa liberă”
ori pe „Vocea Americii”. Să mă

conving eu însumi cum mai merg
lucrurile prin „Putredul Occident”.

Necăzuta stea

Un palatin trecea mereu.
Uitase vorbele în vânt.
Războiul, pe întreg pământ,
holera, traiul tot mai greu
îl năuciseră. Sub cort,
zi după zi chema cadâne.
Se întreba ce-o mai rămâne
din dânsul mort, pururea mort.

Iar palatin-acest dorea
o-ntâmpinare în azur
a zeilor cu-abstract contur.

Iar Sânziana c-un condur
în mâna stângă să-l îmbie
spre cuibul ei din veșnicie

din încă necăzuta-i stea.

* * *

Ion POPESCU-BRĂDICENI s-a născut la 5 noiembrie 1954, în Târgu-Cărbuneşti. A urmat anii de liceu la Colegiul Naţional „Tudor Vladimirescu” din Târgu-Jiu, Facultatea de Litere a Universităţii din Craiova, unde în 2002 a obţinut şi titlul de doctor în filologie cu teza „Mitul Edenului/ Paradisului/ Raiului în poezia română interbelică”.
Cărți publicate: Extazul păsării de rouă, Edit. Scrisul Românesc, 1986; Sufletul grâului, Editura Scrisul Românesc, 1989; Serile la Brădiceni I. Arte transpoetice, Ed. Limes, 2008; Serile la Brădiceni II. Linia Imaginot, Ed. Limes, 2009; Tranşee de cristal, Ed. Scrisul Românesc, 2012; Fluturi pe frezii, Ed. Scrisul Românesc, 2013; Ars poetica transversalia, Ed. Scrisul Românesc, 2013; Călcâiul lui Ghilgameş, Ed. TipoMoldova, 2016; Istoria lui Abrasax în Era transfilosofică şi transpoetică, Ed. TipoMoldova, 2016; Cântece şi totuşi poeme. Biblioteca revistei Convorbiri literare, octombrie 2016; Grădina de(-)mentă, Ed. TipoMoldova, 2017; Ordinul lui Orpheus, Ed. Pim, 2018; Manuscrisul lui Ieronim Contemporanul, Editura Pim, 2018; Ezoterezia. Meditaţii în imponderabil, Editura TipoMoldova, 2018; Ordinul lui Orpheus. Paradigmaticul Stat, Editura PIM, 2019; Reinventarea lui Orpheus. Editura TipoMoldova, Iaşi, 2020.
A colaborat la publicațiile: „Literatura şi Arta” (Chişinău), „România literară”, „Viaţa Românească”, „Tomis”, „Ramuri”, „Vatra”, „Astra”, „Transilvania”, „Argeş”, „Luceafărul”, „Poesis”, „Nord Literar”, „Convorbiri Literare”, „Steaua”, „Rostirea Românească”, „Amfiteatru”, „Familia”, „Portal Măiastra”, „Mozaic”, „Contemporanul”, „New York Magazin”, „Journal of Romanian Literary Studies”, „Poezia”, „Discobolul”, „Conta” ş.a
În 2014, a fost distins cu Premiul „C.C. Datculescu” al Festivalului Internaţional „Titel Constantinescu”, ediţia a VII-a, Râmnicu-Sărat/ Edineţ (Basarabia), pentru volumul Pasărea Măiastră. În 2020, juriul Festivalului Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi” (ediţia a XXXX-a) l-a desemnat laureat la secţiunea Opera Omnia scriitori gorjeni. La cea de-a XXXVIII-a ediţie i s-a decernat Premiul pentru Arghezologie (în 2018) pentru „Poezia pentru copii a lui Tudor Arghezi/ Tudor Arghezi în contextul secolului XXI”.
Despre opera sa literară au scris: Constantin Cubleşan, Ladislau Daradici, Victor Ştir, Nicolae Dabija, Teodor Vidam, Gheorghe Grigurcu, Ion Hirghiduş, Adrian Alui Gheorghe, Vasile Spiridon, Theodor Codreanu, Emilian Marcu, Adrian Dinu Rachieru, Anatol Ciocanu, C.Stănescu, Grigore Traian Pop, Alexandru Sfârlea.
A fost tradus în limbile franceză, italiană, rusă, engleză, germană şi greacă.
Din 2020, Ion Popescu-Brădiceni este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Alba-Hunedoara.

Salut, Sighet!

Anul trecut pe vremea aceasta au apărut în spațiul public propuneri și reacții legate de data Paștilor în Biserica Ortodoxă Română și, un timp, ecourile acestei dezbateri au ținut prim-planul, diferite personalități pronunțându-se public.

Subiectul este însă cel puțin la fel de actual și în Biserica Greco-Catolică, desigur cu unele nuanțe specifice, preocuparea depășind sferele restrânse de teologi și intelectuali și manifestându-se (în proporții diferite) în categorii mai largi de credincioși. Deloc întâmplător, subiectul se aprinde în timpul Postului Mare când oamenii sunt puși anual să constate lipsa de unitate creștină (teoretic dorită de toată lumea!) strident vizibilă în lipsa de unitate a celebrării Pascale, pe lângă alte particularități identitare. Cu atât mai mult anul acesta când decalajul e de 5 săptămâni!

Biserica Greco-Catolică din România a avut și are și în prezent același calendar ca și Biserica Ortodoxă Română, adică pe stil nou Crăciunul și sărbătorile cu dată fixă și pe stil vechi Paștile și sărbătorile cu dată mobilă (formulă care – toată lumea recunoaște – nu e cea ideală, ci rezultatul unui compromis între calendarul gregorian și cel iulian, realizat în anii ‘20 ai secolului trecut). Faptul că greco-catolicii nu aveau Paștile deodată cu romano-catolicii nu deranja în trecut când se trăia în comunități compacte, omogene iar acolo unde cele 2 rituri catolice conviețuiau diferența era atribuită specificului etnic, vorbindu-se de  „Paștile românesc” și „Paștile unguresc“ (formulare evident greșită, fără sens teologic, dar care spunea totuși ceva despre realitatea ardeleană – românii greco-catolici și ortodocși țineau în același timp pe stil vechi iar maghiarii romano-catolici și reformați țineau deodată pe stil nou, deci etnia prevala și nu confesiunea).

Situația s-a schimbat mult după suprimarea Bisericii Greco-Catolice de către regimul comunist în 1948 ce a determinat pe mulți greco-catolici (în special la orașe) să frecventeze toată perioada comunistă bisericile romano-catolice și implicit să celebreze Paștile după stilul nou (în multe familii se sărbătoreau Paștile de 2 ori pentru a împăca diferitele sensibilități). Ascultarea clandestină a postului Radio Vatican sau a unor emisiuni de la Europa Liberă, au pus pe mulți greco-catolici români în legătură directă cu celebrările de la Roma, cu programul Păstorului spiritual suprem – Papa, ceea ce a schimbat treptat mentalitatea,  nemaivorbindu-se despre „Paștile unguresc” ci despre „Paștile catolic”, cel pe stil vechi fiind „Paștile ortodox” (expresii la rândul lor inexacte dar care acopereau destul bine realitatea din teren).

Situația s-a complicat și mai mult după redobândirea libertății de cult în 1989. Greco-catolicii și-au reluat exercitarea legală a cultului în public (cu toate inconvenientele inițiale cauzate de lipsa bisericilor în 99 % dintre parohii ), celebrând oficial Paștile conform propriei tradiții, familiile care au sărbătorit 40 de ani pe stil nou au revenit la calendarul pe stil vechi, comunitățile își reiau treptat viața (aproape) normală, dar… datorită televiziunii (care 40 de ani nu existase sau nu abordase subiecte religioase) acum omniprezente în casele oamenilor, aceștia văd în fiecare an cum la Roma și în restul lumii, Papa și imensa majoritate a catolicilor celebrează Paștile iar noi suntem în… duminica Floriilor sau uneori suntem cu 5 săptămâni decalaj! În fiecare an suntem întrebați de cei din jur și ne întrebăm și noi: „Dacă sunteți cu Papa de ce nu țineți Paștile deodată cu Papa?”

Explicații există, dar sunt complicate și nu conving… și în fiecare an frământarea se reia, aceleași întrebări, aceleași nedumeriri. În anii ‘90 a existat un curent de opinie promovat de un grup de intelectuali greco-catolici numit Mișcarea de Unificare Pascală care a strâns pe o petiție câteva zeci de mii de semnături, petiție care în mod cert s-a blocat pe undeva fiindcă în practică nimic nu s-a schimbat (ceea ce convenea categoric majorității credincioșilor de la țară proaspăt reveniți care nu trecuseră prin experiența romano – catolică dar și unei părți importante a preoților care păstorind acum comunități minoritare aveau unele temeri justificate față de consecințele unor schimbări bruște de acest gen).

Papa Ioan Paul al doilea (1920-2005)  a fost foarte preocupat de apropierea între Biserica Catolică și Bisericile Ortodoxe și a făcut mai multe gesturi simbolice de reconciliere. În cadrul acestui demers, el a inițiat un dialog și în vederea sărbătoririi comune a Paștilor – Învierea Domnului fiind cea mai importantă sărbătoare creștină – ca semn important de unitate, deosebit de benefic mai ales în efortul misionar de vestire a Evangheliei. Pentru a se depăși orice orgoliu identitar, Papa a propus o soluție neutră – prima duminică din luna aprilie a fiecărui an. Dacă ortodocșii ar fi fost de acord, cu siguranță greco-catolicii s-ar fi raliat automat, dar propunerea a fost respinsă din start de Biserica Ortodoxă Rusă și discuțiile au fost abandonate.

În ultimele decenii asistăm la formarea de parohii greco-catolice românești în diaspora, în țări cu majoritate catolică sau protestantă. În unele dintre aceste țări legea civilă prevede zile libere cu ocazia Paștilor pe stil nou (și evident, nicio facilitate la cel pe stil vechi) ceea ce a dus la decizia sărbătoririi Paștilor după calendarul gregorian majoritar în țara respectivă de către românii greco-catolici de acolo (la Paris și în alte părți). E posibil ca această decizie să se generalizeze în diaspora în anii următori. Această logică e confirmată și de practica altor Biserici Greco-Catolice de a sărbători împreună cu romano-catolicii unde aceștia sunt majoritari – Ungaria este un exemplu aproape de noi.

Războiul din Ucraina aflat în derulare sub ochii noștri are consecințe și pe plan  bisericesc, anumite inițiative latente fiind accelerate de radicalizarea unor atitudini identitare. Astfel greco-catolicii ucraineni (circa 5 milioane de suflete, cea mai mare Biserică Greco-Catolică din lume) au mutat Crăciunul pe stil nou la 25 decembrie, iar vecinii noștri de peste Tisa, Episcopia Greco-Catolică de Ujgorod (cu statut special, fiind în dependență directă de Roma)  a decis trecerea la calendarul gregorian și pentru data Paștilor. Dincolo de pod, la Slatina (Solotvino), cele două parohii greco-catolice (română și ucraineană) au sărbătorit duminică Învierea Domnului, deodată cu romano – catolicii.

Considerațiile de mai sus (departe de a fi exhaustive) arată, dacă mai era nevoie, cât de  complexă este problema și că abordarea ei continuă să evolueze în funcție de multe criterii, nu toate obiective. Cu siguranță nicio decizie, prezentă sau viitoare nu va mulțumi pe toată lumea. Și totuși avem dreptul să formulăm opinii, să căutăm soluții și autoritățile ecleziale competente să se pronunțe. Să cerem smeriți lumina Spiritului (Duhului) Sfânt peste noi toți!

Preot prof. Marius Vișovan

Teatrul Uniunii Ucrainenilor din România „Ivan Franko” vă invită la piesa „Pețitul la Honcearivka”, Luni, 08 aprilie 2024, ora 18:00 la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice – sala „Monica Chifor”, Sighetu Marmației (str. Mihai Eminescu, nr. 6).

„Pețitul la Honcearivka” este o piesă de teatru (comedie populară) scrisă de dramaturgul ucrainean Hryhorii Kvitka Osnovianenko în 1835, tradusă în limba română și adaptată de Mihai Hafia Traista. Spectacolul a fost pus în scenă de regizorul Vasile Toma.

Distribuția: Ion Grosu – în rolul lui Prokip Șcurat; Raluka Jugănaru – Odarka, soția lui Prokip; Claudia Moroșanu – Uliana, fiica lor; Ștefan Opreanu – Oleksa fierarul; Venerus Popa – Bogătașul Kandziuba/ pețitorul Timuș; Eduard Cârlan – Stețko fiul lui Kandziuba; Mihai Hafia Traista – soldatul Osyp Skoryk.

Spectacolul a fost jucat cu succes la Teatrul Dramaturgilor Români și la Teatrul Infinit din București.

Intrarea este liberă, în limita locurilor din sală.

Salut, Sighet!

Azi, Consiliul Județean Maramureș a decis să facă un gest compensator pentru a marca nu doar trecerea la ora de vară, respectiv vara alegerilor, dar și un gest de reverență față de municipiul cel mai penalizat financiar, ca urmare a parteneriatului de subzistență PNL – PSD din actualul mandat.

Din câte se pare, suma de 50 milioane de euro, alocată din fondul de rezervă al CJ Maramureș, a fost condiționată de trecerea in corpore a Organizației PSD Sighet la PNL. Se pare că majoritatea organizației a votat – disciplinată – pentru trecerea în tabăra PNL (urmând ca în viitorul apropiat să se procedeze… viceversa)  cu o singură condiție, 20% din sumă să fie virată – bonus – ONG –urilor pol-active din Sighet.

Pe surse am aflat că – în sfârșit – s-a realizat consensul (primar, viceprimar, Consiliul Local Sighet), iar suma rămasă (dacă va mai rămâne ceva pentru următorul mandat) va fi împărțită în mod egal tuturor sighetenilor (un fel de indemnizație specială pentru cei care au mai rămas în oraș).

Din alte surse am aflat că AUR-ul va contesta în instanță logica repartizării sumei alocate de CJ, ei dorind în mod imperios să nu se cheltuie nimic înainte de alegeri din cele 50 milioane de euro, urmând ca după comasate, din toată suma plus fonduri europene strategice, să încerce să demareze lucrările la tunelul pe sub Gutin (pentru că acolo este aur) care se va conecta cu Barajul Runcu. Prin urmare Tunelul cu Barajul Runcu vor putea fi folosite alternativ atât pentru transport rutier cât și pentru transport acvatic (urmând ca Sighetul să redevină port).

Aceasta este prima veste bună înainte de alegeri, în următoarele săptămâni se pregătesc și alte surprize financiare pentru sigheteni, pe care toți le vor simți după 09 iunie a.c.

Π Bun_e

NR: Trăiască 1 aprilie, ziua oamenilor – de bună voie – păcăliți!

Sighetenilor – de acasă și din diaspora – și tuturor celor care sărbătoresc azi Paștele, echipa noastră de redacție le urează/ Szerkesztőségünk a szigetieknek – itthonról és a nagyvilágból – és mindazoknak, akik ma húsvétot ünnepelnek/ A quelli di Sighet – da casa e dalla diaspora – ma anche a tutti coloro che oggi celebrano la Pasqua, la nostra redazione augura/ Aux habitants de Sighet – de chez eux et de la diaspora – et à tous ceux qui célèbrent Pâques aujourd’hui, notre rédaction leur souhaite/ Den Menschen in Sighet – aus der Heimat und aus der Diaspora – und allen, die heute Ostern feiern, wünscht unsere Redaktion/ To the Sighet citizens – from home and from the diaspora – and to all those who celebrate Easter today, our editorial team wishes/ A la gente de Sighet – de casa y de la diaspora – y a todos los que celebran hoy la Pascua, nuestro equipo editorial les desea/ Aos residentes de Sighet – de casa e da diáspora – e a todos os que hoje celebram a Páscoa, a nossa equipa editorial deseja-lhes/ Mieszkańcom Sighet – z domu iz diaspory – oraz wszystkim obchodzącym dziś Wielkanoc nasza redakcja życzy:
Paște Fericit!
Kellemes Húsvéti Ünnepeket!
Buona Pasqua!
Joyeuses Pâques!
Frohe Ostern!
Happy Easter!
Felices Pascuas!
Feliz Páscoa!
Wesołych Świąt Wielkanocnych!

Salut, Sighet!

Foto: I. Mariș

Rotary Club Sighet vă invită Vineri, 12 aprilie 2024, ora 19:00, la Recitalul violonistului Florin IONESCU-GALAȚI (câștigător și laureat a numeroase premii naționale și internaționale) care va fi acompaniat la pian de Ana-Maria Negrea. Recitalul va avea loc la Școala Gimnazială cu Program Suplimentar de Muzică și Arte Plastice – sala „Monica Chifor” (str. Mihai Eminescu, nr. 6, Sighetu Marmației).

Programul muzical al maestrului Florin Ionescu – Galați cuprinde lucrări de Johann Sebastian Bach, Giuseppe Tartini, Friedrich Kreisler, Wolfgang Amadeus Mozart, Arcangelo Corelli, Franz Schubert, Vittorio Monti.

Recitalul are și o componentă caritabilă.

Parteneri media: Salut, Sighet!, TV Sighet, Aska Grafika și Radio România Sighet.

Preț bilet adulți: 40 lei; preț bilet elevi – 20 lei.

* * *

Violonistul FLORIN IONESCU – GALAȚI s-a născut la București (1970), a început studiul viorii de la vârsta de 4 ani sub îndrumarea tatălui său, dirijorul Ilarion Ionescu-Galați, și a debutat la vârsta de 10 ani alături de Orchestra Națională Radio. A absolvit Universitatea Națională de Muzică, București.

Cariera sa internațională, începută în 1982, s-a derulat în recitaluri și concerte alături de ansambluri cunoscute, orchestrele simfonice de la Graz, Saarbrucken, Marsilia, Munchen, Genova, Atena, Istanbul, Ankara, Izmir, Chisinau, orchestrele radio din Basel, Bucuresti, etc., în săli de renume din Europa, SUA și Japonia, precum „Gasteig” si „Herkule” din Munchen (Germania), „Carnegie Hall” din New York (USA), „Beethoven Halle” – Bonn (Germania), „Santory Hall” – Tokyo (Japonia), „Bilkent” – Ankara (Turcia).
Maestrul Florin Ionescu – Galați este laureat al concursurilor internaționale „Usti nad Orlici” (Cehoslovacia), „Dinu Lipatti” și „George Enescu” (Romania), „Tibor Varga” (Elveția), „Paganini” (Italia), „Wieniawski” (Polonia) etc.

Salut, Sighet!

A.D. 1962. Anul școlar era pe terminate. „Treceam” cu brio și clasa a II-a, ca proaspăt pionier. Tovarășa învățătoare, așezată la catedră, sub portretul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, încheia medii și situații. Noi, școlarii, aplecați în bănci pe caietele „cu linii”, ne străduiam să scriem o ultimă „lucrare de control”, mai trăgînd cu coada ochiului la caietul colegului de bancă ori șușotind discret. La un moment dat, tovarășa a ridicat ochii de pe hîrtiile pe care le tot aranja și a întrebat dacă a terminat cineva lucrarea. Am ridicat mîna și, simultan, am spus foarte mîndru de mine: eu, tovarășa! „Bravo”! – a spus învățătoarea. „Uite, ia leul ăsta și dă o fugă pînă la debitul din colț și cumpără zece coli ministeriale. Și ai grijă să nu le îndoiești.” Am rămas pironit, în picioare, lîngă bancă spre uimirea tovarășei. Abia am bîiguit, confuz: „ce să cumpăr?” „Coli ministeriale, foi de scris, albe…” a venit răspunsul, iar ca să fie mai clar mi-a fluturat în față o foaie albă, pe care azi o numim A4. „Ai înțeles?” „Da, acum da.”

Am luat bancnota de un leu și am zbughit-o afară din clasă, din școală, din curte. Debitul era o tutungerie, nu departe de școală, care vindea pe lîngă țigări, chibrituri și timbre, plicuri, foi albe de scris, creioane, caiete vocabular, piuneze precum și alte mărunțișuri. Pe drum am tot repetat în gînd coală ministerială – foaie albă de scris. Odată ajuns în fața debitului, am urcat cele două trepte de la intrare, direct din stradă și, cu o mină radioasă, am „recitat”: „Zece coaie ministeriale, vă rog!”

Vînzătoarea, o femeie mai degrabă în vîrstă, îmbrăcată într-un halat de culoarea tutunului, s-a făcut roșie la față și după o clipă de consternare m-a întrebat tunător și tremurînd de furie cine m-a trimis. La rîndul meu, speriat pentru că nu înțelegeam ce anume făcusem să provoc această reacție, i-am spus stins că tovarășa…

„Bine – a zis vînzătoarea – hai cu mine la tovarășa ta, să vedem dacă așa te-a învățat ea să vorbești cu o văduvă de război și de ilegalist… mai ai și cravată roșie de pionier… ” A luat zece foi albe, a băgat leul sub tejghea, într-un sertar și după ce a închis „prăvălia” am pornit-o înapoi, spre școală.

Nu pot să descriu surpriza învățătoarei și rumoarea celorlalți colegi cînd în ușa clasei am apărut, adus de mînecă de cineva străin… Nici măcar o cît de mică gaură nu era în parchet, să mă pot ascunde… N-am mai înțeles aproape nimic din ceea ce a urmat… atîta obrăznicie… de la un pionier… văduvă de război… soțul ilegalist… educație… măsuri… partidul… școala… steagul roșu… Și printre: o scăpare… fără intenție… vă asigurăm… cinste eroilor… se va prelucra… detașamentul de pionieri... noi nu… Capul îmi vîjîia și nu puteam să scot nici un sunet.

După un timp, care mi s-a părut o eternitate, am descifrat, totuși, din vocea învățătoarei ceea ce părea să fie concluzia acestui intempestiv „proces”:
„Acum, îți ceri iertare de la tovarășa văduvă de război și, ca pedeapsă vei mătura timp de o sptămînă trotuarul din fața debitului, în fiecare dimineață. Ne-am înțeles?” Cred că am mormăit un da, care a părut să fie suficient pentru că reclamanta s-a retras mormăind, copiii de azi…, iar eu am trecut în bancă petrecut de privirile acuzatoare, sau doar distrate, ale colegilor.

O săptămînă, începînd de a doua zi, în fiecare dimineață plecam cu o jumătate de oră mai devreme spre școală (i-am explicat mamei, care s-a mirat, că sînt „elev de serviciu”) și, oprindu-mă la debit, spuneam „Bună dimineața tovarășa Văduva, am venit să mătur trotuarul”, după care primeam un măturoi de nuiele și treceam rapid la treabă, să termin înainte de a începe să treacă și ceilalți elevi spre școală. Dar nu am mai fost „prelucrat” în ședința detașamentului de pionieri…

Epilog tîrziu
Tovarășa „văduvă de război și de ilegalist”, cum nici învățătoarea mea, nu auziseră de Freud, n-aveau cum să știe ceva despre tedescul „Fehlleistung”, în engleză „faulty act” sau, în franceză „acte manqué”. În românește, ar fi un act (de comunicare sau acțiune) ratat. Dar simțise ascunsă în expresia mea buclucașă insinuarea unei lipse de respect care, deși evident involuntară și inocentă, trebuia imediat corectată și amendată. A reușit, însă, prin ceea ce a urmat, să-i dea dreptate (tot fără să știe), lui Lacan, care a spus „tout acte manqué est un discours réussi ”.
Astfel, după mulți ani, dar cu atît mai mare satisfacție, m-am simțit „răzbunat”!

Vasile Gogea

La vară ne alegem localii şi pe cel mai mare dintre toţi. Ne facem visuri, sau avem doar vise frumoase? Visurile ni le fabricăm singuri, închipuindu-ne cum ar fi, dac-ar fi. Visele ne vin când dormim. Le avem şi nu le putem controla. Pot fi frumoase, sau urâte.

La visuri e altceva. Ne facem speranţe şi credem că dacă până acum n-a fost bine, simpla promisiune de altceva a aceloraşi, care-şi schimbă doar trambulina care să-i ducă mai aproape de fotoliul nr 1, visurile noastre (în cazul de faţă năzuinţele noastre de sigheteni sătui de minciuni electorale!) se transformă în realitate.

Deocamdată, constat că cetăţeanul nu contează în ochii a cel puţin 7 (şapte) consilieri locali. Sau… poate n-au fost deranjaţi cu o asemenea bagatelă de cerere făcută de un cetăţean al Uniunii Europene care are drepturi (se zicea asta pe la televiziuni cu obstinaţie, cândva).

Desfăşurarea evenimentelor, în rândurile de mai jos.

Pe 19 septembrie 2023 am trimis pe adresa de poṣtă electronică a Primăriei o cerere oficială în care solicitam (mă citez): „vă rog să-mi trimiteţi la adresa mea de email (–) motivarea scrisă a celor 7 consilieri locali pentru demiterea actualului viceprimar Dana Oniţa Ivaṣcu. Menţionez că am nevoie de acest document pentru a scrie un comentariu în care îmi voi păstra imparţialitatea faţă de cele două părţi aflate în conflict. Sighetenii trebuie să ṣtie. Dacă aprobaţi, documentul prin care se aduc acuzaţii viceprimarului va fi publicat, astfel încât toţi cei interesaţi să-l cunoască″.

Primăria mi-a răspuns:
„Stimate domnule Horia Picu, referitor la e-mail-ul transmis de d-voastră, înregistrat la Primăria Sighetu Marmației în data de 20 septembrie cu nr. –, vă comunicăm faptul că am solicitat și suntem în așteptarea acordului celor șapte consilieri locali pentru a vă pune la dispoziție motivarea la care faceți referire. De îndată ce-l vom obține, vă vom transmite documentul solicitat″.

Nu ṣtiu dacă cei ṣapte consilieri au fost informaţi despre cererea trimisă de mine. Poate n-au fost, poate au fost ṣi nu le-a permis timpul, prea ocupaţi fiind cu adoptarea celor mai bune hotărâri pentru oraṣ (a se vedea apa ṣi gunoiul).

Şi uitaţi aṣa a apărut încă un vis în noianul de visuri pe care-l port în mine zi de zi. M-am gândit că voi primi motivarea cerută. Trecut-au cele 30 de zile în care ar fi trebuit să primesc un răspuns. Au treut peste 6 luni de la trimiterea cererii. Niciun răspuns… Ceva de genul: nu se poate, nu vrem, nu ne permite legea cutare, articolul cutare.

Am publicat în 31 martie 2023 pe www.salutsiget.ro un articol pe această temă, căruia i-am zis

„Visuri pentru sigheteni? Nu… Doar vise!…” şi de-acolo m-am citat pentru prezentarea mersului evenimentelor. Acum a trecut un an, se vede cât de mult contează cetăteanul în ochii celor şapte sau ai responsabililor cu rezolvarea cererilor sighetenilor, care au dreptul de a fi informaţi.

Ce poate declanşa o schimbare de atitudine a acelora care până acum n-au făcut ce aveau de făcut şi dintr-o dată ni se arată harnici şi evlavioşi, apropiaţi de popor, zâmbitori şi compătimitori pentru sighetenii care oftează degeaba după zilele mai bune ale oraşului?

Doar campania electorală poate fi răspunsul…

Se zice că dacă cineva te-a păcălit o dată, să-i fie lui ruşine. Dar dacă te-a păcălit a doua oară, să-ţi fie ţie ruşine.

Din patru în patru ani, tot uităm asta… Şi când vin turiştii şi ne văd clădirile ni se face iar ruşine. Când primăvara sigheteană înseamnă în afară de ghiocei şi gropi pe străzi, când mergi pe trotuarele amărâte şi greu de asfaltat, ni se face iar ruşine şi atunci ne exprimăm vehement nemulţumirea DOAR pe diferite căi electronice.

Ce-ar fi dacă sighetenii ar încerca la vară altceva? Am visuri că se poate mai bine pentru Sighet şi sigheteni. Am visuri şi, încrezător că se vor realiza, semnez aici pentru ele!

Horia Picu

Marți, 26 martie 2024, la Sala Radio România Sighet a avut loc lansarea cărții „În căutarea orașului pierdut. Sighet – oameni, locuri și povești”, volumul al II-lea. Cartea a fost publicată în cadrul proiectului cu același nume, cofinanțat de AFCN, sesiunea de finanțare II/2023. Pentru realizarea volumului Muzeul Maramureșan Sighet a colaborat cu Serviciul Județean Maramureș al Arhivelor Naționale.
Înregistrarea video de la lansare o puteți urmări în continuare:

Foto & Video: dr. Sorin MARKUS

27 martie este Ziua Mondială a Teatrului.
Primăria și Consiliul Local Sighet împreună cu Centrul Cultural Sighet invită sighetenii la teatru.

Două reprezentanții vor avea loc Miercuri, 27 martie 2024 în Sighetu Marmației; de la ora 16:00 Trupa Mediler & Kathege (la Centrul Cultural Sighet, P-ța Libertății,nr. 24A) iar de la ora 16:30 Teatru de păpuși (la Grădinița cu program prelungit nr. 9): „Fata moșului și fata babei” și „Gâsca de aur”.

În distribuție: Nașcu Oana, Marchiș Emilia, Tiran Vișovan Maria, Roman Ioana, Gallov Timea, Roman Codruța, Marina Mihaela, Berinde Alina, Cătinean Adriana, Mihai Maria, Drașkaba Lăcrimioara, Tupiță Monica, Petrovai Mihaela. 

Centrul Cultural Sighet

În clasa a V-a curs de zi, el era entuziasmat de cîte cunoșteau profesorii săi, mulți fiind în pragul pensionării prea multă vreme întîrziate, deși ar fi trebuit de mult să se „ejecteze” anticipat, scutindu-se pe ei de penibil și făcîndu-i pe „beneficiarii” serviciilor oferite să răsufle ușurați, văzînd că speranța n-a murit și că mai există o șansă în viitor…

Ajungînd nițeluș mai mărișor și adăugînd ani de școală (profesională!) pregătirii sale, punea la îndoială trăirile imature avute cîndva. Ba chiar „realiză”, (fără a face nimic!), penibilul din puerilitatea lui incipientă. La un moment dat văzuse  cu certitudine găunoșenia celor mai mulți dintre foștii săi profesori, atît de adulați de toți colegii săi. Profi care aveau o cunoaștere parțială și o viziune tulbure asupra esențelor vieții, fiind „limitați” (!) și limitîndu-se doar la domeniul lor de definiție, atît de precar deservit…

Grăbiți să „se salte” din mediocritatea în care băltiseră întreaga lor viață, făcuseră o școală, acoperind lipsa de viziune asupra a orice prin aroganță; sau printr-o infatuare agresivă; uneori prin ambele… Dar ce nu face omul…

Lucrul devenise o certitudine imposibil de contestat la întîlnirea de 50 de ani de la absolvirea liceului de cultură generală, devenit acum „colegiu”, (!) în care se trag toți de brăcinar pe la mesele întinse de părinții sponsorizînd generos proasta creștere a progeniturilor obraznice și agresive.

Colegii de odinioară, acum pensionați, depănau amintiri prăfuite din anii de liceu, fiind extaziați de amintirea profesorilor pe care el îi știa prea bine cît valorează.

Nu poți înțelege ce înseamnă INCOMPETENȚA decît atunci cînd ai vectorul-suport, INCOMPETENTUL, rămas în puerilitatea imatură deși a procreat copios (după unii, „inconștient”!…) și promovînd, în epoca transplanturilor și a nanotehnologiei, jocul dezvoltator de creier mic, atît de îndrăgit de învățătoarele din anii ‘50 ai mileniului trecut dar încă exersat copios prin 2010 după spusele unor elevi în preajma bacalaureatului: „Zboară, zboară!” sau „Aș mînca o portocală…”

Ați remarcat că niciodată nu vine vreunul să ceară: „Transplant de creier, vă rog!” Pentru nimic în lume n-ar dori creierul unui „ratat”, gen NIKOLA TESLA…

Lipsindu-i vectorul-portant, adică  IMATURUL, indiferent de vîrstă, IMATURITATEA devine mai „absconxă” decît posesorii de ștaif prăfuit, adică doctoratul de cumetrie, luat prin universități renumite prin graba acordării nemeritate a acestui titlu. Universități tare precaute atunci cînd vine vorba de lepădarea ca de Satana de progeniturile unor potentați ai prezentului, debitînd la drăcovenii de se luminează la față pînă și ÎNTUNECIMEA SA, LUCIFER…

Nicolae Rădoi

Foto: Ion Mariș